1

Satele maramureșene, izvor de eroism și sfințenie (preot prof. Marius Vișovan)

Placa memorială a eroilor anticomuniști, profesori și elevi ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, dezvelită și sfințită în ziua de grație 21 februarie a.c. se constituie, pe lângă omagierea liceului și a Sighetului – capitala Maramureșului voievodal, și într-un blazon de noblețe al satelor Maramureșului; pe lângă calitatea de elevi sau profesori ai liceului eroii de pe placă își reprezintă cu mare cinste și comunitățile tradiționale românești care i-au născut și i-au format și a căror stare de spirit, creștină și națională, o exprimă la un nivel incandescent. Ei aduc în lupta anticomunistă dârzenia părinților și bunicilor lor, țărani gospodari cu frică de Dumnezeu, dar și deschiderea spre cultură insuflată de preoții și dascălii din satele lor, luminători ai poporului, care au germinat conștiința și capacitatea de jertfă. Numele eroilor anticomuniști de la „Dragoș-Vodă” se integrează astfel, în fiecare sat, în patrimoniul memoriei colective care dă demnitate localității respective (în unele locuri există deja monumente în cinstea luptătorilor anticomuniști din localitate – Dragomirești, Ieud, Șieu, Borșa, la Sighet avem Crucea albă de la Cimitirul Săracilor etc., monumente pe care se află și nume de elevi de la „Dragoș-Vodă”).

În fruntea satelor, după numărul de nume înscrise pe placa memorială, se află Ieudul, pe bună dreptate centrul rezistenței în mai multe momente fierbinți, cu 8 eroi comemorați (prof. Bilțiu Dăncuș, Ioan Dunca, Iusco Găvrilă – Sfâcă, Hotico Grigore, Nemeș Ioan etc), urmat de Dragomirești, alt mare focar al rezistenței, cu 5 nume (Ioan Bogdan, Vlad Aurel, Ioan Ilban, Ștefan Minică, Petrovan Ioan), apoi cu 3 nume Rona de Jos (Vasile Tivadar, Petru Ulici, Vlad Iuliu), Săpânța (preot Rițiu Grigore, Rednic Gheorghe, Rițiu Ioan) și Bogdan Vodă (Ștefan Deac, Nan Gheorghe, Mariș Vasile) cu 2 nume figurând localitățile Șieu (Man Nistor și Iusco Gavrilă – Drodu), Budești (Bulacu Gheorghe și Mariș Victor), Călinești (Rad Constantin și Andreica Iosif), Săliște (Coman Găvrilă și Bărcan Gheorghe), Slatina – peste Tisa (Motrea Ioan și Naghi Dan Alexandru) iar cu un nume Vișeu de Mijloc (Andreica Gheorghe), Moisei (Coman Ștefan), Hoteni (Hotea Ioan), Breb (Pop Ioan Arvinte).

Prezența firească pe placă și a unui număr de 10 sigheteni, locuitori ai orașului (Vișovan Aurel, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Codrea Petru etc.) nu contrazice logica analizei noastre ci o confirmă, în cvasitotalitatea cazurilor tinerii sigheteni fiind fiii unor familii stabilite relativ recent în oraș, originare din satele apropiate (Breb, Apșa de Mijloc și Apșa de Jos – peste Tisa, Berbești etc.) și care păstrau încă în bună măsură valorile și parfumul tradițional.

Poate unora li se va părea deplasat termenul „sfințenie” cuprins în titlul articolului, dar sper să fie o provocare pozitivă pentru toți cei care doresc să aprofundeze fenomenul rezistenței anticomuniste și mai ales componenta sa spirituală, a conștiinței creștine care a motivat implicarea și disponibilitatea la jertfă și apoi viața spirituală din detenție care atinge uneori momente sublime de rugăciune, de trăire mistică, de sacrificiu de sine din dragoste față de frații de suferință, inclusiv iertarea și iubirea dușmanilor… expresia consacrată recent fiind aceea de „sfinții închisorilor”. Cărțile de memorii de detenție ale sighetenilor noștri (Aurel Vișovan – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”, Ioan Dunca – „Aur și noroi”, Gheorghe Andreica – „Cu ghiozdanul la închisoare” și celalalte, Petru Codrea – „Maramureș, credință și jertfă”, Gheorghe Bărcan, „Adolescență și tinerețe frânte” etc.) precum și numeroase articole pe aceeași temă, cuprind mărturii emoționante ale frumuseții sufletești a eroilor noștri maramureșeni și a altor români de înaltă ținută morală cu care și-au împletit lupta și suferința și au ieșit biruitori prin harul lui Dumnezeu.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Deținutul politic maramureșean Ioan Dunca a împlinit 90 de ani!

Domnul Ioan DUNCA din Vișeu de Sus a împlinit la 10 februarie venerabila vârstă de 90 ani. Cu respect și dragoste, în numele camarazilor din lupta anticomunistă și a urmașilor acestora, îi urăm „LA MULȚI ANI”, cu sănătate și multe bucurii!

Născut la Ieud la 10 februarie 1932, fiu al preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea (personalitate excepțională a spiritualității și rezistenței românești din Maramureș, opozant activ al ocupației maghiare și al anexării la Uniunea Sovietică, părinte sufletesc al grupului de partizani condus de frații Popșa și apoi multă vreme deținut politic în închisorile comuniste), elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, membru în organizația anticomunistă condusă de profesorul Aurel Vișovan și arestat în august 1948 împreună cu majoritatea membrilor organizației (primul lot de deținuți politici la închisoarea Sighet), condamnat politic în două rânduri (procesele din 1949 și 1959), a executat cei 11 ani de detenție în temnițele și lagărele de la Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Canal, Baia Mare, Satu Mare, Galați, Balta Brăilei.

Om de profundă viață spirituală, domnul Ioan Dunca și-a relatat suferința din închisori în minunata și emoționanta lucrare „Aur și noroi”.

Onoare și respect!

Preot prof. Marius Vișovan
Președinte AFDP Maramureș




Despre libertăți (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.

a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”

b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”

c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.

d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”

e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).

Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021




Era un posibil pericol major (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021




Viața cu trasee, reflexii, interpretări și confesiuni (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Viața ca un fluviu. Ea izvorăște de cine știe unde, se dezvoltă și curge, cu limpezimile și tulburările ei, apoi moare în cuprinderea apelor adânci ale „Potopului” fără margini, ale Veșniciei. Se derulează pentru fiecare, în multiple feluri, pe diferite trasee, impuse sau alese și este parcursă cu mai ușoare sau mai grele trăiri, acestea depinzând de atâtea, chiar în afara propriei voințe. De mic copil ești purtat în neștire, sub protecția și grija deosebită a mamei iubitoare, apoi de mânuță și lăsat liber, când începi să stai „copăcel”, cu căzături, ridicări și julituri, care reprezintă parcă o predicție pentru tot parcursul ei, de unde zicala: „cum îți este scris”. Dar, felul de petrecere a vieții depinde, în mare măsură, de purtătorul ei însuși.

Ea poate fi într-un fel organizată și proiectată de proprietarul ei, sau poate fi lăsată într-o desfășurare obișnuită, în lumea tuturor celorlalți, în obișnuință și voia acesteia, de parcă te-ai afla pe un fluviu, cu ceva plutitor, care te duce înainte, fără a ști exact unde ajungi, peste ce o să dai, dacă o să acostezi la un mal, sau dacă o să treci și prin cascade, cu o aterizare în cine știe ce mod finalizată, până la apele adânci, încăpătoare pentru toți.

Idealuri. E bine însă să-ți fixezi anumite direcții, idealuri, simple și frumoase în a-ți trăi viață și să nu lași totul la voia întâmplării, pentru că, altfel, ea însăși devine o întâmplare. Oricine poate să treacă, imaginativ, peste apropierile din față lui, să străpungă cu gândurile orizonturi mai apropiate și mai depărtate, să-și gândească un curs al vieții, pe spații și trasee de mai mari întinderi, după dorințele și putințele pe care crede că le are, până la o așezare, o stabilizare, de unde să înceapă altele, așa cum cerințele vieții o vor impune, sau cum vei hotărî. Chiar exercitarea acestor mici sau mari „proiecte” de perspectivă, urmărindu-le, cu mai multă sau mai puțină reușită, îți pot produce mari bucurii și satisfacții, prin care te poți convinge că aici, pe pământ, tu ești propriul tău stăpân, de drept, într-un fel.

Astfel, în adolescență, umbletul meu era mult pe câmpuri, pe dealuri, prin păduri, pe unde mă purtau obligațiile sau asumarea muncilor, spații prin care mă întâlneam cu multe specii din lumea celor care nu cuvântă, drumuri și locuri care îmi plăceau atât de mult. Mă gândeam să mă străduiesc să devin inginer silvic. Apoi, văzând atâtea nedreptăți sociale, am dorit să urmez „Științele Dreptului”. Dar viața, urmând un curs atât de învolburat, am fost obligat să-mi schimb opțiunile și am ales un domeniu în care, la momentul acela, eram mai pregătit și unde aveam și convingerea că voi fi lăsat să-l profesez în acele vremi, studiul „Matematicilor”. A fost o cale care, deși „ușoară” și frumoasă, a devenit „lungă și grea”. Obiectiv realizat.

În cuprinsul unui capitol de amintiri de viață, consemnate, precum acesta, am regăsit un titlu: „Niciodată”. L-am revăzut și redau aici, succint, cele trei „hotărâri” luate, mici idealuri secundare de viață, pe care mi le-am impus și mi-au produs un confort, o satisfacție și bucurie, printr-o puțină ordine în viață..

În prima îmi propunream, încă din liceu, să nu copiez niciodată, indiferent de situația în care m-aș afla. Nu-mi amintesc să fi avut nici în trecut acest nărav, dar, oricum, acesta nici n-ar trebui cuprins într-o preocupare, pentru că una din cele „Zece Porunci Biblice” spune: „Să nu furi”! Și l-am respectat în liceu, așa „dezordonat” cum l-am trăit, ca și pe parcursul Facultății, efectuată în zece ani de la începerea ei: 1954-1964 cu întreruperea din cauza exmatriculării ilegale.

A două restricție este de natură morală și vizează, oarecum, solidaritatea studențească. Eu am avut tot timpul bursă, chiar de după examenul de admitere, în cei cinci ani de frecventare a Facultății, tot timpul fiind cazat la un cămin studențesc, cu masă la o cantină. Bursele se dădeau în funcție de notele și mediile de la examene, după fiecare sesiune. Mi-am propus să nu rămân niciodată pentru a lua supliment de masă, pe tot timpul studenției, indiferent dacă eram sau nu eram sătul. De regulă, aveau proritate studenții bursieri sau care-și plăteau cartela, dacă rămânea mâncare și, în mod obișnuit rămânea, de fiecare dată. Am respectat aceasta cu sfințenie, mereu… Afară era de fiecare data o coadă de „supiști”, pentru a primi ceva din mâncarea rămasă. Ei nu aveau bursă mai ales din cauza notelor, dar și pentru condițiile materiale ale părinților. Chiar dacă primeau ceva bani de acasă, poate nu le ajungeau pentru toate trebuințele și mai puteau primi și ceva mâncare de la felul doi. Un minim semn de solidaritate umană.

Ultima decizie din „Niciodată” se referea la pregătirea examenelor și eu mi-am propus o anumită abordare: să nu-mi pregătesc niciun examen după bilete cunoscute. Unii profesori dădeau dânșii biltele, care de fapt cuprindeau toată materia și puteai vedea cum este ea organizată. O altă metodă era așteptarea la ușa săliii de examinare, unde fiecare student, care ieșea, spunea ce a avut pe bilet. Grupele erau de regulă împărțite în două serii și a doua dintre ele putea afla aproape tot conținutul biletelor. Dar cu câtă pierdere de timp pentru cei ce așteptau, în dauna pregătirii! Chiar dacă aveai toate bilețele, trebuia să le pregătești integral, pentru că extragerea unui bilet era aleatoare. Și în cazul când profesorul dădea bilețele, se pierdea enorm de mult timp, dând paginile cursului înainte și înapoi, pentru a construi toate bilețele și apoi să le pregătești, bucată cu bucată; era o mare ciudățenie. Simțeam și o provocare în a-mi aduna din tot cursul, subiectele de pe bilet. Am procedat mereu așa și a fost foarte bine. Aveam un mare avantaj: eram mereu foarte atent la cursuri, așa că prima citire era făcută și pregătirea examenului era de fapt o recapitulare.

Peste toate, sunt idealuri majore, care în orice familie se gândesc, se urmăresc a se realiza, cu mai multă sau mai puțină reușită. Astfel, încă de când eram mai mic, mă gândeam la un ideal familial frumos, la cel legat și de copii, ca și un altul, mereu și el în atenție, referitor la profesia practicată. M-am zbătut și am urmărit tot timpul respectarea familială în toate componentele ei, în desfășurarea acesteia, ca și preocuparea permanentă pentru creșterea cu multă grijă a copiilor, cu dezvoltarea, educația și instrucția, până vor ajunge să fie „pe picioarelde lor”, cum se spune. Am avut o continuă preocupare și pentru îmbunătățirea continuă a activităților didactice și sociale, până la pensionare. Poate am avut și unele nerealizări (viața în ansamblul ei nu este perfectă), dar dacă au fost, ele n-au fost de natură morală și alte cauze pot fi multiple.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 06.04.2021




La mulți ani, prof. univ. dr. ing. Alexandru Ozunu! „Respiro” la borna 60 (autor, Ion Mariș)

Sighetu Marmației (Cât îi Maramureșu’/ Nu-i oraș ca Sighetu’, cum zicem noi) a fost punctul de plecare pentru multe destine împlinite și pentru multe personalități. În mod sigur, anii de acasă, din familie dar și din școala și comunitatea din arealul inițiatic, contribuie la formatarea profilului spiritual al oricărei ființe umane.

Trebuie să recunosc cu încântare că sunt beneficiarul unei prietenii rarisime, bazată pe o „chimie” predestinată, prietenie conservată fără sincope până azi, când ne oprim pentru un scurt respiro, lângă o bornă semnificativă. Cu Alexandru (Sandu) Ozunu, profesorul universitar doctor, am consolidat – în mod special – prietenia pe viață.

Am petrecut 12 ani de școală (primară, generală și liceu) împreună. Aproape toți anii am fost colegi de bancă. Mai mult decât atât, am avut o pasiune comună: scrisul, poezia. Și totuși, ironia sorții, am devenit… ingineri!

Am avut o perioadă din viața noastră – când ne formam pentru acomodarea la epoca omului „multilateral dezvoltat” – visuri interzise, revolte adolescentine, bravade „inexplicabile”, gânduri îndrăznețe dar, totuși, ne-am dorit să identificăm, într-o societate „egalitaristă”, un drum… onorabil!

Într-o societate „închistată”, nu foarte tolerantă, protejați de zeul Phoebus – Apollo, ne-am găsit refugiul în micile escapade boeme ale anilor ‘70. Copii fiind, l-am urmat pe Eminescu fără reticențe și am îndrăznit, în public, într-un demers de revoltă juvenilă (o, tempora!), să declamăm interzisa „Doină” cu un patos incredibil, determinând mici unde de șoc, la poalele Solovanului martor.

Nu ne temeam de nimic și, pe lângă îndeletnicirile firești, cotidiene, găseam timp pentru discuții generate de emisiuni „ilegale”, difuzate din Occident, să comentăm literatura interzisă și chiar să ne vedem mari deturnători de sisteme sociale. Ne-am petrecut mult timp comentând mai ales evenimentele artistice ale timpului, povestindu-ne pasiunile poetice care cuprindeau o pleiadă de nume grele pentru noi, de la Blaga, Bacovia, Baudelaire, Esenin până la Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Anatol Baconsky și multe alte personalități mai mult sau mai puțin… permise.

Am avut polemici utile cu, și datorită profesorilor noștri de limba română și, mai ales, în ciuda acelor ani amenințători, ne-am exprimat – în cercul nostru strâmt dar viu – fără frică părerea, sentimentele, percepțiile. Am iubit și matematica și fizica dar și limbile străine – franceza și engleza – pe care le studiam cu încredere și speranța că prin cultura generală ni se vor deschide nebănuite porți. Cred că nu am exagerat cu învățatul dar profesorii noștri, extraordinari, au avut darul să ne apropie – prin pasiunea și dedicarea lor altruistă – de materiile predate.

Da, aș putea reda zeci și sute de amintiri comune, pe care le-am trăit împreună cu Alexandru Ozunu, aș putea să vorbesc despre frontul comun pe care-l făceam când aveam în vizor țintele noastre predilecte, despre prieteniile discrete cu tinerii „tovarăși” profesori mai puțin conformiști. Voi mai aminti de participarea noastră la două cenacluri literare pe care le-am înființat, unul la școala generală și altul la liceu și, în mod special, despre primele „roade” culese la Festivalul „Laude-să Omul și Țara” (precursorul actualului Festival Internațional de Poezie de la Sighet) în doi ani consecutivi, 1977 și 1978.

Pe bună dreptate, pentru toate generațiile, anii de liceu sunt o platformă vibrantă de pe care tinerii, adolescenții, își iau zborul în toate zările. Unii rămân la un zbor razant, alții cad, unii se înalță spre amețitoare înălțimi, alții se opresc definitiv. Am cunoscut și am văzut toate tipurile de „zboruri”. La Liceul „Dragoș – Vodă”, cel mai bun liceu din Sighetul nostru drag, am fost într-o clasă de reală, având colegi deosebiți, serioși, convinși că doar prin educație putem să ne „controlăm” destinul. Iar unul dintre performerii clasei noastre este, indiscutabil, Alexandru Ozunu.

Prietenul meu Alexandru (Sandu) Ozunu a avut întotdeauna o afinitate maximă pentru performanță, dorința de-a își asuma cu îndrăzneală obiective provocatoare. Și-a reconfigurat drumul după examenul de admitere la facultate, din anul de grație 1980, alegându-și chimia pentru a se bate cu armele științei într-o lume strict… tehnică. A fost anul în care am abandonat adolescența în amintiri cuprinse-n poeme secrete și ne-am fixat domicilii temporare în marile centre universitare din țară.

Am devenit amândoi ingineri și se părea că vom rămâne – definitiv – prizonieri într-un sistem rigid, controlat foarte atent de paznicii războiului rece, fără posibilitatea de-a ne dezvălui resursele creative interioare. După absolvirea Institutului Politehnic din București (1986), Alexandru (Sandu) a fost repartizat pentru stagiatură la Turda, eu am absolvit la Cluj și m-am întors acasă, la Sighet. Am continuat să păstrăm legătura, atât în studenție cât și după intrarea în… câmpul muncii, dar la un nivel mult mai redus.

Și totuși, lumea aceea nu ne cuprindea, era prea… mică!
După schimbarea de regim din anul 1989 și dispariția constrângerilor „ideologice”, a barierelor vizibile și invizibile, posibilitățile profesionale au venit în avalanșă. Alexandru Ozunu a început să-și construiască o carieră impresioantă, pe care o urmăream din Nord de țară, din capitala Maramureșului Istoric, dintre munți. Am văzut cum Alexandru Ozunu se îndreaptă, după scurte alte opriri, spre cariera universitară: doctorat, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj – Napoca, lector, conferențiar, profesor universitar, etapele s-au succedat meritocratic, completate cu multe proiecte europene, cursuri și inițiative importante în mediul academic clujean.

A fost unul dintre fondatorii Facultății de Mediu din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj – Napoca și, îmi mărturisea într-un interviu pe care mi l-a acordat în anul sărbătoririi Centenarului liceului nostru drag: „Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate.” (https://www.salutsighet.ro/interviu-prietenul-meu-de-o-viata-sigheteanul-decan-autor-ion-maris/)

Șirul realizărilor prietenului meu cuprinde multe volume tipărite, sute de articole și studii apărute în publicații de specialitate, zeci de conferințe pe toate meridianele lumii, multe stagii și schimburi internaționale de experiență. Cunoscându-i parcursul, fiind mereu informat despre superba evoluție profesională, am sentimentul că am fost favorizat de destin ca să fiu părtaș la o ascensiune deosebită, să pot povesti din interiorul vieții lui despre el, despre noi, despre visuri și împliniri.

Valoarea fostului meu coleg de liceu Alexandru Ozunu a fost confirmată și de funcțiile (administrative) pe care le-a deținut în cadrul facultății, prodecan, decan (două mandate, în perioada 2012 – 2020) dar, mi-a destăinuit, pe la mijlocul anului trecut, a hotărât să reducă turația „vehicolului” profesional – academic pe care l-a strunit ferm în cariera lui. S-a decis să-i lase și pe tineri să se implice, să crească, iar el să se dedice și unor „fapte” de suflet. Poate așteptatul volum comun („bicefal”) de poezie pe care-l „discutăm” de mulți ani va găsi nișa, timpul potrivit, pentru a fi oferit publicului.

Realizez, scriind despre prietenul meu, că am căzut și eu în păcatul biografului pragmatic, concentrat pe jaloanele tehniciste, de performanță, fiind prea puțin sentimental, subiectiv, așa cum șade bine unor iubitori de poezie. Fără discuție, în prim plan sunt realizările lui pe palierul științei, nu puteam să divaghez și să fiu inadecvat timpurilor noastre.

Recunosc, aștept următoarele ocazii, în sperața că vom mai avea mai mult timp pentru sufletul nostru, că mă gândesc la câteva proiecte literare pe care sper să le putem „implementa”, cu sufletul și gândul la anii care ne-au marcat, pentru a dezvălui mai mult din cotloanele zbaterilor…. imateriale.

Dar acum, aici, la această primă „bornă” aniversară, sunt „constrâns” de sustenabilele succese ale profesorului universitar doctor inginer Alexandru Ozunu, în domeniul lui profesional de activitate, doar să punctez, să fiu extrem de succint!

Așadar, prietene, ai ales traseul maxim, din Sighet spre Capitală – unde ai făcut popasul pentru fixarea temeliei inginerești – pe care ai construit cu încredere și devotament o carieră onorabilă, ai perseverat și ai „modelat” dezastrele printr-o „pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate”. Sunt convins că Alexandru Ozunu s-a dedicat profesiei mult peste nivelul așteptărilor, a pretențiilor și s-a focalizat imperturbabil pe domeniul care va marca – probabil – configurația secolului XXI: ingineria mediului.

Ce-ți poți dori mai mult, Alexandru – Sandule?!… Ești în top! Iar eu pot spune mai mult/ multe?!… Nu are niciun sens, puteți/ putem găsi pe toate platformele virtuale informații despre Alexandru Ozunu iar eu nu pot „plusa” cu noutăți. Mă opresc, acum, aici!… Știu că Alexandru (Sandu) va continua – nehazardat – munca ce l-a consacrat, dar, se va „îndrepta” și spre pasiunile extraprofesionale pentru a rămâne mereu tânăr!

Sunt pregătit să descifrez – acolo unde va fi posibil – proiectele ce vor urma de mâine încolo! Sunt pregătit să-i „comentez” și următoarele… borne! Borne mai solide, mai vizibile!

Să ne vedem mereu, cu bine, prietene, să ne-nfruntăm viguroși anii ce vin, să ne desăvârșim în poemul vieții!

Ion MARIȘ

(text publicat în volumul Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency, Editura Valea Verde, 2021)




Trăiri în neuitări, peste generații (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook

 




#CNDV – Clasa a XII-a A, promoția 1970-1971, diriginte, prof. Török Ioan

Promoția anului 1970-1971 (diriginte, prof. Török Ioan), a Liceului „Dragoș-Vodă” și întâlnirile tradiționale ulterioare. Din păcate, o parte din această generație ne veghează din…. cer.

Foto: arhiva personală Ella Fodor




Lupii (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/




Un om în luptă cu un urs dezlănțuit (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel