Un Turn gigantic „românesc” în centrul Parisului (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.

Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.

În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.

În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .

Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.

Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.

Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.

Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.

Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!

Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!

Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet

Minneapolis, 20.01.2020

sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan 




Cascadorul și artistul Mihai Pop Sigheteanu, în sfârșit… acasă!

Mihai Pop Sigheteanu s-a născut la Sighet la data de 28 martie 1948.

Are un trecut foarte, foarte… interesant. A absolvit Liceul „Dragoș Vodă”, la seral și spre final la fără frecvență. N-a mai dorit să continue școala și la 19 ani și jumătate, după un scurt popas la Baia Mare, a plecat spre București. S-a îndreptat spre… cascadorie. A fost muzicant – figurant și cascador în coproducția americano – germano – română “Bătălia pentru Roma” (1968), cu o distribuție internațională în care un rol principal l-a avut celebrul Orson Welles. Mihai Pop a fost cooptat în echipa lui Sergiu Nicolaescu și a făcut cascadorie în filmele „Mihai Viteazu” (1971), „Zestrea domniței Ralu” (1971), „Tecumseh” (1972). După câteva „cascadorii” în viață se gândește serios la… artă și frecventează, timp de doi ani, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București. Pe parcursul acestor ani face cunoștință și se apropie de pictorii de biserici Gheorghe Teodorescu Romanați (1891 – 1980) și Iosif Keber (1897 – 1989). După ce a lucrat o perioadă cu cei doi mari pictori în restaurări, Mihai Pop Sigheteanu primește autorizația de „iconar” de la Mitropolia Cluj. A executat numeroase icoane pe sticlă, timp în care i se permit scurte ieșiri de studiu în Germania (RFG), pe parcursul anilor 1983, 1984, 1985.

Face un nou pas îndrăzneț în viață și în anul 1986 decide să se stabilească, definitiv, în Republica Federală Germania. Acolo a lucrat o perioadă îndelungată ca și restaurator de vitralii valoroase, istorice, în Aachen (districtul Köln). Pe lângă restaurări de vitralii și icoane cetățeanul româno – german Mihai Pop Sigheteanu se apropie mult și de pictura de șevalet. A avut expoziții personale la Dűsseldorf, Viena și Aachen. Lucrările sale (pictură de șevalet – ulei pe pânză dar și icoane) se găsesc în colecții private din peste 30 de țări.

Când ajunge în România, mi-a destăinuit, deși este sighetean, se oprește la Baia Mare, aproximativ două luni pe parcursul unui an.

L-am cunoscut și am discutat cu pictorul Mihai Pop Sigheteanu în “compania” lucrărilor domniei sale, incluse în prima expoziție personală din țara natală, la Baia Mare, expoziție ce este deschisă în perioada 16 – 27 ianuarie 2020 la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”. Expoziția cuprinde 16 lucrări pe pânză, 8 icoane pe sticlă și două icoane pe lemn. Este un om plăcut, deschis, având o poveste de viață palpitantă. Mi-a promis că ne va onora și pe noi sighetenii, în viitorul apropiat, cu o expoziție personală. Îl așteptăm cu interes în micul și pașnicul nostru orășel, pe “insula” de la poalele Solovanului.

Ion MARIȘ

foto: Ion Mariș




In memoriam Alexandru Ștefan (1932-1996)

Un deținut politic sighetean mai puțin cunoscut, dar care – asemenea celorlalți – nu merită uitat, este Alexandru Ștefan (1932- 1996 ). Foarte tânăr în 1949, elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, neîncadrat politic, dar revoltat, asemenea majorității elevilor sigheteni, de arestarea profesorului lor Aurel Vișovan și a colegilor din clasele mai mari în august 1948 ( „lotul Vișovan” ), apoi a altui grup de colegi conduși de Ștefan Minică în mai 1949 ( „Tânărul cuib” ), Alexandru Ștefan a fost arestat, împreună cu alți doi colegi – Ștefan Coman și Alexandru Nagy – printr-o capcană organizată de Securitate prin colegul lor Alexandru Ivasiuc (din păcate, aceeași persoană cu renumitul scriitor de mai târziu). Dăm cuvântul memorialistului Gheorghe Andreica, coleg de suferință cu aceștia în închisorile comuniste, care explică în detaliu situația lor.

„Trei elevi mai tineri de la „Dragoș Vodă”: Ștefan Alexandru, Coman Ștefan și Nagy Alexandru sunt convinși de Ivasiuc să activeze clandestin contra regimului. Ivasiuc le distribuie manifeste pe care tinerii le duc acasă. În noaptea următoare Securitatea descinde la locuințele celor trei, găsește manifestele și cei trei sunt arestați. Deși toți trei au declarat că au manifestele de la Ivasiuc, acesta nu este arestat.” (Gheorghe Andreica, Târgșorul nou – Închisoarea minorilor, pag. 62)

Ștefan, Coman și Nagy constituie al treilea (și ultimul) lot de elevi condamnați politic de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Vor ispăși condamnarea la Târgșor (jud. Prahova) – unde elevii maramureșeni din cele 3 loturi succesive vor constitui cel mai numeros grup de deținuți, renumit prin verticalitate de caracter și solidaritate pe toate planurile – apoi la Canal.

După eliberarea din detenție, Alexandru Ștefan se întoarce la Sighet, unde se realizează familial iar profesional atât cât i se permite, va prinde căderea (oficială) a comunismului în 1989 și trece la cele veșnice în 1996.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Coincidențe? (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

La sfârșitul lunii octombrie, este prezentă o „sărbătoare”, Halloweenul, care se practică mai ales în America de Nord și Canada. Simbolurile, decorațiile și obiceiurile sunt de natură păgână, invocă ritualuri oculte, antice și crează un mediu sinistru. Este un obicei de a se goli bostani mari, galbeni, în care se decupează o gură, ochii și se luminează în interior, pentru alungarea spiritelor rele. Se muncește în această zi, deci nu este o sărbătoare oficială, ci este în trăire formală, un mod și o ocazie de distracție, probabil un obicei păstrat de la vechii băștinași, o varietate în amplitudinea mediului de viață atât de bogat în toate, prin acele locuri. Și la noi se mai practică, prin diferite părți, unele obiceiuri vechi, oculte.

Dar, contrar acestora, cu toate fantasmele lor, ne amintim de unele evenimente petrecute, văzute și trăite de noi în mod real, în interpretare creștină, lipsite de asfel de zdruncinări sinistre, cu manifestări într-un adevărat miracol.

COINCIDENȚE?

Uneori, te întâlnești în derularea vieții cu situații deosebite, cu totul aparte, neașteptate și-ți pui în mod firesc întrebarea: oare cum s-a întâmplat aceasta, cum s-au aranjat astfel lucrurile, de parcă erau puse de cineva cu mâna, acolo, atunci, în momentul cel mai potrivit?! Am să relatez câteva astfel de exemple.

Mai amintesc faptul că, atunci când eram mic, aveam un fizic plăpând, care refuza să se înzdrăvenească și mama m-a dus la un „ghicitor” din comună, pentru a-i prezice cele ce mă așteaptau. Acolo sosiți și spunându-i dorința, acesta a adus o carte foarte mare, care se numea „Gromovnic”, pe care m-a pus să-l deschid, trebuind mama să-i dea diverse date personale, de identitate. A citit el ce a văzut acolo și după ce le-a interpretat de pe fișierul acela, a spus:

„Băiatul va trece prin mari primejdii, dar, dacă va scăpa de ele, o să aibă o viață lungă”.

Acești ghicitori, asemeni „Oracolului de la Delfi”, consultat la vremea lui de Diplomații lumii, anunțau un spectru larg de posibilități, inteligente, dintre care una se cam realiza, în general. În cazul meu, „Gromovnicul” a transmis adevărul plin: am petrecut multe și mari primejdii, din care am scăpat și viața mea este deja lungă, până acuma!

*Eram elev în clasa IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, am mers puțin la biserica romano-catolică din imediata apropiere a liceului; aproape în fiecare dimineață, aveam un interval de timp liber, de cca o jumătate de oră, între încheierea programului la internat și începerea cursurilor. Mă simțeam bine să petrec câteva minute în reculegere și rugăciune și făceam aceasta deseori, mergând la acea biserică. M-am întors și eram pe scările de intrare în școală, la intrarea din față, pentru prezența la cursuri, neavând obișnuința să lipsesc nemotivat de la activitățile școlare. Dar m-am răzgândit instantaneu și am decis să merg la autogară, pentru a afla ora plecării autobuzului pe Iza, a doua zi, sâmbătă, urmând să iau un mic concediu medical, cu ședere acasă, fiind răcit și cu un început de pneumonie. Am plecat deci spre autogară și, trecând pe lângă Securitate, care avea sediul lângă liceu, aproape m-am tamponat cu un grup de 3 securiști ce ieșeau vijelios și se deplasau în sens contrar cu mine; uitându-mă puțin după ei, din mers, am constatat că au intrat la Liceu și mă gândeam dacă n-o să aibă cineva „norocul” să-l întrebe „cum se simte”. Ajung la autogară și autobuzul chiar sosește, oamanii coboară și, printre primii călători, pe cine văd: chiar pe mama (!), care privește speriată în jur și, palidă, mă trage repede de o parte, spunându-mi: în noapte a tăbărât securitateta la noi, au căutat peste tot și au întrebat de Mihai! Speriat acuma și eu, întreb: și ce s-a întâmplat, fiind cu multă grijă? Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit; au tras și cu arma, m-au îmbrâncit și tot întrebau: unde-i banditul, pentru că se vede că a fost pe aici. Le-am spus că a plecat de mai mult timp și nu știm pe unde, iar de atunci n-a mai venit pe la noi. După ce au răvășit tot, au plecat spunând: să-i facem o vizită și preotului Trif, de întâi aprilie!

Ne-am depărtat spre marginea orașului, spre Cămara, cumpărând ceva mâncare și am decis să mergem cu trenul, din stația de după Cămara; la autobuz sau în stația Sighet mă puteau căuta securiștii cu ceva elev de-a lor, pentru recunoaștere. Ei au intrat la Liceu pentru a mă aresta pe mine, din clasă, mai spectaculos, așa cum am auzit după aceea; n-au vrut proabil să mă deranjeze din somn mai devreme, la internat! Atunci nu era telefonia dezvoltată și nu se puteau gândi că aș putea fi anunțat așa devreme de cineva și nici nu am fost lipsă la cursuri din acest motiv. Am ajuns astfel cu bine acasă, cu trenul, a sosit și tata de la Sighet și, cu fereală, am rămas ascunși, în urmărirea securității.

Mama a fost deosebit de inspirată, în tot ce a făcut; la întrebarea securiștilor despre tata, ea a răspuns că este plecat pe deal să pregătească lemne pentru foc; parcă ar fi știut întrebarea! Tata era însă plecat la Sighet cu fratele Ion și cu alți flăcăi, cu căruța, pentru încorporare. Dacă aflau acest lucru, legitimau cele 2-3 căruțe întâlnite în drum, spre Sighet, și-i arestau și pe tata și pe Ion, ceea ce mama o fi bănuit, desigur; lucrurile puteau lua o cu totul altă întorsătură, cei doi neștiind ce a fost pe acasă și, mințiți și speriați, puteau fi înșelați și se puteau da de gol cu ceva despre ascunderea lui Mihai și puteau reveni la noi să-l ridice, el fiind acolo, din nou ascuns; putea cădea tot sistemul de protecție, atunci, pentru toți și erau mai multe persoane pe care i-ar fi așteptat mari necazuri. A urmat apoi decizia mamei de a veni la Sighet și lipsa mea de la prima oră, cu plecarea intempestivă la autogară. Dacă mama nu venea la Sighet, eu mergeam la școală la a doua oră și tot eram arestat; aceeași situație dacă mergeam la prima oră. Dacă mama venea la Sighet, dar eu mergeam la oră și nu la autogară, venind mama la Liceu și întrebând de mine, putea fi și ea arestată, după arestarea mea, cu cine știe câte consecințe.

Dacă tata „nu era pe deal”, după lemne, dacă mama nu venea la Sighet, sau dacă eu nu mergeam la autogară, oricare dintre situații dacă nu se producea, era un dezastru. Cineva, anume, parcă le-ar fi rânduit pe toate.

Trei persoane, din trei locuri diferite și depărtate între ele, trei decizii, toate corelate și unite într-un scop unic, esențial de folositor nouă!

* Al doilea eveniment „ciudat” s-a produs la Securitatea din Satu Mare. În celua aceea, în beznă, cu pământ pe jos și plină cu șobolani, în care am fost aruncat în ultimele zile, aveam ca mobilier doar o tablă de scândură,„patul”. Acolo eram la discreția șobolanilor, neputându-mă apăra de ei decât cu mâinile (!). Am fost mușcat de mai multe ori de picioare, atunci când, răpus de somn, mă așezam pe scândură, cu capul acoperit de zeghe, pentru a-mi proteja gâtul. În scurt timp am făcut o febră puternică, cu respirație fierbinte și delir („febra mușcăturii de șobolan”-DEX), cu șobolanii pe lângă mine. Mi-a venit o idee, ca să fie, puteai crede, dar a fost salvatoare. Oare cum mi-a venit? M-am ridicat încet și, împleticindu-mă, m-am deplasat spre ușă, în care am început să bat, să bat într-una! De ce băteam, ce se putea întâmpla? Ușa era blindată, masivă, încărcată de feronerii, prezenta o siguranță totală. Veneau acolo foarte rar torționarii, numai așa cum aveau ei programul. Mă puteam gândi doar că voi obosi în plus și mă va durea mâna, că după un timp nu voi mai putea lovi ușa, urmând să revin pe aceeași tablă de scândură. Totuși n-a fost așa; un gardian a deschis ușa, atunci când eu m-am prăbușit afară și mi-am pierdut cunoștința. Probabil acesta a venit să mă sancționeze, dar nu mai avea pe cine. În mod sigur, bătăile mele în uță făceau mult zgomot, amplificat și de acele tunele subterane rezonatoare, care-i deranja. Când m-am trezit, „uniforma” îmi era schimbată cu hainele de acasă, fără să știu cum și când au făcut această schimbare și eram predat de către 2 civili milițienilor de la Penitenciarul Bistrița.

Deci starea mea de inconștiență a fost de lungă durată, cu toată pregătirea necesară „transferului” și celelalte activități, cu timpul necesar drumului (numai cu mașina se putea face), de la Satu Mare la Bistrița și cred că eram în mare pericol. Șobolanii!

Aceea decizie de deplasare, buimacă și împleticită, care părea fără niciun rost, fără nici-o așteptare, „de pomană”, ca să fie, cred că a fost genială pentru viață, pentru salvarea ei. Dacă eu rămâneam în continuare pe aceea scândură, într-o indiferență specifică unor astfel de stări, iîmi venea și acolo rău, îmi pierdeam cunoștința, venea „leșinul” și în scurt timp eram acoperit de un „strat” de șobolani, care m-ar fi mușcat de gât, de peste tot. Gustul și mirosul sângelui i-ar fi înebunit și ar fi început să mă devoreze încă de viu. Nu după mult timp, torționarii găseau acolo, probabil, un schelet și o „pagubă” de uniformă zdrențuită.

Deplasarea spre ușă, în aparență fără niciun rost, în letargia stării în care mă aflam, a fost totuși un „Miracol”, după cum s-a văzut. Oare cum s-a produs, sub ce imbold?

*Un coleg de la Baia Mare m-a rugat să-l însoțesc cu mașina lui, pentru a-și aduce acasă niște lucruri cumpărate de afară. Drum întins, fără opriri, cazarea, pentru somn și odihnă, suprimate, cu conducere și dormit în mașină; am condus și ne-am odihnit cu rândul. Imediat, la trecerea frontierei în România, a luat el volanul și eu am trecut la odihnă și am adormit, fiind obosit.

Nu știu cum se face, dar prin apropierea Aradului, parcă m-a strigat cineva (în vis), m-a scuturat și, speriat, m-am trezit. Cu ochii deschiși, văd în față un camion mare în staționare, blindat cu tablă albă, picioarele colegului înfipte în accelerație, mașinuța noastră se apropia vertiginos de camion și nici urmă de semnalizare. Toate acestea le-am conștientizat în fracțiune de secundă, de cum am deschis ochii și nu cum le-am descris și, ca la un strigăt al vieții, am prins volanul și am virat forțat stânga, apoi dreapta, manevre rapide, din față sosind, pe drumul lui, un alt autovehicul. Am avut o teamă groaznică că-i prea târziu, caă puteam lovi colțul stâng din spatele camionului, când ne-am fi rostogolit, cine mai știe cum dar am scăpat, la fix (!) și de pericolul din față, strecurându-mă forțat în fața camionului. Abia atunci am rostit primul cuvânt și bine am făcut, altfel cine știe cum se busculau lucrurile. I-am spus colegului să țină accelerația, viteza, eu fiind tot cu mâinile pe volan, până ne-am depărtat la 400 – 500 m de camion. Îmi era teamă să nu vină șoferul de la camion cu manivela la noi; el se afla lângă motor, cu capota ridicată și, sesizând pericolul acroșării în acele viraje scurte și rapide, a sărit peste motor. Am oprit și atunci colegul meu, de viață, palid, ca și mine, transpirat (cred cu picături reci) și încă tremurând îmi spune: am adormit! Eu nu mai conduc!

„Nu te mai gândi la ce a fost, bine că am scăpat”. Am schimbat locurile; eram amândoi afectați gândindu-ne prin ce am trecut și am decis să conduc numai eu, cu multă atenție, să evit orice pericol, pentru că șansele nu vin nici ele pe bandă rulantă. În drum am dat peste o conductă purtătoare de apă, cu o mică fisură, prin care un jet subțire de apă țâșnea cu viteză în sus; mi-am pus obrazul în aceea apă răcoroasă și m-am înviorat.

Ajunși acasă, am stat la masă cu mama și cu fratele lui și, închinând cu un pahar de țuică, el a spus: dacă avem plăcerea să închinăm și să servim un pahar de țuică, aceasta se datorează prezenței lui Ghiță; altfel, trebuia să mergeți prin vecinătățile Aradului, să adunați ce se mai putea aduna după noi; le-a spus întâmplarea (nu trebuia) și am observat că paharele erau bine golite, înainte de a le duce la gură.

Cine m-a strigat, m-a speriat din somn și m-a trezit, chiar atunci, la limită, nu o secundă mai târziu, la frontiera dintre viață și moarte?!

*În anul 1988, D-na doctor Dincă, de la spitalul din Borșa- Maramureș, la un control medical la care m-am prezentat oarecum formal, m-a găsit cu o hipertensiune pronunțată, urmând în continuare un tratament riguros, ce s-a impus. Destul de repede după aceea, au apărut și fibrilațiile și au continuat ani de zile, cu manifestări tot mau grave: flatere, secvențe ventriculare bigeminale, de amplitudine tot mai ridicată. Am solicitat să mi se facă șoc electric sau operație, dar mi s-au refuzat, ca fiind nerecomandate, pentru că erau de amplitudine mare și, pentru refuzul operației, invocau vârsta înaintată. Aveam crize săptămânale, sau de 2-3 ori pe lună. Îmi apăreau imediat când mă enervam, la căldură sau frig mare, sau în caz de oboseală, de efort. Am frecventat Spitalul din Borșa de sute de ori, de 3 ori am fost internat la Baia Mare și de 2 ori la Cluj, câte 2 săptămâni. Din 2000 ne-am mutat la Cluj și prezența la urgențe cardiologie era tot mai freventă, cu staționări de la 2-3 ore, la 2-3 zile, sub perfuzii cu propafenonă. Mi s-a stabilit atunci un program, pentru a evita deranjul cu acel du-te-vino: când apar fibrilațiile, să iau 2 tablete de ritmonorm și, dacă după o oră nu se ameliorează ritmul cardiac, atunci să merg la urgențe – cardiologie. Am urmat acest program ani de zile, cu rezultate amestecate.

Dar, odată, după mai mulți ani, imediat ce a început să se manifeste fibrilația, am chemat un taxi și am plecat repede la urgență, fără a mai respecta programul fixat; asa mi-a venit mie! Așezat pe un pat, mi-au pus acel triunghi pe piept și m-au conectat la monitor, după care D-na Doctor trece repede la un telefon și, vorbind, o aud pronunțându-mi numele. Îndată apar 2 bărbați („rezidenți”), de o parte și de alta a mea, care aruncă diverse cabluri peste mine, iar eu întrebându-mă: dar ce mai vor să-mi facă? Imediat însă am sărit sus de pe pat: șoc electric! Știam că acesta se face cu pregătire, uneori te adoarme; privesc spre monitor și văd pulsul oscilând în jurul a 250 bătăi/minut! Ați avut 300 pulsul și viața vă era în pericol, îmi spune un rezident! Am rămas acolo în tratament și supraveghere, la terapie intensivă, 10 zile! Cine m-a trimis urgent la „urgențe”? Dacă mai rămâneam în așteptare câteva minute, nu o oră, inima mi se făcea bucăți! O operație în Franța (Dr. Marius Andronache), în 2010 și inima s-a liniștit…

Am relatat câteva cazuri din acestea „ciudate” dar au mai fost și altele, care nu te pot scoate din lumea miracolelor, ci te fac și mai încrezător în acestea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Dimitrie D. Stan

Un alt profesor care și-a onorat cu strălucire anii petrecuți la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, a fost Dimitrie D. Stan. Născut în 27 iulie 1906 la Lugoj, a fost remacat, încă din primii ani de școală, și ajutat să se realizeze de profesorul său, Ion Vidu (1863-1631), merele dirijor și compozitor bănățean. După terminarea studiilor la Lugoj, a urmat Academia de Muzică din București, dar a făcut, în paralel, și teologia. A fost unul dintre studenții preferați ai profesorilor Kiriac și Brăiloiu. A cântat în corul Bisericii „Domnița Bălașa” dar și în Corul „Carmen”, patronat de Casa Regală, ocazie cu care l-a cunoscut și s-a bucurat de aprecierile lui George Enescu. După absolvire a fost repartizat la Liceul „St. O. Iosif” din Odorhei. În 1931, la funeraliile mentorului său, Ion Vidu, la Lugoj, s-a întâlnit cu corul Astrei din Sighet, condus de profesorii: Elisabeta Jurca și Coriolan Simu, foști, și ei, elevi și discipoli ai celui dispărut. Conducătorul delegației maramureșene era Dr. Vasile Ilea, președintele Astrei din Maramureș, iar printre coriștii prezenți se afla și Dora Cservenyi, studentă la clasa de canto clasic a Conservatorului din Cluj. În anul următor, Dr. Vasile Ilea, care era acum și prefect de Maramureș, a reușit să obțină pentru tânărul profesor D.D.Stan transferul la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Un tânăr care stăpânea foarte bine vioara și pianul, dar și cu o voce foarte frumoasă, arătos, elegant și inteligent, sociabil într-un mod foarte natural, expansiv chiar, nu putea să nu fie bine primit în rândul profesorilor și în înalta societate locală, în care profesorii dădeau tonul. Erau și cei mai vocali și mai numeroși. Așadar, Traian Bilțiu-Dăncuș l-a cooptat numaidecât în cercul său de excursioniști pe coclaurile Maramureșului, alături de Mihail Iosivaș, Andrei Radu și alții. „Figură aristocratică de bănățean, gata de orice cântec, orice nebunie, orice farsă. Cu ochelarii încălecați pe un nas de o perfectă tăietură, cu figura distinsă și expresivă, el răspândea în jur o atmosferă de glumă și bună dispoziție.” Așa ni-l prezenta, câțiva ani mai târziu, colegul și prietenul, Andrei Radu, în cartea sa, „Din Țara lui Dragoș”(București, 1941). Dar mai întâi de toate, D.D.Stan era un profesor cu chemare pentru această muncă: foarte bine pregătit, exigent cu cumpătare și deosebit de perseverent, aflăm din presa vremii că: „După abia trei luni de la sosirea în Sighet, profesorul Stan își face simțită prezența cu ocazia serbărilor de 1 Decembrie, în cadrul cărora s-au remarcat corul și orchestra școlii, iar cu ocazia serbărilor de la 24 Ianuarie orchestra cuprinde 28 de elevi, execută bine bucăți destul de grele, iar corul, din peste 200 de elevi, cântă îndelung aplaudat și bisat la toate ocaziunile.” În aprilie, tot în „Graiul Maramureșului”, scria: „Elevii de la „Dragoș Vodă” au luat parte la concursurile literare și de coruri din București, iar gazetele bucureștene au vorbit foarte elogios despre corul nostru, punându-l alături de cele din capitală și a fost distins și mult aplaudat, iar apoi a fost invitat la Radio, unde a cântat „Câtu-i Maramureșu…”* Lauda i se cuvine d-lui profesor D. Stan, hărniciei și talentului său…pentru această frumoasă manifestație a elevilor noștri în capitala țării”. Și, numaidecât, tânărul profesor a fost cuprins și în conducerea Astrei locale, atribuindu-i-se coordonarea activităților muzicale ale acesteia, corul și orchestra, cu care, după o muncă de doi ani, avea să pună în scenă, cu succes și pentru prima dată în Sighet, operetele: „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu (1935) și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu și să susțină o serie de spectacole în oraș, în județ, în țară (Vișeu, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți) și chiar peste hotare, în Cehoslovacia (Kosice).

Și tot imediat după sosire i-a fost atribuită și conducerea școlii de muzică din oraș, pe care o va reorganiza, o va aduce sub oblăduirea Astrei și, în timp de doi ani, avea să o ridice la rang de conservator popular. „În 1935 (D.D.Stan n.n.) a reușit să obțină Autorizația nr. 198129/1935, emisă de Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor din România, pe numele „Conservatorului de muzică și dicțiune” al Societății Astra din Sighet” și astfel, acesta intra în structura ministerului, căpăta drept de publicitate, putând elibera diplome care se bucurau de toate drepturile legale, era considerat școală de rang superior (cum puține orașe din țară aveau la vremea aceea) și avea drept la subvenție bugetară. Și, tot sub egida Astrei și a Conservatorului, același neobosit D.D.Stan organiza, la Băile Coștiui, în vacanțele de vară, cursuri (gratuite) de pregătire pentru dirijori de coruri, la care au participat o mulțime de învățători de prin satele Maramureșului. I-a inițiat în arta dirijatului dar i-a învățat și să culeagă cântece populare cu text și partitură.Toate rezultatele acestea n-ar fi fost posibile dacă D.D.Stan n-ar fi avut-o alături pe soția sa, Dora, care, după absolvirea studiilor clujene, a renunțat la șansa de a rămâne la Opera din Cluj și a venit profesoară la Școala de muzică din Sighet, a cântat în corul Astrei și i-a asigurat cu succes rolurile cele mai grele din spectacolele de operetă realizate. Și, ca și cum cele înșirate mai sus, ca rezultate ale muncii sale, n-ar fi suficiente, o să mai menționam că D.D.Stan a fost și unul dintre ziariștii cei mai activi, a publicat în „Astra Maramureșană” și, mai ales, în „Graiul Maramureșului”, a fost unul dintre redactorii acestuia, a fost membru în Asociația presei.

În septembrie 1940 s-a refugiat la Lugojul natal, au fost imediat de primiți, împreună cu soția, ca profesori la Conservatorul de Muzică și Dicțiune de acolo, iar în anul următor a fost numit director al acestuia și a rămas pe acest post până în 1963, când a fost numit director al Casei Regionale a Creației Populare din Timișoara și profesor de teorie și solfegiu la Facultatea de Muzică a institutului de acolo. Dirijor coral împătimit, D.D.Stan a preluat de la Filaret Barbu (1903-1984) conducerea renumitului cor lugojan, „Ion Vidu” și a obținut cu acesta, timp de peste 25 de ani, o seamă de prestigioase distincții naționale, care l-au așeazat între marii dirijori români ai vremii: D.D.Botez, Ion Românu, Marin Constantin. În 1960, la sărbătorirea a 150 de ani de activitate a corului lugojan, dirijorul său, profesorul Dimitrie D. Stan a fost onorat cu titlul și medalia de „Artist Emerit”. În 1968 însă, ritmul trepidant al vieții lui D.D.Stan s-a întrerupt brusc și-ca un dat al sorții!-clipa aceea s-a petrecut pe o scenă. Avea doar 61 de ani și era încă în plină forță creatoare. „Dimitrie Stan a încetat din viață dirijând Corul „Ion Vidu” din Lugoj și prima telegramă de condoleanțe a venit de la Sighetul Marmației, unde dăduse prima oară strălucire talentului său. Sighetul a însemnat pentru el dragoste, împlinire, tinerețe unită cu munca pentru a da strălucire muzicii ca expresie a omeniei.”* Da, prima telegramă de condoleanțe a sosit din Sighet, de la Școala populară de artă, fiindcă, după plecarea nedorită din 1940, legătura sa cu Maramureșul a rămas vie și puternică, a trăit mereu. Dora, maramureșanca, soția sa i-a fost sprijinul cel mai de preț. Într-una dintre scrisori, Filaret Barbu îi scria:„Numai alături de un muzician ca Dora Stan ai putut să realizezi o operă atât de vastă și o calitate atât de deosebită corului („Ion Vidu” n.n.)pe care îl conduci.”

 

Născută la Sighet dintr-o mamă, Teodora Ivașco, fiica protopopului din Rozavlia și un tată de origine cehă (inginer și mulți ani director al salinelor (Ocna-Șugatag și Coștiui și a Fabricii de sare de la Cămara-Sighet) Dora a făcut studii strălucite de canto clasic la Conservatorul din Cluj, fiind colegă cu Mircea Popa, Ioan Dacian și alți mari cântăreți ai scenei românești. La absolvire i s-a oferit șansa de a rămâne la Opera clujeană dar a ales catedra de canto clasic de la Sighet și viața alături de profesorul Dimitrie Stan. „Urmându-și soțul la Lugoj, în refugiu, Dora Stan a devenit una dintre îndrăgitele „privighetori” ale Banatului. Mereu alături de soțul ei și ea i-a îndrăgit pe lugojeni (…) săvârșind astfel o punte culturală de suflet și cântare între Lugoj și Maramureș. (…) Poate că viața nu are sfârșit, poate că ea continuă să curgă în ființa semenilor pe care îi crești și că Sighetul și Lugojul mai portă ceva din marea iubire și talentul celor doi înaintași, truditori pentru cântec și armonie pe aceste meleaguri”.* Da, Sighetul, Maramureșul nu l-a uitat pe D.D.Stan, așezându-l la locul de cinste ce i se cuvine în paginile unor cărți*, bănățenii i-au dat numele său unei străzi din Timișoara, Școlii de artă din Lugoj, iar în anul 2006, i-au cinstit centenarul nașterii cu o frumoasă lucrarea monografică: „Centenar DIMITRIE STAN. Cântecul străbate lumea”.

*Cântecul cu acest nume a fost armonizat pentru cor de D.D.Stan. După ce a fost înregistrat și transmis la radio, a fost preluat de Maria Tănase și cântat cu mare succes în 1934, în primul ei turneu în Statele Unite.
*Din scrisorile trimise nouă de doamna profesoară Doina Mărgineanțu, născută la Sighet și stabilită la Timișoara, nepoată a doamnei Dora Stan.
*Idem
*„ Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației. 140 de ani de învățământ artistic” de I.Ardeleanu-Pruncu, Aska Grafika, 2006.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

 




„Epilog Școlar” nefericit! (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:

– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.

În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.

O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:

– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.

Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.

Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.

Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.

Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.

Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.

Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.

A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.

Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.

M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:

„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.

Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.

Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”

Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.

Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”

Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Fotografie din colecția Ernest Villand




Dascăli care au marcat istoria CNDV: prof. univ. dr. ION BĂLIN (1947 – 2006)

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Școala generală în satul natal, apoi Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea Facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (în 1971-1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972-1978. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne titular până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale (1). Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii 1997-2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplo-matică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopi-nentului şi le dezvolta, cu voluptate şi persuasiune irezistibilă, până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

1. Aspectul exterior

Cine îl vedea pe stradă, nu putea să nu îl remarce în primul rând după ținuta exterioară. La fel ca mulți oameni mari, artiști plastici mai cu seamă, și Jean Bălin obișnuia să se îmbrace într-un fel în afara normelor comune, individualizat până la excentric. Despre Mihai Olos de exemplu se știa că își croia el însuși cămășile pe care le purta, după propria sa fantezie, și că nici una dintre cămășile sale nu semăna cu alta. La fel și Jean era îmbrăcat la fel de original, numai că hainele lui nu proveneau de la Fondul Plastic sau din magazinele de artizanat, ci erau făcute anume, în satul său natal, într-o variantă a portului popular.

Prin iarna anului 1981-82, un avocat celebru din București urma să se întâlnească pentru prima dată cu Jean, în problema reprezentării într-un proces. Omul știa că este vorba de un lector universitar de la catedra de Științe Sociale a Politehnicii și se aștepta să vadă un tip tuns scurt, cam așa cum se tundeau pe atunci activiștii de partid, îmbrăcat cu o cravată fără gust pusă la o cămașă ponosită, cu un costum vechi în culori șterese și având pe deasupra un pardesiu banal. Dar când profesorul i-a fost prezentat într-un restaurant select din București, maestrul avocat Oliviu Tocaciu, traducător de limbă germană, a rămas cu respirația tăiată. Iată cum îl descrie el însuși pe filosoful nostru: „Era înțolit cu un fel de nădragi-cioareci, confecţionaţi din dimie albă de lână groasă ţesută la războiul de ţesut din casă, iar de la gât şi până mai sus de genunchi purta un cămăşoi lung făcut dintr-o pânză aspră şi albă ca laptele, fără guler, fără nasturi şi cu mâneci largi, cămăşoi despicat doar în partea de sus a pieptului şi mai mult descheiat decât încheiat la gât cu nişte şireturi împletite. Pe umeri purta o gubă sură din lână miţoasă, un fel de pelerină făcută din ceva ce aducea a cergă. În picioare, purta nişte bocăncioi zdraveni maronii, cred că din piele de bou, cu carâmbi înalţi până la pulpe şi legaţi cu nojiţe de piele, care erau încălţaţi peste nişte şosete roş-negre, croşetate din lână toarsă groasă şi care îi ajungeau până sub genunchi” (2). Pe vreme de vară, Jean umbla cu picioarele goale într-un fel de saboți, purta blugi și plete, adică tot ceva ce era aspru criticat de către exponenții moralei comuniste.

Felul în care se îmbrăca are, desigur, o anumită relevanță. După cum se știe, stilul este omul, iar stilul lui trăda nevoia de ieșire din anonimatul cotidian a omului genial, fapt care se corela perfect cu eminența minții sale.

2. Felul în care era perceput de către alții

Oamenii mari au orgolii pe măsură și sunt puține cazurile în care aceștia au aprecieri exclusiv pozitive unii despre alții. Jean Bălin constituia o excepție, în sensul că era privit cu o anume simpatie și admirație de către marile personalități culturale și filosofice cu care era din aceeași generație, ba chiar și de către ofițerii de Securitate, care se aflau în permanență, cu schimbul, în anturajul său de la una și aceeași cârciumă din zona Pieței Romane.

Iată cum și-l amintește Acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române: „Pe Jean Bălin l-am cunoscut când îşi avea sediul, ca să zic aşa, la restaurantul din Piaţa Romană, devenit mai târziu cafenea, şi abandonat de către toţi vizitatorii tradiţionali, de regulă cadre didactice universitare şi studenţi, dar şi scriitori şi bibliotecari, mai ales de la Biblioteca Academiei şi de la Muzeul Literaturii, şi redactori de la diferite edituri şi ziare. Cunoscându-i pe majoritatea vizitatorilor şi fiind deosebit de prietenos, Jean Bălin era unul dintre cei mai informaţi intelectuali de pe vremea aceea în legătură cu tot ce se petrecea în domeniul culturii româneşti. Dotat şi cu o bună memorie, putea, la nevoie, să facă istoricul oricărui eveniment, cu premisele de la care a pornit şi consecinţele care vor urma. Şi, trebuie s-o spunem, avea dreptate aproape întotdeauna, chiar şi în privinţa unor evenimente care îl priveau personal şi ar fi trebuit să fie mai subiectiv. Era totdată și un foarte bun cunoscător de oameni. Un comportamentist, cum li se spune psihologilor care studiază caracterele după comportamentul persoanelor […].

Tocmai această vioiciune de gândire m-a atras la Bălin, care se manifesta uneori sărbătoreşte, ca să zic aşa, în recitaluri prelungite la discuţiile noastre balcanico-filosofice, el fiind unul dintre puţinii interlocutori care gusta cu adevărat stilul nostru presărat cu braşoave (de măreţie homerică, le zicea el), care pe alţii îi supăra iremediabil. O parte din propria sa măreţie, i-aş zice mai degrabă socratică, din arta ironiei, dar şi a umorului sănătos, a lăsat-o moştenire apropiaţilor săi care au şi ridicat-o la rangul de „academie”, a lui Caţavencu, ce-i drept, din care răzbătea, adesea printre rânduri, o parte din învăţătura acestui maestru al cuvintelor bine potrivite” (3).

Sau cum îl evocă marele profesor clujean Andrei Marga: „Ne-am întâlnit în momentul mişcărilor studenţeşti din jurul lui 1968, ca studenţi în primii ani, Jean Bălin la Filosofie la Bucureşti, eu la Filosofie şi Sociologie la Cluj. După 1964, Facultatea de Filosofie atrăgea din nou vârfurile absolvenţilor de liceu, iar contextul favorabil neconformismului unei noi generaţii avea răsfrângeri şi în România.

Venit dintr-un liceu de bună tradiţie din Sighetu Marmaţiei, etalând de fiecare dată talentul său artistic şi speculativ (în sensul bun!), Jean Bălin uimea prin inteligenţa lui scăpărătoare şi a devenit repede un centru de coagulare a comilitonilor. Vârfurile studenţilor de la Filosofie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi se reuneau atunci periodic în simpozioane pentru a dezbate ce este de făcut în societate, iar el se afla printre aceştia. Mulţi au intrat atunci în publicistica naţională (personal, am debutat cu un text despre Teillhard de Chardin). Jean Bălin aparţinea grupurilor mai radicale, făcând între timp joncţiunea cu cercurile bucureştene de tineri strânşi în jurul intelectualilor perioadei interbelice tocmai eliberaţi din închisori, din relatările cărora a profitat întărindu-şi cultura şi criteriile de selecţie a valorilor […].

Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Jean Bălin au apreciat anvergura aparte a minţii sale strălucite – dotată cu lecturi de bază bine însuşite, capabilă de asocieri surprinzătoare şi de intuiţii şi idei ce scoteau discuţiile din convenţie şi rutină. Dar au existat destui dintre cei care îl cunoşteau, care nu agreau neapărat ţinuta sa incorigibil boemă şi dispoziţia ludică a unora dintre exprimările lui Jean Bălin, dar oricine l-a întâlnit, chiar şi rivalii, acceptau că înzestrarea sa era neobişnuită. Datorită unor aprecieri similare, Jean Bălin a fost numit ambasador al României în Regatul Marocului. Mult timp nu păruse să fie dispus la disciplina protocoalelor şi să exercite cu vreo pasiune un rol care are laturile lui de convenţionalism şi birocratism. Dar a făcut-o cu pricepere şi succes, în pofida acestei impresii. Destul de devreme, ca urmare a aceleiaşi preţuiri a culturii şi a spiritului său mobil şi inventiv, Jean Bălin şi-a câştigat prieteni în ierarhia puterii de la Rabat, încât a exercitat cu demnitate, dar şi cu rezultate vizibile, rolul de ambasador al ţării sale […].

A fost un tânăr înzestrat neobişnuit, venind dintr-o familie obişnuită (chiar dacă el revendica, poate pe drept, o ascendenţă în istoria nobiliară maramureşană, ce nu mai avea de fapt decât valoare istorică), care s-a clădit pe sine cu efort şi sub îndrumarea unor dascăli cu vocaţie, într-un context promiţător, fără a fi neapărat generos. În tot ceea ce a fost Jean Bălin, a contat valoarea sa personală, pe care nici cei care l-au privit mai curând critic nu i-au tăgăduit-o” (4).

„[…] Jean Bălin n-a fost profesor numai la catedră (își amintește prof. univ. dr. ing. Ștefan Marinca), el era profesor oriunde: la cafenea, în restaurant sau în excursie pe munte, iar elevii lui n-au fost doar cei înscrişi în catalog, ci cu toţii, mai tineri ori mai bătrâni, mai mult sau mai puţin educaţi. De cum te vedea ți se părea că-ţi fură frâiele gândirii şi te conduce în aşa fel încât şi tu erai capabil de adâncimi până atunci de nepătruns. Era perfect conştient de valoarea sa, dar nu l-am auzit niciodată lăudându-se” (5).

3. Creator de satiră politică

Poate că cea mai importantă publicație de satiră politică apărută în România imediat după decembrie 1989 a fost aceea numită inițuial scurt: „Cațavencu”. A fost de fapt un adevărat fenomen cultural și politic care, sub presiunea guvernanților, a cunoscut în timp o serie de transformări. Primul număr din ziarul numit inițial „Cațavencu” a apărut în februarie 1990 și a rămas cu această denumire până în octombrie 1991. A fost ceva cu totul insolit și a avut un succes nebun și tiraje de sute de mii de exemplare. Subsemnatul am fost colaborator la acest ziar chiar de la început, bineînțeles prin intermediul lui Jean, și la modul în care au fost făcute unele numere am avut chiar privilegiul să asist. Faptul se petrecea la lumina zilei, în celebra cârciumă din Piața Romană. Era o masă foarte mare, la care se afla un numeros grup vesel, zgomotos, iar în mijoc ședea Profesorul, adică Jean Bălin. De jur-împrejur majoritatea foști studenți de-ai lui Jean de la Politehnică, îmi aduc aminte doar de unii dintre ei: Sorin Vulpe, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Eugen Istodor, Patrick Andre de Hillerin, ba chiar și un fost elev de-al lui Jean de Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, celebrul Cornel Ivanciuc și, bineînțeles, și alții. Pe masă, votcă de cea mai bună calitate, wisky și bere din belșug. Venea din când în când câte unul cu ultimele noutăți politice ale zilei. Faptul făcea înconjorul mesei, era povestit și repovestit, până când Jean îi punea un diagnostic necruțător, într-un registru nemaiîntâlnit de bășcălie gravă, ardelenească. Izbucneam cu toții într-un râs sănătos, oamenii își notau poantele în carnețele, apoi mergeau în redacție și dădeau textelor forma definitivă. Așa a luat naștere publicația numită de către Corneliu Coposu: „cel mai serios ziar din România”. Insolența satirică a respectivului autointitulat „săptamânal de moravuri grele” era menită să sancționeze prin zeflemea extremă viciile nației, exemplificând prin politicienii săi mai de seamă. S-a mizat pe un grotesc coroziv și pe hilar, pe bășcălie, răspăr, pe circ și maimuțăreală, pe o fantezie pamfletară spectaculoasă (6).

Fenomenul de satiră politică numit „Cațavencu” a cunoscut o evoluție sinuoasă. În octombrie 1991, săptămânalul și-a schimbat sigla dar și denumirea în „Academia Cațavencu”. Acest săptămânal a avut tot timpul o influență politică considerabilă și de aceea factorii de putere politică au încercat în permanență să-l submineze, să-l cumpere sau, dacă nu, măcar să-l îmblânzească. Primul care a reușit să creeze o dizidență în rândul „Academiei Cațavencu” în anul 2006, după moartea lui Jean Bălin, a fost președintele de atunci al României. Dizidența s-a numit „Kamikaze”, era un săptămânal filo-cotrocenist și satiriza numai pe adversarii politici ai președintelui. Dar „Academia Cațavencu” a rezistat și a mers înainte, până în anul 2011, când societatea comercială care edita săptămânalul „Academia Cațavencu” a început să aibă probleme financiare, create intenționat de către noua poliție politică. Atunci a apărut un afacerist dubios care, ca să scape de probleme sale penale, a cumpărat marca înregistrată „Academia Cațavencu” cu o sumă de peste un milion de euro și a făcut-o plocon Palatului Cotroceni. Echipa redacțională de la „Academia Cațavencu” a refuzat însă să lucreze pentru noul proprietar al numelui și au fondat, împreună cu poetul Mircea Dinescu, un nou săptămânal numit „Cațavencii”. Acest din urmă săptămânal este adevăratul moștenitor al spiritului de independență de gândire și al stilului de satiră politică imprimate odinioară de către Jean Bălin.

La vremea ei însă, apariția „Academiei Cațavencu” a părut inexplicabilă și a alimentat o zvonistică grosolană. Unul dintre fondatorii „Academiei”, Cornel Ivanciuc își amintește de feluritele zvonuri care circulau atunci pe seama lor. S-a zis despre noi că suntem un săptămânal supra-constituțional, că „Academia Cațavencu” este un experiment al S.R.I.; gazeta de perete al Institutului Național de Informații; oficiosul de facto al Președinției României, prin care se exportă în exterior libertatea de opinie câștigată de către români după decembrie 1989; Buletinul Informativ al Departamentului de Imagine a României în lume; organ de presă al Serviciului de Informații Externe; al Ministerului de Externe, oficină a KGB, antenă a CIA, anexă a Mossadului etc., un delir de-a dreptul generos. „Dar – mărturisește cu sinceritate Cornel Ivanciuc – originile puterii noastre sunt de ordin strict educațional, „Academia Cațavencu” este o creație mentală a profesorului de filosofie Jean Bălin, pe el îl revendicăm ca mentor al nostru spiritual” (7).

4. Opera științifică

Jean Bălin a lăsat în urma sa următoarele cărţi:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998 și ; Sociologia  noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

Prietenul apropiat al lui Jean Bălin, Academicianul Alexandru Surdu a scris un studiu aprofundat, intitulat Diferența între limbajul artistic și cel științific în concepția lui Ion Bălin, din care spicuim rândurile de mai jos.

„[…] Astăzi, mai mult ca oricând, datorită dezvoltării tehnicii moderne, bazată pe ştiinţele exacte, gândirea teoretică este interesată de cunoaşterea adevărului, de modalitatea exprimării sale cât mai fidele. Este şi motivul orientării logico-lingvistice a investigaţiilor filosofice.

încă de la finele secolului trecut au apărut numeroase lucrări de logică simbolică, numită şi matematică, al căror obiectiv îl constituie, în ultimă instanţă, crearea unui limbaj cât mai exact pentru exprimarea adevărului, conceput ca adequatio rei et intellectus. De unde şi interesul pentru raportul dintre cuvinte, gânduri şi lucruri. S-a considerat că filosofia însăşi ar trebui redusă la analiza logică a limbajului în genere şi a celui ştiinţific în mod special. Ceea ce a condus la un fel de “fuziune” între logică şi gramatică. Aşa s-a născut teoria mulţi şi interdisciplinară numită “semiotică” sau “semiologie”, ca ştiinţă generală a semnelor, încadrată şi ea într-o teorie mai generală a comunicării cu largi aplicaţii cibernetice.

Acesta este cadrul general, de strictă exigenţă ştiinţifică, pe coordonatele căruia se înscrie astăzi şi analiza fenomenului artistic. şi trebuie s-o spunem că nu în favoarea acestuia.

Referindu-ne la artele clasice: muzică, arhitectură, sculptură, pictură şi literatură, fără să intrăm în amănunte, putem considera că semiologia aduce un spor de cunoaştere, în măsura în care mijloacele artistice pot fi interpretate ca semne speciale, dar legătura cea mai potrivită, din perspectivă logico-lingvistică, este, fireşte, aceea dintre semiologie şi literatură. Aceasta din urmă nefiind altceva decât domeniul limbajului artistic de tip verbal. Este şi motivul pentru care cercetările semiologice se referă în mod special la literatură.

în cadrul acestei lucrări, Ion Bălin se interesează în mod special de aşa-numita “semantică”, al cărei obiectiv principal îl constituie raportul dintre semne şi ceea ce ele semnifică. ÎI interesează problema semnificaţiei, pe baza căreia pot fi clasificate şi ierarhizate limbajele. în funcţie de precizia semni-ficaţiei se disting cinci tipuri de limbaje: limbajul logico-simbolic, limbajul ştiinţific, limbajul uzual, limbajul prozastic şi limbajul poetic.

Numai ultimele două ţin de literatură, dar pentru înţelegerea lor sunt necesare comparaţii permanente cu celelalte limbaje. Aceasta este şi cauza pentru care autorul le acordă un spaţiu considerabil în această lucrare.

în plus, majoritatea conceptelor semantice sunt aplicate de regulă la primele trei limbaje, fie de către semanticienii logico-simbolişti, fie de către gramaticienii modernişti, referinţele la ultimele două limbaje fiind de cele mai multe ori sporadice. Acesta este motivul pentru care, în primele două capitole, autorul a tratat despre conceptele semantice cele mai importante, ca: semn şi simbol, sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie, cu referinţe speciale la primele trei limbaje, aşa cum se face de regulă în lucrările logicienilor simbolişti şi ale gramatologilor contemporani, analiza propriu-zisă din perspectivă semantică, a limbajului artistic verbal găsindu-şi locul firesc în ultimele capitole.

Semantica limbajului artistic nu se reduce însă la simpla înscriere a acestuia pe coordonatele binare ale conceptelor semantice, chiar dacă uneori se procedează în felul acesta. Pericolul este atunci acela de a despărţi limbajul artistic de primele două (logico-simbolic şi ştiinţific) şi de a-l apropia prea mult de cel uzual, ceea ce coincide cu anularea caracteristicilor sale artistice.

Pe de altă parte, tendinţa reducţionistă nu este nici ea acceptabilă. Reducând coordonatele binare ale conceptelor semantice la câte un singur membru, se ajunge la un limbaj deosebit de cel uzual, în care cuvintele ar fi doar simboluri, ar avea numai sens, fără semnificaţii şi numai conotaţii, fără să mai denote, ceea ce nu se petrece în realitate. Limbajul artistic nu se reduce la cel uzual, dar nici nu este altceva decât acesta.

Conceptele semantice binare nu sunt decât în aparenţă contrare. în orice caz nu se exclud, chiar dacă uneori preva-lează unul dintre acestea. în contextul artistic, prozastic sau poetic, există o permanentă pendulare a cuvintelor, între semn şi simbol, sens şi semnificaţie, denotaţie şi conotaţie, până la pierderea aparentă a contrariului, dar niciodată la anularea acestuia. Contextul literar, în special cel poetic, reprezintă tocmai posibilitatea exersării nelimitate a flexibilităţii cuvintelor uzuale de pendulare între semn şi simbol, sens şi semnificaţie etc. Ceea ce nu se petrece în limbajul uzual, este interzis în limbajul ştiinţific şi este imposibil în limbajul logico-simbolic. Autorul a încercat să ilustreze această situaţie în cazul metaforei care se dovedeşte a fi o adevărată “sfidare aruncată raţiunii lingvistice”, adică acelor perspective gramatologice rigid-semanticiste.

în fine, apreciem faptul că autorul s-a referit şi la limitele principiale ale analizei semantice a limbajului artistic verbal, la gramaticismul analitic, textualist, care pierde din vedere ansamblul monolitic al creaţiei artistice, mărginindu-se la scrijelatul numelor pe diferitele sale părţi vizibile. Analiştii nu fac decât s-o “strice” prin disecţii grosiere, care o şi transformă dintr-o făptură vie într-o adunătură de oase moarte. Acestea, oricât de bine ar fi clasificate, notate şi chiar conservate, rămân izolate în eprubete, ierbare sau cutii.

Ca fiinţă vie, opera de artă trebuie lăsată în cadrul ei natural, unde a fost plămădită, în propriul ei mediu social, cu admiratorii şi adversarii săi, din vremurile sale şi din cele care le-au urmat. Opera de artă are evidente trăsături social-istorice care scapă oricărei analize semantice. Ceea ce nu înseamnă însă, principial, că semantica limbajului artistic ar fi o între-prindere inutilă. Dimpotrivă, concepută pe coordonatele extinse ale celor cinci tipuri de limbaje, ea deschide perspectiva filosofică a raportării artei la celelalte domenii importante ale gândirii teoretice. Aceasta, cel puţin din perspectiva modalităţii de exprimare. Din perspectiva limbajului.

Complexitatea limbajului artistic verbal, multiplele și variatele sale valenţe semantice dovedesc, dacă nu realitatea, cel puţin posibilitatea artei literare de a depăşi cadrul frumosului, cum au făcut-o întotdeauna marile opere literare, din care nu au lipsit niciodată adevărul, binele, dreptatea şi libertatea, aşa cum au fost ele înţelese şi trăite de creatorii autentici şi contemporanii lor, iar uneori chiar aşa cum ar trebui să fie înţelese şi trăite în orice lume posibilă.

Apreciem în mod deosebit maniera sistematică şi concisă în care autorul reuşeşte să ne ofere o imagine clară şi cuprinzătoare asupra numeroaselor controverse din domeniul semanticii lingvistice. Aceasta este, de altfel, şi dovada interesului de care se bucură problematica acestei cărţi nu numai în filosofie, ci şi în gândirea teoretică actuală în genere din lumea occidentală. Sunt discutate aici, valorificate şi apreciate critic viziunile divergente şi convergente ale semanticienilor de orientare matematist-ştiinţifică, extremistă, care adoptă limbajul logicii simbolice ca şi ale extremiştilor estetizanţi pentru care orice limbaj ar trebui să fie poetic. Autorul adoptă o linie de mijloc, bine chibzuită, după care fundamentul oricărei comunicări îl constituie limbajul natural. Absolutizările extremiste nu sunt, în viziunea lui, altceva decât extensiuni ale posibilităţilor nelimitate pe care le oferă acest limbaj, de a exprima în forme adecvate atât exactitatea rigidă cât şi nebulozitatea imaginară.

Spre deosebire de lucrările obişnuite din acest domeniu, scrise fie de matematicieni sau scientişti, fie de literaţi sau esteticieni, cartea de faţă a lui Ion Bălin este elaborată de către un filosof de orientare logico-clasicistă, care pune în joc şi arsenalul tradiţional al interpretării limbajului, începând cu Platon şi Aristotel. O carte bine documentată, concepută şi realizată cu competenţa şi rigoarea logicianului, dar şi cu perspectiva universalistă a filosofului de profesie, care nu se sfieşte să pună în discuţie aici una dintre cele mai acute probleme ale umanităţii contemporane, aceea de se exprima pe sine ca umanitate” (8).

                                                                                                                                         

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

 

  

  1. Nicolae Iuga (coordonator), Omagiu Ambasadorului prof. dr. Ion Bălin, Grinta, Cluj-Napoca, 2013, p. 7-8.
  2. Idem, p. 18.
  3. Ibidem, p. 21-23.
  4. http://ziuadecj.realitatea.net/tag/jean-balin
  5. Nicolae Iuga, cit., p. 77.
  6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Ca%C8%9Bavencu
  7. Cornel Ivanciuc, Jean Bălin și sursele puterii Academiei Cațavencu, în „Jurnalul de Sighet”, nr. 195/18-24 noiembrie 1996.
  8. Nicolae Iuga, cit., p. 133-138.



#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Iacob Dermer

Profesor Dr. IACOB DERMER

S-a născut în 1891 la Ipoteștii Sucevei, a absolvit studii juridice la Cernăuți, a continuat studii filologice la Viena, a revenit la Cernăuți și a făcut un doctorat în filosofie, apoi a fost mobilizat și trimis pe front. După terminarea războiului, în urma absolvirii unor noi cursuri și examene, în 1920 a fost repartizat profesor de geografie și istorie la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Fire deschisă, comunicativă, mare amator de drumeții și bun cunoscător al tainelor naturii, tânărul profesor Iacob Dermer, care venea și dintr-un mediu multicultural asemănător, și-a câștigat repede simpatia noilor săi elevi, pe-atunci numai băieți.

A fost și un pasionat și bun fotograf, multe din pozele sale au fost folosite în publicațiile vremii. Sesizând nevoia acută a unui manual de geografie pentru elevii de aici, a pornit la documentarea și elaborarea unui astfel de manual, dar bogăția materialului adunat și colaborarea cu inginerul Ion Marin de la Vișeu, îl determină să-l transforme într-un adevărat studiu monografic, tipărit sub semnătura celor doi la „Cartea Românească” în 1934, sub titlul „Maramureșul românesc”.

A bătut cu pasul întreg ținutul, a făcut diverse măsurători și schițe, hărți, tabele și sute de fotografii, o parte dintre ele completând fericit textul lucrării, a cules informații din arhive, din instituții ale administrației, dar și de la simpli cetățeni de-ai locului, rezultând o lucrare foarte necesară atunci Maramureșului și poate și mai necesară țării și noilor instituții, Maramureșul fiind atunci un ținut prea puțin cunoscut acestora. După câțiva ani avea să scoată totuși, împreună cu învățătorul Petre Lenghel-Izanu, și un manual de geografie a Maramureșului pentru clasa a IV-a primară, cel pentru clasele secundare fiind elaborat tot în anii aceia de către profesorul Gheorghe Vornicu de la Școala Normală.

Dar Iacob Dermer a fost o prezență activă și în conducerea Astrei maramureșene, în Asociația Presei, fiind mulți ani bibliotecarul Clubului Ziariștilor dar și un prolific ziarist, mereu prezent în coloanele „Gazetei Maramureșene”, ale „Astrei Maramureșene”, ale „Graiului Maramureșului” sau „Frontul Maramureșului”, dar și în publicațiile naționale: „Lumea românească”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Cuvântul” sau „Die Stimme” din Viena, al căror colaborator (corespondent) local a fost. Deși evreu de origine, ziaristul Iacob Dermer a fost unul dintre cei mai virulenți combatanți ai baronului local, Groedel, al modului în care acesta exploata pădurile și, mai cu seamă, al căilor și mijloacelor prin care acesta a ajuns în posesia lor. A scris, în 1932, în „Astra”, aproape vizionar despre Hitler: „Se poate întâmpla ca acest Adolf Hitler să rămână numai un episod în istoria atât de zbuciumată a Germaniei învinse, dar se poate și ca Hitler să însemne, nu numai pentru Germania, ci și pentru toată lumea, începutul unei epoci noi, adică trecerea de la un sistem parlamentar la un sistem de conducere a statului printr-un singur partid, într-o formă sui generis, diferită de cea încercată de Lenin și Mussolini.”

În câteva articole din „Graiul Maramureșului” a criticat atitudinea excesiv de tolerantă a autorităților față de „Boicotul împotriva limbii române”, numit așa într-un articol din 1934, publicat în „Graiul Maramureșului”, din care cităm: „Cerem ca școala să-și facă pe deplin datoria în ce privește menirea ei ca factor al culturii românești. Cerem sancțiuni aspre împotriva tuturor acelora care întrebuințează sau admit întrebuințarea limbii maghiare în școlile românești. Vom fi neîmpăcați urmăritori ai tuturor acelor care nu se vor conforma acestei juste cerințe, le vom publica numele și vom insista să fie mutați de aici și înlocuiți cu alții mai conștienți de menirea lor”.

Demn de relevat este și faptul că numele lui n-a fost găsit pe nici o listă electorală și n-a fost înscris în niciun partid și n-a fost implicat în niciun proces de presă. După august 1940, a fost obligat să se refugieze. Fiind un bun cunoscător al locurilor și munților de pe granița de nord, a încercat să ajungă, pe jos, la Cernăuți și i s-au pierdut urmele. Se zvonise că a fost prins prin munți de soldați ucrainieni și fiindcă s-au găsit asupra lui aparatul de fotografiat și ceva hărți ale zonei, a fost crezut spion și împușcat. Nu suntem siguri că așa s-a întâmplat și nici că ar fi fost evreu. Știm însă că activitatea sa de profesor la liceul nostru și articolele sale din presa vremii, deci întreaga sa activitate desfășurată timp de două decenii și pusă în slujba Maramureșului, constitue dovada cea mai clară că profesorul Iosif Dermer a fos un bun cetățean român și merită să ne amintim din când și de el.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Ion Modreanu

Chiar de la înființare, liceul nostru a avut noroc de o serie de cadre didactice de înaltă ținută morală și profesională, intelectuali valoroși, care s-au implicat cu mare dăruire și în școală, dar și în viața culturală, socială și politică a locului, marcând pozitiv generațiile de elevi, în amintirea cărora au rămas ca modele demne de urmat. Cel care merită locul din frunte, este, indiscutabil, Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii temeinice la universitățile Imperiului (Budapesta și Viena), repartizat, ca director și profesor de matematică și fizică la acest liceu, în 1920. El a fost cel care a ridicat liceul, din mai nimica, la nivelul celor mai bune din Transilvania și tot el a fos și cel care, în 1940, la plecarea în refugiu a luat cu sine, salvând de la dispariție, arhiva școlii. O bună parte dintre ei au fost fiii acestor locuri, o altă parte au venit de pe alte meleaguri, unii dintre aceștia din urmă s-au integrat numaidecât în spiritul locului și și-au dăruit acestuia toate energiile și priceperea. Dăm și un exemplu: tânărul profesor Emil Domide a stat aici doar câțiva ani, dar, am găsit în presa vremii numeroase referințe despre activitatea sa, iar în momentul în care a fost transferat la Liceul din Bistrița, o mulțime de elevi au vrut să-l urmeze. Pe cei mai mulți dintre ei i-au oprit părinții, câțiva au plecat, totuși, făcând drumul pe jos, și au frecventat acel an școlar la liceul respectiv. Așadar, ne-am propus să prezentăm sub genericul din titlu câteva schițe biografice.

Ion Modreanu

ION MODREANU

S-a născut în 1890, la Dărmănești și a absolvit Școala normală de învățători din Câmpulung Muscel. În 1914, când a fost mobilizat, era învățător în Vălenii de Munte. A făcut războiul de la un capăt la altul, a obținut distincții și medalii și s-a lăsat la vatră cu grad de căpitan. A urmat apoi cursurile de scurtă durată ale Universității din Cluj și, în 1922, a fost repartizat profesor de limba română la Liceul din Sighet. Aducea cu el un volum de povestiri de război, proaspăt publicat, o bogată bibliotecă personală – din care s-au împărtășit mulți dintre învățăceii săi – și o numeroasă familie, care a continuat să sporească numeric și aici, drept pentru care a primit locuință în Palatul Culturii. Dascăl cu har, iubit de elevi, Ion Modreanu a fost un om activ și dornic să se remarce în tot ce făcea. A scos din anonimat Societatea de lectură a liceului, atrăgând spre literatură și spre creație o seamă de elevi, cu care a reușit apoi să realizeze, în 1924, prima revistă literară a liceului. S-a numit „Zări senine”, dar, din pricina costurilor tipografice mari, au apărut doar 11 numere.

 

prof. Ion Modreanu cu elevii Societăţii de lectură (1935)

În afara școlii a fost unul dintre membrii activi ai Astrei Maramureșului, implicat în ridicare bustului lui Ioan Mihalyi de Apșa, a ținut o serie de conferințe-în stilul său oratoric original și atractiv – a scris în publicațiile locale ale timpului și a înființat Asociația „Vitejii Neamului” din Maramureș. La sărbători și la ocazii festive îmbrăca întotdeauna – cu o mândrie sinceră și nedisimulată – frumosul său costum popular din zona Muscelului. Despre anii de profesorat la Sighet, fostul său elev, Andrei Radu, ne-a lăsat în cartea sa, „Mierea amintirilor” câteva pagini frumoase, conturând un remarcabil portret sentimental. Lansat în arena politică țărănistă, în 1933 a ajuns deputat. Admirator al lui Carol II și susținător al politicii sale culturale, profesorul Modreanu a fost și unul dintre cei trei autori ai volumului „Regele Carol II – 5 ani de domnie” (București, 1935). După expirarea mandatului de parlamentar (1936) a rămas la Bucurști și a fost unul dintre apropiații Regelui, fiind apoi răsplătit de regimul de „democrație populară” cu câțiva ani de pușcărie.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




#CNDV100 – Mihai Pop, singurul absolvent CNDV membru al Academiei Române

(foto 1)

Mihai Pop a fost descendentul unei vechi familii de preoţi greco – catolici maramureşeni (foto 1), originari din Apşa de Jos din dreapta Tisei. S-a născut la 18 noiembrie 1907 în satul Glod, unde tatăl său, Ştefan, şi-a început cariera preoţească. În anul 1910 se mută la Apşa de Jos, unde urmează studiile primare.

Din anul 1921 a început să frecventeze cursurile Liceului „Dragoş Vodă”, iar după patru ani, pe cele universitare ale Facultăţii de Litere din Bucureşti (1925 – 1929). Încă de la terminarea facultăţii a participat la cercetările sociologice organizate de către Dimitrie Gusti la Fundul Moldovei (1928), Drăguş (1929), Runcu (1930) şi Cornova (1931), culegând folclor cu muzicologul Constantin Brăiloiu şi cu Harry Brauner.

A urmat studii de specializare în slavistică (1929-1934) la Praga, Bonn şi Varşovia încheiate cu doctorat în filologie la Universitatea din Bratislava. În toamna anului 1935 a fost numit asistent la catedra de literatură română a Universităţii din Bucureşti condusă de Dumitru Caracostea. În anii celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1944) a fost numit ataşat cultural la Legaţia Română din Bratislava. Îndepărtat din învăţământ în anul 1948, Mihai Pop s-a ocupat de organizarea Institutului de Folclor din Bucureşti, mai întâi în calitate de coordonator al activităţii ştiinţifice (1949-1954), apoi ca director adjunct (1954-1965) şi ulterior ca director (1965-1974). A revenit la catedră în anul 1957, fiind conferenţiar (1957-1962) şi apoi profesor de folclor (1962-1975) la Facultatea de limba si literatura română a Universităţii din Bucureşti, şef al catedrei de literatură română veche şi folclor de la aceeaşi facultate (1968-1972). În anul 1975 s-a retras la pensie, rămânând profesor consultant la Catedra de Etnologie si Folclor a Universităţii din Bucureşti.

A mai deţinut funcţiile de Preşedinte al Societăţii de Etnologie şi Folclor (1971); membru al Center for Advanced Study „in the Behavioral sciences” din Standford, membru al Academiei Americane de Ştiinţe Sociale; membru corespondent al Societăţii Austriece de Antropologie; membru în comitetul executiv al Societăţii Internaţionale de Semiotică; membru în consiliul ştiinţific al Societăţii Internaţionale pentru Cercetarea Naţiunilor Populare; membru în consiliul ştiinţific al Comitetului de Lingvistică Semiotică din Urbino.

A fost redactorul şef al Revistei de folclor şi redactor responsabil al Revistei de Etnografie şi Folclor, colaborator la numeroase periodice din întreaga lume. A scris numeroase lucrări, dintre care amintim: „Folclor literar românesc”, „Obiceiuri tradiţionale româneşti”, „Îndreptar pentru culegerea folclorului”, Flori alese din poezia populară”, „Texte şi interpretări” etc.

În anul 1995 a fost declarat Cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei, ca semn al recunoaşterii meritelor sale culturale şi a sprijinului acordat Maramureşului.

Mihai Pop a fost primul român care a primit, în anul 1967, premiul internaţional Johann Gottfried Herder şi singurul absolvent de „Dragoş Vodă” primit în Academia Română ca membru de onoare (2000). În anul 2012 Consiliul Local Sighetu Marmaţiei a atribuit numele său podului care face legătura între Sighet şi Slatina (Solotvino, Ucraina).

Din păcate, n-a putut participa la sărbătorirea Semicentenarului Liceului „Dragoş Vodă” (1969). Reproducem declinarea invitaţiei, scrisoare identificată în arhiva CNDV (foto 2):

(foto 2)

Institutul de Etnografie şi Folclor Bucureşti 8 octombrie 1969

Mult stimată tovarăşe Directoare,
Mult stimaţi colegi şi prieteni,

Am primit cu multă bucurie invitaţia Dumneavoastră de a lua parte la sărbătorirea a 50 de ani a Liceului „Dragoş Vodă”.

Sper că aşa cum sunt informat i se va acorda acest nume pe care l-a purtat cu cinste şi sub semnul căruia atîtea generaţii şi-au făcut studiile secundare şi au devenit apoi oameni de seamă ai poporului nostru.

Vă închipuiţi cred cu ce regret trebuie să renunţ la această participare, care dincolo de momentul solemn de cinstire a unei tradiţii culturale româneşti în cel mai nordic punct al ţării, ar fi fost un prilej de revedere a locurilor de baştină, a atîtor buni colegi şi prieteni. Un prilej de atîtea plăcute amintiri de tinereţe acum cînd pentru mine balanţa vremii atîrnă de cealaltă parte.

Spre nenorocul meu, obligaţii profesionale mă fac să lipsesc din ţară tocmai în aceste zile de sărbătoare ale maramureşenilor.

Vă rog să mă iertaţi şi fără a folosi o formulă stereotipă să credeţi că sunt cu toată inima alături de dumneavoastră, de cei mai fericiţi decît mine, au putut să vină la această sărbătoare.

Vă rog să mă scuzaţi faţă de cei prezenţi, faţă de autorităţile locale de partid şi de stat şi să-i încredinţaţi că sunt întotdeauna pentru tot ce este maramureşan, oricînd şi oriunde aş fi.

Vă urez tuturor o frumoasă sărbătoare şi tradiţional ca în astfel de prilejuri o petrecere bună şi vă asigur pe Dumneavoastră personal de toată consideraţia mea.

Prof.dr. doc. Mihai Pop
Directorul Institutului de etnografie şi folclor

Bibliografie:
xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” , Sighetu Marmaţiei, 1969.
Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012, pp. 145 – 146.
Ion Botoş, Personalităţi marcante ale culturii româneşti din Transcarpatia, volumul I, Apşa de Joş, 2016, pp. 175 – 179.
Rucsandra Pop, Mihai Pop, în 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018, pp. 497 – 502.
Ioan Ardeleanu – Pruncu, Maramureşul ziare şi ziarişti de la începuturi până în 1945, Editura Valea Verde, 2018, pp. 450 – 464.

Sitografie:
http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=926%3Acai-academicieni-are-maramureul&Itemid=90

Foto 1: familia preotului greco–catolic Ştefan Pop şi a Iulianei Lazăr (sora lui Ilie Lazăr); în primul rând fiicele Anisia (cea mare) şi Ana Alexandrina Maria; în rândul din spate, de la dreapta, Mihai Găvrilă şi fratele mai mic, Nicoară; Apşa de Jos, 1920

Foto 2: declinarea invitaţiei; arhiva CNDV, Dosar 4/1969, A15, fila 45

prof. Marius VOINAGHI

 

Surse foto:
Arhiva foto Corina Gheorghiu, Satu Mare
Arhiva foto Rucsandra Pop, Bucureşti
Arhiva foto a Muzeului Maramureşean