O trilogie școlară (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

1. ”ȘCOALA MAI DEPARTE”

Am încheiat ciclul primar în comuna Săliștea de Sus, MM, în anul 1942, sub ocupație maghiară. Războiul era în plină desfășurare și se părea că nu mergea spre Răsărit, ci că el vine dinspre acolo și se apropie de noi; și nu încet. Consecințele lui erau profund simțite și de populația din spatele frontului, care era părtașă la acesta prin multiple „dări”, „cote”, predarea de animale pentru consum și rechiziționarea altor mijloace de muncă, într-un cuvânt, prin sărăcirea populației.

Urmarea „școlii mai departe” avea în mediul rural două semnificații. Prima era înțelegerea directă, ca fiind departe de casă, spre un oraș, acolo unde funcționau școli de pregătire peste cele ale cursului primar, așa cum era în acele vremi; era o problemă deosebit de importantă în aceste zone, deoarece pe aici se aflau puțini salariați, posibilitățile de venit, peste cele ale traiului zilnic, fiind extrem de reduse, mai ales pe timp de război. De aceea, accesul la astfel de școli, din aceste locuri, era foarte redusă. A doua semnificație a „școlii mai departe” era pregătirea superioară din acele școli, mai înaltă, cu alte perspective, de unde puteai deveni și „domn”, statut care impresiona gândirea țăranului simplu.

Am fost tot premiant întâi la „primară”, îmi plăcea mult școala, mama mă susținea mereu, dar tatăl meu voia să facă din mine un țăran destoinic, mai ales că manifestam multă pricepere și mult spor și în ale agriculturii, ale gospodăriei agricole, îi semănam. Am muncit primăvara la prășit, apoi la făcutul fânului, munceam toată ziua la polog, câte puțin și la cosit, la doar 11 ani; îmi și plăcea aceasta, dar voiam să-l înduplec și pe tata să mă trimită la școală, în continuare. În toamnă, în jur de întâi septembrie, tata a spus un nu (!) hotărât și așa a rămas, cu toată insistența mamei, a rugăminților mele, în timp senin, pe ploaie și printre lacrimi. Spunea: nu avem venituri, nu avem de unde și cu ce să ne descurcăm. Am rămas să privesc după alții, puțini, cum își iau ghiozanul și pleacă. Am încercat la fără frecvență, dar nu se putea, eram prea mic. Un an pierdut! Nu eram superstițios, dar parcă era ceva cu școala mea, de la început și au fost destule, mereu.

Năsăudul. Am fost foarte silitor la muncă în continuare, s-au mai făcut și ceva economii și în toamna următoare, după multă insistență, tatăl meu a fost de acord să merg la „școală, mai departe”, mai mult o încercare (!). Mama mi-a făcut o stofă foarte fină, din lână, cu modele și mi-a confecționat un costum complet de haine, inclusiv un palton și pantaloni scurți; nu aveau bani să le cumpere, dar cele de casă erau și mai frumoase și mai călduroase. În data de 14.09.1943, eram cu căruța, în drum spre Năsăud, pentru a urma prima clasă gimnazială la liceul de acolo, un liceu cu limba de predare română, favor acordat acestui ținut grăniceresc. Ajunși acolo spre amiază, într-o zi frumoasă de toamnă și, în centrul orașului, în fața unei biserici cu un parc în apropiere, am coborât din căruță, mi-am făcut semnul crucii, rostind: ”Doamne ajută!” și până la urmă, cu toate la un loc, mi-a ajutat! Am părăsit pentru prima dată perimetrul de comună și mă aflam într-un oraș de provincie, un oraș „țărănesc”, de înaltă moralitate, cu mari reverberații în jur și la nivel național, cu o pleiadă de persoane cu studii superioare, în timp, profesori universitari, academicieni, un mare centru de cultură național, mult peste „micimea” lui. Fremătam de bucurie și eram extrem de fericit de tot ce vedeam, de tot ce întâlneam. S-au reglat repede cele legate de cazare, de taxe și părinții s-au întors spre casă, cu tatăl meu mai îngândurat și mama foarte bucuroasă. Fratele ei era director de școală în comună și năzuia și ea să aibă un copil situat așa, „mai sus”.

Cazarea și meditația erau la un internat lângă gară, cu un mare spațiu în jur, iar masa o serveam la liceul din centru, unde se țineau și cursurile. Chiar vecin cu liceul era și terenul de fotbal al orașului, unde puteam alerga și ne puteam juca în pauze, în timpul liber. Mi-a plăcut mult încă de la primele ore de curs; se preda totul în limba română, cu excepția a două ore de limba maghiară/săptămână și o oră de Honvedelmi Ismeretek (istorie), tot în limba maghiară. Directorul școlii, Palfi Endre, vorbea corect românește și era foarte cumsecade. Cea mai neplăcută oră era cea de limba română, obiect ce-l preda un român maghiarizat, domnul Mizgan, care jignea mereu elevii, de parcă erau de altă nație și era neplăcut și în predare. Programul era destul de încărcat, deoarece s-a decis predarea întregii materii în primele două trimestre, când se încheia și școala. Decizia s-a luat pentru că frontul se apropia și internatul, plin cu elevi, se afla lângă gară, obiectiv vizat de bombardamente. Am încheiat pima clasă de gimnaziu cu bine, cu toate calificativele de „jo” și „jeles” (bine și foarte bine), matematica fiind cu „jeles”, evident.

Astfel, spre sfârșit de aprilie 1943, eram acasă, cu prima clasă de gimnaziu promovată. Pentru copiii de funcționari urma o vacantă lungă, pentru mine au fost doar de 2-3 zile de odihnă. La școală programul a fost greu, masa nu întotdeauna destulă și eram slăbit, dar, sosit acasă, trebuia să particip la muncile de sezon. Era timpul de arătură și tatăl meu m-a luat de „pogonoci” cu el, pentru această muncă. Avea doi cai tineri și iuți, abia înhămați și parcă alergau cu plugul. Era un lucru deosebit de obositor, cu mult de lucru la fiecare capăt de brazdă, mai ales, ziua întreagă; făceam o pauză doar la amiază pentru masă și pentru hrană și puțină odihnă pentru cai și atât. Cailor li se mai dădea ceva ovăz pentru rezistență, pe care-l consumau din mers, dintr-o pungă de pânză, agățată de gât.

Umblam toată ziua și seara, ajuns acasă, cădeam de oboseală. În ultima zi, aram o moină la „Vârful Dealului”, o zonă în pantă și, ceva mai sus de ea, începea coborârea spre Valea Vișeului. Moina era aprope toată răscolită, arăta și avea lățimea de 50 de metri, lungimea de cca 150 de metri și pe fiecare metru lățime se așterneau cam 4 brazde. Un simplu calcul da: 4.50.150 m=30000 metri de lungime de brazde, deci 30 de km de alergare, de rulaj; zilnic! Atâtea zile!

Peste toate, acum la terminare, a venit de peste vârf și o ploaie rapidă, bogată și rece, care ne-a umplut de apă, până am ajuns la căruță; dar nu aveam nimic de protecție și udarea a continuat și în drum spre casă. Aveam de parcurs vreo 6 km; ploaia a mai încetat și, ajunși acasă, începeau să iasă aburi din haine, cum se uscau ele de la căldura corporală. Eram tot transpirat și ploaia rece care ne-a surprins, doar în camasa, parcă a pus un strat de gheață peste mine. Tatăl meu a trecut de îndată la îngrijirea vitelor, iar eu am mers la crăpat și tăiat ceva lemne, ce-i trebuiau pentru foc mamei, care ne pregătea o masă bună și meritată. Dar, m-am trezit culcat pe pat, cu mama lângă mine, în mână cu o cană de ceai și tot mișcându-mă să mă trezesc. Ce-i cu mine, ce s-a întâmplat?, am întrebat eu nedumerit, deschizând ochii. Te-am găsit jos lângă lemne, cu toporul lângă tine, fără cunoștință! Ai leșinat. Te-am adus în casă și acuma te-ai trezit. Bea puțin ceai, îmi spune dansa. Am baut, cred că l-am terminat, nu mai știu, dar am adormit repede și m-am trezit mai târziu, din nou, mișcat acum de tatăl meu, care-mi spune: hai, e târziu, ai dormit bine și mai avem de arat, la porumb, pentru că la ovăz am terminat!

M-am îmbrăcat, am mâncat ceva și am plecat de pogonici la alte arături, mai aproape de casă, printre case, pe unde ne puteam și proteja de ploaie, dacă venea. După cca 5-6 zile, mama îmi spune: ești palid și ai ochii „împăiengeniți”; cum te simți, nu te doare ceva? Nu mă doare nimic, i-am răspuns, doar că de-abia merg; acuma parcă mă trag caii după ei și nu-i conduc eu. Puțin după aceasta, am avut un vis de coșmar: părea că un tânăr m-a prins de mijloc, m-a trântit jos și-mi tot dădea cu un cuțit în spate, mă tot înjunghea, iar eu urlam; doar că m-am trezit și urlam în realitate, cu niște junghiuri în spate insuportabile. M-am silit să nu mai strig și să păstrez o anumită poziție, pentru a mai diminua durerile. Ploaia (!), am dedus imediat.

Trebuia să merg la medic, urgent, la Vișeu, la domnul doctor Dan, oarecum medicul familiei; a fost și acasă la noi, pentru tata, venind tot pe jos. Nu era cursă spre Vișeu, iar tata trebuia să termine o arătură, acuma, cu un pogonici de împrumut! Am plecat pe jos, peste deal, în urcare, peste Botoaia și Drăguiasa, pe o distanță de peste 8 km, abia mișcându-mă și, îngrozit, așteptându-mă la orice. Cu mama alături, cu sprijin, am plecat la 4 dimineața și am ajuns la orele 13, cu mulțime de opriri, dureri mari, cu răsuflarea tot mai grea; n-am făcut nici un km/oră! Când m-a văzut, domnul doctor mi-a spus: ai apă la plămâni (!); sa vedem cum e. Mi-a făcut o radioscopie, care a confirmat diagnosticul. O rețetă, medicamente și întoaecerea, cu o căruță din Dragomirești, întâlnită acolo și până acasă mai aveam doar 4 km, pe drum drept și cu rețeta în buzunar!

Au urmat 5 săptămâni la pat, cu două rânduri de medicamente și alimentație bună, după care am început din nou, alte activități, fiind refăcut. Noroc mare că pleurezia n-a fost bacilară, așa cum sunt acestea de obicei. Puțin timp la prășit, care era pe terminate, apoi împreună cu tata și cu Ion, cu 4 ani mai mare ca mine, având 17 ani, iar eu 13, atunci împliniți, am plecat pentru câteva zile pe la locurile de fânațe, pentru a le curăța, pentru cositul care va începe curând. Dar, așa cum s-a văzut și se va mai vedea, proiectele se schimbau prin decizii cine știe de unde venite, fără a fi consultat și fără putința vreunei intrvenții. Tata, în vârstă de peste 50 de ani, a primit ordin de încorporare pentru front! Exista, însă, posibilitatea de a fi concentrat cu căruța și caii pentru lucrările la „linia de apărare” de la Pasul Prislop, pentru a bloca înaintarea armatelor ruso-române. Evident, a ales a doua soluție.

Urma să facem tot fânul cei trei frați: Florica, 19 ani, eu și Ion. Pe celălat frate, pe Daniel, l-am lăsat acasă cu mama, să aibă grijă unul de altul, el neîmplinind încă vârsta de 2 ani! Am început devreme și, până spre toamnă, am cosit, eu și Ion, peste 20 de  hectare de teren, brazdă la brazdă și am umplut pământurile de clăi. Cositul este o muncă foarte grea, doar înotul îi poate sta alături, unde toate părțile componente ale organismului sunt solicitate. Cât de exagerat era el pentru un copil fraged, de doar 13 ani! Florica ne bătea coasele, ne ajuta la strâns pologul, făcutul clăilor și pregătea mâncarea. Aprovizionarea o făceam eu: plecam de la deal după terminarea cositului și alergam cu noaptea, până acasă. Pregăteam totul, dormeam puțin, apoi, la lumina stelelor, făceam returul, pe câmp, prin păduri, acuma nealergând, având greutate mare în spate. Niciodată nu i-am găsit treji pe cei doi, rămași acolo, când soseam și, deschizând coliba, le strigam: sculați-vă, că intră „musca” peste voi, iar ei răspundeau nesupărați: strigoiule! Erau săptămâni când coboram în comună, după provizii, și de două ori. Se mai întâmpla să răbdăm și puțină foame uneori, neputându-ne dezlipi de lucru, din cauza vremii turbulente și nu doream ca ploaia să ne ude pologul, să strice fânul și comasam cele trei mese, doar pe seara. A mers odată Ion acasă, dar s-a întors, liniștit, doar pe la amiază; distanța era în jur de 9 km. Până spre sfârșit de septembrie am terminat cu fânul și am coborât acasă, pentru strânsul câmpului. Cât de bine mi-au prins mai târziu aceste zile de foc, greutatea lucrului, rezistența, puțina foame cu distanțe mari între mese și altele.

Se umpleau și drumurile de trupe, care nu se mai terminau. Trupele germane maghiare au abandonat Pasul Prislop pentru a nu fi încercuiți și au luat-o „la vale”, venind imediat dupa ei rușii, românii. Tata s-a întors din fericire acasă, cu tot echipamentul și mulți alții, lăsându-i să plece spre case. S-a întâmplat însă oribilul act de bestialitate, tragedia de la Moisei, cu atâtea asasinate, prin care s-au semnat atrocitățile unor descreierați, înainte de plecare, așa cum au fost altele, la sosire; este cunoscută această urgie, pe aici și peste toate depărtările. Un grup statuar, realizat de Vida Geza, pe un platou din apropierea celor două case, în care au fost uciși, reprezintă un omagiu peste timp pentru acești eroi, martiri peste vreme, peste timpuri. Trupele germane din coada convoaielor, ultimele, au aruncat în aer podurile de peste râurile Iza și Buleasa, ca și mai departe, de pe Valea Izei, salutul plecarii!

Noi căutam să ne protejăm și de cei ce pleacau și de cei ce veneau. Tata cu Ion și Florica au plecat pe deal cu câteva animale rămase, iar mama cu mine și cu Dănuț am rămas acasă, să mai dosim ce puteam, prin livadă, prin turgeni, prin alte locuri ferite. N-am mai avut pierderi mari, s-a luat aproape tot până atunci; doi soldați nemți, trecând pe la noi, ne-au sărăcit de găinile de prin curte (găinarii!), iar pe 3 ruși i-am servit cu mămăligă și lapte de oi, pe care l-au sorbit cu farfuria, fără a folosi lingura; le-am mai dat și niște alune adunate vara de pe câmp și s-au dus. Pe pustii!

În câteva zile, trupele, de toate felurile, în retragere sau înaintare, cu mulțime de mijloace de luptă după ele, cu toate în obosire, s-au rărit, se tot împuținau, unii se retrăgeau, ceilalalți urmându-i de aproape, pentru a-i „rări” sau prinde. Toate au lăsat după ele un pustiu, dar ne simțeam mult mai bine fără de ei.

Ne-am adunat și noi pe acasă, iar pentru mine se punea iar întrebarea: mă mai trimit la școală, sau voi mai marca încă un an „gol” ? Timpul era înaintat și hotărârea trebuia luată; nici mama, care mă susținea mereu și nici eu nu îndrăzneam să ridicăm problema către tata, de teama răspunsului. Acesta a venit însă din partea lui, într-o discuție care se voia întâmplătoare, pentru că nici el nu era pregătit să se ia la lupta cu noi. Într-o zi, făcând o analiză a situației ramase „după război”, a început să spună, ca într-o doară: ne-au sărăcit și unii și alții și am rămas aproape fără nimic și va trebui să strângem cureaua, un timp. Vite aproape că nu ne-au rămas, nici bani nu avem, nici cereale și nici ce vinde. Trebuie să lăsăm și școala copilului deoparte, cel puțin deocamdată. Ne vom reface și o să avem ce ne trebuie, ceva mai târziu, pe aici, pe la noi și fără atâtea școli! Un fior rece m-a cuprins, dar nu am avut curajul de a riposta, nici eu, nici mama, dar lupta nu era încheiată. Au urmat însă multe peripeții, apoi și mai multe, după aceea.

Doamne ajută!

Prof. pensionar Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragoș Vodă, Sighet
Minneapolis, 04.07.2019

Sursă foto: http://www.primarianasaud.ro/




Mă înclin în fața voastră, dragi sigheteni de pretutindeni! (autor, Gafia Galay-Coman)

Pe străzile de la Lausanne ca și pe străzile de la Sighet putem întâlni oameni și culturi diferite, fără a parcurge mii de kilometri. Se poate lega ușor o conversație, un dialog care suprimă frontierele.

Ne putem imagina că la Sighet ca și la Lausanne (de unde vă trimit această fotografie!) avem un potențial cultural deosebit… am putea spune un adevărat ADN cultural…. Alături de multe alte valențe, potențialul cultural pare a fi la ora actuală cea mai prețioasă și mai dezirabilă comoară.

După potențialul intelectual (QI) și după cel emoțional (QE), potențialul cultural (Quotient Culturel) este la modă, susținut fiind și cultivat de noile posibilități virtuale de comunicație: să poți discuta ore în șir în fața unui ecran… să cauți să afli informațiile cele mai rare sau cele mai banale… extraordinar! … în viața noastră de zi cu zi, în schimb, o privire, un gest, o atitudine, nepotrivite, pot compromite într-o clipă și pe termen lung o coexistență, o convivialitate, o întâlnire…

Așadar, după ce „am spart gheața” cu cei doi călugări din Tibet (din fotografie) salutându-i (Namasté), aș încheia acest mesaj cu un călduros și prietenesc: Servus, Endre Bandi Terdik! (n.r. găsiți scrisoarea lui Endre Terdik, AICI)

„Namasté”: mă înclin în fața voastră, dragi sigheteni de pretutindeni!

Gafia GALAY-COMAN
Absolventă a Liceului „Dragos Voda”, promoția 1968
profesoară HES-SO (Haute École Spécialisée de Suisse Occidentale), Lausanne




Dragul meu prieten, Ion Mariș! (autor, Endre “Bandi” Terdik)

Bineînţeles că am primit e-mail-ul tău din 23 mai 2019 în care îmi sugerai să citesc un articol (“Vocile noastre au greutate”, o americancă… la Sighet, scris de Emily Greenspan). Bineînţeles, că l-am citit o dată, de două ori, l-am tradus în maghiară, şi l-am citit şi nevestei şi fiicei. Şi, bineînţeles: am căzut un pic pe gînduri… Şi scuze, că numai acuma… reflectez. Nu nostalgia mă îndeamnă să scriu. Deloc!

Mă simt bine în pielea mea, am ceea ce mi-am dorit, sînt mulţumit cu mine însumi. Dar faptul că m-am născut în Maramureş, mai precis în Sighet, îmi impune o datorie faţă de acei oameni, care habar n-au despre regiunea noastră, oraşul nostru, despre oamenii „de acolo”. Sînt fooarte sigur că nu greşesc! În afară de faptul că am trăit aproape 30 de ani într-un loc cu munţi, păduri, rîuri etc., am învăţat un lucru, pe care nu cred că l-aş fi putut învăţa în altă parte.

Faptul că în Sighet (şi împrejurimi) trăiesc 7 (şapte!) naţionalităţi, şi cine ştie cu câte religii, m-a făcut să-mi dau seama că numai două categorii de oameni există: Buni şi Răi! Atâ! Aceşti „oameni diferiţi”, din Maramureş, au putut şi pot şi astăzi să trăiască împreună, cot la cot, cu sau fără bere (ţuică) etc.

Sunt fericit că am avut ocazia, darul, prilejul, să fiu parte şi eu din acea dispoziţie, experienţă, acel entuziasm…
Sunt mîndru că fiica noastră ştie ce-nseamnă să mănînce mici la Sâmbră, să culeagă ciuperci (bureţi) pe Hera, să facă baie la Coştiui (Şugătag), să meargă pe strada Izei, să urce Solovanul, să se joace la Grădina Morii şi să vadă „Datini şi obiceiuri de iarnă” în decembrie.

Nu se poate altfel. Nu e bine „altfel”!

Spor la treabă, Ioane!

Mai trimite-mi scrisori, documente, reportaje, interviuri! Le citesc cu mult interes.

Bandi TERDIK, absolvent Liceul “Dragoș Vodă”, promoția 1980
(profesor, Budapesta)




Consemnări (de Ioan Ardeleanu)

În numărul 5 (mai, 2019) al revistei „Vatra veche” (redactor-șef Nicolae Băciuț), a apărut un grupaj de poezii semnat A. I. Brumaru. Cunoscutul filosof de sub Tâmpa – maramureșean de-al nostru, născut (1943) la Strâmtura și trecut prin clasele Liceului „Dragoș Vodă”- autorul unor importante volume de filosofie, ne surprinde acum cu o poezie de un rafinament și de o substanță cu totul aparte. Iată una dintre ele, una prin care se întoarce acasă, în Maramureș, ale cărui vechi imagini îl bântuie, se pare, tot mai des și tot mai profund:

O ȚĂRANCĂ

O țărancă e singură pe pământ,
Dar în ea e-un izvor de lapte și de
Prunci.
Stă pe arătură ca Născătoarea în iesle
Și-mprăștie în cele patru vânturi
Mirabile semințe.

Dar în ea e-un izvor și-o sacră
Rugăciune
Că Spiritul de sus va coborî din nou
Și-și va întinde aripile peste lume.

*

Și încă alte două:

NU-ȚI APLECA

Fericit e zeul care a zburat
Cu spaimă din mâna ta pală și rece.
Nu-ți apleca fruntea peste amintire
E un vânt de păsări care trece.

*

UN STÂLP DE SARE

Când se va stinge și acest cuvânt
eu voi trece absent și nepăsător
ca un prinț pe cerul albastru.

Clopote se vor ridica dintre ape
și un stâlp de sare-mi
va trimite lumină.

A consemnat I. ARDELEANU




Preotul Marius Vișovan aniversează un sfert de secol de la hirotonire!

Preotul profesor Marius Vișovan aniversează miercuri, 22 mai 2019, un sfert de secol (25 de ani) de preoție. La un asemenea moment, nu puteam evita curiozitățile lumești și ne premite(m) să-l interogăm… pe colegul nostru din echipa redacției „Salut, Sighet!”.

Salut, Sighet!: La mulți, mulți ani întru preoție, părinte Marius Vișovan! Spuneți-ne, vă rugăm, privind în urmă peste ani, cum și de ce ați luat decizia de-a abandona catedra de matematică pentru veșmântul preoțesc! Ce v-a determinat să… schimbați „auditoriul”?
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc pentru urare… Când am luat decizia de a urma Matematica, în 1985, alternativele mele nu erau prea multe. Datorită statutului meu de fiu de deținut politic (tatăl meu a avut cea mai mare condamnare din județul Maramureș la ora aceea) nu puteam urma Istoria – ceea ce mi-ar fi plăcut foarte mult – nici Dreptul, Filosofia sau domeniile care presupuneau legături cu străinătatea. Iar pentru Politehnică sau Medicină n-aveam înclinație. Așa că m-am orientat din timp spre Matematică, la care eram destul de bun dar o făceam cu o pasiune (să-i zicem) medie… Cât despre Teologie, era imposibil, Biserica Greco-Catolică fiind interzisă în timpul regimului comunist. În fine, chiar dacă nu a fost vocația mea, mulțumesc matematicii pentru că mi-a structurat gândirea și mi-a deschis multe orizonturi.

Salut, Sighet!: Știm că ați fost un absolvent – cu rezultate foarte bune – al Liceului „Dragoș Vodă” și al Facultății de Matematică din Cluj – Universitatea „Babeș – Bolyai”. Dacă nu ați fi îmbrăcat haina preoțească, unde ați fi fost azi?
Preot Marius Vișovan: Greu de spus… poate în politică (pare o glumă, dar nu e…). Am candidat pentru Parlament pe listele Convenției Democratice în 1992, dar fiind doar al patrulea pe listă n-am intrat… am fost vicepreședintele PNȚCD Sighet între 1992 și 1994, când m-am retras complet înaintea hirotonirii. Preoții catolici nu pot fi membri ai unui partid politic. Am continuat însă lupta anticomunistă de pe pozițiile societății civile; voi saluta și voi susține orice inițiativă care aduce în România adevăr și dreptate, transparență și solidaritate, cinste și responsabilitate. A fi apolitic nu înseamnă a fi pasiv sau indiferent. Dar înainte ca aceste valori să se reflecte în societate trebuie ca ele să existe în sufletul omului. Aici intervine munca preotului…

Salut, Sighet!: Au trecut 25 de ani de „muncă” duhovnicească, în slujba credincioșilor greco – catolici, azi având parohia pe Șugău. De la început ați avut în grijă acest cartier din marginea… Sighetului?
Preot Marius Vișovan: Da, am fost hirotonit la Șugău la 22 mai 1994 și de atunci păstoresc neîntrerupt această comunitate. Am reînființat însă și parohia greco-catolică din Vadu Izei în 1996 și îmi desfășor în paralel activitatea și acolo. Pe șugăieni și vădeni însă îi desparte doar… buletinul, cu toții fiind rude și prieteni și locuind într-un spațiu comun din punct de vedere economic și cultural – doar administrativ sunt în localități diferite. Deci, practic, am o singură comunitate cu două locuri de celebrare liturgică.

Salut, Sighet!: Ce ați reușit să faceți pentru comunitatea greco – catolică de pe Șugău în acești ani?
Preot Marius Vișovan: La Șugău s-a construit biserica (sfințită în 1996) și casa parohială (data în folosință în 1999) iar la Vadu Izei biserica (începută în 2001) și aflată acum în faza finală. Realizări frumoase, fără îndoială, dar aici parohul a fost doar unul din instrumentele Domnului… au contat mult munca și sacrificiile creștinilor din parohie precum și ajutoarele primite de la catolicii din alte țări, fără de care presiunea financiară ne-ar fi sufocat.

Salut, Sighet!: Ați avut perioade când v-ați simțit discriminat, din punct de vedere religios, pe parcursul acestor ani?
Preot Marius Vișovan: Eu, ca persoană nu, dar Biserica Greco – Catolică continuă să fie nedreptățită la 3 decenii după Revoluție. Patrimonial a trebuit să luăm totul de la zero (cu rare excepții) iar moral… efectele minciunilor comuniste încă sunt prezente în mentalul colectiv și în mass-media. După 30 de ani de (așa- zisă) libertate a informației încă mulți maramureșeni nu știu că părinții sau bunicii lor au fost greco-catolici și cum au fost forțați să-și schimbe religia… Suntem departe de o adevărată libertate a conștiinței, chiar dacă nu mai suntem arestați pentru credința noastră, ca în 1948… La Șugău, nu am avut conflicte cu Biserica Ortodoxă, dar la Vadu Izei a existat tristul episod din 2001 cu demolarea bisericii vechi… dar ăsta e subiect pentru un alt interviu… Trebuie spus însă că atmosfera s-a detensionat mult în ultimii ani.

Salut, Sighet!: Cum vă privește/ percepe „lumea” Șugăului? Dar a capitalei Țării Maramureșului, Sighetul?
Preot Marius Vișovan: La prima întrebare pot să aproximez un răspuns… după atitudinea curentă a șugăienilor cu care mă întâlnesc (indiferent de confesiune), a vecinilor, a foștilor elevi, a persoanelor ce participă la diverse oficii religioase… cred că mă bucur de respect și chiar simpatie, pentru că la rândul meu asta am oferit… Nu există oameni perfecți, nici relații perfecte, dar, după 20 de ani de locuire efectivă pot să spun că mă simt bine aici, la Șugău. La a doua întrebare ar trebui să răspundeți dvs… Cum calculăm gradul de simpatie din Sighet? După numărul de vizualizări ale articolelor de pe “Salut, Sighet!” (ha, ha…)? Eu iubesc Sighetul cu ardoare și mă mândresc cu el oriunde mă duc. Cred într-un Spirit al Sighetului la care munca și jertfa părinților mei a contribuit. Sighetul meu este Unic și Tainic, Sacru și Veșnic…

Salut, Sighet!: Care credeți că sunt spaimele, angoasele omului modern și cum pot fi contracarate?
Preot Marius Vișovan: În principal, provin din iluzia că tehnologia și bunăstarea materială duc la fericire. Societatea de consum ne asurzește cu promisiunea acestei „fericiri” iar când omul obosește de acest zgomot continuu își dă seama că de fapt e foarte singur… Și unde creștinisimul se retrage, reapare păgânismul (ocultism, hedonism și alte forme de idolatrie) și umple spațiul. Natura are oroare de vid… Soluția? Intoacerea la izvorul Vieții – Isus Cristos!

Salut, Sighet!: De ce ar trebui – într-un secol „relativ” laic – să fim religioși?
Preot Marius Vișovan: Subiectul e mult prea complex. Să spunem doar atât, că orice om (din orice epocă) are nevoie să creadă în ceva, are nevoie de repere pentru a trăi, a gândi și acționa… Citiți Evanghelia și veți vedea o luptă permanentă între adevăratele și falsele repere. Doar adevărul ne face liberi (Ioan 8,32).

Salut, Sighet!: Cu ce argumente convingeți tinerii să abandoneze multitudinea ofertelor „lumești” – care pervertesc spiritul – și să se îndrepe spre… biserică?
Preot Marius Vișovan: Munca cu tinerii e mai grea azi decât în trecut – valorile nu se mai transmit automat prin familie ca în societatea tradițională. Deci Evanghelia trebuie prezentată fiecărei generații pe „limba” ei, dar asta e forța Spiritului Sfânt de a face Cuvântul Domnului mereu nou, mereu actual. Nu am rețete prefabricate, esențial este să fim sinceri, să fim autentici. Tinerii nu suportă falsitatea, fățărnicia… Și cred că e foarte sănătos ca și preoții și profesorii (și alți formatori de opinie) să recunoaștem din când în când că nu avem răspuns la toate întrebările… dar îi însoțim cu dragoste pe tineri pe drumul cunoașterii…

Salut, Sighet!: Ce vă doriți, părinte, pentru următorii ani? Ce… proiecte aveți?
Preot Marius Vișovan: Să-mi binecuvânteze Dumnezeu familia și parohia cu acele daruri pe care știe El că sunt mai urgente! Iar neamul românesc să trăiască autentic Evanghelia lui Cristos! Să crească Lumina în sufletele românilor!

Salut, Sighet!: Multă sănătate, părinte, și, mai ales, multă putere și forță pentru a vă putea îndeplini menirea spirituală pe care v-ați asumat-o!
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc.

Salut, Sighet!




In memoriam: Mihai BORODI (26.09.1950 – 09.05.2019)

Sculptorul Mihai Borodi s-a născut la 26 septembrie 1950 (Sighetu Marmației), a absolvit Liceului “Dragoș Vodă” și, din anul 2011, este Cetățean de Onoare al municipiului Sighet. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (din 1992).

Studii academice:
1969 – 1971 – Școala Tehnică de Arhitectură, București;
1978 – Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative, Bucureşti.

Activitate profesională:

1979 – 1992 – Muzeograf în cadrul Muzeului Maramureșean, Sighetul Marmației; AEI Sighetul Marmației; Primăria din Sighetul Marmației;
1992 – 2019 – liber profesionist; a locuit în ultimii ani, din 2002, lângă Dijon, Franța.

Expoziții personale:
1983 – Sighetul Marmației;
1993 – Braine-le-Comte, Belgia.

Expoziții de grup:
1978 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Kalinderu, București;
1979 – Expoziție de Sculptură, Galeria Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Maramureș;
1979 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Ivano Frankivsk, URSS;
1982 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Gyula, Ungaria;
1986 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Dalles, București;
1989 – Bienala de Sculptură Mică, Arad;
1999 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Negrești, Oaș;
2001 – Istanbul, Turcia; Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2003 – Bienala Internațională de Sculptură, Toyamura, Japonia;
2004 – București, România;
2005 – Dijon, Franța;
2007 – Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2008 – L’Essor, Dijon;
2009 – Fontaine-lès-Dijon, Franța; Museé Magnin, Dijon, Franța; Carroussel de Louvre, Paris; Baia Mare, România; Quetigny, Franța;
2010 – Shangai, China.

Lucrări monumentale:
1980 – Disc solar, lemn, parcul Liceului „Regele Ferdinand”, Sighet;
1986 – Arborele muzicii, Școala de Muzică, Sighet;
1989 – Acad. Dr. Ioan Mihaly de Apşa, marmură, Curtea Veche, Sighet;
1996 – Generalul Leonard Mociulschi;
1999 – Ion Buteanu, bronz, Piața 1 Decembrie 1918, Sighet;
2000 – General Leonard Mociulschi, marmură;
2007 – Apollinaire, piatră, Franța;
2018 – Mihai Eminescu (bust nefinalizat), Sighet, Maramureș.

Mihai BORODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo de Vinci” (Florenţa, 2016).

Salut, Sighet!

Foto: ”Salut, Sighet!”




#CNDV100 – Sigheteanul Ioan Dăncuș este coordonatorul celui mai mare laser din lume! (autor, Ion Mariș)

Ioan Dăncuș, fiul profesorului de matematică Ioan Dăncuș (azi pensionar), este un tânăr extrem de bine cotat în fizica europeană.

După absolvirea Liceului “Dragoș Vodă” în anul 1998, a urmat Facultatea de Fizică a Universității București și, evident, a obținut doctoratul în anul 2011. Lucrarea de doctorat “Nonlinear optics in nano-structures”, coordonată de Acad. Prof. V. I. Vlad, a fost apreciată cu distincția “Cum laude”.

Ioan Dăncuș n-a părăsit, din fericire, țara, își continuă munca aici, lângă București, în zona spectaculoasă a fizicii nucleare din complexul Măgurele. Ca o mică paranteză, la Măgurele am mai avut sigheteni cu rezultate deosebite, dar, în mod sigur, Ioan Dăncuș este unul dintre cei mai importanți oameni de știință care ne oferă ocazia să ne bucurăm că și din Sighetul nostru extrem de izolat se nasc minți luminate.

Completând biografia fizicianului nostru, menționez că la ora actuală Ioan Dăncuș mai este și profesor asociat la Universitatea Politehnică București (Facultatea de Științe Aplicate și Facultatea de Mecatronică) și la Universitatea de Vest Timișoara (Facultatea de Fizică), la programele de Master.

La ora actuală, Ioan Dăncuș lucrează oficial la Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară – Horia Hulubei (IFIN – HH) Măgurele, în cadrul proiectului ELI – NP (Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics) și, după cum menționam, se ocupă de implementarea celui mai mare laser din lume, realizat din fonduri europene, ce va fi axat pe cercetări la vârf în acest domeniu. Infrastructura ELI – NP de fapt va crea un super – centru european unde se vor face cercetări de fizică fundamentală, fizică nucleară inovativă, astrofizică și se vor pune bazele unor aplicații vizând materialele nucleare, managementul materialelor radioactive, știința materialelor, etc.

Se poate face performanță și în România?! Există domenii – de nișă sau nu – în care avem ceva important de spus? Ne va răspunde – în mod cert – sigheteanul de la Măgurele!

Ion Mariș (IM): Familia Dăncuș, cu vechi rădăcini maramureșene, are resurse în toate… domeniile? :))
Ioan Dăncuș (ID): Se pare că da. Bunicul a fost preot, tata este profesor de matematică, unchiul meu, Mihai, este unul din marii etnografi ai lumii. Din generația mea suntem împrăștiați pe toate domeniile, de la arhitectură la fizică.

IM: Pentru că suntem focalizați pe anul Centenarului dragoșist, spune-mi, te rog, cum îți amintești azi, sfârșitul sec. XX la Sighet, la ”Dragoș Vodă”!
ID: Noi eram o clasă foarte unită în de toate. Nu cred ca eram foarte diferiți de cei de astăzi doar că modurile de lucru erau diferite. Ne plăcea să învățăm la materiile care ne atrăgeau, uneori eram în competiție. Găseam o serie de motive să fim împreună și de foarte multe ori asta se întâmpla la liceu și după program, de la laboratorul de informatică la sala de spectacole.

IM: Ce te-a învățat liceul și pe cine “acuzi” de cele mai frumoase “pledoarii” pentru educație serioasă?
ID: Cred că cel mai important dascăl pentru mine a fost Ovidiu Roșca. Am învățat de la el o gândire structurată în algoritmi și asta mă ajută și în ziua de astăzi. Îmi amintesc cu plăcere și de profesoara de română Doina Voina: deși eram o clasă de reală mereu găsea un mod prin care să ne provoace și să dezvolte în noi o gândire critică.

IM: Ce înseamnă Sighetul, Maramureșul, pentru tine?
ID: E locul unde-mi aduc aminte de bunicii mei. Îmi e dor de poveștile și de perioada de când eram mici. E perioada de adolescență cu multe întrebări și o groază de timp pentru răspunsuri. Trebuie să recunosc că m-am îndepărtat de el și resimt agitația zilelor de astăzi.

IM: De ce a urmat – în parcursul tău educațional – Bucureștiul și nu… Clujul?
ID: Eu am vrut să vin la București pentru că am înțeles că Facultatea de Fizică de aici era mai bună pe vremea aceea. Și am mai avut un motiv despre care vă povestesc imediat.

IM: De ce fizica și nu alt domeniu poate mai… “modern”, mai… “cool”?
ID: Îmi plăcea foarte mult informatica dar am fugit de ideea de a-mi petrece toată viața în fața unui calculator. Am descoperit fizica împreună cu domnul profesor Cornel Vereș, care-mi era vecin și care a reușit să vadă în curiozitatea mea un motor pentru a mișca mecanismele necesare înțelegerii universului prin intermediul fizicii. Până să-l întâlnesc nu-mi plăcea deloc acest domeniu. Cred foarte mult în importanța oamenilor și a relațiilor în evoluția mea. Dacă nu-l întâlneam pe Cornel Vereș, cu siguranță drumul meu era diferit.

IM: Din unele mici istorisiri “discrete” despre activitatea ta din anii studenției, se pare că ai cochetat și cu… foto-jurnalismul. Ai fost tentat să mergi pe direcția jurnalismului?
ID: Dragostea pentru fotografie mi-a fost insuflată de unchiul meu, Mihai, încă de când eram mic și-l vedeam mereu cu aparatul de fotografiat la gât și îi admiram fotografiile din diversele albume. Era o plăcere pentru mine să stau în biblioteca lui și să mă uit ore în șir în albumele diverșilor artiști. Primul aparat l-am cumpărat din banii strânși din reciclat sticle (și cu o contribuție substanțiala de la tata). Mi-am dorit să fac fotografie de presă din liceu. Presa centrală este la București și din acest motiv mi-am dorit să fac facultatea la București. Fizica era doar o altă pasiune care să mă facă să înțeleg mai bine arta fotografică. Cred că e foarte important să te dedici domeniului pe care vrei sa-l practici. Din momentul în care am decis să fac fizică, prin cercetare în acest domeniu, am renunțat total la fotografie. Simțeam că dacă o să fac fotografie doar ca un hobby voi pângări arta fotografică și munca mea de până atunci și am decis să renunț complet. Nu-mi pare deloc rău. A fost o etapă boemă din viața mea și cred că a avut o contribuție majoră la construcția mea ca om.

IM: Când ai realizat că ești “destinat” performanței în fizică?
ID: Nu cred că am realizat acest lucru încă. Cred că, prin multă muncă și responsabilitate, pot să fac ceva pentru omenire prin acest domeniu dar nu cred că sunt destinat unei performanțe.

IM: Ai ajuns – în prima etapă – la Măgurele, la Institutul Național Pentru Fizica Laserelor Plasmei și a Radiației. A fost cea mai bună… ofertă?
ID: A fost o ofertă de nerefuzat. Lucram la diplomă în domeniul holografiei și într-o zi, profesorul mi-a aranjat o întâlnire cu Academicianul Valentin I. Vlad care conducea grupul de Optică Neliniară și Informațională din cadrul acestui institut. Acesta a scris prima carte de Holografie din România și o citisem în bibliotecă. Ne-am înțeles din primele clipe. Domnul Profesor Vlad a fost mentorul meu de atunci încolo. În primul rând, cum îi plăcea să spună, m-a recuperat pentru fizică, în acea perioadă fiind pe punctul de a mă angaja ca fotograf de presă. Toată perioada colaborării cu dânsul a fost pentru mine o perioadă de formare. El mi-a adus aminte de bucuria de a cunoaște universul prin intermediul fizicii. Dar tot de la el am primit o serie de lecții despre demnitate, colaborare și diplomație. Sunt cel care sunt astăzi și datorită lui.

IM: Și iată-te la ELI – NP, la Institutul Național ”Horia Hulubei”. A fost o selecție, o competiție, cum s-a întâmplat?
ID: Am trecut printr-un interviu de angajare. Nu a fost foarte complicat pentru că eram unul din puținii care aveau o specializare în laserele de mare putere. Oricum mă pregătisem pentru acest interviu citind cam tot ceea ce am găsit la acel moment disponibil despre proiect. Cred că una din lecturile cele mai interesante pentru pregătirea acelui interviu a fost ”The White Book of ELI Nuclear Physics” (o găsiți online pe site-ul nostru).

IM: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre importanța acestui proiect ELI – NP!
ID: Pentru comunitatea științifică acesta este centrul unde se va face cercetare de fizică nucleară folosind lumina. Avem cel mai puternic laser din lume la acest moment și se va construi și o sursă gama cu caracteristici unice în lume. Cred că unul din lucrurile importante pentru România este că demonstrăm că se poate.

IM: Cine sunt beneficiarii direcți și imediați ai cercetărilor voastre?
ID: ELI-NP va fi un centru de cercetare deschis oamenilor de știință din toată lumea. Întreg centrul este construit pe baza necesităților comunității științifice în acest domeniu. Din punct de vedere al cercetărilor, acestea vor fi dintr-o paletă foarte largă. Îmi place să spun că cercetătorii au două tipuri de întrebări: de ce? și cum?.

”De ce?” este partea care se referă la de ce este universul așa cum este. Este curiozitatea. Sunt întrebările fundamentale.

”Cum?” este partea care se referă la cum putem să facem. Este partea creativă. Este știința aplicată.

La ELI-NP, prin cercetările noastre, ne adresăm ambelor domenii. În știința fundamentală de exemplu, studiem modul de formare al particulelor din vid, materia întunecată, structura nucleară etc. Reușim să atingem granița cunoașterii și probabil vom reuși să ajungem să răspundem la întrebări pe care acum nici măcar nu le avem. În domeniul aplicativ ne dorim să studiem materiale în condiții extreme, de exemplu pentru călătoriile în cosmos. De asemenea, ne dorim să dezvoltăm aplicații pentru medicină, de la zona de diagnoză, prin imagistică medicală (surse noi, radioizotopi etc.) până la tratament, prin noi tipuri de fascicule pentru radioterapie.

Nu trebuie neglijat faptul că o serie de soluții pe care le dezvoltăm pentru desfășurarea experimentelor își pot găsi aplicații în viața de zi cu zi. Să nu uităm că internetul pe care-l știm astăzi a plecat de la CERN unde a fost dezvoltat pentru comunicarea dintre echipele de cercetare.

IM: Te întreb, și nu doar retoric: se poate face performanță în România și… unde?
ID: Da. Oriunde. Performanța cred că ține de o stare de spirit și de dorința de perfecționare. Trebuie doar să nu acceptăm starea de spirit ”merge și așa”. Se poate face performanță în inginerie de înalt nivel, în fizică, în informatică, în artă, dar cred că e foarte important să înțelegem că se poate face performanță în agricultură, în turism, în dezvoltare urbană. Există performanță la nivel de individ și performanță la nivel de echipe, de instituții. România are foarte mulți indivizi performanți. Eu am norocul să lucrez într-o echipă performantă.

IM: Ești și profesor asociat la două universități de prestigiu, din București și din Timișoara. Sunt interesați tinerii de domeniul… științei? Întreb asta deoarece era la un moment dat moda medicinei, dreptului etc. în topul carierelor pentru tineri.
ID: Există un foarte mare interes pentru inginerie, ceva mai puțin pentru chimie și ceva mai puțin pentru fizică. În acest moment, există o foarte mare cerere pe piața muncii pentru ingineri și asta se vede și în interesul tinerilor pentru acest domeniu. Cred că acum o carieră în domeniul IT este în topul tinerilor din România. Este oarecum păcat că nu se promovează mai puternic Fizica și modul în care aceasta îți poate deschide o carieră interdisciplinară. De exemplu, avem econofizica, știință care aplică metode din fizică în probleme de economie.

IM: Care sunt preocupările tale extra-job la București?
ID: În ultima vreme, sunt foarte puține. Ne-am mutat în afara Bucureștiului și atunci, majoritatea activităților în București sunt la sfârșit de săptămână și sunt în general dedicate Teodorei, fiica noastră. Film, teatru de păpuși, încă suntem la vârsta la care căutăm diverse activități care să ne placă. Îmi place foarte mult să merg la munte și sunt scafandru brevetat. Altfel spus, îmi place să explorez. În ultimul timp, însă, nu am mai avut timp de partea asta.

IM: Nu ai avut oferte din afara țării, nu te-au tentat “străinii”?
ID: Am avut oferte, dar mereu am avut o ofertă mai bună în țară.

IM: Care sunt avantajele cercetărilor voastre pentru România?
ID: În domeniul cercetării civile, cercetarea este globală. Cred că în ziua de astăzi, toți cercetătorii au colaborări internaționale și lucrează în echipe internaționale. Dacă este să vorbim de partea aplicativă, rezultatele cercetărilor, în general, sunt foarte rapid aplicate de o industrie locală care este capabilă să colaboreze cu centrele de cercetare și să integreze rapid rezultatele într-un produs. Și noi ne dorim ca în jurul ELI-NP să se dezvolte o industrie locală și sunt o serie de programe în acest sens. În acest context, cred că cel mai mare avantaj pentru România, în acest moment, este că dezvoltăm și păstrăm cea mai importantă resursă pentru o țară, și anume, resursa umană. România este un mare producător de resursă umană de înaltă calificare. Prin centrul ELI-NP începem să o păstrăm local.

IM: Coeziunea științifică europeană este… durabilă? Poate fi globalizarea…. sustenabilă?
ID: După cum spuneam, deja există o globalizare a științei. Cred că poate fi sustenabilă o globalizare făcută cu sinceritate și cu un scop comun. Orice comunitate se bazează pe contribuția indivizilor ei. Asta presupune ca fiecare individ să contribuie cu ce are mai bun pentru îndeplinirea scopului comun. De exemplu, comunitatea științifică are ca scop comun, cunoașterea. Pentru globalizare, cred că un scop comun ar putea să fie… nu știu.

IM: Percepi diferențe, pe palierul cercetării, între Măgurele – București și marile centre universitare din vestul Europei?
ID: Subfinanțarea cercetării din România a dus la o serie de lipsuri și la o mai mare încrâncenare și frustrare. Vestul Europei cercetează într-un mod mai relaxat și din asta rezultă un curaj mai mare în abordarea unor teme complexe.

IM: Cercetările voastre sunt vizate și de alte… industrii?
ID: O serie de cercetări sunt vizate de industria spațială, de exemplu. De asemenea, o serie de cercetări pot să-și găsească aplicații în testări nedistructive în tot soiul de domenii industriale.

IM: Ai și un brevet de invenție, “Method and system for generating an ultrashort pulse monitoring beam”. Să traduc: Metodă și sistem pentru generarea unui puls ultrascurt pentru monitorizarea razei. E bine? Mai pe înțelesul tuturor, cum poate fi utilizată practic invenția ta?
ID: Este o invenție de nișă. Poate fi aplicată în monitorizarea parametrilor pulsurilor laserelor de mare putere. În momentul în care aceste lasere vor fi mai răspândite, se poate ca și invenția mea să-și găsească o aplicație mai largă.

IM: Ai foarte multe articole interesante, apărute în foarte multe publicații cotate internațional și ai participat la diverse conferințe internaționale. Sunt conștienți cei cu care colaborezi, cei care te apreciază că ești… român? Este corect apreciată – în lumea științifică – România?
ID: Da și da. Dar, așa cum am mai spus, globalizarea există în știință. Pentru colaboratori e mai important din ce țară ești pentru că intră în contact cu o altă cultură.

IM: Pentru a ieși un pic din zona de “confort” a interviului, te rog să-mi spui în ce/cine crede un fizician?
ID: Cred în responsabilitatea noastră, a tuturor. Legat de o forță mai presus de… orice, sunt încă în căutare. Cred că răspunsul la astfel de întrebări poate să vină din exterior, prin cercetarea științifică sau din interior, prin credință. Cu toții suntem în căutarea adevărului.

IM: Noi, la Sighet, după cum bine știi, suntem la capătul lumii din… centrul Europei! :)) Ce șanse avem să ajungem – pe bune – în centrul Europei?
ID: Cred că cel mai important lucru pentru progres este educația și resursa umană. Asta este valabil peste tot în lume. Pentru Sighet? Nu am soluții clare, dar cred că trebuie să ne bazăm pe tradiții și să promovăm identitatea noastră. Cred că trebuie să ne amintim cine suntem și ce ne face unici. Pare ciudat, dar tocmai prin identitatea noastră o să descoperim cât de apropiați suntem de ceilalți și nu o să ne mai simțim la capătul lumii. De exemplu, prelucrarea lemnului este o artă tradițională care ne face cinste peste tot în lume, nu doar în Europa și ne apropie cultural de țările nordice dar și de Japonia, Corea și China.

IM: Ce puncte forte crezi că are Sighetul?
ID: Oamenii, natura și istoria.

IM: Spune-mi, după părerea ta, trei – patru nume “grele”, performeri, absolvenți de “Dragoș Vodă”!
ID: Din generația apropiată mie cred că sunt foarte mulți performeri pentru că-mi amintesc cât de mult ne plăcea ce facem. Asta, în final, duce la performanță. O să mă limitez la cei din mediul academic pe care-i am mai aproape: Marius Leordeanu, Marius Bilașco, Norbert Petrovici, Raluca Arba. Sunt convins ca sunt mult mai mulți, dar am pierdut eu legătura cu ei.

IM: Îți mulțumesc mult, Ioan Dăncuș! Succes în domeniul tău de excepție și-ți doresc să nu-ți uiți niciodată… rădăcinile!
ID: Mulțumesc și eu!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Directori de altădată: prof. Mihai Tomoiagă (1914 – 1989)

Mihai Tomoiagă s-a născut la 05 februarie 1914, Vișeul de Jos, într-o familie cu șapte frați, el fiind cel mai mare.

A absolvit Facultatea de Litere din București, secția Latină – Română, după absolvire fiind numit la un liceu din Ploiești, unde îl are ca elev pe Nichita Stănescu.

A fost repartizat ulterior în Sighetu Marmației, la Liceul teoretic (pe atunci) “Filimon Sîrbu”, devenit mai târziu “Dragoș Vodă”. A fost director al Liceului “Dragoș Vodă” în perioada 1946 – 1950 și profesor de latină tot aici în intervalul 1957 – 1976. Între anii 1950 – 1957 a predat la Liceul Pedagogic Sighet și liceele din Carei și Vișeu.

A desfășurat o activitate prodigioasă pe tărâm literar, având foarte mulți colaboratori, printre care amintesc pe Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Virgil Carianopol și criticul literar Alexandru Raicu.

A înființat Cenaclul literar “George Coșbuc”, al cărui fondator a fost împreună cu alți profesori de prestigiu din Sighet.

A scris două volume de poezii, “Dumbrava cu dor”, care a fost publicat, și “Flori de câmp”, care a rămas în manuscris. A scris 100 de sonete, care au rămas nepublicate.

A fost un împătimit al culturii limbii române și al limbii latine.

S-a stins din viață la vârsta de 74 ani, la data de 08 iulie 1989.

Silvia TOMOIAGĂ

Foto: arhiva personală a doamnei Silvia Tomoiagă




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea I)

Vă oferim prima parte din ”filmul” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Promoția 1997, diriginte, prof. Vasile Anișorac

O clasă din generația 1997 de la Liceul „Dragoș Vodă”. Diriginte, regretatul profesor Vasile Anișorac. Recunoașteți personajele? 🙂

 

Fotografie din arhiva prof. Dorina Ulici