Ne-am văzut pentru prima dată în urmă cu câteva luni, când Ioan Bălin se deplasa prin Maramureș și-a ajuns pe la Sighet pentru a rezolva în primul rând probleme “tehnice” dar, a combinat revenirea acasă cu momente de…. relaxare.

Deosebit de sociabil și amabil, absolventul Liceului “Dragoș Vodă”, Ioan Bălin, îmi dezvăluie o parte dintre rezultatele deosebite pe care le-a obținut, îmi descrie etapele pe care le-a parcurs spre performanță. Facultatea de Fizică a absolvit-o la Iași, la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” unde a și activat ca asistent universitar și lector între 1992 – 1997 la Facultatea de Fizică – catedra optică spectroscopie și lector cu delegație la Facultatea de teologie ortodoxă. După o specializare în domeniul investigațiilor științifice în restaurare-conservare la Paris, în 1997 a primit o bursă federală în Elveția unde a făcut un master de doi ani în Științele Mediului și a continuat cu doctoratul în Științe Atmosferice, la faimoasa EPFL (Ecole Polytechnique Federale de Lausanne). La Laussane s-a ocupat de poluarea aerului și de schimbările climatice fiind implicat pe această direcție încă din anul 1999, iar în 2004 a obținut titlul de doctor la EPFL în științele atmosferice. Teza lui s-a focalizat pe tehnica laser (LIDAR) de măsurare a atmosferei terestre și a fost implementată la cel mai înalt observator atmosferic din Europa, cel de la Jungraujoch la 3.600 m altitudine în Alpii elvețieni.

Fizicianul cu doctorat în științe tehnice lucrează deja de mai mulți ani în Elveția, acolo predă cursuri de fizică aplicată la Înalta Școală de Inginerie și Gestiune din cantonul Vaud (HEIG-VD), dar mai are și un business de succes, vechi de 12 ani, derulat prin firma EnviroScopY SA din Elvetia și SC EnviroScopY SRL din România (Iași). Ambele firme s-au focalizat pe diverse proiecte de cercetare și dezvoltare, dar oferă și o gamă largă de echipamente pentru monitorizarea mediului. Mai nou, firma lui Ioan Bălin și-a transferat filiala din România de la Iași la Ocna Șugatag și speră ca și Maramureșul să beneficieze de proiecte inovative în parteneriat public-privat.

La prima vedere, Ioan Bălin poate părea un om nemulțumit cu anumite aspecte din activitatea lui, dar, de fapt, așa l-am perceput, este doar încărcat cu foarte mult entuziasm și energie. Este o persoană, în mod sigur, în continuă căutare și “alergare”. Își dorește mai mult, cercetează, se întreabă, caută soluții pentru a face ceva și pentru Maramureș, pentru Sighet. Am stat de vorbă destul de mult timp și, la final, ne-am propus să demarăm împreună niște proiecte. Nu știu ce vom reuși, dar am mare încredere când tratez cu un absolvent eminent de… ”Dragoș Vodă”. Știu că suntem mici în lumea asta relativ imensă dar, fiecare acțiune, idee, pentru care luptăm și pe care ne dorim să o concretizăm e un pas pentru a mișca lucrurile, pentru a ne bucura de schimbări pozitive.

Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Bălin, cum s-a întâmplat, cine v-a facilitat apropierea de fizică? A fost… dragoste la prima vedere?
Ioan Bălin (IB): E foarte clar că entuziasmul tânărului proaspăt numit profesor Ioan OPRIȘ a aprins flacăra interesului pentru fizică. Ambianța competitivă de studiu din acele vremuri și dorința unui copil de la Budești de a deveni „domn” au întreținut și ele focul pasiunii. Dragoste la prima vedere cu fizica nu știu, dar, sigur, de 30 de ani pare o căsnicie durabilă. 🙂

IM: Profesorul de fizică de la Liceul ”Dragoș Vodă”, dr. Ioan Opriș căruia i-ați fost elev, azi profesor universitar la Universitatea de Medicină Veterninară București și profesor asociat la Universitatea din Miami – USA, mi-a vorbit, în urmă cu câteva luni, deosebit de elogios despre dumneavoastră. Colaborați?
IB: După mulți ani ne-am revăzut la Lausanne, în 2018 și am depănat amintiri frumoase. Domeniile noastre sunt complementare, dar putem avea interese comune. Dânsul e în mod „turbo” în mediul academic și de cercetare în biofizică în timp ce eu în fizica aplicată și business pe mediu. Prof. Opriș circulă cu avionul pe tot globul, în timp ce eu cu mașina și doar în Europa. El merge cu viteză spre Nobel eu sunt cu „încet, dar sigur” în spirit de cetățean elvețian.

IM: Ați absolvit Liceul ”Dragoș Vodă” în anul 1987 și apoi ați ales Iașul. Nu era mai convenabil Clujul?
IB: Aici e o poveste mai lungă. De fapt, eu am picat la București în vară și cum erau rămase niște locuri pe toamnă la Iași am decis să merg la loterie (zeci de candidați pe loc). Culmea e că am reușit și atunci am realizat cât de important e să poți să te ridici din “groapă” și să continui lupta, că gropi viața îți pune destule la dispoziție.

IM: Domnule Ioan Bălin sunteți un om de… poveste. O televiziune din România v-a găsit în Elveția și v-a distribuit în “rolul principal”. Ce făceați acolo, în creierul munților?
IB: Da, era nu o televiziune din România, ci chiar Televiziunea Română, dra. Irina Nistor de la emisiunea „Cu ochii în 4” prin 2003. Eram, de fapt, la Observator, la 3.600 metri pe final de teză. Cameramanul era cel care a filmat în studioul 4 la revoluție. Eu am crezut că emisiunea va fi despre schimbări climatice. Până la urmă am jucat rolul, fără să realizez, unui bun român (super-maramureșeanul de pe acoperișul Europei), exemplu pentru migrația românească foarte blamată la acea vreme, înainte de intrarea României în EU. Cu toate acestea am reușit să transmitem încă de acum 15 ani de zile că plouă la 3.600 m, în anul 2003, și ghețarul Aletsch, cel mai lung din Europa, se topea în ritm accelerat!!!

IM: Sunteți specialist în schimbări climatice și poluarea aerului. Aveți un puternic background. Vă ajută asta în relația cu România?
IB: Da, dar de fapt e invers. Asta a ajutat România. Deși nu-mi place să mă laud, chiar detest, nu am cum să nu vă spun ca în anii de după teză am încercat și reușit să conving un grup de tineri cercetători ambițioși de la Măgurele (INOE) să se lanseze în cercetarea atmosferică și acum sunt lideri europeni și mondiali în ceea ce fac. Au obținut multe finanțări și mă mândresc cu realizările lor. Am avut și vreo 3-4 colaboratori pe care i-am îndrumat să ajungă și ei doctori în științe tehnice. În fine, prin implicarea în România în acest domeniu, am reușit să creez și să păstrez în acești 12 ani, în medie, vreo 10 locuri de muncă.

IM: Ați avut destul de multe proiecte implementate în România. În ce au constat acestea?…
IB: SC EnviroScopY SRL de prenume ESYRO, născută în 2006 la Iași, a avut proiecte de cercetare, dezvoltare, inovare, mai ales în partenariat public-privat. Am ales ca exemple primul și ultimul proiect. În 2007 am reușit să cartografiem cu înaltă precizie toată albia Dunării de la Drobeta la Tulcea. Un șantier faraonic cu două avioane și echipe la sol. Rezulatele sunt folosite de Ministerul Apelor pentru a identifica zonele inundabile și măsurile de protecție a populației și de reabilitare economică și ecologică a luncii Dunării (proeictul REELD).

În 2019, vom finaliza un proiect comercial privat mandatat de către ESA (European Space Agency). Este vorba de realizarea unui telescop zis „ Fly-Eye” (ochi de insectă), care trebuie să vadă o minge de tenis la 1.000 de km pentru a fi capabil să detecteze un asteroid de zeci de metri dimensiune cu 2-3 săptămâni înainte de a lovi planeta noastră. ESYRO a fost responsabilă de modulul opto-mecanic, oglinda principală, care este deja executată și livrată la partenerul italian. Multe din proiectele noastre pot fi consultate pe www.enviroscopy.ro.

IM: Cum a apărut ideea unui business în paralel, Elveția – România? Este totuși România atractivă?
IB: Da, a fost o perioadă intensă și încă mai este nevoie, mai ales în domeniul mediului, de multă tehnologie și know-how din Elveția spre România. Sigur că acum au apărut foarte multe firme pur comerciale concurente, unele chiar oportuniste. EnviroScopY combină cercetarea cu soluția. Diferența este exact ca între dispensar și spital. Dacă e serios și grav mergi la spital, adică vii la noi.

IM: În oferta firmei EnviroScopY se menționează că sunteți “activi în domeniul produselor și serviciilor de monitorizare a parametrilor de mediu”. Dați-ne mai multe detalii, vă rog!
IB: Sigur, adică monitorizarea elementelor de mediu aer – apă – sol. De exemplu, stații meteo sau de măsură a poluării aerului. Măsurători de radon (nu prea se știe), un gaz radioactiv cancerigen care se strecoară în casele oamenilor și soluții de a scăpa de el. Noi efectuăm și eșantionări și analize de apă și sol, iar o bună perioadă am fost lideri în bilanțuri de mediu și studii de impact.

IM: Cum se împacă business-ul cu activitatea didactică, de cercetare și dezvoltare?
IB: Se împacă doar dacă lucrezi zi și noapte, inclusiv în week-end. E un avantaj, totuși, să fii la catedră și să dai studenților exemple reale pe care le-ai făcut tu. Eu, de fapt, am înțeles acum că la modul ideal, un profesor ar trebui întâi să activeze în economia reală și apoi să aibă pretenția că are ce sa învețe pe alții. Din păcate, școala e paralelă de multe ori cu viața economică, de unde ni se trag toate problemele social – economice. Noi avem, de exemplu, probleme de sănătate, economice, relaționale, societale, de minorități, educație civică, gestiunea informațională, de resurse energetice, climatice și de nutriție. Ori, noi facem zeci și sute de probleme de fizică, chimie, biologie, matematică etc., fără a explica de ce și motivația pentru ce!!!

IM: Schimbările climatice sunt chiar atât de… agresive în acest moment sau e vorba, mai mult de… prevenție?
IB: După mine, DA, e o problematică reală. În schimb, nu știu dacă prea-incriminatul CO2 este buba problemei. Eu consider că mai importantă este molecula de apă H2O și problematica perturbării ciclului apei în natură, care este capitală pentru că e non-lineară, mai complexă și mai palpabilă ca efect direct. De fapt, apa este o moleculă cu efect de seră și, cu cât e mai cald, cu atât avem mai multă apă în atmosferă, care generează căldura și tot așa un ciclu infernal. Acest ciclu numit și feedback pozitiv, în termeni științifici, duce la inundații și secete, adică la fenomenele extreme cu care ne confruntăm. De fapt, fenomenele extreme sunt de genul rar și rău. Asistăm la un fel de digitizare 0-1 a atmosferei. Ori murim de cald ori de frig, ori nu avem deloc zăpadă ori munți de aur alb, ori nu plouă deloc luni de zile, ba avem indundații severe etc. Unde sunt fenomenele soft de mică intensitate și mai dese? Ar mai fi doi alți parametrii de urmărit, ozonul (vara) și aerosolii (iarna), care afectează direct sănătatea oamenilor și care sunt exacerbați de schimbările climatice. Remarcați că eu folosesc termenii perturbare – schimbare și nu încălzire globală, după mine, un termen ”politiquement correct”, baza de lucru, aș zice, a unor secte de sorginte ecologică. Ca simplu observator pe o bază de timp de jumătate de secol, pare-mi-se că diversitatea climatică s-a redus simțitor, parcă cele patru anotimpuri au devenit două. Ghici ciupercă care sunt acestea?!

IM: Elveția mi se pare a fi o țară destul de reticentă cu străinii. Cum sunt priviți românii? Cum i-ați… “convins” pe elvețieni?
IB: În pofida unor idei preconcepute, Elveția nu este reticentă deloc pentru că, un sfert din elvețieni sunt străini sau foști străini deveniți cetățeni elvețieni după cam 10-12 ani de sejur. Deci, nu există nicio țară în lume mai primitoare ca Elveția. Aș înlocui termenul „reticență” cu „exigență”. Da, Elveția este extrem de exigentă cu respectarea legii și a regulilor de viață și de muncă. Comunitatea română din Elveția este în mare parte o elită (nu doar intelectuală) a diasporei românești și este foarte apreciată. Personal, nu știu dacă am convins, dar am încercat să respect regulile elvetice și am muncit foarte mult. A contat și faptul că din prima secundă m-am îndrăgostit de sistemul democratic și civic elvețian și de întreg setul de valori. Apropo, eu nu am să înțeleg niciodată de ce EU nu „plagiază” acest sistem de democrație directă participativă, de vot prin corespondență și de guvernare proporțională votului care excelează de la 1291 într-un mediu multietnic cum este Elveția?! Dar am putea vorbi mult despre acest model politic care, se pare că devine din ce în ce mai cerut pe piața democratică europeană.

IM: Cu puțin timp în urmă ați inaugurat sediul firmei de la Ocna Șugatag. Cum poate beneficia Maramureșul, Sighetul de know-how-ul dumneavoastră?
IB: În 2018 am mutat firma din Iași la Ocna Șugatag, chipurile, să moară acasă. Însă, eu sper că altfel n-o spovedește nimeni că e păcat mare să nu încercăm un nou ciclu și în Maramureș cu proiecte specifice zonei. În primul rând, am luat contact cu Universitatea de Nord din Baia-Mare și UBB din Cluj pe partea de cercetare – dezvoltare – inovare. Apoi, cred că mi-aș dori mult să ajutăm la relansarea învățământului profesional cu un proiect pilot în parteneriat cu un liceu din Sighet pe o meserie necesară și cerută pe piața muncii sau tradițională specifică. Apoi, sunt câteva urgențe: restaurarea – conservarea patrimoniului în lemn al Maramureșului, dezafectarea minelor, mai ales a celor radioactive (radonul) și a altor zone poluate, o stație de analiza calității aerului și apei și de meteorologie la Sighet și… de idei chiar nu duc lipsă, doar că nu mai am 25 ani.

Fizicianul doctor Ioan Bălin continuă să îmi vorbească foarte convingător despre perspectivele extraordinare pe care le are România, Sighetul. Oportunitățile trebuie… exploatate, mă avertizează cu o retorică tipică omului de afaceri, iar discuția noastră ar trebui – așa cădem de acord! – să aducă și rezultate extra jurnalistice. Continuăm în aceeași notă optimistă. Am devenit prieteni!

IM: După pasiunea ta extremă pentru fizică, ce urmează pe locul doi?
IB: Strict pe partea profesională și a centrelor de interes, eu sunt din fire foarte curios și deci, tot ce ține de fizica aplicată mai ales în domeniul mediului și al patrimoniului cultural, mă interesează. Deviza firmelor mele este, de altfel „Să construim viitorul, păstrând trecutul!”

IM: Care sunt atuurile unui cercetător?
IB: Un cercetător în domeniul cercetării aplicate trebuie în primul rând să fie capabil să identifice o problemă societală reală și să caute soluții. Dacă elaborarea soluțiilor e costisitoare, trebuie să fie capabil să obțină finanțări sau măcar co-finanțări, să facă parteneriate și să fie atent cu proprietatea intelectuală a rezultatelor cercetării. Trebuie să fie așa de pasionat încât să lucreze zi și noapte, pe ploaie și zăpadă, pe caniculă și în week-end și să reușească în aceste condiții să aibă și o viață de familie. Să știe să comunice, să publice și să vândă rezultatele și, ideal, să le aplice în produse și servicii cu parteneri industriali sau să lanseze un start-up care să valorizeze. În fine, ideal ar fi să fie cu adevărat inovativ (să rupă gura târgului de genul celor de la mărul mușcat) sau măcar să facă o treabă de tip 3A: Altfel – Altundeva – Altceva.

IM: Bugetul pentru R&D trebuie să fie… consistent?
IB: Din păcate, pentru cercetarea aplicată trebuie pe lângă pasiune, voință și idei, și materiale și echipamente. Oamenii trebuie să fie motivați și de salarii și trebuie să aibă „jucării performante” cu care să lucreze. Inovativ aici ar fi să poți face mult cu puțin, nu e exclus și ține de eficiență.

IM: Ești specialist LIDAR. Spune-ne mai simplu, despre ce este vorba?
IB: Văleu! Apoi LIDAR-ul ăsta e văr din frați cu RADAR-ul. Diferența e că tehnica Radar se folosește de micro și radio unde, în timp ce tehnica Lidar e pe bază de laser (adică, de lumină de fapt). Instrumentul are un emițător laser pulsat și ca receptor un telescop. Laserul trage într-o țintă sau în atmosferă, de exemplu, și telescopul recuperează ecoul/retro-difuzia. Aplicațiile Lidar sunt multiple. Se pot determina dimensiunile geometrice ale unui aerosol – cristal de gheață – nor, dar și proprietățile optice și concentrațiile lor. De exemplu, cu Lidar-ul folosit pe avionul din proiectul cu Dunărea, am reușit să facem topografia albiei, dar se poate determina și anvergura vegetației (biomasa). Practic, avionul tocmai sosea din Georgia unde a măsurat arborii dintr-o pădure. Dar nu cred că e nevoie în Maramureș de Lidar pentru păduri din motiv că se pot număra câți arbori au mai rămas și manual de către pădurarii noștri. (Râde)

IM: Te consideri un om împlinit?… În ce constă împlinirea individuală?
IB: Pe partea profesională cât de cât e OK. Deși aș fi vrut să fiu actor, oameni ca profesorii Opriș, Vișovan, Motogna, m-au plasat pe altă orbită. Nu-i bai! Sunt bucuros că am o mică familie și m-aș fi considerat împlinit cu adevărat dacă aș fi avut o șatră de plozi. Acuma am rezolvat oarecum partea cu “plozii”, că am avut mii de studenți atât în România, dar mai ales în Elveția, în cei 10 ani de catedră academică. Toți studenții mei sunt de fapt copiii mei, dar soția mea nu știe și nici ei. Pe frustrarea cu actoria mă duc la cursuri ca pe scenă. Atâta timp cât nu dă nimeni în mine cu ouă stricate sau ”porodici”, continui așa. Împlinirea individuală în viața în care nu am ales să venim și nici nu prea dorim să plecăm, oricum, e să ai un job care să-ți placă și să știi să-l faci bine, o familie cu urmași și cât mai multă lume care să te pomenească pentru lucrurile bune, pentru ajutor sau, pur și simplu, pentru că te-au cunoscut. Ideea e să lăsăm cât mai multe urme pozitive, materiale și imateriale, generațiilor viitoare.

IM: În ce țară ți-ai dori să te stabilești, la un moment dat, definitiv?
IB: Nu știu, pentru că eu sunt stabilit în Elveția, dar e dificil, pentru că eu, de fapt, încă nu cred că am plecat cu adevărat din România. E o stare de ambivalență pe care cred că cei din diaspora o cunosc: trăiesc în Elveția cu problemele din România!

IM: Ce gen de business ai iniția la Sighet – Ocna Șugatag, făcând abstracție de preocupările actuale?
IB: La Sighet, poate un birou de consultanță de mediu pentru privat și instituții publice sau/și un parteneriat public – privat cu un liceu pentru un proiect pilot de învățământ profesional. La Ocna, mai adecvat ar fi un micro-centru de sănătate pentru detoxifiere și prelungirea speranței de viață a maramureșenilor.

IM: Se spune că Maramureșul are un peisaj asemănător cu cel din Elveția. Adevăr sau… mit?
IB: Puțină geografie helvetică. Elveția are trei mari elemente geografice: Munții Jura (1.600-1.800 m max), Munții Alpi (peste 4.000 m) și între cele două lanțuri muntoase este Podișul Elvețian (400-800 m) care se întinde de la Geneva la Zürich. Maramureșul duce mult cu Jura. Ghiciți unde stau? La St-Croix (Sfânta Cruce), o localitate la 1.000-1.500 m în Jura (partea din canton Vaud) unde sunt și piste de ski de fond și alpin. Peisajele, vara, sunt verzi și toamna, adevărate acuarele. Deci, adevărat pentru Jura elvețiană și mit pentru Alpi, care sunt granitici, impresionanți, dar fără verdeață.

IM: Întreabă-te ceva… super interesant!… și răspunde!!
IB: De ce am răspuns la acest interviu?… De plăcere și din respect, în amintirea unor vremuri (adolescența) – locuri (Sighet) – oameni (dascălii mei de la ”Dragoș-Vodă”) care marchează o viață de om.

IM: Mulțumesc mult domnule Ioan Bălin pentru discuția deosebit de interesantă pe care ai… întreținut-o. Sper să reușim și să colaborăm cu diverse proiecte!
IB: Deja am început cu acest interviu! Vă doresc un 2019 fericit cu multă sănătate necesară punerii în fapte a multor gânduri bune și ”La mulți ani!” de Sf. Ioan la toți ionii pozitivi și negativi…

Numa’ bine, rău la nimé!

Ion MARIȘ

În 1955, am fost dată afară de la liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, unde predam matematica și fizica, și transferată disciplinar la …Budești! Motivul declarat – frecventarea bisericii romano – catolice, atitudine considerată incompatibilă cu statutul de cadru didactic într-un stat comunist, care avea misiunea educării tineretului în spiritul ateismului marxist. Orice practică religioasă era rău văzută în anii comunismului dar cea catolică era combătută cu o înverșunare mai mare (Stalin declarase doar că Vaticanul era dușmanul nr. 1 al comunismului…).

Totul a pornit de la o reclamație făcută de doi elevi, fără îndoială „îndrumați” de cineva… Apoi o ședință U.T.C. fulminantă la care am fost obligată și eu să particip, în care eram acuzată și înfierată, cunoscutul lider comunist local Grigore Holdiș declarând că biserica romano-catolică era un „cuib de reacționari” și prin urmare, fapta mea era foarte gravă… Zarurile erau aruncate.

Motivul real era însă altul. Soția unui activist comunist proaspăt stabilit în Sighet îmi vânase postul și toată înscenarea fusese în folosul ei. Fiind fiică și nepoată de deținuți politici, eu eram victima ideală… era clar că nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea. „Doamna” respectivă s-a instalat imediat la „Dragoș Vodă” … și la propriu și la figurat – a stat efectiv pe scaunul meu din sala profesorală timp de 3 ani! După 3 ani soțul ei a primit alte însărcinări pe linie de partid și au dispărut defintiv din orașul nostru. Nu i-am reținut numele și nici nu cred că istoria merită să-l consemneze undeva.

Dar nici la Budești nu m-am dus! Începuse anul școlar în septembrie 1955 și eu refuzam să mă prezint la post. Inspectoarea șefă de raion mă presa agresiv: Te duci la Budești! I-am răspuns pe același ton: Nu mă duc la Budești! am bătut cu piciorul în pământ, convinsă că am dreptate. Eu am părinții bolnavi și frați mai mici în întreținere, nu mă puteți arunca acolo! Ceea ce faceți este ilegal, eu am venit la “Dragoș Vodă” prin numire de la Minister!

Nu i-a plăcut deloc răspunsul meu, pentru că îi punea pe toți autorii nedreptății într-o postură inconfortabilă. Dincolo de pretextele propagandistice, un transfer disciplinar al unui profesor titular presupunea o anchetă oficială – inspecții, rapoarte, proceduri – ori, în cazul meu, abuzul era total! Au mizat pe intimidarea mea, dar faptul că refuzam să merg la Budești, îi lăsa în… off – side.

Și atunci s-a găsit o cale “de mijloc”. Am fost numită la Școala nr. 2 din Sighet, unde am predat timp de 3 ani. Nu se făcea dreptate, dar cel puțin rămăsesem în oraș… M-am străduit să-mi fac datoria și acolo și cred că am reușit. În 1958 mi s-a permis să mă întorc la “Dragoș Vodă”, unde am continuat să predau până la pensionare în 1990. …………………………………………………………………….

După ce regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică în 1948 mulți români din Sighet (în special intelectuali) au început să frecventeze – regulat sau ocazional – biserica romano – catolică. Liturghia era în limba latină, ceea ce a fost ușor de asimilat, iar predica în limba maghiară, pe care mulți sigheteni o înțelegeau. Mai greu era pentru noi, cei tineri, care nu făcuserăm niciodată școala în limba maghiară, dar ne-am adaptat cum am putut. Esențial era să ne trăim credința catolică.

Asistența spirituală pe care românii greco-catolici o puteau primi era totuși limitată și se rezuma la ceremonii private (botezuri, sfințiri de casă, etc). Nu erau posibile slujbe publice de înmormântare, care ar fi dus la conflict cu autoritățile comuniste, care supravegheau agresiv clerul romano – catolic să nu aibă legatură cu etnicii români. Acesta a fost și cazul tatălui meu, învățătorul Chindriș Ioan, decedat în 1958 – i s-a făcut o ceremonie acasă, în cerc restrâns, apoi a fost dus la cimitir fără preot. Atmosfera s-a relaxat parțial în anii ‘80 când unele ceremonii publice în limba română au avut loc, cu mai puține emoții… așa ne-am putut bucura și noi de cununia fiului meu, Marius, la biserica romano-catolică, celebrată de viitorul episcop Pal Reizer.

prof. Aurelia VIȘOVAN

Foto: colecția Pal Robert Zolopcsuk

Fotografie din perioada interbelică a actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă” (CNDV), fost Gimnaziu Piarist. Clădirea a fost construită între anii 1911-1912 de către Ordinul Piarist. Festivitatea de deschidere a primului an școlar și inaugurarea Liceului „Dragoș Vodă” a avut loc la 10 octombrie 1919. Cuvântul de deschidere a fost rostit de primul director, dr. Eugen Széles.

N. B.!: Ținând cont că anul viitor (2019) Colegiul Național „Dragoș Vodă” împlinește venerabila vârstă de 100 de ani, în curând vom marca acest eveniment printr-o rubrică-surpriză!

Fotografie din colecția Pál Robert Zolopcsuk. 

Salut, Sighet!

Despre prietenul meu Alexandru Ozunu, prietenul de o viață, colegul meu de bancă de la Sighet, timp de 12 ani, aș putea scrie cel puțin un roman. Un roman ar putea fi dedicat perioadei noastre adolescentine, aș putea povesti – spre exemplu – despre acțiunile noastre “inadecvate” prin care ne-am “expus” în vremea comunismului. Nu voi uita niciodată surprinderea spectatorilor la un eveniment cultural școlar prin anul 1975, când noi doi, în tandem, elevi fiind în clasa a VIII – a la Școala Generală nr. 2 am recitat “Doina” de Mihai Eminescu, poezie interzisă de orânduirea comunistă. Am fost încurajați să facem acest “gest” de către profesorul Nuțu Roșca, cel care ne îndruma cenaclul literar pe care-l înființasem în acei ani.

Aș mai putea povesti multe alte întâmplări speciale din acei ani, dar, voi trece la… “actorul” principal, Alexandru (Sandu) Ozunu. Ne-am îndreptat spre ținte diferite după ce am absolvit Liceul Dragoș Vodă: eu, student la Cluj, Sandu la București. Am păstrat mereu legătura, l-am vizitat în studenție la București și, mai târziu ne-am revăzut din când în când la Sighet. Eu am revenit la Sighet, Sandu doar s-a apropiat de casă, mai întâi la Turda, apoi la Cluj.

Azi, Alexandru Ozunu, colegul meu de bancă de la Sighet, este decanul Facultății de Mediu din cadrul Universității Babeș Bolyai, este profesor universitar, conducător de doctorate. Are o activitate prestigioasă atât în țară cât și peste hotare, numeroase cărți publicate și este, printre altele, profesor asociat la University of Free State (Africa de Sud).

Am stat la povești cu Sandu, câteva ore, recent la Sighet și am încercat să surprind câteva detalii – puține :)) – din activitatea lui profesională.

Ion Mariș (IM): Sandule, Alexandrule… mai este Sighetul pentru tine centrul Europei?
Alexandru Ozunu (AO): Sighetul este pe linia unde se termină pământul și începe cerul. Unora le place să spună unde se agață harta. Deci este un punct central în Europa, cel puțin pentru sigheteni!

IM: Ce ți-a rămas din amintirile noastre sighetene?
AO: De la primii pași locuind pe strada închisorii, azi Memorialul Victimelor Comunismului, la tot ce înseamnă cel puțin un sfert de viață. Și mai ales visurile, când tot timpul zburam și multe s-au împlinit.

IM: Care sunt profesorii din etapa sigheteană pe care îi consideri cu adevărat modele?
AO: Cred că trebuie să încep cu învățătoarea noastră, doamna Maria Man, să trec la prima dirigintă, profesoara de matematică Zsuzsi Takacs, al doilea diriginte în liceu domnul Alexandru Mărculescu, apoi doamna Adriana Motogna. Aici se impune un tablou de profesori creionat pe formarea noastră: Petrică Grigor, Nuțu Roșca, Andras Csaba, Lucia Mergheș, Ion Șuteu, Ștefan Motogna, Nicu Iuga.

IM: Oare Sighetul tinereții noastre a fost un oraș (prea)… pașnic, (prea)… liniștit?
AO: Nu, categoric! Amintirile sunt atât de vii și colorate și acum, încât nu pot fi așezate în alt loc decât în zbuciumatul Sighet al tinereții noastre.

IM: Și totuși, destul de rar pe la Sighet. De ce?
AO: Fizic rar, dar cu inima des.

IM: Stăm aici comod, la povești, la fostul restaurant – hotel Marmația unde ne mai opream pe vremuri și “resuscităm” amintiri. Ce-ți vine rapid în minte…
AO: Dealul Solovan cu bucuriile excursiilor săptămânale pe care le făceam și drumețiile din școala generală când am marcat cu diriginta noastră traseul, cred, până la Agriș?!

IM: Ești decanul Facultății de Mediu din cadrul UBB Cluj. Cum a fost drumul tău până aici?
AO: Plin de muncă. Destinația parcă a fost stabilită cândva, cumva. De fapt, poziția de decan oglindește strădania acestor ani. Niciodată nu am avut ca țintă poziția de decan. A apărut într-un context la un moment dat. Și am încercat să fac mai mult bine decât am făcut până atunci pentru comunitatea noastră academică. Sunt membru fondator al acestei facultăți. Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate. Este o realizare pentru o perioadă relativ scurtă.

IM: Detaliază-ne, te rog, esența, coordonatele profesiei tale de specialist în… dezastre.
AO: Am început cu răspunsul anterior. Un specialist în dezastre trebuie să aibă o pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate. El trebuie să înțeleagă tabloul întreg: pregătire, prevenire, răspuns și întoarcere la situația normală. Pregătire de la disciplinele naturale, fundamentale, la cele de domeniu și specialitate. De la înțelegerea impactului asupra mediului până la realizarea unor hărți cu efecte potențiale în condițiile unor scenarii credebile, rezonabile. Prevenire prin formularea unor planuri de răspuns la urgențe și testarea lor. Răspunsul necesită cunoștințe temeinice de lucru în teren în condiții de risc. Revenire la normalitate, coordonarea unor activități care să înlăture consecințele nedorite. Este o profesie provocatoare care necesită multă responsabilitate.

IM: Cât de vizibil – în lume – este învățământul superior clujean?
AO: UBB este în acest moment cea mai mare universitate din țară, o universitate de patru stele. Ocupă cele mai bune locuri dintre universitățile românești în clasificările internaționale. O analiză corectă se face însă pe domenii și programe. Învățământul clujean este complex și are o paletă tradițională deosebită în acest context.

IM: Ai făcut foarte multe deplasări în diferite țări din lumea largă. Cum ai fost perceput tu, intelectual român, de către persoanele pe care le-ai întâlnit?
AO: Am călătorit aproape pe toate continentele la universități de prestigiu. Am studiat la începutul carierei profesionale aproape 2 ani în Germania. Fac parte din multe societăți profesionale internaționale. Sentimentul pe care îl am este pozitiv, de respect și bine. Sunt, așa cum ai spus la început, asociat la o universitate de prestigiu de pe alt continent.

IM: Știu că ai organizat, nu cu mult timp în urmă, o mare întâlnire internațională pe tema dezastrelor, la Cluj. Te rog să detaliezi, pentru cititorii noștri.
AO: Este un proiect pe care l-am ințiat în anul 2000 – Conferința internațională de legislație de mediu, ingineria siguranței și managementul dezastrelor ELSEDIMA. În perioada 17-19 mai a.c. am organizat ediția a XII-a. Am avut peste 250 de participanți din 28 de țări, din America de Nord, Europa, Asia, Africa și Australia. A fost un eveniment deosebit. Urmează să apară două numere speciale în jurnale de prestigiu internaționale cu factor mare de impact.

IM: Marea majoritate a tinerilor pleacă sau doresc să plece din țară. Are România viitor?
AO: Fără îndoială! România este o țară frumoasă cu oameni buni, talentați și muncitori.

Deviem un pic discuția de la subiectele “majore”, privim spre Solovanul copilăriei și adolescenței noastre și ne reamintim cu drag de ieșirile naturalistice și culturale de altădată, de la sfârșit de săptămână, mai luăm câte o înghițitură de cafea dar, revenim la întrebările și răspunsurile “serioase” și abordăm subiectele din viața universitarului împlinit, a omului care se identifică azi, cu performanța în educație.

IM: Cum se (mai) împacă ingineria cu… poezia?
AO: Așa cum se împacă ambele cu un loc comun – viața reală. Cred în poezia care prezintă realitate obiectivă. Ceea ce face și ingineria. Ingineria își are sursele principale de informație în natură. Și principalele modele fizico-matematice sunt construite din realitate înconjurătoare. Poezia, pentru mine, așează aceste lucruri prin viziune și înțelegerea poetului la fel cum face omul de știință și inginerie.

IM: Unde căutăm/găsim… sensul vieții?
AO: În natura înconjurătoare exterioră și interioară.

IM: Cum putem evita dezastrele… personale?:))
AO: Evitându-le pe acelea ale comunității în care ne aflăm.

IM: Există ceva ce ai făcut și n-ai făcut… bine?
AO: Sensul vieții mele este de a face din bine mai mult bine, dintr-un om bun, unul mai bun.

IM: Spune-mi două, trei aspecte pe care le consideri importante/atractive pentru imaginea Sighetului.
AO: Tradiția – locurile și oamenii să o păstreze și să o aducă în timpul nostru.

IM: Globalizarea vieții (va) aduce bunăstare și democrație mai… durabile?
AO: Nu cred în globalizarea vieții. Globalizarea (geopolitică, economică) este o realitate a… viitorului. Depinde cum se va realiza și cum va funcționa.

IM: Ce proiecte interesante ai “în vizor”, pentru perioada următoare, pe termen mediu?
AO: O carte de poezie, câteva cărți de specialitate pentru prevenirea dezastrelor, o specializare nouă de inginer dezastre, editia a XIII -a a conferinței ELSEDIMA, finalizarea proiectelor de doctorat ale studenților mei (peste 10), consolidarea Institului de cercetări pentru sustenabilitate și managementul dezastrelor ISUMADECIP, înființat în 2016 printr-un proiect major de dezvoltare a infrastructurii de cercetare pe care l-am coordonat.

IM: Mulțumesc pentru interviu, multă forță în idei și-n muncă și sper să ai cât mai mulți studenți sigheteni la facultatea voastră! Și să ne vedem mai des, aici la Sighet și/sau la Cluj!
AO: Cu drag – aștept prieteni sigheteni la Cluj și voi veni la Sighet cu gândul dintr-un vers al fratelui meu “chiar dacă seceta îmi subțiază trupul, rămâne albia ca un semn neîndoielnic al existenței mele”. Mulțumesc, prietene drag, pentru marea bucurie generată de această conversație!

Ion MARIȘ

Au trecut atâtea fenomene, am trecut peste atâtea frontiere, reale și imaginare, așezate peste spațiu, peste timp, peste viața însăși și acum le las deoparte și vreau să mă exprim, în câteva cuvinte, doar despre frontiere reale, pe care le-am trecut în toată legalitaea, îngăduința și buna primire, unde am cunoscut altfel de stări, cu totul alte manifestări de viață decât la noi.

În prezent ne aflăm în America, la fiica noastră, Ana Rodica, venită aici prin căsătorie și am obținut cu larghețe și rapiditate dreptul de viză pe 10 ani, apoi rezidența tot pentru 10 ani, cu drept de prelungire! Această rezidență ne dă deptul să ne bucurăm de asistență medicală fără nicio discriminare, practic aproape gratuită, manifestată cu scrupulozitate și confort, pe toată plaja afecțiunilor. Ne-am bucurat de aceeași bună primire și în Franța, unde copiii noștri au funcționat în jur de 10 ani, plecând acolo înainte ca România să aparțină de UE. După căsătorie, băiatul nostru a plecat în Anglia, la Londra, unde funcționează și în prezent.

Amândoi copiii au o solidă calificare, universitară și postuniversitară, dar, în posturile ce le aveau în țară, nu le ajungeau salariile pentru un trai decent și trebuia să-i ajutăm noi din pensiile noastre, mici. Învățământul și Sănătatea, unde ei funcționau, erau tot „cenușăresele” salarizării, pentru că s-a păstrat mai departe conceptul grav și criminal al ideologiei comuniste, că aceste două sectoare sunt „neproductive”!!! Oare poate fi productivitate fără instrucție, sau fără sănătate?!

Ei au fost, deci, obligați la acest demers de către conducerea discriminatorie și atât de vinovată a corifeilor țării, așa cum s-a demonstrat curând și de exodul masiv a milioane de români, care și-au părăsit casele, pământurile; și-au lăsat copiii în grija bătrânilor, în multe cazuri producându-se adevărate tragedii. Au plecat peste țări și mări, alungați de prostia și hoția manifestate la noi plenar, de cei responsabili cu destinele țării! Este îngrijorător faptul că se anunță noi măsuri, care să „blindeze” aceste „însușiri” până în anul 20 20! Este foarte trist că nici nu se întrevăd condiții de repatriere, ci dimpotrivă, depopularea țării este progresivă, cu sute de mii de emigranți așteptând să-i treacă frontierele.

Nu se poate să nu facem o comparație între acest masiv exod al românilor de acuma, spre alte zări, sufocând frontierele patriei, cu un altul, tot de milioane de cetățeni din aceeași patrie, de după 1945, sub regimul comunist ce se instala și se dezvolta, ei fiind târâți peste alte multe „frontiere” interioare, părăsindu-și casa, pământurile, familia, pe lungi perioade de timp, sau pentru totdeauna. Torționarii vremurilor au umplut cu ei închisorile existente, au umplut și lagărele de muncă de exterminare nou construite („mormântul reacționarilor”) de-alungul Canalului, 14 la număr și multe altele „în rezervă, în așteptare”, pentru a-i înlocui pe cei „eliberați” din viață! Au folosit și locațiile din stufărișurile dobrogene și încă tot le mai lipseau locații. Le-au completat cu acele deportări masive prin zonele pustii ale Bărăganului, sau prin alte părți, unde familii întregi – părinți, copii și bătrâni – la un loc, erau lăsați sub cerul liber, supuși unei încercări cumplite pentru construirea unui adăpost, sau pentru a găsi puțină hrană, asemănător sălbăticiunilor; pentru mulți n-a mai fost cale de întoarcere. Cele două exoduri, de multe milioane de oameni, atât de depărtate în timp, au totuși o legătură, sunt unite prin conceptul criminal al torționarilor de atunci, continuat cu cel de acum, adaptat timpului de stăpânii de azi, urmașii celor de atunci sau de către unii veterani, tovarășii lor de luptă, ascunși și protejați cu atâta strășnicie și forță, orientând și angajând țara spre „succesele” de azi, spre starea ei prezentă în care se află, mereu pe primele locuri, în rău și nu în bine.

În trecut, Partidul Comunist avea întrega putere politică și, ca o consecință, i-a revenit și întreaga putere economică a țării, de care a dispus dictatorial. În 1989 se auzeau două strigăte: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, un strigăt puternic al întregii țări și un alt strigăt, al unui tovăraș: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul știintific”. Este evident, cele două strigăte, cele două „programe” erau contradictorii și acestea au torsionat evenimentele, politice și economice, au determinat acea democrație originală, pentru care suntem mereu arătați cu degetul. Cred că se poate spune că „Revoluția” de atunci, dacă-i acceptăm existența, a fost neîmplinită, a fost deturnată și sacrificată înainte de a se fi încheiat. A fost o revoltă produsă și transmisă în admirația lumii întregi, iar evenimentele sălbatice ce i-au urmat, cu crime produse cu o rară bestialitate, au fost de o vinovăție condamnată tot de o lume întreagă, cu alte secvențe ce s-au tot produs și se mai produc, toate într-o notă originală. Victimele își dorm în liniște somnul de veci, iar crminalii, destui, calcă în pace și belșug pământul în care ei se află, cu procese amânate, casate, prescrise, redeschise și prelungite, probabil până când vinovații vor ajunge în prescripție naturală, prin trecerea și a lor la cele veșnice, în această „sarabandă” a proceslor infestate politic și care nu se mai termină. Până la urmă, Istoria îi va condamna în paginile timpului, în speranța că nu va fi tot de tip „Roller”.

S-a acordat de îndată toată puterea economică acelorași structuri, acelorași personaje, tovarășilor de luptă, „baronii politici” de atunci devenind „baroni economici” și, automat, le-a revenit tot lor și puterea politică. Pentru că cele doua entități, „Puterea Politică și Puterea Economică” se deteremină una pe cealaltă, în ambele sensuri. Sunt mici excepții, nesemnificative.

De aceea, se poate spune că s-a realizat doar un mic balans formal în această devenire, o simplă schimbare de poziție, o trecere de pe „stânga” pe „dreapta”, acestea amestecându-se mereu în mod ciudat, neștiind care-i una, care-i alta, în adaptarea „isteață” și „perversă” la noile condiții.

Ne-am bucurat și ne bucurăm în aceste țări străine de toată atenția și grija copiilor, care nu ne-au lăsat singuri, ne-au luat cu ei, cu toate posibilitățile de împlinire din partea administrațiilor acestora, sub toate aspectele, unde niciodată nu ne-am simțit străini, nestingheriți nici în păstrarea sentimentelor noastre naționale, în demnitatea și frumusețea lor. Ne-am desfătat însă și cu atâtea frumuseți peisagistice, pe așa largi spații, unele mai îmbietoare ca altele, atâtea obiective turistice, de civilizație și cultură, cu atâtea realizări ale creativității umane sau oferite de natura însăși, adevărate minuni ale Pământului, așa cum le-am întâlnit în Franța, în Anglia, în America și în alte părți. Au fost și sunt extrem de multe și spațiul, ca și puțina iscusință de a le descrie așa cum merită, mă împiedică să o fac și le amintesc doar. Nu pot, totuși, să nu spun, fie și numai în treacăt, despre splendida excursie de o săptămână făcută în Arizona, unde am vizitat „Marele Canion”, „Pădurea Pietrificată” și altele, unice în felul lor, printre acele minuni ale Lumii, care te încarcă cu atâtea frumuseți, desfătare și siguranță de prezența umană și despre care te poți exprima mai deplin doar prin imagini, prin ceea ce vezi: „fără cuvinte”!

Printr-o situație de conjunctură ne aflăm azi în aceste locuri, în această stare, să-i zicem un fel de „refugiu”, benefică sub toate aspectele: confort și îngrijirea vieții, care ne încarcă cu multe satisfacții și bucurii, deși sunt spre un final de drum, într-un fel de „tranzit”. Fără acestea, rămâneam în ținuturile Patriei, unde mi-a fost Frântă și suprimată Adolescența și Tinerețea cu atâta brutalitate și chinuri, înstrainându-mă atât de mult de aceasta, cu afirmația, justificată: „ce bine era dacă acea Patrie nu era”! și unde, altfel, rămâneam doar cu bucuria, de măreție se poate spune, ce o dă suferința pentru realizările „de acasă” din acea vreme, atunci când am făcut : „ceea ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie”. Dar putem spune că a fost și s-a terminat (?), așa cum este un fel de a considera evenimentele, urmările! De aceea, eu consider aceste enorme bucurii și satisfacții, această stare de confort, ca o convertire, o compensație și substituție târzie pentru cele îndurate atât de greu și de mult în Patrie, în acea perioadă de o rară și vinovată cruzime, pe care încerc să o las deoparte, să consider acele trăiri cumplite „întemnițate” și trecute în lumea lor. Pentru aceasta aducem în primul rând mulțumiri Domnului, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o pentru a le putea trăi; mulțumim apoi copiilor pentru multa grijă ce ne-au purtat-o și ne-o poartă, pe toate aceste spații departe de țară, nestrăini ei și nici locurilor pe unde suntem; dar trebuie să mulțumim și multor State, pentru toată larghețea cu care am fost și suntem primiți și tratați în aceste „refugii”, pe unde nu am găsit cuvântul „străin” în vocabular și unde ne putem desfășura viața în tot firescul ei; o mulțumire în toată plinătatea cuvântului, deși greutatea acesteia nu cântărește mai mult ca bobul de nisip de pe munții de dune pe care s-ar afla.

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

(Minneapolis, 11.08.2018)

Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet a luat ființă în toamna anului 1919. Întâiul său director a fost Cornel Sânjoanu, profesor de limba română, venit aici (se pare) de la Școala normală din Caransebeș și rămas până în toamna anului 1940, când a fost expulzat de administrația maghiară venită în urma dictatului.

Între 1940 – 1944 liceul a fost desființat, iar elevele care știau limba maghiară din familie au continuat școala în această limbă.

În toamna anului 1945 liceul românesc și-a reluat activitatea sub conducerea directoarei, prof. Dr. Irina Berinde, întâia profesoară din Maramureș cu doctorat în matematică.

În 1948 liceul a dat prima promoție de după război. Așa se explică faptul că pe tablou sunt 9 absolvente și 14 cadre didactice.

Respectiva promoție a fost și ultima. În urma reformei învățământului din acel an, liceul sighetean de fete a dispărut prin comasare.

Din rândurile de sus ale tabloului ne privesc chipurile unor dascăli deosebiți pe care cei mai vârstnici dintre contemporani au avut privilegiul să-i cunoască. Menționăm doar doi dintre ei: profesorul Ion Bilțiu-Dăncuș, un bărbat care a marcat istoria Maramureșului anilor 1918-1950, aflat spre sfârșitul carierei și profesorul Eracle Titircă, aflat la începutul carierei, un dacăl de o excepțională calitate, un intelectual cu o hotărâtoare influență asupra celor care au știut să-i stea în preajmă și să beneficieze de calitățile sale, prin anii 1950-60-70, când puțini dintre dascălii noștri întruneau aceste calități.

Mai menționăm faptul că fondul tabloului a fost realizat de pictorul Gheorghe Codrea, maramureșeanul nostru stabilit la Cluj, care era atunci elev în ultima clasă la Liceul „Dragoș Vodă”, dar și faptul că fotografia acestui tablou aparține profesorului Ioan (Nelu) Bilașcu, de la Liceul forestier, a cărui mamă (Țiplea Margareta, sora profesorului Alexandru Țiplea) se află în rândul de jos (prima din stânga).

Din câte știm, dintre elevele de atunci se mai află printre noi Doamna profesoară Viorica Oros (Diaconescu Viorica pe tablou) căreia îi dorim multă sănătate.

Ion Ardeleanu

Câte nu s-ar putea spune și scrie despre aceste linii separatoare de State, oricum ar fi ele marcate, acestea prezentând extrem de multe aspecte locale, naționale și internaționale, în multe interpretări, forme și conținut, fiind departe de această simplistă denumire statică: „separatoare de state”.

Maramureșul istoric este la margine de țară, râul Tisa separând de el câteva plase cu cetățeni români în majoritate, care au trecut pe rând sub diferite stăpâniri străine. Ce bine ar fi dacă acest fluviu și-ar schimba cursul și le-ar aduce și pe acestea în întregirea țării! În multe situații aceste frontiere separă libertăți depline, de libertăți formale, întemnițate, trecerea lor clandestină fiind însoțită de atâtea tragedii. Oricum, ele împiedică libera circulație pe întinse spații ale lumii. Tot ele pun de atâtea ori problema de reîmpărțire a acesteia, aduc războaie și nenorociri, cu o reconfigurare frecventă a lor, după deciziile celor mari și puternici, ducând lumea într-o altă ordine mondială.

Înainte de 1990, patria noastră se afla închisă de frontiere extrem de meticulos organizate și păzite, cu arături, fluvii, borne, cu multe gherete pe care erau cocoțați la înălțime grăniceri, înzestrați cu tot arsenalul de arme necesar, cu unități mobile de grăniceri de mare răspândire și densitate; deci o libertate de circulație mult sechestrată. Oare pentru a nu fugi de la noi, de rău, sau pentru a nu permite altora o înghesuială la mai „binele” de aici? Cine știe?! Oricum, mulți din temerarii care au încercat trecerea lor au rămas în apele Dunării, înecați natural ori forțați să se înece, sau alții și-au împrăștiat viețile pe marginile lor, ori au completat locurile rămase libere în cine știe ce temnițe. În acea perioadă, treceau fără probleme frontierele doar înalți demnitari de stat și politici, care administrau toată această stare a națiunii, a țării.

În aceste restricții de circulație, am avut și eu o susținere pentru trecerea unor „frontiere”, fără a avea dreptul de a le traversa, deci am fost susținut pe nedrept în acest demers, am fost „favorizat”și trecut peste ele cu dezinvoltură, cu susținere, „clandestin”, de către „protectori”. A trebuit, bineînțeles, să „cotizez” pentru aceasta și am plătit mult, mult de tot. A fost trecerea mea peste „frontierele” detențiilor, m-au trecut torționarii prin 9 filtre, pentru că 9 au fost locațiile de chin și suferința grea ce mi le-au administrat, fără nicio „legitimație”, fără Mandat de Arestare și în lipsa oricărei Hotărâri a vreunei Instanțe de Judecată, pe NV, cum se spune! M-au dus pe atâtea itinerarii ascunse și întunecate, încât era să nu mă mai găsească, să mă lase pe acolo, „pierdut”! Am plătit cu libertatea fizică suprimată, odată cu celelalte componente ale ei, pe timp de 29 de luni, pentru refuzul de a le fi colaboartor, cu toate consecințele grele ce au rămas la discreția lor, ale călăilor care au suprimat atâtea vieți, fiind și eu în acele prevederi ale lor. Chiar după ieșirea din aceste lungi coclauri ale anchetelor și ale muncilor de exterminare, la un nou șantaj făcut de torționari de a le fi „prieten”, când eram cu studiile aproape încheiate, le-am adresat un refuz și mai agesiv, în recidivă, la solicitarea reînnoită de a le fi colaborator, deși știam ce mă așteapta și m-a și așteptat, chiar dacă nu a fost de greutatea consecințelor primului refuz, asumându-mi-le, oricare ar fi fost ele. Mă întreb, oare câți ar fi procedat la fel, răspicat și fără ezitare, cu atât de grele consecințe, într-o fază de pregătire profesională aproape finalizată, conștiincios pregatită? Mi-ar plăcea să cred că toți cei de bună credință, dar poate n-ar fi fost chiar așa. Puteam face un compromis inactiv, să-mi iau apoi concedii medicale, să mai plec pe acasă, oricum, să mă sustrag din menghina lor. Am avut prezența la cursuri de 100% în primul semestru și, doar cu câteva prezențe la acestea în semestrul II (prezența la cursuri și seminarii era atunci obligatorie), mă admiteau să mă prezint la ultima sesiune și să-mi închei anul; mai ales că eram unul din cei mai buni studenți ai promoției. Poate chiar torționarii să nu fi intervenit cu promptitudine, aveau mulțime de informatori, nu duceau lipsă de ei și-i interesa și semnătura, compromisul, murdăria. Dar eu nu doream să am acest ecuson al trădării nici pe lângă mine, deloc, să-mi lipsească nu numai din inimă și suflet, dar să nu-l am agățat nici pe o haină, nici în buzunar. Acesta era „hobiul” meu, de a rămâne „curat, lacrimă”, fără nicio zgârietură, niciun compromis. Și am reușit în acest demers, cu determinarea totală avută, cu rezistența în suferință și provocări și cu ajutorul Domnului. Acesta era cel mai murdar accept dintr-o viață pe care-l putea face cineva, pentru că acea asociere vinovată te făcea părtaș la producerea unor suferințe atât de grele pentru alții, pentru colegi și prieteni, pentu cei din jurul tău, la suprimări de vieți prin complicitate, te făcea criminal prin asociere; tu reprezentai mâinile murdare cu care torționarii își chinuiau și suprimau victimele, în nevinovăția lor. De același refuz ferm s-au „bucurat” răufăcătorii și la a treia tentativă de „racolare”, când i-am și deconspirat, refuz prin care am încheiat acel Dosar de securitate cu ultima sa pagină prezentă în acesta.

Dar atât de multe strungiri grele, prin atâtea locații de supliciu, cu fel și fel de torționari, unii mai cruzi decât alții, care pe rând și împreună îți puneau și viața la sacrificiu, au determinat pentru mine o construcție de caracter, o moralitate și demnitate de neatins în modestia dar și tăria ei, impermeabile la orice fel de compromis, de orice nuantă, în acele solicitări de colaborare cu răul profund, cu torționarii, în mod definitiv.

Această „Triadă” a deciziilor mele se constituie într-un medalion mai presus de orice valoare, chiar mai presus decât viața însăși, pentru că a fost încrustat pe viu în aceasta, în trăirile ei, este constituit din frânturi sângerande ale acesteia, care au fost puse ca jertfă în devenirea ei.

Au fost multe restricții pentru foștii deținuți politici și după eliberare, manifestate în multe feluri, cu șicanării și drepturi cuvenite încălcate, purtând cu ei mereu atributul de foști deținuți politici, de „bandiți”, de răufăcători. Dar toate au o limită până la urmă și nu puteam fi mereu considerați mereu răi, cum nu eram, niște „paria”, niște „proscriși”. S-a plătit cu vârf și îndesat pentru toate cele ce ni se imputau, în optica lor, aceste persecuții acerbe, de tot felul, fiind administrate în jur de peste 20 de ani. Aproape sigur că și la presiuni externe, în 1964, s-a aplicat o grațiere a foștilor deținuți politici, golind-se pușcăriile de ei, fiind însă considerați și în continuare dușmani ai regimului, tolerați mai mult, după aceea, iar cei considerați încă periculoși luând de atunci calea secțiilor de psihiatrie.

Pentru aceste motive, Securitatea, ori aceasta la îndemnul Partidului, a permis încadrarea cu pregătirea avută a unor foști deținuți politici, ca medici, ingineri, profesori ș. a. și au permis reluarea studiilor întrerupte ale unora, sau începerea unor pregătiri prin Instituții de învățământ superior ale altora. Aveau și nevoie socială de aceste profesii, de cadre pregătite pentru economie și nu-i puteau trimite din nou pe toți la muncile de jos, probabil având și încredere în onestitatea și activitatea profesională a acelor atât de mult blamați și chinuiți politic. În acest fel, mi s-a permis și mie continuarea studiilor blocate 5 ani, pe care le-am încheiat în anul de grație 1964, după 10 ani de la începeea lor, cu posibilitatea de repartizare în învățământ, ca profesor titular de matematică, la 33 de ani. Eu am predat o disciplină de studii exacte, matematicile, unde manipulările erau cu totul excluse, dar s-a îngăduit aceasta și în domeniul umanistic. Așa, de exemplu, i s-a permis D-lui Nistor Man să urmeze după eliberare, dupa 1964, o Facultatea de filologie și să funcționeze apoi ca prof. de limba franceză, la un liceu din Tg. Mureș. El a fost arestat în Grupul Vișovan și a executat mulți ani de pușcărie (peste 10 ani, după câte cunosc), fiind unul din eroii închisorilor, cunoscut pentru multe proteste împotriva regimului, de tratamente grave și criminale față de cei întemnițați politic; au fost multe alte cazuri din acestea, pentru cei ce au reușit să-și termine liceul și apoi să suporte obligativitatea studierii științelor sociale, care nu erau pentru noi de convingeri ideologice, ci pentru convingeri contrare acestora, pentru apărarea credinței și a sentimentului național.

Chiar înainte de 1989, dar mai ales după această dată, în tumultul încâlcit al atâtor transformări, s-au găsit persoane care și-au exprimat îndoieli în legătură cu acele scoateri de sub restricțiile de atunci a unor drepturi elementare, de ocupare a unor slujbe conform pregătirii avute a celor persecutați și spuneau: aceștia nu mai erau „bandiți”, nu mai erau „foști deținuți politic”.

Chiar și torționarii ne-au acordat acest răgaz temporar și au părăsit această pistă, iar cei ce o urmează singuri, îi depășesc și pe ei, ne considerau definitiv scoși din drepturi, definitiv „bandiți”; unii dintre aceștia puteau fi, sau chiar erau „de-ai noștri”, fie că au îndurat sau n-au pătimit persecuții politice!

Cei ce fac neglijent astfel de judecăți, riscă să fie considerați „prizonieri” ai unor manifestări ideologice securistice retardate, din alte vremi!

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet
Minneapolis, 06. 08. 2018

Adio, Domnule Profesor! In memoriam – Petru Grigor (27.01.1942 – 30.07.2018)  

***

Ca profesor de fizică a fost foarte respectat. Mulți elevi au avut rezultate deosebite la fizică și informatică. Elevii săi eminenți se gândesc la el cu recunoștință și cu dragoste – au ținut legătura și adesea l-au vizitat. A făcut facultatea la îndemnul soțului meu, Ioan Grigoriu. Fiind fratele lui mai mare și văzând că are viitor în domeniul științelor, l-a convins să dea examenul de admitere la facultatea de fizică. A absolvit Facultatea de Fizică Pură cu durata de cinci ani în cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca. Ca om, a fost un prieten deosebit: prieten de călătorie, de excursie, de sport. Ne bucurăm că l-am cunoscut și i-am fost prieteni și apropiați. L-am iubit și l-am respectat cu toții și în inima noastră va rămâne întotdeauna un loc pentru el.

(Irina Grigoriu – profesor, Sighet)

***

Domnul Profesor Petru Grigor, geniul predării fizicii, mi-a luminat cariera cu tact, înțelepciune, prietenie și generozitate unică, de la Sighet la București, Tokyo, Yale și Miami. Datorită domniei sale am ajuns olimpic la Fizică în clasa a VIII-a și am fost tot lotul premiați în 1972! Domnul profesor Petrică Grigor știa să rezoneze sufletește cu fiecare persoană ce se apropia de el, indiferent că era nepotul de 3 ani, elevul de la școală sau omul de rând. În compania domniei sale mi se deschidea un univers întreg al trezorieriei sale sufletești în care superlativele se depășeau natural. Alături de domnia sa mă simțeam precum piticul de pe umerii uriașului în spațiul multidimensional al stărilor cognitive și emoțional-afective. Am primit sfatul ideal de la domnia sa (mentorul meu etern) când am ajuns la rândul meu profesor la Liceul „Dragoș Vodă”, în 1982. Îmi aduc aminte că, după ce rezolvam probleme de fizică, puteam vorbi de meciul de fotbal de la TV. Domnia sa avea un mod absolut perfect de a empatiza cu persoana de lângă el. Ne lipsiți mult de tot!… … Te vom căuta veșnic pe cuantele universului, dragă domnule profesor Petrică Grigor!

(Ioan Opriș, profesor universitar, Miami, SUA)

***

Vine un timp când  lacrimile devin o prețioasă unitate de măsură.  Este totuși momentul  în care celebrăm viața cuiva care într-adevăr a avut o menire în această lume și care nu a trăit în van, ci, modest, talentat și devotat a format oameni. Și, uite că, prin elevii lui, a transmis mai departe setea de cunoaștere și neliniștea iscoditoare a omului de știință. Metodele lui pedagogice au rămas însă un secret și generațiile de profesori au purtat ca pe niște legende realizările neașteptate, aproape miraculoase ale domnului profesor Grigor: olimpicii la fizică din Sighetu Marmației.  Nu cred să se mai fi ridicat altcineva la înălțimea lui. Sunt foarte tristă că s-a dus. Îi sunt datoare la nesfârșit. Dacă era sâmbătă seara, în drum spre casă de la biserică – ne cumpăra cărți… Și astăzi intru în Librăria Luceafărul, cum se intră  într-o alimentară… Din obisnuință arunc mereu o privire și pe la raftul cu cărți științifice. Poate a mai apărut o culegere…  nu-i așa? Și, după cum știți, dacă nu roiam noi în jurul lui, roiau albinele; și de nu-l năpădeau albinele,  i se învârteau porumbeii în jurul capului. Și porumbeii? Avea și acolo olimpicii lui. Ce le făcea, ce nu le făcea, se întorceau mereu primii. Și cum rivalitățile dintre columbofili sunt la fel de dramatice și de autentice ca și în cursele de cai… Parcă ei ar fi dat din aripi, nu porumbeii… Negreșit, Profesorul Petrică Grigor era un îmblânzitor…

(Daniela Neacșu – profesor, Londra)

***

***

Un om special, un om delicat, un Profesor – Prieten – Părinte. Așa l-am perceput pe domnul Profesor Petrică Grigor, elev fiindu-i la Școala Generală nr. 2 din Sighet. Noi, elevii, cunoșteam, vag, câte ceva din persecuțiile la care pe nedrept era supus de către regimul comunist, dar mai ales i-am cunoscut verticalitatea și demnitatea cu care și-a onorat statutul de dascăl. A fost nevoit să plece de la catedră dar, elevii cei dragi, elevii cei buni, nu l-au părăsit niciodată. A fost iubit și pentru că nu a abdicat niciodată de la principiile onoarei și credinței sincere pe care le-a cultivat cu modestie. A fost un om înțelept, a respectat și a fost respectat; a făcut parte dintr-o categorie rarisimă, a modelelor “clasice”, ce au știut să dăruiască fără a pretinde nimic pentru sine.

În urmă cu câteva luni (04 martie 2018) ne-am văzut pentru câteva minute, am discutat despre elevul domniei sale, Ioan Opriș, PhD, University of Miami, căruia îi luasem un interviu, i-am dăruit volumul meu de poeme (“Vesperare”) și i-am făcut două poze. Îmi va rămâne în gând zâmbetul fin, prietenos, cald, cu care m-a însoțit la plecare. Adio, Domnule Profesor!

(Ion Mariș –  „Salut, Sighet!”)

 Nota redacției: Ceremonia funerară va avea loc joi, 02 august 2018, ora 15:00, la Cimitirul Reformat.

 Foto: Ion Mariș

Azi, 27 iunie, se împlinesc 65 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Ioan Suciu (foto) în temnița de la Sighet. În semn de omagiu pentru acest gigant al spiritualității românești oferim acest text care evidențiază rolul său de martir al lui Cristos și erou al neamului românesc.

Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (în continuare IGO) este cunoscut publicului larg în calitatea sa de lider al rezistenței armate anticomuniste din munții Făgărașului, probabil cel mai puternic nucleu de rezistență atât prin aria de acoperire cât și prin numărul persoanelor implicate, necesitând din partea Securității utilizarea unor enorme resurse umane și financiare pentru a-l lichida. Aura de legendă cu care este înconjurat IGO se datorează și faptului că după anihilarea grupului, Securitatea l-a căutat fără să-l prindă mai bine de două decenii.

Fiu al Bisericii Greco Catolice, IGO a fost crescut în spiritul valorilor creștine și naționale, cultivate de familie, Biserică și școală și apoi aprofundate în cadrul Mișcării Legionare din care a făcut parte de la o vârstă fragedă și în a cărei ierarhie a ajuns până la funcția de șef al Frățiilor de Cruce pe Ardeal în 1947, calitate în care a vizitat și Frăția de Cruce de la Liceul «Dragoș Vodă» din Sighet. În grupul său de rezistență s-au solidarizat însă români viteji cu suflet curat fără deosebire de confesiune și orientare politică anterioară. În jurământul grupului făgărășan se spune printre altele: «Nu avem de apărat nici averi nici interese…» Întreaga sa viață și luptă pentru Dumnezeu și neamul românesc, IGO le-a descris în cele 7 volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc»

Primele referiri la episcopul Ioan Suciu (în continuare EIS) se găsesc în vol. I și se referă la cărțile tânărului episcop considerate un îndreptar spiritual pentru tinerii creștini indiferent de confesiune: «Cărțile de căpătâi au fost pentru noi scrierile tânărului episcop Ioan Suciu «Eroism», «Tinerețe» și  «Mama» .

Ultimul volum din ciclul «Brazii…» este închinat integral EIS și este intitulat «Episcopul Suciu în fața furtunii» având ca obiect activitatea dinaintea arestării așa cum este ea reflectată de rapoartele organelor de Securitate care îl urmăreau permanent.

Cartea cuprinde documente din arhiva Siguranței, Jandarmeriei, Miliției și Securității comuniste – aflate la CNSAS. Ele încep cu februarie 1947 când șefii Siguranței din Oradea, Czeller și Elekeș îl predau pentru urmărire pe «numitul episcop Suciu Ioan» Serviciului de Siguranță Blaj condus de Mathe Emeric. Și merg până la 2 noiembrie 1948, imediat după arestarea sa.

După aprecierea lui IGO mai există mult material care va trebui scos la lumină. După cum însăși Securitatea din Oradea declară, EIS a avut dosar de urmărire și la Oradea atât sub stăpânirea românească cât și sub stăpânire maghiară între 1940 și 1944. E posibil ca Ioan Suciu să fi avut dosar de urmărire și înainte, pe timpul dictaturii regale ( 1938-1940).

Câteva exemple din lucrare :
-Nota confidențială din 1 aprilie 1947 a Siguranței Oradea către Siguranța Blaj: «Rugăm binevoiți a dispune depunerea sus- numitului EIS sub stricta supraveghere întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranța statului».
-Nota informativă a Jandarmeriei Blaj din 19 aprilie 1947: «predica din prima zi de Paști a EIS a fost o instigare contra regimului și a Rusiei Sovietice».
-Ordinul circular al Inspectoratului Regional de Siguranță Cluj: «Luați măsuri de urmărire a episcopului greco-catolic din Blaj, care vizitează parohiile. Se va căuta documente, fotografii, cu cine ia legătura. Veți face raport imediat.»
– Poliția și Siguranța din Oradea au consemnat și Sinodul Episcopilor greco-catolici din 22 octombrie 1947. Față de ordinul Ministerului de Interne ca duminică, 24 octombrie să se ceară în toate bisericile condamnarea lui Iuliu Maniu episcopii au refuzat în unanimitate. EIS a spus: «Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al MI un atac și o provocare…»
– Nota informativă din 23 decembrie 1947 se referă la exercițiile spirituale de Crăciun ținute în zilele precedente la Cluj cuprinzând predici zilnice în catedrala greco-catolică și în biserica romano- catolică a piariștilor. Informatorul subliniază ca «bisericile au fost arhipline, mult tineret…. Suciu se bucură de o excepțională simpatie din partea tineretului studențesc… are o cultură superioară și este un orator desăvârșit, cu putere de convingere… predicile au avut o tendință reacționară, au combătut concepția materialistă despre lume».
– Generalul de Securitate Pintilie către Direcția regională Sibiu: «Veți face observație verbal și discret Episcopului Suciu că în viitor este oprit cu desăvârșire să agite populația contra Guvernului și a liniștii publice. În caz contrar să fie avizat că va fi arestat și trimis în judecată».
– Diverși informatori relatează vizitele făcute de EIS în multe sate, întâlnirile pe care le-a avut și predicile pe care le-a ținut în care cerea mereu statornicie subliniind «să rămânem alături de Papa, să nu ne facem cozi de topor, să nu ne lăsăm credința…».
– lt-col. Gheorghe Crăciun, de tristă faimă, preciza în adresa din 19 oct. 1948 că în județul Târnava Mică «populația manifesta o îngrijorare generală față de acțiunea de unificare… cei mai mulți dintre preoții greco-catolici s-au abținut să semneze adeziunea… în imediata apropiere a Blajului populația s-a manifestat cu îndârjire… fostul episcop Suciu a dat dispozițiuni să se facă predici tip șablon în care să se facă aluzie la persecuțiile ce au venit asupra Bisericii Greco-Catolice.»
– Securitatea a reușit să confiște și textul circularei din 5 octombrie 1948 în care EIS spunea acele emoționante cuvinte: «Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiți credincioși, se arată dacă suntem ai lui Cristos sau dacă ne ducem cu Iuda Vânzătorul. Acum, Domnul Isus ne dă prilej să fim părtași la suferințele sale pentru Biserica Sa… Vă vor amenința, vă vor bate, vă vor duce la judecăți și înaintea judecătorilor nu vă înfricoșați, Dumnezeu este cu fiecare dintre noi și nu vă lasă… »
– ultimele rapoarte ale Securității dezvăluie deja intenția clară a arestării ep. Suciu și pregătirea prigoanei generale împotriva Bisericii Greco Catolice. Semnificativ este un raport înaintat la București de același sinistru lt.col. Gheorghe Crăciun: «Suntem informați că in bisericile greco-catolice din Ardeal se oficiază slujbe și se citesc rugăciuni pentru detinuții politici.»

Dosarele Securității nu consemnează explicit arestarea EIS. Din alte surse se știe că a fost arestat la 27 octombrie 1948, dus la Sibiu apoi la București la Ministerul de Interne, de unde, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, au fost internați la mănăstirile Dragoslavele, apoi Căldărușani și de acolo la închisoarea din Sighet unde Ioan Suciu a trecut la cele veșnice la 27 iunie 1953.

În afara documentelor Securității, autorul include și o mărturie personală deosebit de impresionantă a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ținută morală Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj și membru al Mișcării Legionare. Acesta îl avertizează pe episcop (în mai, 1948) asupra iminentei sale arestări și se oferă ca, împreună cu alți tineri legionari, să-l salveze scoțându-l din țară pentru ca în Occident să preia conducerea exilului românesc anticomunist. Episcopul le mulțumește, dar refuză spunând «locul păstorului este în mijlocul turmei, mai ales în prigoana care va urma». Acest refuz conștient de a se salva în fața arestării iminente și morții probabile conturează și completează pe deplin profilul și vocația de martir a episcopului Ioan Suciu, pe care eu îndrăznesc să-l consider cea mai nobilă figură a creștinismului românesc.

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 18 iunie, se împlinesc 4 ani de la un eveniment înălțător cu profunde semnificații istorice și spirituale pentru orașul nostru, sfințirea unei plăci comemorative la Colegiul Național “Dragoș Vodă”din Sighet, la 18 iunie 2014, eveniment, însă, deturnat de interese străine de orașul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt?

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi ai Liceului „Dragoş Vodă” , numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Opoziția lor față de regimul comunist, atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc. , profesorul Vișovan ajungând și în iadul de la Pitești. Lor le este consacrată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet, alături de alți luptători anticomuniști maramureșeni. Prin numărul de elevi arestați, Liceul “Dragoș Vodă” ocupă locul doi pe țară, după Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și se bucură astfel de un meritat prestigiu, fiind unul dintre focarele demnității românești.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc, la 18 iunie 2014, dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut următorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

În cadrul ceremoniei de sfințire conduse de preotul greco-catolic Vasile Florea, au fost rostite solemn numele tuturor elevilor sigheteni deținuți politici, majoritatea trecuți deja la cele veșnice.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director, Alexandru Florian, a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.

Vestea demontării plăcii și atitudinea jignitoare a domnului Florian a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş. Tristul eveniment a fost reflectat în presa județeană prin texte publicate de “Gazeta de Maramureș” și “Graiul Maramureșului”, pe postul local de televiziune precum și prin numeroase luări de atitudine pe internet. Cu toate demersurile ulterioare ale AULA și ale altor organizații anticomuniste, situația rămâne, de 4 ani, neschimbată.

Solicităm domnului primar Horia Scubli, Consiliului Local și autorităților școlare să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ignorarea sau amânarea ei nedefinită nu vor face decât să sporească tristețea și amărăciunea și un sentiment de rușine pentru orașul nostru. Rana rămâne deschisă…

preşedinte AULA,
preot prof. Marius Vişovan

PS. Dintre elevii Liceului “Dragoș Vodă” care au suferit în închisorile comuniste mai sunt în viață domnii Petru Codrea, Ioan Ilban (ambii în Sighet), Nistor Man (Tg. Mureș), Ioan Dunca (Vișeu de Sus), Ioan Pop Arvinte (Timișoara), Gheorghe Bărcan (Cluj – Napoca), Ioan Bizău (Blaj).