Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârșitul anului școlar. Eram eleva Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comuniști, schimbare abuzivă și dezonorantă pentru noi, maramureșenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămășiță burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Așteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată și m-am pregătit cât am putut de bine din lecția predată ora precedentă.

Aveam emoții… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, intelectual maramureșean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 și apoi a rezistenței românești în timpul ocupației maghiare între 1940-1944. Nu știam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ținuta și competența profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.
A venit și ora de limba română… Am răspuns foarte bine și am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătățit media. Eram fericită și ușurată în același timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas șocată… dar n-am cerut niciun fel de explicații. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua și noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnați pe motive reale sau imaginare, alții închiși ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai știa nimic de ei, familiile nu primeau nicio informație de nicăieri. Nici măcar nu știau dacă mai sunt în viață… așa a fost și cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât și din Ieud și Dragomirești (satele de origine ale părinților mei) erau foarte mulți întemnițați – profesori, studenți și elevi, preoți, călugărițe și mulți țărani. Printre ei și doi frați ai mamei mele – Dumitru și Simion Iusco din Dragomirești.

Deci, ultima oră de limba română a anului școlar a fost și ultima oră predată de profesorul nostru Bilțiu Dăncuș! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistența românească contra anexării Maramureșului la URSS în ianuarie – martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Autor, prof. Aurelia Vișovan

N.r.: Fotografia principală face parte dintr-o colecție sigheteană

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (1971 – 1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972–1978. În anul 1978 este admis, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale. Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii  1997 – 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. În ultimii trei – patru ani ai vieţii, şi-a petrecut o mare parte a timpului la Baia Mare, unde a fondat săptămânalul regional „Jurnalul de Vineri”. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopinentului şi le dezvolta, cu  voluptate şi  persuasiune irezistibilă,  până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului  care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

Moare, din cauza unor afecţiuni renale, la 3 aprilie 2006, la Bucureşti, în etate de 59 de ani.

Cărţile  pe care le-a lăsat în urma sa sunt:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997);  Forme şi operaţii logice,  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

 Prof. dr. Nicolae IUGA

N.r.: Fotografia surprinde momentul acordării lui Jean Bălin a gradului de Mare Comandor (Commandeur du Wissam al Alaoui) de către  regele Mohamed al Marocului.