Printre personajele încărcate de mistere tenebroase care au viețuit pe meleagurile sătmărene, se desprinde figura preotului Petru Bologa din Apa. Acesta trecea printre cunoscuți drept un cărturar luminat, iubitor al istoriei, un împătimit bibliofil care-și petrecea majoritatea timpului afundat în cărțile și manuscrisele sale prețioase. Faptul că nu i-a fost confiscată biblioteca personală – care conținea destule cărți ce nu puteau fi pe placul noului regim totalitar – a fost un mic hatâr pe care autoritățile comuniste i l-au făcut ciudatului preot pentru prețiosul ajutor acordat în vederea consolidării unui sistem represiv satanic, îndreptat împotriva libertăților esențiale. Desigur, nu era niciun pericol, doar preotul Bologa era sub control fiind un mare susținător al regimului. Despre trecutul său, plin de nebănuite volute, mai șopteau unii și alții, cu precauția de rigoare, dar în lipsa unor dovezi limpezi, totul nu părea decât o poveste. Întunecată, absurdă și nemiloasă. Dar într-o zi, a venit și dovada, și nu orice dovadă, ci un Raport al Securității, aflat astăzi în Arhivele CNSAS (Dosar nr. 2467, nr. 096895 vol.1, de urmărire a lui Vasile Blidaru). Dar cine a fost cu adevărat, misteriosul preot din Apa?

Născut la 23.05.1915, în localitatea Bârsana, județul Maramureș, din părinții Ioan și Maria, niște țărani săraci, Petru Bologa și-a făcut studiile liceale la Liceul ,,Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației. A absolvit teologia, devenind preot greco-catolic, dar după 1948, a trecut, cu o suspectă lejeritate, la ortodoxie. În parohia Breb, a slujit între anii 1941 – 1953. După ce a fost mutat de acolo, prin intervenția expresă a Securității, deoarece nu mai era agreat de săteni pentru trădarea haiducului Frunzâlă, a fost numit secretar al Protopopiatului Ortodox Sighetu Marmației, de unde iar a trebuit să plece cu scandal, dar despre acest episod vom vorbi mai jos. Cert este însă, că în perioada 10.12.1955 – 06.12.1993, a slujit statornic în parohia Apa din județul Satu Mare, până la 78 de ani, ajungând la rangul de iconom stavrofor. Se spune că în ultima perioadă a pastorației sale, devenise incoerent, spre nemulțumirea enoriașilor care nu mai înțelegeau aproape nimic din predicile lui. Dar sfinția sa ținea cu dinții de scaunul parohial, poate cu un fel de teamă, ca în fața unei judecăți nemiloase și iminente. Într-un final, învins de neputințe biologice, este silit să plece din mijlocul credincioșilor săi.
După pensionarea din 1993, a locuit la Baia Mare, unde a și murit la 16 noiembrie 1994 și a fost îngropat la Apa, satul în care a slujit aproape patru decenii, lângă soția lui Maria Bologa. Nu a mai trăit nici măcar un singur an după ieșirea din parohie…
Mare iubitor al slovei tipărite, părintele avea o bibliotecă plină de cărți rare, de peste 5000 de volume (unii susțin că a avut chiar peste 10.000 de cărți!), care, după moartea sa, a ajuns în proprietatea Muzeului Județean Satu Mare. Profesorul și pictorul Nicolae Pop din Apa, are cuvinte elogioase la adresa lui, subliniind contribuția preotului Bologa la inaugurarea Casei Memoriale dr. Vasile Lucaciu, care a avut loc la 25 ianuarie 1981. O mare parte din exponatele aflate în Casa Memorială, au fost donate chiar de către neobositul și generosul părinte.

Înainte de venirea lui la Apa, a slujit în parohia Breb, din județul Maramureș. În lucrarea lor, Rapoartele preoților greco-catolici despre retragerea trupelor germano-ungare, respectiv intrarea subunităților Armatei Roșii în Maramureș și asupra ,,Regimului Odoviciuc” (Acta Mvsei Porolissensis – XXVII – 2005 –Zalău, pp. 441 – 443), cercetătorii maramureșeni, Ilie Gherheș și Doina Gherheș, notează faptul că preotul Petru Bologa, care slujea atunci la Breb, într-un document cu numărul 21/19.05.1945, înainta autorităților un raport amănunțit și obiectiv, privind situația din comună din anul 1944. În seara zilei de 24.08.1944, preotul Bologa a fost arestat de jandarmii unguri și transportat în lagărul de internați politici de la Ocna Șugatag, unde a fost ținut până în 4 septembrie, când a fost eliberat, fiind apoi arestat la domiciliu și supravegheat cu strictețe, până la retragerea armatelor germane și maghiare din fața ofensivei sovietice. În 21 februarie 1945, alături de prim-curatorul bisericii și încă 120 de săteni din Breb, părintele Bologa a mers în audiență la Sighetu Marmației, la reprezentantul Comisiei Aliate de Control pentru Aplicarea Armistițiului și i-au prezentat maiorului Zaharenko protestul lor, deoarece s-a decretat alipirea Maramureșului altei țări decât România… peste voința poporului maramureșean și neglijându-se cele mai elementare principii democratice. În 5 martie 1945, preotul se află în fruntea celor 200 de locuitori ai satului care participă la adunarea de protest împotriva scoaterii Maramureșului dintre granițele românești, de către trupele aventurierului ucrainean, Ivan Odoviciuc. A urmat o nouă prigoană, de data aceasta din partea bandelor ucrainene ale lui Odoviciuc, împotriva unor preoți, învățători, alți intelectuali sau fruntași români maramureșeni. Astfel, în 8 martie 1945, trupele acestuia devastează casa parohială din Breb și vor să-l aresteze pe preotul Bologa, dar, din fericire, nu-l găsesc acasă. Tentativa de arestare se repetă și la 1 aprilie 1945, însă fără succes nici de data aceasta. Episodul ,,Odoviciuc” se încheie la 9 aprilie 1945, iar Maramureșul revine la hotarele de dinainte de 1940.
Trecut deja prin atâtea greutăți, preotul Petru Bologa, nici nu visa câte încercări îi va mai rezerva destinul. În 1948, după desființarea cultului greco-catolic, preotul Bologa, va trece la ortodoxie și astfel nu va avea de îndurat vicisitudinile la care a fost supus clerul greco-catolic care a refuzat să facă acest pas. Ne aflăm într-o vreme extrem de tulbure a istoriei noastre, de comunizare brutală a României, iar toți cei care refuzau să se integreze în noul regim aveau să ia calea codrului sau a pușcăriei. Așa au apărut haiducii anticomuniști printre care s-au numărat Vasile Blidaru în Codru, Griga lui Ianoș în Țara Oașului și Ioan Gruiet (1920-1994) de loc din Budeștii Maramureșului, cunoscut sub numele de Frunzâlă Pribagul. Despre acesta din urmă se spune că a fost trădat chiar de preotul Petru Bologa din Breb, fiind capturat în noaptea din 3/4 noiembrie 1950. Preotul, care părea să-i fie prieten, l-a chemat acasă la el, în acea noapte, pe la ora 4.
Dovada acestei rușinoase vânzări o avem într-un document al Securității din Baia Mare cu numărul 544/11.07.1957, adresată Ministerului Afacerilor Interne, Direcția a III a, Serviciul V, intrat cu numărul de înregistrare (00)214855 din 15 iulie 1957, exact în perioada când securiștii îl căutau înnebuniți, pe un alt haiduc și anume, Vasile Blidaru. Șeful Direcției Regionale al Securității Baia Marei, maiorul Eugen Dascălu, alături de căpitanul Nicolae Hrițan, propun organelor superioare să ordone Episcopiei, mutarea preotului Petru Bologa, care, din 1955, slujea în parohia Apa, pentru o perioadă de 3 luni în satul Solduba, pe unde hălăduia în acea vreme, haiducul Vasile Blidaru, pentru a-i trage de limbă pe săteni, în vederea capturării rebelului haiduc codrean, în timpul spovedaniei, pe un model deja consacrat: Numitul Bologa Petru a adus un raport complet în munca informativ-operativă în perioada colaborării cu organele noastre, în problema fugarului ,,Frunzilă”, respectiv în casă la el a fost prins acest bandit. Are o orientare justă, om curajos, calm, sincer față de organele noastre bun cunoscător al psihologie țărănești. În finalul adresei, maiorul Dascălu ține să sublinieze: Menționăm că preotul este dispus să ne ajute în acțiunea pentru prinderea banditului Blidaru Vasile. Această intenție nu s-a materializat, pentru că preotul se deconspirase și nu mai prezenta garanții în ochii Securității, iar haiducul Blidaru a fost asasinat în noaptea de 23/24 mai 1958. Este cât se poate de sugestiv faptul că preotul Bologa era considerat de către Securitate, ca fiind unul de-al lor!
Revelatoare sunt și notele scrise de mână de către căpitanul D. Ochișor, pe această adresă a Securității băimărene:
Cererea a fost transmisă agentului „Năstase” la 07.08.1957 pentru rezolvare. Cu această ocazie agentul mi-a adus la cunoștință că pr. BOLOGA este cunoscut ca agent al organelor noastre și că din această cauză a avut dificultăți, trebuind să fie mutat succesiv. Astfel, din comuna Breb, neascunzând contribuția lui la prinderea lui FRĂȚILĂ (e vorba de fapt, despre Frunzâlă – n.n.) și-a creat o astfel de situație încât nu a mai putut rămâne preot acolo. Mutat la Sighet ca secretar al protopopiatului și ca paroh, amenința pe preoți cu organele de securitate. Unii dintre cei amenințați, fiind interogați de securitate un număr de 20 de preoți, i-au cerut demisia. În comuna Apa, unde funcționează în prezent, recent a bătut pe cântărețul bisericesc.
Iată modul absolut nefericit în care se completează profilul moral al cucernicului părinte, Bologa!
Mai există o notă finală, scrisă cu un creion roșu, peste textul raportului, probabil o rezoluție a unui mahăr din Securitatea de la București, locotenent-colonelul Budișteanu, căruia îi fusese încredințată rezolvarea acestei probleme: Nu se mai folosește agentul în cazul în care prea este deconspirat. Am dat ordin cpt. Hrițan (de la Baia Mare, unul din semnatarii Raportului, probabil adjunctul maiorului Eugen Dascălu). Până și Securitatea l-a considerat la un moment dat pe preotul Bologa, un fanfaron și un palavragiu periculos, care devenise incontrolabil și astfel inutil, tocmai prin lipsa lui de discreție și de măsură!
Ar fi foarte dificil să descifrăm comportamentul absolut duplicitar al preotului Petru Bologa. Dacă e să judecăm cu dreaptă măsură, el a fost un vândut, un trădător, pus în slujba celei mai odioase mașinării represive ale statului comunist, și anume, Securitatea. Pe de altă parte însă, acesta s-a dovedit un aprig apărător al neamului, cum am văzut în episodul din anii 1944 – 1945, când a mobilizat întreaga suflare din Breb, împotriva ocupanților străini, asumându-și riscuri extreme. La Apa, a lăsat imaginea unui preot cu har, a unui cărturar luminat, care a fost vizitat de mari scriitori și artiști ai României din vremea sa. A militat aproape eroic, pentru înființarea unei case memoriale a părintelui Vasile Lucaciu în 1981, unde a donat majoritatea lucrurilor aflate și azi acolo, și apoi, a făcut toate demersurile necesare în vederea ridicării unui bust al marelui luptător memorandist, în 1989, chiar înainte de Revoluție!
Ce destin ciudat, ce volute halucinante ale conștiinței! Este greu de înțeles acest complicat melanj de rău și de bine, de extremele la care acest om și-a supus conștiința (dacă totuși, a avut vreuna!).
Dar peste toate acestea, plutește ca un nor întunecat mizerabila lui colaborare cu Securitatea, până într-atât încât a devenit părtaș direct la capturarea unui prieten anticomunist, ademenindu-l în casă la el, pentru a putea fi capturat mai ușor!
Există, fatalmente, dovada clară a colaborării atât de fructuoase a preotului Petru Bologa cu Securitatea, mergând până acolo încât în timp ce îl spovedea pe Frunzâlă, care avea capul acoperit cu patrafirul său, l-a pocnit pe acesta cu un ciocan în cap, astfel că securiștii au putut să-l aresteze imediat. Este un episod parcă rupt dintr-un film de suspans, dar, din păcate, documentele din arhivele Securității confirmă cumplita veridicitate a acestei odioase trădări.
Ziaristul Iosif Țiproc, este primul care merge pe firul acestei povești în cartea sa, Griga lui Ianoș (editura Solstițiu, Satu Mare, 2008). El a fost în satul Breb din Maramureș unde a slujit preotul Bologa și a stat de vorbă cu preotul Marian Pop, dar și cu mai mulți săteni care cunoșteau povestea lui Bologa. Gheorghe Vișovan relatează: Preotul l–a lovit în cap. Frunzilă are și acum neamuri pe la noi. De loc, era din Budești, un sat vecin, și eu l-am cunoscut bine pentru că apoi a lucrat la mină. Familia lui Frunzilă nu a avut noroc în acest sat. Băiatul lui Frunzilă a fost omorât chiar aici, la Breb. Venise în sat la fete. Unul de la noi i –a înfipt cuțitul în inimă și a murit. Băiatul lui Frunzilă era înalt și lat, iar cel care l-au ucis era doar unul mic de statură.
Un alt sătean, Ion Tiran adaugă și el: Așa se spune, că l-ar fi lovit în cap pe Frunzilă. Toți așa spun la noi. Nici el nu era totuși un om rău, pentru că aici în sat nu a făcut rău la nimeni. Preotul Bologa era și el iubit în sat pentru că era om harnic. A slujit la noi între 1941 – 1953. La rândul său, Ioan Borca își amintește: În satul Breb nu este om să nu vă spună povestea lui Frunzilă. Pe vremea aceea, a comuniștilor, cam așa era. Ori ești cu noi, ori ești dușmanul nostru. Preotul Bologa s-a dat cu comuniștii și le-a făcut pe plac. L-a trădat pe Frunzilă. Într-o dimineață l-a chemat la spovedanie, dar a anunțat întâi securiștii vremii. Lumea spune că preotul Bologa l-a lovit în cap cu ceva pe Frunzilă și astfel a fost prins și închis ani mulți. Oamenii când au aflat ce s-a întâmplat, l-au fugărit pe preot din sat. Eu așa știu că a ajuns apoi în satul Apa, județul Satu Mare.
Probabil că mutarea lui într-o comună de câmpie mai bogată era un fel de recompensă, dar și o mișcare strategică, prin care Securitatea încerca să-l protejeze, nu de alta, după cum bine s-a văzut, pentru a fi folosit în vederea altor misiuni speciale. Care o fi fost activitatea lui specială la Apa, vreme de aproape patru decenii, nu am putea afla decât tot din arhivele CNSAS, acolo unde straniul preot apan, are cu siguranță, câteva volume consistente, despre care vom scrie la vremea potrivită și care cu siguranță, vor produce senzație!
Însă acolo unde adevărul nu poate fi deslușit, acesta lasă loc legendelor. Prima, este cea legată de faptul că Frunzâlă i-ar tot fi trimis mesaje din pușcărie preotului, că într-o zi se va răzbuna pe el!
Cu toate acesta, când odată cei doi s-au întâlnit în tren, Frunzâlă s-a făcut că nu îl cunoaște. O altă legendă spune că, aflat pe patul de moarte la Baia Mare, pe preotul Petru Bologa l-au cuprins remușcările și l-ar fi chemat pe Frunzâlă, ca să obțină pământeasca iertare a acestuia, dar bătrânul haiduc ar fi refuzat cu îndârjire să se mai întâlnească cu cel care l-a trădat.
Poate că sunt doar niște simple povești, azi nimeni nu poate să mai spună. Este însă clar, și documentele Securității stau mărturie, că preotul Bologa l-a trădat pe Frunzâlă, pentru că era unul dintre cei mai credincioși slujbași ai acestei instituții păgâne.
O viață trăită probabil la cote existențiale maxime, acolo unde binecuvântarea și blestemul se amestecă, până la confuzie…
O coincidență stranie, face ca amândoi, preotul și haiducul, să moară în același an, 1994. În lumea de dincolo, poate că fiecare a dat seamă pentru păcatele sale…

Adrian LUPESCU (Satu Mare)

Adrian Lupescu, poet, cantautor de muzică folk, născut la 25 aprilie 2004 la Serra San Bruno (Italia), locuiește la Satu Mare, locul de baștină al părinților săi. A debutat în 2020 cu volumul de versuri Aici începe altceva apărut la editura Ecou Transilvan din Cluj Napoca, carte foarte bine primită de reprezentanți importanți ai criticii literare românești, dintre care îi amintim pe Ion Pop și Gheorghe Grigurcu.
A publicat în mai multe reviste importante din țară. A publicat în colaborare cu Felician Pop, volumul de proză Spovedaniile celor ferecați (prefață Ion Pop) la editura Limes, Cluj Napoca 2020 și volumul de eseuri Din zilele surpării, editura Limes, Cluj Napoca 2020 . În calitate de cantautor și-a lansat de curând un CD de muzică folk intitulat Cord și corzi, muzica și versurile îi aparțin.

N.R.: În fotografia principală (colaj), în partea stânga este documentul de la securitate în facsimil; în partea centrală părintele Petru Bologa, la vârsta de 60 de ani, într-o pictură de Nicolae Pop (1975); în partea dreapta Biserica din Apa.

Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.

1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.

Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.

La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!

2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.

3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.

4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.

5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !

6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.

7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.

Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021

foto: Marin Slujeru

În timpul școlii, pe lângă învățătură, teme de casă, mai erau și alte multe activități, mai ales în timpul vacanțelor. Încă de mic pliveam prin grădină, mai și prășeam câte puțin (prăsitul era o muncă grea și nu mă lăsau prea mult să-l practic). Vara mai mergeam pe deal, unde tata făcea fân cu mult spor, mai îngrijeam de câteva animale și îi duceam tatălui meu câte puțină apă rece, din locuri de unde izvorul venea din stâncă. În timpul secerișului eram însă pe acasă și o ajutam pe mamă la secerat, care rămânea în sarcina ei; eu nu seceram, dar o ajutam altfel. Holdele se secerau în echipe de mai multe femei, pe rând, la unele sau la altele, cu zilele contabilizate; acolo unde nu se acopereau astfel, se plăteau financiar, cu înțelegere. Tot în echipe se făcea și prășitul, unde tot mama era responsabilă, de regulă. Eu, mai mic, rămâneam acasă cu mama și o ajutam cu ce puteam și chiar mult, mai ales la prăait, la seceriș, fără o participare directă. Florica și Ion, frații mei, cu 6-4 ani mai mari ca mine, mergeu cu tata pe deal, pentru a-l mai ajuta la strâns pologul. Eu eram foarte atent cum pregătește mama diferite «meniuri» și, pot spune, că le-am deprins și eu, chiar destul de repede, de mic. Mai târziu, când ajutam și eu efectiv la făcutul fânului, acolo sus pe deal, eram doar cu Ion și tata la acele munci; dar bucătarul pe acolo eram tot eu, aveam cunoștințe, știam să pregătesc mai multe «meniuri» și tata se gândea că mă și protejează puțin, celelalte activități fiind mai grele. Poate ei nu știau, dar nici acolo nu era ușor, mai ales că toate trebuiau făcute în mare grabă.

Când se organizau echipe de femei la muncile amintite, femeile din echipă care aveau copii mai mici îi aduceau la noi, să le fiu eu dădacă, toată ziua; în mod obișnuit, își luau hrană rece pentru prânz și veneau acasă numai seara. Aveam astfel în grijă de câte 4-5 copii, toți mici, dar de vârste diferite, ce reclamau și îngrijiri, unii «mai speciale» Mă descurcam, îi mai și înveseleam cu diferite jucării, îi serveam mâncare cât le trebuia și nu prea aveau de ce să mă «toarne» la mămicile lor; numai așa se puteau constitui echipe de muncă trainice. Mai mult, când veneau de la muncă, le așteptam cu o masă îmbelșugată, suficentă pentru toată lumea. Astfel, le așteptam cu mămăliguță cu brânză, cu pireu de cartofi cu costiță sau cârnăciori, iar când erau legume în grădină, le făceam și supe de fasole verde sau de cartofi, supă de salată, cu tot ce le trebuia; în grădină aveam morcovi, pătrunjel, gulii, de toate și spuneau că le plăcea chiar foarte mult, că n-au mai mâncat supe așa de bune… Erau chiar bune (îmi plăceau și mie!) și nu eram zgârcit la produsele bune ce trebuiau adăugate (smântână, jumări ș.a.). Poate mă și lăudau puțin, pentru încurajare, pentru efort, pentru a-mi păstra «năravul». Dar aveam doar 9-10 ani! S-au mirat foarte mult când le-am așteptat cu «laște», pârgăluite, la care adăugau zahăr sau brânză, la alegere. Țărăncile din comună făceau atunci tăieței de casă, și erau foarte buni. Eu am observat pe mama cum pregătește aluatul din făină albă și tot cu câte puțină apă adăugată, cum îl frământă foarte mult, până când avea elasticitatea pentru a putea fi întins cu «sucitorul» în foi foarte subțiri, fine; așa făceam și eu. Aveam acasă o rotiță zimțată, prinsă într-un mâner metalic și cu aceasta tăiam laștele, având și o formă frumoasă, decorativă, mai îmbietoare. Mama, și ea jubila cu laudele.

Dar odată s-a produs un incident, așa cum se întâmplă de obicei, după mai multe reușite, pentru a ieși și din monotonia lucrurilor. Într-o zi, echipa era plecată la seceriș și timpul era foarte cald. Mă gândeam cum aș putea fugi puțin la scaldă, la răul Iza, unde erau plise mai adânci, eu știind să înot foarte bine și să mă scufund măcar o dată în plisă; nu era departe, imediat după podul peste râul Buleasa, acolo unde era și confluența lor. Nu se depășeau mai mult de 500 m până acolo. Secerișul a ținut câteva zile și timpul bun la fel și eu tot căutam o posibilitate de a fugi până acolo, fără a periclita cu nimic siguranța copiilor și am găsit «soluția».

M-am gândit că a doua zi să nu laa copiii deloc să doarmă, apoi să-i hrănesc bine și să-i culc pe toți deodată în pat, transversal, unul lângă altul, să pun pe geamuri perdele netransparente, pentru a semăna a noapte, să închid ușile și… ușteală la scăldat, ceea ce am și făcut și toate parcă mergeau ca ceasul. Am ajuns în viteză mare la râu, dar am fost neinspirat și am luat pe umăr și un cojocel, nou făcut, cu modele frumoase, pentru a-l arăta celorlalți copii, pentru a mă lăuda. L-am arătat, l-am pus deoparte și am sărit repede în apă, evident dezbrăcat, așa cum erau toți, goi. Am ieșit repede din plisă și am alergat spre casă, la copii, dar la podul peste Buleasa constat că, în grabă, mi-am uitat acolo cojocul. M-am întors repede, dar el nu mai era acolo; era un copil rămas în apropiere, care, văzând cum mă uit după ceva, intervine și mă întreabă:

– Noa (!), măi Bărcan, unde ți-i cojocul?
– Unde-i, îl întreb eu, bănuind că l-a ascuns el pe undeva?
– Nu știu unde-i și am întrebat că te-am văzut puțin înainte cu el, iar acuma nu-l porți!
– Tu știi de el, unde l-ai ascuns? De aceea m-ai întrebat!
– Nu știu nimic, îmi răspunde el, privind în altă parte…

Hoțul! Mă gândeam să-l iau la bătaie, să-l ciuflic în apă până va recunoaște că l-a ascuns, dar aceasta lua timp și eu nu-l aveam, poate l-am și depășit; aveam un reper cu acesta și, fără cojoc, am fugit acasă.

Am deschis repede ușile și am intrat în casă: dezastru! Toți copiii erau treziți și în casă un miros groaznic, sau, mai bine zis, nuanțe de mirosuri. Copiii erau mânjiți peste tot, în amestec. Nu știu cum au putut face atâta «bogăție» în așa scurt timp. Mi-am zis că trebuie să fiu foarte operativ. Mai întâi am deschis larg ferestrele, apoi am scos repede afară un ciubăr mare din lemn, folosit pentru spălatul rufelor și am turnat în el câteva găleți de apă călduță, ce o aveam într-un vas mai mare, unde se ținea pentru udat seara grădina; i-am luat apoi câte pe unul și i-am pus pe toți în ciubăr. Erau toți pestriți și pe față și i-am săpunit bine, cu un săpun, apoi i-am pus jos și i-am limpezit. Le-am spălat și «lenjeria» puțină ce o aveau și am pus-o la uscat. Am scos afară o pătură curată și i-am pus pe ea, pe iarbă, iar cu un cearceaf i-am acoperit; erau așa frumoși și rumeni, parcă și veseli. Afară era cald și se mai întorceau și pe burtă, pentru a se feri de soare. Nu au înțeles ei bine ce a fost cu graba aceasta, dar cred că s-au simțit bine, cu «scăldatul» lor. Pătura și căldura îi uscă repede de udeală, dar până atunci eu trebuia să rezolv și camera, care între timp s-o fi aerisit. Paguba nu era mare la pat, nu aveam atunci saltele «Dormeo». Le-am scos afară toate și am spălat patul bine, peste tot, iar cearceaful l-am pus în ciubărul copiilor, cu apă și săpun pentru spălat. Am făcut patul după ce s-a uscat, cu paie, cu toate noi. I-am dezvelit pe copii, am pus pe ei «echipamentul» și i-am lăsat pe pătură să se joace, cu niște jucării. Eram mulțumit, dar cu gândul la cojoc și mă gândeam la recuperarea lui, reclamând eventual furtul și la jandarmi («csendorii maghiari», erau foarte eficienți), pentru a-l recupera a două zi.

Nu mai aveam timp să fac o mâncare de păstăi aite (fasole verde fiartă, cu usturoi), pe care să adaug și urdă prăjită în jântuit, foarte gustoase, pentru că nu mai era timp. Am să le fac o mămăligă cu brânză («pături»), suficient de multe, cu jumări și smântână, mai rapid de preparat și tot foarte gustoase, pentru care am și pus apa la fiert. În continuare m-am jucat cu copiii, i-am dus apoi în casă, în pat, care mirosea a reavăn și proaspăt, ca și ei.

Femeile au sosit de la seceriș pe înserate, obosite și flămânde, au cinat bine și n-au lăsat nimic, urmând a două zi cam același program, probabil în alt loc, la alt proprietar și, aproape sigur, eu renunțând la scaldă. Preventiv, le-am spus mamelor că s-au murdărit puțin copiii, «cu de-ale lor» și că i-am spălat, îmbăiat, totul fiind foarte bine, fără a le mai spune toată istoria, pentru a nu-mi trăda isprava. Dar erau foarte grăbite și au plecat repede spre odihnă și refacere!

Dar, peste toate, rămânea acum paguba, secretizată de mine, cu multe griji. Dimineață, ne-am sculat devreme și mama mi-a spus:

– Nu știu ce ai avut, dar ai dormit foarte agitat și tot vorbeai în somn, te certai cu cineva; s-a întâmplat ieri ceva?
– Nimic, totul s-a petrecut cu bine.

Îmi transmite însă o misiune:

– Trebuie să mergi până în Poiană, la Palade a lui Gheorghe a Împăratului, să-i duci ceva.

Erau prietene bune cu mama lui Vasile, pritenul meu, încă de când locuiau pe ulița noastră, aproape de noi și-i trimtea ceva cadou. Era dimineață, devreme și cam rece; eu vreau să plec imediat, dar mama mă oprește și-mi spune :

– Ia-ți cojocul pe ține că-i răcoare, să nu răcești;
– Nu-i nevoie; eu fug repede și la dus și la întors și mă încălzesc;
– Măi copile, ia-ți cojocul pe tine, dacă-ți spun!

Eu manifest în continuare rezistență și încerc să plec fără a-i mai răspunde; dar mama, punând mâna pe mine, intuind ceva, ca întotdeauna, mă izbește cu bănuiala:

– Tu ai pierdut cojocul, nu-l mai ai!?

Ce mai îmi rămânea de făcut? N-o puteam contrazice, nu-i puteam arăta cojocul. Am fost obligat să-i spun toată povestea, cu toate amănuntele; a avut intuiție, ca de atâtea ori! M-a certat mai blând și mi-a reproșat că am lăsat copiii singuri; unii se puteau trezi și se puteau lovi, sau cine știe ce altceva să facă (dar au și făcut!).

În vecini de noi, stătea bunica acelui băiat și mama i-a spus de îndată întâmplarea; era o femeie deosebit de cumsecade, îndrăgită și respectată de toți cei din jur. Aceasta s-a dus imediat în fața ei și i-a spus întâmplarea, certându-și nepotul de ce nu mi-a dat imediat cojocul și mi-a produs atâta supărare; i-a mai spus că n-am dormit de grijă toată noaptea, însă mama lui, are o neașteptată reacție: Dacă nu îl ascundea copilul meu, cine știe cine-l lua și nu-l mai putea găsi în veci. Nu era adevărat, pentru că eu m-am întors imediat, doar cât a avut timpul să-l pitească. Îl dau, dar vreau pentru aceasta 2 kg de lână spălată.

Atunci lâna era scumpă, nu era «pe garduri», cum este acuma, cu industria prelucrătoare distrusă aproape în totalitate. N-a cedat la nicio referință, la cinste, la sentimente umane și mama i-a dat cele 2 kg. de lână cerute și a recuperat cojocul. I s-a întâmplat acelei familii un necaz, nu peste mult timp: tatăl copilului a suferit un accident grav, în urma căruia a trebuit să-i amputeze un picior. Mulți dintre cei ce cunoșteau evenimentul, spuneau că a venit ca o pedeapsă pentru răutatea lor. O coincidență însă, nefericită, așa cum atâtea se întâmplă în viață!

Un contrast între căldura unei veri, uneori dogoritoare și contrastul mijlocului de iarnă, cu gerurile lui și ele atât de variabile, de acuma. Peste aceste contraste, firești, suportabile, între timpuri și anotimpuri, apare cea mai respingătoare prezență, COVID-19, nevăzut, nesimțit, nebănuit, precum firescul celorlalte amintite și, totuși, cu atât de masiv rău, distrugător.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesita, USA, 15.01.2021

foto: Marin Slujeru

Aveam o situație materială bună, cu cămara plină cu de toate: brânză de oi care nu se termina, lapte fiert de oaie, făcut de tata, foarte bun; când luai cu lingură din el, nu se umplea golul, și, în general, sacrificam 2-3 porci în timpul anului, cu diverse preparate în untură și altele conservate prin afumare, să țină și pentru vară. Țineam acasă tot timpul 2-3 vaci cu lapte, altele erau trimise la munte, în timpul verii. Iarna aveam la grajd 10-12 vite mari, din care mai vindeam în timpul anului, pentru cele necesare, pentru diverse cheltuieli. În acest bum de produse, mama elimina cu totul zgârcenia și mulțime de femei necăjite se perindau pe la noi pe acasă și nici una nu ieșea cu mână goală. Când veneau la cerșit țigănci nomade, eu nu plecăm de lângă ele, până când mamă se ducea să le aducă ceva produse, acestea având și obiceiul să fure, cât de mult puteau. La multe familii necăjite, le trimitea acasă anumite ajutoare, în general alimente. Eram în timpul iernii, în preajmă sărbătorilor și era o iarnă grea, cu multă zăpada. Într-o după masă a unei astfel de zile, mama m-a trimis la o familie necăjită cu ceva alimente; i se spunea Bodran și locuia pe «Poduri», la marginea comunei, la peste un km distanță. Am predat cadoul, frumos, substanțial, ca de mare sărbătoare, primit cu multă bucurie și mulțumiri.

La întoarcere, trceam pe sub o coastă, cu pantă mare, numită Coasta Prisăcii; erau o mulțime de băieți care coborau cu sania pe aceea pantă foarte mare. Sania lua așa mare viteză, încât aluneca pe pantă și pe toată ulița din josul ei, până în râul Buleasa, uneori și pe firul acestuia, pe unde era apa înghețată, peste tot fiind zăpadă și gheață. Era spre seară și tare doream să fac și eu o cursă, două; aveam mulți prieteni și cunoscuți printre copii și mi-au împrumutat săniuța. Săniușul acela prezenta și un mare pericol, și trebuia să fii bun «sănior», pentru a reuși parcurgerea acelui traseu, lung de cca 300-400 de metri. Imediat pe lângă acea pantă, acolo unde săniuța aproape «zbura», se afla un gard de sârmă ghimpată, ce împrejmuia o gospodărie aflată mai jos. Sensul de coborâre al pantei era de-a lungul gardului și trebuia să fii foarte atent, să pui piciorul drept jos, exact unde trebuie, pentru a nu scăpa săniuța în gard, pentru a-i corecta direcția și a o îndrepta apoi spre uliță, către râu. Altfel, fie ratai coborârea, dacă puneai «frână» (piciorul) mai târziu, care se termina la capătul pantei, într-o bordură sau gard, fie te aruncai cu mare viteză în sârma ghimpată, în care rămâneai agățat, dacă frânai prea devreme, cu cine știe ce alte consecințe rele.

După un scurt instructaj, am luat săniuța în primire în vârf de pantă, mi-am umplut pietul cu aer și m-am lansat; viteza a devenit imediat enormă, încât îți tulbura și vederea și am pus piciorul jos o secundă prea devreme, punct critic, timp suficient însă ca săniuța să ia direcția drept spre gard, în care m-a și aruncat în câteva clipe. Șansa sau neșansa a fost că m-a proiectat direct într-un «sarant», butucul acela solid din lemn, de regulă de stejar, de care erau prinse sârmele. Instinctiv, am pus piciorul în față pentru protecție, dar izbitura a fost cumplită, dată de energia cinetică transformată în energie mecanică, încât s-a rupt stâlpul și, din șoc și inerție, am izbit stâlpul și cu genunchiul, apoi i-am dat o lovitura zdravănă și cu capul! Nu știu dacă l-a doborât lovitura de picior, bordul săniuței sau cea cu capul; poate împreună, cu forțe unite. Am fost aruncat pe spate, dar cu picioarele și sania încâlcite în gard, printre sârmele ghimpate. Mi-au venit în ajutor ceilalți copii de pe pârtie și m-au scos dintre ele. Norocul mare a fost, cred, că m-am izbit totuși de acel stâlp, cu toate relele petrecute, pentru că, altfel, puteam lovi sârmele, ghimpii lor, chiar cu ochii și rezultatul putea fi o catastrofă. Poate și aceasta se înscria în cele prezise în «Oracolul Gromovnic de la Săliște », când eram mai mic: «Va trece printr-o mare primejdie, dar, dacă va scăpa de ea, va trăi mult.» Poate era și o atenționare, o predicție a răului ce va veni peste mine mai târziu, cu alte sârme ghimpate, multe, pe unde puteai rămâne definitiv «agățat». Mă durea rău genunchiul, care se tot umfla, dar mai ales capul, unde a început să se dezvolte un cucui enorm, care simțeam cum creștea, de parcă se umflă la pompă. Șchiopătând și cu toate durerile, m-am îndreptat spre casă amețit și mă gândeam cum să mă ascund de ai mei, să nu-mi cunoască pățania, să nu vadă în ce stare sunt, până se va mai repara, să nu se mai adauge și o certare. Am pândit lângă casă și am observat că mama s-a dus puțin spre grajd, pentru vite și eu m-am strecurat repede în casă; bănuiam că tatăl meu încă nu era venit de pe deal. Casa era goală, ceilalți fiind tot pe la vite și eu am urcat repede pe «cuptor », cu fața spre perete.

Casa avea două camere, amândouă spațioase, una tot timpul aranjată, cu tot mobilierul necesar, unde primeam și musafirii mai de seamă, noi folosind-o la nevoie; cealaltă avea două pături, un lădoi destul de mare între ele și, în față, era o masă întinsă, unde serveam de regulă mesele, în familie și uneori mai izolat. Mai lateral, lângă peretele dinspre antreu, pe un spațiu mai larg, trona aparatul de gătit cu două plite (șporiul) și, chiar lângă perete, se afla și cuptorul pentru pâine. Ca și combustibil, se folosea doar lemnul și pentru mașina de gătit și pentru cuptor. Întregul sistem era racordat la două coșuri ce urcau în podul casei și deasupra lor era un spațiu larg ce le împrejmuia și fumul ieșea din pod prin două deshideri în acoperișul casei; în podul casei se afumau pentru conservare și preparatele din carne de porc. Acolo sus, în acea margine a casei, pe un așternut, puteau dormi foarte comod două persoane, mai ales iarna, unde locul era foarte călduros, încălzit suficient și doar cu căldură de la șpor, care funcționa iarna aproape tot timpul; acolo mi-am găsit ascunzișul, culcat cu față la perete. Se înnopta și, intrând mamă în casă, mă întrebă:

– De ce ai stat așa de mult la Bodran?
– Am mai stat de vorbă și am mers mai încet, pe zăpadă, pe gheață.
– Dar de ce te-ai cocoțat acolo sus?
– M-a prins frigul pe drum și mă încălzesc.

A fost prima repriză și eu tot mă încălzeam, iar cucuiul credeam că era foarte mare și mi se părea că tot creștea, se făcea și mai mare; nici cu genunuchiul nu stăteam mai bine. Mama pregătea cina și eu mă făceam că dorm, deși mă gândeam că n-am să dorm toată noaptea, de durere, de toată situația, starea. Speram s-o duc așa și să nu cobor până dimineață, când cucuiul și toate se mai puteau îmbunătății. Cina fiind pregătită, tata fiind sosit și el și, cu toți ai casei prezenți, mama mă cheamă din nou:

– Coboară la mâncare, ce tot stai acolo, că doară te-oi fi încălzit și n-om aștepta cu toții după tine!
– Am mâncat ceva înainte de a pleca și nu mi-e foame; vreau să dorm.
– Măi, tu ai pățit ceva, mai spune mama bănuitoare; ia hai să te văd!
– Mă simt bine și vreau să dorm!
– Dă-te jos, veni somația autoritară! Tu mă duci cu vorba; exprimă o convingere că am pățit ceva.

Nu mai aveam ce face și ies la vedere, la «bătaie», cum se spune.

– Vai de mine! strigă mama, văzându-mi capul așa rău lovit și acel cucui mare. Ce ai pățit?

Le-am spus pățania și au rămas cu toții foarte îngrijorați când m-au văzut, dar nu m-au mai certat. Mama m-a doftoricit cum ea știa, mi-a pus comprese reci pe frunte, pe picior și mi-a zis :

– Putea să fie mult mai rău și, slavă Domnului că ai scăpat numai cu atâta; nu te astâmperi și te aventurezi în jocuri periculoase! N-ai văzut că acolo era gardul acela peiculos de sârmă și nu te puteai abține?!
– Ba l-am văzut, mai ales când am dat peste el!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 04.01.2021

foto: Peter Lengyel

Petru Petrovai a fost absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă” (1975) și al Facultății de Industrializarea Lemnului Brașov (1981). Inginer stagiar la CPL Sighet din 1981, având în paralel ore și la Liceul Forestier. Din ianuarie 1991 se transferă cu normă întreagă la Liceul Forestier, pe catedra de Prelucrarea Lemnului.

A fost colaborator la firmele Valtransmob SRL și ARCER SRL. A fost dirigintele mai multor promoții de elevi atât la nivel liceal cât și la Școala Profesională, dar și la nivel postliceal (Școala de Maiștri). A fost un dascăl dedicat, profesionist, dar a alternat seriozitatea cu un umor nativ, apreciat de colegi. S-a implicat, oferind soluții de proiectare, pentru lucrările de dobândire a certificatelor profesionale ale absolvenților, toate produsele intrând în dotarea liceului. A pregătit numeroși elevi pentru olimpiadele școlare pe domeniul fabricării produselor din lemn și la concursurile pe meserii obținând rezultate foarte bune la nivel național. A consiliat numeroși elevi și i-a îndrumat spre Facultatea de Industrializarea Lemnului din Brașov.

Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ceremonia funerară (cu respectarea regulilor impuse de pandemie) va avea loc Luni, la Cimitirul Romano – Catolic, de la orele 12:00.

Salut, Sighet!

Este un cuvânt magic, simbolic și real, mai viu ca orice alt cuvânt, care oricând s-ar pronunța, s-ar auzi, ar trebui să-ți scoți pălăria și să faci o plecăciune încărcată de respect pentru această ființă, care se cheamă Mama. În această lume largă, care parcă ar fi nesfârșită, poate și din cauza sfericității Pământului, care nu are capete, toată lumea lui, puțină sau multă, are la bază acest Izvor de viață, de existență umană, în care rolul esențial, după Creator, revine mamei. Așa este și percepută oricând, oriunde și de oricine, cu toate cele necesare dezvoltării și creșterii acelui micuț, din momentul când și-a început viața, până la cei „7 ani de acasă”, cu atâtea greutăți și primejdii și, mai apoi, cu alte trebuințe. După toate aceste gânduri exprimate, trec la Mama mea, Marișca. A trecut la cele veșnice, la 84 de ani, după o grea suferință, în grija și răsplata Domnului, pentru că a fost o ființă foarte bună și cu multă credință, în rugăciune. Pe ea o preocupa mai mult viitorul nostru, al copiilor, cu profundă implicare și dragoste, pentru toți și pentu tot. Eu, având viața mai învrăjbită, aici spiritul ei matern s-a manifestat mai mult, a fost mai mult solicitat și a răspuns prompt, cu o dăruire totală.

După întreruperea de un an, de la cursul primar, dacă nu intervenea mama, decisiv, atunci aș/„să fi rămas la coasă” (Bătrâni, O. Goga). Am urmat prima clasa de gimnaziu la Liceul din Năsăud, cu limba de predare română. Eram foarte mulțumit, dar în vacanța de primăvară am plecat acasă, cu anul încheiat, fiind pericol de bombardament al internatului, plin cu elevi, situat lângă gară. M-a luat imediat tata cu el, ca pogonici, la arătură. Foarte slăbit și prins de o ploaie rece, tot transpirat, am făcut o pleurezie gravă, mama găsindu-mă leșinat jos, cu securea lângă mine, unde tăiam lemne. Tata, ocupat cu arătura, încă, a lăsat-o pe mama să mă ducă la medic, la Vișeu, pe jos, peste dealul Botoaia, făcânad cei 8 km în 10-11 ore, cu dese opriri de rău. Cum m-a vazut, medicul Dan a spus că am pleurezie, plămânul drept fiind comprimat până sus. Am repetat rețeta de două ori în 6 săptămâni, stând la pat, sub atenta îngrijire a mamei și m-am vindecat; am avut noroc mare că nu a fost de natură bacilară.

În 1945, toamna, s-a pus din nou „stop” (!) școlii mai departe. Am fugit însă de acasă, prin ploaie și noroi, la căruța ce aștepta în drum, peste voia tatălui meu, luând cu mine doar o mică valijoară din carton, cât un diplomat, cu un schimb de lenjerie de corp, îmbrăcat cu uniforma veche și rărită din anul trecut. Tot ud și murdar, nu am avut loc în căruță, ce avea un coviltir peste ea, unde le-am dat doar „bagajul”, eu rămânând pe banchetă, în ploaia ce curgea pe mine și apoi jos, stând lângă „cocișul” care avea o pelerină peste el. Caii au pornit, mai mult la trap, iar eu, trist, în parcurgerea localităților, mă gândeam că fac o aventură ce nu se va încheia bine: cine mă va primi fără nimic la școală? Acasă, mama văzând realitatea, a început să-și manifeste, cu toată furia, spiritul ei matern, de apărare a copilului: te-a ajutat și ai terminat toată arătura, a defrișat, cu fratele lui, peste 20 de ha de fânaț, un copil de 13 ani și tu refuzi să-l sprijini să-și urmeze școala, care-i place așa de mult. Acuma a plecat, poate agățat de căruță, nepregătit, nemâncat, prin ploaie și puhoaie, peste ape cu poduri rupte. Poate se va îneca și atunci vei fi mulțumit. Tata se învârtea și el ca într-o cușcă; au căutat ceva bani, mama a pregătit niște haine și el a pornit după mine. Am plecat cu circa o oră înainte și caii mergeau mult la trap, iar tata a făcut un adevărat maraton să ne ajungă, la Crucea Șieului (25 km). Fără el, ne înecam cu toții, în râul Iza sau Mara.

Pentru întoarcerea la școală, din vacanța de primăvară, tata fiind tot potrivnic continuării școlii, ne-a lăsat să mergem la tren, la Vișeu de Mijloc, peste Botoaia, și apoi pe traseul de Cale Ferată, începută în 1940 și neterminată, însoțit tot de mama. Aveam un lămpaș de noapte, o simplă lumină în întunricul ei; am intrat în Bălți cu apă multă, pe întuneric deplin. Am prins trenul (Borșa-Sighet), care pleca devreme. Mama s-a întors spre casă după ce s-a făcut ziuă, tot pe jos, prin ape, udă toată. Am încheiat cu bine anul și clasa următoare am urmat-o la fără frecvență; nu se mai putea altfel. După promovarea și a acestei clase, am fost lăsat să continui liceul, cu greutăți, gospodăria mai întremându-se puțin. A venit însă greul foarte greu.

Securitatea a descins la noi acasă în miez de noapte, în data de 01.04.1949, căutând un fugar, un inginer, ce a fost tăinuit la noi pentru refuzul de a-și schimba cultul greco catolic și criticând Decretul politic; a fost trimis prin înșelăciune, dar noi nu-l puteam trăda. Nu l-au gasit, deși a fost sub ochii lor, pentru că inginerul și-a făcut un adăpost bine mascat, peste inteligența căutătorilor. Mama le-a spus că a fost pe la noi, dar a plecat mai demult și nu mai știe unde-i; despre tata a spus că e pe deal, la făcut lemne pentru foc, în realitate el fiind plecat cu căruța la Sighet, cu Ion și alți flăcăi, pentru încorporare. Dacă știau, îl prindeau pe drum, la întoarcere spre oraș. De dimineață bună, mama a plecat cu cursa la Sighet; sărmana credea că sunt arestat și voia să le spună că eu eram atunci la școală și nu sunt vinovat, nu știam, ca să mă scape. Dar eu, cu un început de pneumonie, venit de la biserică, eram gata să intru la prima oră, dar m-am răzgândit brusc și am plecat spre autogară, pentru a mă interesa de cursa pe Iza. A doua zi, sâmbătă, voiam să plec la Săliște pentru o vacanță de 10 zile, urmând să mă tratez acasă. Securitatea avea sediul lângă Liceu și, în ieșire, trei securiști erau gata să dea buzna peste mine. Din mers, m-am uitat după ei și am văzut că au intrat la Liceu; mă gândeam, peste cine va da „norocul”. Sosind la autogară, văd coborând grăbită din mașină tocmai pe mama; speriată, surprinsă că mă vede, mă ia repede deoparte și-mi spune: au venit securiștii la noi și au căutat peste tot; dar nu l-au găsit; au mers apoi la preotul Trif (cu dânsul Mihai avea dese întâlniri spirituale, și mi-a spus, după Revoluție, că a mai fost arestat în 15 martie și a fost lăsat liber, ca momeală). Bine că nu te-au arestat, îmi spune mama, strângându-mă în brațe. Ne-am depărtat spre periferia orașului, am luat ceva mancare și am urcat în tren dincolo de gara Cămara, pentru a nu fi prinși. Ei au intrat atunci în școală să mă aresteze pe mine, mai spectaculos și n-au vrut să mă scoale din somn! Oricare din cele 3 evenimente: minciuna cu tata, plecarea mea la autogară și venirea mamei la Sighet, nu se producea, cădea tot sistemul și se lăsa cu necazuri multe și, cred și cu tragedii; parcă le-a așezat cineva cu mâna pe toate, la locul lor. Ajunși în comună, ne-am strecurat pe prunduri, a sosit și tata și am intrat în casă, fiind 3 urmăriți. Am mai lărgit adăpostul, deși nu credeam că vin curând să caute: vânatul a fugit! Noi am ieșit curând pe deal pentru curățatul fânațelor, apoi coseam într-un loc și adunam pologul în altul, toată vara. Nu prea urcau securiștii pe dealuri de teama lui Pașca și a încă 2 partizani. Protejatul și tăinuitorul nostru nu mai pleca și năravul trădării la noi fiind exclus, ne-am lăsat în voia destinului. Am făcut un adăpost de rezervă într-un șopron din curte, plin cu paie, bine căptușit. Din iarnă am rămas toți în casă, dar ei nici nu bănuiau că puteam sta într-o casă în supraveghere, așa cum și noi ne-am gândit. Ne-au declarat chiaburi (!) și ne impuneau cote mari, ce nu se puteau realiza, urmând plata lor în bani, închisoarea (3-6 luni), sau înscrierea în CAP. Mama a vândut un loc și a plătit, pentru a nu fi închisă. Am avut o recoltă bună de grâu, 8-10 saci plini, atât de necesari și mama l-a întrebat pe șeful de la batoză, Tisian, cât iau cota? De la chiaburi luăm 50%, i-a răspuns mamei. Vai, așa de mult? Așa luăm de la voi, jumătate/jumătate: noi luăm grâul și voi paiele. La protestul mamei, bruta a aruncat-o jos și i-a spus: cărați repede gunoiul de aici, iar el cu argații lui aruncând toți sacii cu grâu pe stivă. A venit mama acasă cu mâna goală, plângând, cu gândurile ei și abia am potolit-o. Ceva mai târziu, spre toamnă, Tisian (Chiș Grigore) a făcut un TBC galopant și s-a stins repede; l-au îngopat aproape de casa lui, în cimitirul de pe coastă, de la marginea comunei, de unde era, cu toate.

Timpul destinului a trecut, pentru că fratele mai mic, Daniel, făcea 9 ani; tot am amânat școala pe motiv de sănătate, dar nu se mai putea, veneau în control și se descopera întreaga minciună. Cu el la școală și Mihai acasă, era în pericol. A telefonat Florica lui Nan, din Rona de Jos, care l-a și adus la Săliște. Mama a mers cu el, pe 16 octombrie 1951 (după 3 ani, o lună și o săptămână de tăinuire și protejare la noi), pe Dealul Bocicoel, de unde a fost preluat de Nan și l-a dus acasă la părintți lui, pe drumuri și cărări de el știute. Acolo probabil a mai stat, cu același fel de adăpost, de unde a fost arestat, ori s-a predat și a executat 2-3 ani de închisoare; dar a scăpat de Pitești. Noi am astupat groapa din casă de sub lădoi și am lăsat spre omologare adăpostul de rezervă din șopron, iar în 17 octombrie, de cu noapte, am plecat cu mama la Vișeu. Eu și tata am rămas în biserica romano-caoilică din centru, iar mama s-a dus la Pop Vasile, primul președinte rațional, din Săliște și, conjunctural, în relații de prietenie cu familia noastră, să ne predea el la Securitate. Ne-a fost un avocat foarte bun, cuvântul lui având greutate. Tata a fost eliberat, cu condiția să se încrie în CAP, în plină campanie de constituire, iar mie mi s-a propus eliberarea condiționată: să-i ajut să-l prindă pe Pașca. Refuzat! Ai să-ți petreci viața prin pușcării!, mi-a răpuns ofițerul. M-am eliberat după 29 de luni, în detenție ajungând la 37 kg și cu grave afecțiuni pulmonare (TBC). Salvarea a fost legătura luată cu familia, în al 2-lea an, prin cele 3-4 pachete trimise, lunar, cu medicamente, streptomicină ș.a. și 5 kg de alimente permise. Foarte interesantă este atitudinea mamei, puțin înainte de a mă elibera. I-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i un costum lui Ghiță, pentru că azi-mâine vine acasă. Lasă, mamă, îi cumpăr imediat, numai să vină. Fă ce-ți spun, acuma! Mi l-a luat și în două-trei zile eu le intru pe ușă! O comuniune între copil și mama lui, doar de Domnul facilitate, cu predicție. Viselor ei nu li te puteai împotrivi.

Nu numai continuarea școlii a depins de mama, dar, în mai multe situații, viața însăși a depins de ea.

M-am eliberat, am încheiat școlile întrerupte, facultăți, exmatriculări și, după mult timp așezat la catedră. La o vârstă târzie (37 de ani), m-am căsătorit cu o colegă de an, de la Facultate, Măriuca Tăut, care s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, pe care i-am crescut cu cinste și toată dragostea, cu o înaltă pregătire pentru viață, ei fiind acum oameni apreciați la serviciu și în societate, cu rezultate deosebite, băiatul, în Anglia, fiica în USA.

Încă un lucru important vreau să-l subliniez: în casă la părinții noștri, nu erau în vocabular cuvintele mamă-soacră și tată -socru, ci doar mama și tata. Relația între mama mea și Măriuca era cu totul specială: o iubea foarte mult și reciproc. Dacă vreodată aveam o discuție cu mici contradicții, de orice fel, mama intervenea brusc, chiar dacă aveam dreptate, spunându-mi: taci din gura și fă tu dacă nu-ți place; ea merge la școală ca și tine, dar face și mâncare, spală și calcă și câte toate. Îi spunea numai Măriuca, dragă Măriuca, sau Măriuca dragă, niciodată altfel. Uneori și provocam acestea și-mi plăcea desfășurarea lor. În fapt, ea se gândea și la mine, că Măriuca a decis să-mi mai aline greutățile îndurate, în prezența atâtor incertitudini. Ele au desființat simbolistică rea fixată, dintre noră și soacră. De cealaltă parte, mă bucuram și eu, la fel, de un tratament respectuos. Pentru mine, locul mamei de la Săliște îl lua tata de acolo, cu rezerva cuvenită. Iarna, bolnavi sau bătrâni, au stat aproape numai la noi.

Puțin înainte de a trece la cele veșnice, în răsplata Domnului, mama ne-a mai prevestit: ascultați ce vă spun, că acest regim necredincios și rău, se va desființa curând, nu-l poate îndura Dumnezeu. O mamă deosebită, Domnul să o învrednicească cu darurile Sale!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 15.11.2020

Am găsit ieri la Vișeu de Sus, mormântul deținutului politic anticomunist Ștefan Coman (1932-1997), născut la Moisei.

Elev al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, este arestat prima dată în 1949 (lotul 3 maramureșean, alături de sighetenii Alexandru Ștefan și Alexandru Dan, toți fiind „livrați ” Securității de Al. Ivasiuc) și apoi în 1958 când Securitatea îl include în noua organizație fictivă (formată din o parte a celor arestați anterior) și când va sta în celulă la Satu Mare cu Aurel Vișovan, profesorul său de la Sighet. Va executa în total 7 ani de detenție.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

preot prof. Marius VIȘOVAN

Oricine, dacă vrea, poate să-și scrie o parte, sau părți din trăirile vieții sale, secvențe de autobiografie, dacă le crede puțin interesante, pentru alții sau pentru el, care pot avea curs sau pot fi uitate, acolo, în pagină. Am avut ghinionul, de neînlăturat, de a-mi scrie de multe ori autobiografia adolesecenței, a tinereții, în mod forțat, nu din proprie dorință, dar cu multe omisiuni dorite și realizate, exemplar. Nu știu ce plăcere diabolică le putea determina această curiozitate torționarilor, să cunoască viața altora, până și în intimități familiale, cu cât mai multe detalii, poate uneori smulse prin chin și suferință cumplite, pentru cei ce nu le-au mai putut răbda.

Încă de mic copil, îmi schițam idealuri de viață, care se maturizau și ele cu vârsta, apoi într-o trăinicie de neschimbat, fiind cristalizate în modele de viață morală, de cinste și demnitate. Așa mi-a fost felul, s-au „clădit” din famile, din mediu, care au fost cu totul diferite față de cele aduse și importate de bolșevism, care ne-a năpădit și cotropit țara.

O să se desprindă de aici și „confesiuni”, secvențe de viață care trebuie să fie de o sinceritate pură, acelea pe care dorești să le exprimi.

Mă gândeam la o profesie, care n-a fost cea de profesor de matematică (trădez: doream să devin inginer silvic, să-mi port drumurile prin „lumea celor care nu cuvântă”, în natură, departe de răutățile umane). Mă gândeam să-mi întemeiez o familie, cu trăire în norme morale pure, atât de frumoase. De altfel, în acele timpuri, înainte de a se abate peste noi urgia rusească, Maramureșul, pe care-l cunoșteam și era cunoscut, se prezenta ca o oază de cinste și demnitate comportamentală, familială, în credință și un model de trăire morală, în vrednice datini și tradiții. Atunci, cinstea, virtutea erau la locul lor, respectate, trăite, iar acum, într-un timp istoric relativ scurt, Virtutea se consideră o „rămânere în urmă”, un „balast social”, viciu, iar Viciul se trăiește ca „virtute”.

Cultul religios era aproape exclusiv greco-catolic în Maramureș și majoritar în Ardeal; la catolici, divorțurile nu sunt admise de biserică. Sunt doar câteva rare excepții, exact și bine definite, în firescul lor uman și în spirit de caracter și chiar e normal să fie așa.

O parte din adolescență și tinerețea toată am petrecut-o în prigoană cu suferințe grele, aproape de suprimarea vieții, anii de urmărire, anchete, detenție, lagăre cu munci de exterminare, exmatriculări și restricții domiciliare, însumând, toate la un loc, aproape 12 ani! Fără Mandat de arestare, fără nicio Decizie de condamnare a vreunei Instanțe de Judecată (!), așa cum prevede Legea, doar prin Decizia Securității, pentru refuzul meu de a le fi colaborator, în toate solicitările.

În toată această situație, am îndurat suferințe fizice cumplit de grele, care aproape mi-au sfârșit trăirea, punându-mi eu însumi viața gaj acestora, dar aveam, în schimb, o bucurie interioară imensă: am tăcut și protejat totul, un copil, salvând multe persoane de detenție (7-8 persoane), care puteau fi ele în îndurările mele și, în mod sigur, am salvat chiar vieți umane. Torționarii au condus anchetele, dar eu le-am dominat de la un capăt la altul. Nici unul din cei care au avut legătura cu protejarea și ascunderea la noi, în casă, a unui urmărit, inginerul Pop Mihai, timp de 3 ani, o lună și o săptămână, nu au fost chemați să răspundă la vreo întrebare. Securitatea a rămas cu ce am decis eu să le dau: Inginerul a venit într-o vizită la noi, în tranzit turistic, fiindu-mi cunoscut de la liceu, unde studenții mai predau ore; a plecat nu știu pe unde, atunci când eram la școală. Eu mi-am asumat tăinuirea și am răbdat toată cumplita prigoană pentru aceasta, deși aducerea la noi a fost prin înșelăciune. Predarea lui nu se punea, pentru a ne salva, era în afara obiceiurilor și practicilor familiale.

După „eliberare”, în 04.03.1954, într-un iureș de o vară, mi-am încheiat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică- Fizic a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și, la 01.10.1954 , mă aflam în sălile de curs și amfiteatre; eram student.

Deși cu o evoluție de student foarte bună, cu majoritatea notelor de 10, câteva de 8, nicio notă sub 8, cu media generală în jur de 9,50, în 08.02.1958 am fost exmatriculat din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studiu, după prima sesiune, deși eram unul din cei mai buni studenți din an. Motivul: am recidivat din nou și am refuzat cu dezinvoltură colaborarea cu sinistra și criminala Securitate, deși știam ce mă așteaptă și m-a și așteptat, mai puțin însă decât credeam eu, în loc să mă bucur de perspectivele frumoase ce le oferea munca mea cinstită, asiduă, dacă admiteam compromisul. După 5 ani la munca de jos, batjocorit tot timpul, am reușit să-mi reiau studiile, prin Instanță, dovedind minciuna grosolană a securității, cu condamnarea. Durata studiilor mele a fost de 10 ani, 1954-1964, în loc de 4 ani, cât trebuia să fie și după un an de funcționare la Liceul (Colegiul) „B. P. Hasdeu” din Buzău, m-am stabilit la Liceul din Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare, 1965-1990.

Multe etape importante din viață le-am petrecut în recuperare (liceul, facultatea, serviciul ș.a.) fiind pe punctul de a renunța și la una din cele mai importante comandamente de viață, întemeierea unei familii. Motivul era starea de nesiguranță în care mă vedeam, pe de o parte, fiind mereu în prezența posturii de proscris, care ar fi dat o nuanță de nesiguranță și familiei; pe de altă parte, aveam vârsta de 37 de ani, în decalaj cu normalitatea, cu generațiile, trăind și într-o lume potrivnică gândurilor despre viața și idealurile despre famile, o lume mult schimbată sub acest aspect.

O întâlnire de conjunctură cu o colegă a mea de an, Tăut Maria, profesoară la Liceul din Cavnic, care, prin discuții, a spulberat temerile mele și, în loc de rezerve, a adat un curs optimist acestora, cunoscute, chiar în mod apreciativ. În urma acestor discuții, am decis să ne unim destinele, încheind actul de căsătorie civilă la primăria orașului Vișeu de Sus, oficiată de primarul Gr. Hontău, în data de 28.07.1968. A fost un eveniment cu participare mai restrânsă, cu cca 120 de persoane, colegi aflați în localitate, câțiva prieteni și cunoscuți. Căsătoria religioasă am realizat-o în orașul Ploiești, departe de ochii lumii.

Am pus la baza acestei căsnicii idealurile de viață demult stabilite, în cinstirea, onestiatea și respectul moral total al unei familii. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, încă din primii ani de căsnicie și, la baza idealurilor familiale au stat aceștia pe primul loc, având în această privință un acord deplin, parcă în întrecere cu preocupările pentru ei.

I-am îngrijit și susținut cu toate puterile și sacrificiile, în acele vremuri grele, urâte, cu mizerie sub multiple aspecte, ajungând să dobândească o solidă pregătire pentru viață, astfel încât, lăsați liberi din mâini, să nu se prăbușească. Azi sunt realizați și la loc de cinste, în serviciu și societate, cu bucurii și împliniri, bucurându-ne și pe noi cu trei nepoței. Pentru copii, pentru stabilitatea și buna lor stare, creștere, orice sacrificiu nu e prea mare.

Dacă atunci, demult, au fost acele suferințe fizice enorme, cu bucuriile interioare mari, care le depășeau, peste viață, au venit, mai târziu alte necazuri; acele stări fizice, exterioare, cu cele interioare, s-au inversat. Tratamente cumplite, diabolice, de lungă durată, au fost cel mai mult receptate de inimă, organul cel mai sensibil la acestea, la încălcarea brutală a intimităților umane Au început cu o tensiune mare, apoi fibrilații atriale multiple, cu dese flatere de înaltă amplitudine, cu secvențe ventriculare. Le-am pus capăt după peste 20 de ani, cu două crize puternice, care au determinat internarea la terapie intensiva de 10 și respectiv 6 zile, cu o revenire ca o adevărată minune. Am făcut două operații în Franța, La Nantes, în 2007 și 2010, fiind operat de un chirurg român renumit, dr. Marius Andronache, cu deosebit succes, care m-au stabilizat. Domnul să-l ajute și să-l protejeze. În țară mi-au refuzat operația, ca fiind prea în vârstă.

Am avut multe bucurii în viață, alături de soție și cei doi copii, fără suferințe fizice, dar, în opozitie cu prima etapă, acuma suferințele cardiace erau foarte mari și persistente, fiind salvat de ele prin intervenția în cele două terapii intensive și a operatților. Din cauza lor, m-am și pensionat mai devreme, la 59 de ani, soția fiind activă încă 9 ani. Mai mergeam la școală uneori și o așteptam să iasă, să mergem împreună acasă, fiind și o mică plimbare. Am avut nenumărate internări, la Borșa, Baia Mare, Cluj, iar din anul 2000 ne-am mutat acolo, la copii și evenimentele s-au mai liniștit. Acolo eram și aproape de secția de cardiologie, unde am devenit un pacient frecvent, până la operații. Cu foarte multă atenție mă îngrijea doamna dr. A. Ghicu, o mulțime de ani; Domnul să o răsplătească!

Am aniversat „Nunta de Argint” și ne bucuram, eu fiind aproape de 70 de ani și nu speram la mai mult, dar priveam înainte. Domnul ne-a învrednicit însă și am aniversat și „Nunta de Aur”, eu având 87 de ani și soția 77 și 50 de ani de căsnicie. Iată că au mai trecut încă 2 ani și de acum privim înainte, la cât va mai fi. Frumosul eveniment l-am aniversat în Saint Paul, USA, la biserica românească Sf. Ștefan. Preotul român care a oficializat evenimentul fiind preotul paroh Ioan Poptelecan, rudenie apropiată cu noi (o coincidență fericită!). Aniversarea a organizat-o nepoțelul nostru Samuel (12 ani), cu Rodica, mama lui. Au fost peste 100 de persone, câteva familii americane și ceilalți români plecați din țară, majoritatea rezidenți aici. A fost deosebit de frumos, cu de toate îndestulătoare, o bucurie nesperată, venită parcă pe plus. S-a cântat, s-a dansat, s-a vorbit și petrecut ca pe la noi, ceea ce a impresionat, în mod deosebit, cele câteva familii americane. Am avut și o bucurie în plus față de prima „nuntă”. S-au făcut o mulțime de poze, pe automat, tot „spectacolul” fiind înregistrat și video, ceea ce ne-a bucurat mult. De la Căsătoria încheiată în 1968, neavând nicio poză, printr-un incident.

Mulțumim Domnului pentru această frumoasă ajungere aniversară, ca și paticipanților care au onorat-o și turor celor ce s-au gândit și se gândesc la noi. „Nunta de Aur” este un eveniment destul de rar; dacă se realizează căsătoria la vremea ei, la 20 de ani, de exemplu, aniversare dupa 50 de ani s-ar produce la 70 de ani și destui sunt cei care nu prind această vârstă. Alții nu mai ajung aici din alte motive, personale, dar orice familie se bucură, dacă aceasta se împlinește. „Doamne ajută!” Cu liniște privim, după 52 de ani de la eveniment, cât va mai fi, pentru că e mult și atâta cât a fost și vom primi cu bucurie ce va mai urma, cât va fi să fie.

Pot spune că, pe lângă cele familiale, marile bucurii au fost:

– Dominarea toatală a Securității, din anchetele cumplite, tăinuind și protejând totul, pe toți cei implicați în caz.
– Refuzul categoric de a colabora cu Securitatea, care producea o decădere morală încărcată de tragedii, preferând detenția, punând pentru aceasta la dispoziție viața, care era să se și împlinească.
– Mă bucură apoi refuzul pentru același compromis, în recidivă, a doua oară, deși știam ce mă poate aștepta și m-a și așteptat, mai puțin decât credeam, renunțând cu dezinvoltură la studiile aproape încheiate și atât de conștiincios pregătite, ca și la un serviciu foarte bun, în Cluj, în schimbul compromisului, pe care l-am refuzat cu dezinvoltură.

Toate acestea m-au înzestrat cu o bucurie enormă, peste toate, peste viață, inseparabilă de aceasta, pe care o voi și duce cu mine.

– M-a bucurat totuși și reușita onorabilă cu studiile, cu toate blocajele și lungile lor întreruperi, cu uitările și neuitările lor.

O viață plină de amestecuri, de greuri, curățind însă toate suferințele nedrepte care s-au abătut asupră-mi, cu greutate, dar cu deplinătate și demnitate trecute. Doamne ajută, pentru cât va mai fi să fie.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet; în prezent rezident în USA
Minneapolis, 03.11.2020

Am sosit în Maroc, dar nu eram în excursie, ci pentru activități didactice, responsabile. După o cazare provizorie și o sumară orientare asupra „locului”, cunoscând progamul cu toate ale lui, trebuia sa ne fixăm urgent niște prorități. Aveam de efectuat activități didactice într-o țară străină și trebuia să fim la înălțime, așa cum ne și considerau.

Ne-am mutat de la hotel într-un apartament, după două săptămâni, cu încă o familie, fără copii, având câte o cameră fiecare, bucătăria și baia comune.

Ne-am decis să-mi iau repede carnetul de conducere, pe care nu-l aveam și „apoi mașina”, atunci având și timp liber. Am plătit 20 de ore de pregătire, dar, după 13 efectuate, instructorul a fost mulțumit și m-a prezentat la examen; am reușit. M-am deplasat la uzinele „Somaca” de la Casablanca, cu contractul, unde se făcea o reducere pentru cooperanți; am optat pentru un Fiat 127 cu 3 uși, bleu-ciel, mașina anului în 1974, o mașină mică, economică și frumoasă. Mi s-a livrat, la cerere, în luna mai 1975, când aveam și locuință. Având două salarii și, cu reducerea făcută, ne-am străduit și am achitat-o mai repede. Fiind mică, era și mai ieftină și excelentă la drum, cu consum foarte redus: 4,5 litri % – 5 litri /100 km.

Problema principală era școala și i-am acordat toată atenția în pregătire. Cursurile începeau practic la 01 octombrie, când căldurile se mai potoleau. Fac câteva precizări. Nu se preda la liceu geometria plană și în spațiu; sigur erau predate în clasele gimnaziale. Am să prezint într-un paragraf aparte activitatea de predare la clasă, începând cu prima lecție, unele precizări fiind deja făcute. Dar am să prezint alte multe situații mai deosebite de pe acolo, cu atâtea particularități, precum și modul de viață, obiceiuri, activități locale, excursii în spații mirifice, exotice, excepțional de frumoase, unice în felul lor, pe care le-am explorat pe întreg spațiul marocan.

Așa cum spuneam, domnul dr. Petrescu, pentru care aveam o recomandare din țară, lipsea, era în concediu și domnul dr. Relle, colegul dânsului, s-a oferit să-i țină locul, în tot ce poate. A fost în fapt medicul familiei și protectorul nostru, pentru tot stagiul din Maroc. Ne-a spus să ne spălăm mereu pe mâini, să nu atingem ochii, fiind multe afecțiuni a lor, să nu intrăm în zone aglomerate, fiind mulți bolnavi de TBC și, în zilele călduroase, să fim mai izolați, să nu facem baie în râuri, fiind frecvente cazuri de holeră. Apa de la robinet era potabilă, o puteam folosi. Noi spălam toate legumele și fructele cu hipermanganat, le spălam și apoi le foloseam. Cu domnul dr. Petrescu ne întâlneam mai rar, ocazional; odată ne-a făcut un consult radiologic. Era și artist, făcea picturi cu peisaje locale de toată frumusețea, foarte apreciate, organizând și câteva expoziții.

Relatam în articolul anterior că la început am primit un avans de salar și, până la regularizarea lui, mai primeam câte un mandat, din când în când, pe care îl ridicam de la Trezorerie.

Statul la rând. Prima dată când m-am prezentat să-i ridic, apropiindu-mă, am văzut două șiruri care așteptau; unul era lung, de bărbați, și celălalt doar cu 3-4 femei. Mă gândeam, apropiindu-mă, la care să mă așez; probabil erau mai multe ghișee, pentru pensii, pentru salarii, alocații, ajutoare sociale. Dar acestea nu justificau această separație, fermă. M-am așezat la rândul lung de așteptare, al bărbaților, pentru a nu apare dincolo ca și cel ce cară bagajele, la sibieni, când își purtau oile la pășunat. Dar numai de acolo, un bărbat ieșea și altul intra, pe partea cealaltă se părea că activitatea nu a început, că femeile făceau de pază. M-a obsrvat repede un ceauș organizator și a venit la mine, invitându-mă să merg să-mi ridic banii. M-am deplasat, crezând că nu era bine să fac altfel; acolo se vede că erau persoane obișnuite, aceleași lună de lună, cunoscute, care, în anumite zile, veneau să-și ridice drepturile mărunte. Eu, străin, printre aceștia, singular, am fost detașat de reguli. Când am ieșit, am constatat că rândul bărbaților era în rulaj continuu, iar dincolo, la femei, prima era aceeași, pe poziție și, în urmă, s-au mai adăugat vreo două. Înăuntrul băncii, la toate ghișeele erau numai bărbați. Mi-am dat seama că femeile vor începe să se miște, atunci când de la bărbați va ieși ultima persoană.

Pe acolo așa era gândirea, tradițiile, acceptul, ca și trăirile, așa erau rânduielile; bărbatul era șeful.

Atunci când a venit regularizarea, cu difernțele aferente, mi-am deschis un cont la banca „Société Générale de Banque de Meknes”, unde-mi intrau bani lunar, salariul net. Am primit un CEC și ridicam bani când doream, în baza soldului disponibil.

Doamna Spadoni, o „Icoană” a timpului. Tot mergând pe la Liceu, unde mă interesam și de locuință, odată, în februarie cred, vine la mine un profesor de arabă, marocan, și-mi spune: am auzit că este un apartament liber de închiriat, în poziție centrală, foarte bun. Un medic român (!) ce-l ocupă pleacă și rămâne liber. Deși neîncrezător, știind că existau atunci în Meknes sau apropiere de Meknes, trei medici români, dar nu le știam adresa acolo și am plecat deîndată la locul indicat. Am fost primit de o venerabilă doamnă, în vârstă, Doamna Spadoni, văduvă de ofițer francez. M-a primit foarte onorabil și avea o imagine de liniște, bunătate și sinceritate totale. Îmi spune că are un medic bulgar chiriaș (conta ?!), în apartamentul din fața celui ce-l ocupa dânsa, dar care pleacă doar peste 2-3 luni, așa cum a anunțat-o. Nu conta, mai puteam aștepta puțin, era o poziție foarte sigură, în apropierea Trezoreriei, care tot timpul era păzită de 1-2 polițiști. Am spus că suntem o familie cu doi copii mici și am dori să-l închiriem. A fost pe loc de acord să-l ocupăm, imediat ce pleacă medicul și mi-a spus și chiria: 250 de Dh/lună, plus 100 Dh/lună pentru bona care întreține curățenia. Am vrut să și plătesc prima chirie, dar mi-a spus să fiu liniștit, este al meu, odată cu plecarea chiriașului. Mi-a spus că ne vom înțelege bine și ca „vecini”. Am vizitat și medicul și mi-a spus că începând cu 01 mai, apartamentul va fi liber. Am și cumpărat frigiderul de la dânsul, foarte bun și necesar, la un preț convenabil, pe care l-am și achitat; voiam oarecum să mă „asigur”, deși aveam mare încredere în cuvântul domnei Spadoni. Apartamentul era excepțional, mai mult decât credeam: două camere spațioase, bucătărie mare, baie foarte încăpătoare, cu vană și încălzire cu gaz, o terasă spre curte și un balcon spre stradă; peste așteptări! Am mers cu atâta bucurie acasă și am spus noutatea deosebită și soției, care s-a bucurat și ea foarte mult, dar am comunicat succesul și colegului de apartament, care era încă în căutare și altora, aproape și pe stradă, crezând că și alții se vor bucura! O credință și bucurie deșartă! În timp de o săptămână, după ceea ce am văzut (aș fi dat și 500-600 de dirhami pentru el, pe lună, am vizitat-o pe doamna Spadoni și i-am dus și un buchet de flori, cu gândul de a insista să-i achit prima chirie, pentru că aveam ceva presentimente. Dar dânsa îmi spune din nou că nu e nevoie, dar vine prima cu o comunicare, care m-a îngijorat teribil, mi-a dat fiori, la început.

Îmi spune că a venit un nou pretendent pentru apartament, însoțit de o doamnă dr. oftalmolog, în sprijin, o recomandare a lui din țară (doamna doctor avea o fetiță, cu care doamna Spadoni făcea ore de pian). Nu mi-a spus dacă și doamna a intervenit în „afacere” sau doar l-a susținut prin recomandarea că este un om deosebit (și într-adevăr, avea dreptate!), dar și prezența dânsei era pentru a mă disloca de acolo, având și relații apropiate cu doamna Spadoni, știind și că apartamaentul era deja angajat. Solicitantul, colegul meu de apartament, cunoscând toate datele de la mine, face direct propunerea, considerând, probabil, orice altă înțelegere prealabilă nesemnificativă, precum în negocierile din piață, din medina, pentru alimente, usturoi, mărfuri, alte produse, în amestec bizar cu cele de conștiință umană, tot ca o marfă (!). A început demersurile cu supraevaluările și negocierile lui, pentru a elimina orice reținere, împotrivire. Doar că s-a izbit de un caracter, o cinste și demnitate rară, cu totul necunoscute în educația și trăirile lui. Cu calm și liniște, împăcare, așa cum le vedeam și din mărturisire, doamna îi răspunde avalanșei demersurilor necinstite: domnule… apatamentul nu-mi mai aparține; l-am promis; dacă veneați primul, oricare altul primea același răspuns. Îi arată apoi obrazul, cu degetul și-i spune: sunt și în vârstă, dar oricând eu am ținut în a-l respecta, pe acesta și cuvântul; nici pentru mii de dh nu-mi voi schimba promisiunea. Urmează Knock-out-ul: Peste toate, Mr.Bărcan vă este și compatriot! După toate cele încheiate, „cuplul” a ieșit din casă, din apartament, cu codițele între picioare, precum vulpițele. Înafară de murdarul comportament față de un coleg, a scos în evidență și un „nărav” urât, românesc, național. Dacă nu era această doamnă, Icoană a cinstei, se ajungea la o dispută, negocieri „de piață”, în care elementul negocierii era cinstea, sau ce ținea loc de aceasta. Mai târziu am aflat de alte comportamente asemănătoare ale „colegului”, la care nu fac referire, dar care toate împreună au conturat același „caracter”.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 22.09.2020

Au trecut 72 de ani de la prima condamnare a tinerilor ce au făcut parte din „lotul Vișovan”. Opozanți ai regimului comunist – regim ce-și insinua brutal prezența în viața unei Românii foarte vulnerabile, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial -, neobișnuiți cu egalitarismul de „cantină” și cu ideologia bazată pe lupta de clasă ce a dus la dispariția intelectualității române, tinerii elevi ai Liceului „Dragoș – Vodă” au cutezat să NU tacă. Și au căzut pe mâna unor analfabeți plini de ură, mulți crescuți în creuzetul internaționalei socialiste, oameni fără sentimente ce au spulberat categorii socio – profesionale așezate, distrugând nu doar segmentul intelectual – progresist al țării, ci și spiritul – religiile care nu erau de partea tăvălugului roșu.

Dintre cei 18 tineri arestați în august 1948 au mai rămas printre noi doar 4. Unul dintre cei 4, domnul Ioan Ilban, împlinește azi, 25 septembrie, venerabila vârstă de 90 de ani.

Mi-am permis să-l tulbur cu întrebările mele pe domnul Ioan Ilban, sigheteanul de lângă noi, tăcut și liniștit, ce-și dorește sincer o Românie curată, fără discriminări, fără turbulențe, o Românie peste care să domnească legea și mai ales legea bunului simț.

Ion Mariș: Domnule Ioan Ilban, anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la momentul arestării dumneavoastră. De fapt, semnalele unor schimbări tragice pentru România au apărut imediat după anul 1944. Haideți să discutăm puțin despre atmosfera din acei ani, de la Liceul „Dragoș – Vodă”. Cum era școala în acei ani? Ce restricții ați… suportat?
Ioan Ilban: Mă întorc cu gîndul în urmă cu 76 de ani pentru a relata desfășurarea unor evenimente din acea perioadă. După vacanța de vară din 1944, anul școlar a început cu întîrziere, cam spre sfârșitul lunii octombrie, în condiții foarte dificile. Îmi amintesc drumul făcut cu căruța de la Dragomirești la Sighet. Eram cam 6-7 elevi , am plecat cu toții împreună seara și am ajuns a doua zi dimineața, ne-am prezentat la cazare în internat și apoi la cursuri. Elevii erau relativ puțini, aproximativ 100 la Liceul „Dragoș Vodă” – liceu de băieți- și cam 50-60 de fete la Liceul „Domnița Elena”. Și profesorii erau foarte puțini, cei mai tineri erau în război, la catedră funcționând în principal profesori în vârstă și doamne profesoare. Așa a început anul școlar 1944-1945, când eu eram în clasa a treia de liceu, echivalentul de azi al clasei a șaptea. Până la vacanța de Crăciun ne-am descurcat greu, cu alimente aduse de acasă și pregătite la cantina internatului.

După vacanța de Crăciun am revenit la școală, pe 8 ianuarie, de data aceasta cu sania trasă de cai și îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpadă multă și drumul a fost foarte anevoios. Am găsit o atmosferă încordată în Sighet, se instalase ca prefect un obscur avocat pe nume Odoviciuc, orașul era plin de trupe sovietice, așa că ni s-a interzis să mai părăsim internatul. Dar a venit ziua de 24 ianuarie, pentru noi era o sărbătoare mare – Unirea Principatelor – pe care nu doream să o lăsăm să treacă neobservată. Elevii din clasele mai mari au avut inițiativa și ne-au mobilizat pe toți băieții și împreună cu elevele de la liceul de fete am încins o mare Horă a Unirii în parcul din centrul orașului. Când hora noastră era în toi, când toți cântam cu voce tare Hora Unirii, au apărut gărzile lui Odoviciuc cu bastoane în mână și au început să ne lovească. Am fugit spre internat și ne-am baricadat în curtea liceului. După câteva zile clădirea liceului a fost dată armatei sovietice pentru a organiza acolo un spital militar, iar pe noi ne-au evacuat la Palatul Cultural.

A urmat apoi, în luna februarie, episodul cu așa-zisa conferință pentru pace susținută de Odoviciuc în sala cinematografului. Am fost încolonați și duși pentru a audia conferința, dar scopul lor era să adune semnături pe care Odoviciuc intenționa să le trimită la Moscova drept dovadă mincinoasă că populația Maramureșului dorește alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. La îndemnul elevilor mai mari am refuzat să semnăm, am rupt listele, am aruncat creioanele, am bătut din picioare, ne-am îndreptat spre ușă, am înpins gărzile care încercau să ne țină cu forța în interior și am fugit spre internat. Am aflat ulterior că acest gen de liste au circulat și pe văile Maramureșului. Satele noastre aveau la acea vreme intelectuali care erau respectați și ascultați de oamenii locului, ei au fost cei care au îndemnat țăranii să nu cadă în capcana semnăturilor „pentru pace”.

Părinții noștri erau îngrijorați pentru soarta noastră, în contextul acelui climat atât de nesigur privind viitorul acestui colț de țară, așa că au decis să vină la Sighet și să manifeste în favoarea păstrării statutului de pământ românesc al acestui ținut. S-au organizat în vederea deplasării la Sighet și au decis că ruta cea mai favorabilă este pe Valea Izei pe unde să vină și grupul de la Borșa, care era condus de primarul Ștrifundă, a cărui fiică era colega noastră, fiind de aceeași vârstă cu mine. S-a stabilit ca grupul de pe Iza să se întâlnească cu grupul de pe Mara la Vad și împreună să intre în Sighet. Odoviciuc, prinzând de veste, a trimis armata sovietică la Vad pentru a împiedica intrarea în oraș a manifestanților. Grupul de pe Mara a ajuns primul, s-a apropiat de pod unde armata care îi aștepta a deschis focul, iar un om și-a pierdut viața. În aceste condiții grupurile de oamneni neînarmați au decis să se retragă pentru a evita vărsarea de sânge.

La 2-3 zile după acest eveniment Odoviciuc a îndrumat armata sovietică la Palatul Cultural unde eram noi cazați, au intrat în timpul nopții în sălile de meditație, ne-au luat toate cărțile și caietele și le-au dat foc în curte. Dimineață ne-au scos afară și pe noi și s-au instalat ei în locul nostru. În acea zi, spre seară, am părăsit orașul, pe lângă o sanie a unui ieudean și am călătorit toată noaptea pe jos, până a doua zi când am ajuns acasă, fără nici un bagaj, doar cu hainele de pe noi, dar bucuroși că am scăpat cu viață. Am reușit să revenim la școală abia după fuga lui Odoviciuc și instaurarea administrației românești, după 6 martie 1945.

Ion Mariș: În acei ani, se schimba dramatic soarta României, era deturnat cu sprijin „frățesc” drumul democrației. Totul era – pentru elevul de atunci – sumbru, grav?
Ioan Ilban: Voi continua relatarea mea evocând o amintire frumoasă, legată de vacanța de vară din anul 1945, pe care o pot numi cea mai frumoasă vacanță, plină de bucuria reîntâlnirii cu cei plecați în refugiu, după Diktatul de la Viena din 1940. A fost vacanța bucuriilor și a farmecului tineresc, în care noi, elevii și studenții din Dragomirești, veniți din toată țara, ne-am organizat în mod plăcut petrecerea timpului liber, pregătind programe artistice și petreceri tinerești, precum și făcând vizite la colegii și prietenii noștri din localitățile învecinate Dragomireștiului. Cele mai plăcute zile le petreceam împreună cu prietenii din Ieud, în restul localităților erau mai puțini tineri studioși.

Anul școlar 1945-1946 a început în aceeași atmosferă plăcută, de speranță și bucurii prin faptul că la catedră reveniseră profesorii noștri întorși din război și refugiu. Ne străduiam cu toții să studiem și să recuperăm cât mai mult din materia pierdută in anii anteriori.

În primăvara lui 1946 a reînceput o intensificare a activității politice, prin pregătirea alegerilor ce urmau să aibă loc în luna noiembrie a acelui an. Am simțit acest lucru prin încercarea de introducere în școală a ideilor pro-sovietice, ceea ce ne-a determinat să ripostăm mai organizat, având în memorie amintiri neplăcute din perioada anilor precedenți. În această situație a apărut ideea înființării unor societăți, atât în liceul nostru, cât și în alte școli din țară, în care tinerii își manifestau apartenența la adevăratele valori, în buna tradiție, promovând iubirea de Dumnezeu și de țară, ca o replică la propaganda comunistă. În special, după alegerile din 1946, falsificate de comuniști, rezistența noastră s-a intensificat, prin refuzul de a participa la acțiunile propagandistice organizate de blocul partidelor comuniste. De exemplu, cele organizate duminica, cu scopul de a încerca să ne împiedice să mergem la biserică.

Ion Mariș: Dați-ne, vă rog, detalii despe clasa dumneavoastră, despre profesorii pe care i-ați avut!
Ioan Ilban: În ciuda greutăților și lipsurilor de tot felul rămase în urma războiului, amintirile legate de școală sunt luminoase. Eram o clasă unită, încercam să ne ajutăm unul pe altul, ne străduiam să ne ridicăm la nivelul pretențiilor profesorilor noștri. Sigur, eram foarte tineri pe atunci, treceam cu veselie peste toate și mai făceam și câte o șotie. Dar profesorii noștri erau exigenți, verticali și au sădit în noi principii care ne-au jalonat toată viața.

Vreau să relatez un episod care reliefează calitatea umană a dascălilor pe care i-am avut. În ziua următoare arestării mele, mama mea a venit la Sighet, în speranța de a afla ce se întâmplă cu mine, pentru că în noaptea arestării cei care m-au ridicat nu au dat nici o explicație. Așa că mama se afla pe strada liceului, clădirea Siguranței fiind în vecinătatea clădirii liceului. Pe stradă a trecut, mergând spre liceu, directorul din aceea perioadă, profesorul Mihai Tomoiagă. La clasă era extrem de sever și distant. O vede pe mama și o întreabă ce face acolo, având în vedere că era vacanță. Mama, cu lacrimi în ochi, îi spune pe scurt ce s-a întâmplat. Directorul o ia de mână, o conduce în clădirea liceului și îi spune secretarei să îi plătească mamei bursa mea, cuvenită pentru anul școlar încheiat, bursă ce nu a fost plătită pentru că liceul nu avusese banii necesari. A fost un gest de mare risc, având în vedere contextul politic și cu atât mai mult – un gest de mare omenie!

Ion Mariș: Ce s-a întâmplat cu „lotul Vișovan”? Cu ce a greșit de fapt „lotul” celor condamnați, grupul celor 18 tineri arestați din Liceul „Dragoș Vodă”?
Ioan Ilban: În activitatea noastră, până în 1948, am avut mai multe acțiuni de genul celor menționate anterior, care probabil au fost înregistrate de serviciul de Siguranță și, în 1948, când au început arestările, organizația noastră, condusă de profesorul Aurel Vișovan, a fost descoperită. În 19 august 1948 primul arestat a fost profesorul Vișovan, după care, în noapte de 19/20 august 1948 o mașină a Siguranței a plecat de la Sighet pe Valea Izei până la Săliște de unde a fost ridicat colegul Coman Găvrilă, apoi s-au oprit la Dragomirești și m-au arestat și pe mine. Am fost aduși în acea noapte la Sighet și am fost depuși în beciul Siguranței, câte unul singur în celulă. În zilele următoare au continuat arestările, aproape toți membrii au fost ridicați, doar câțiva dintre noi au reușit să fugă. Unii dintre cei care au fugit au ajuns până la Țibleș sau chiar în Lăpuș. Noi, cei arestați, am fost trimiși la Tribunalul Militar Cluj și condamnați pentru delict de uneltire la ordinea socială, cu pedepse de la 2 la 10 ani.

Ion Mariș: Revolta din acele timpuri ați plătit-o scump, cu ani mulți și grei de închisoare. A meritat sacrificiul dumneavoastră?
Ioan Ilban: M-am întors acasă în 1951 unde am găsit familia noastră distrusă, tata arestat și el, bunurile noastre confiscate, iar eu am fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Sighet, unde nu aveam locuință și nici loc de muncă. Nu mi s-a permis nici să-mi continui studiile. Deci, sacrificiul a continuat și după ieșirea din închisoare și pot spune că a meritat, mi-am păstrat și respectat principiile creștine în care credeam.

Ion Mariș: Ce este patriotismul, domnule Ilban?
Ioan Ilban: A trăi zi de zi cu gândul că, pe lângă drepturi, mai ai și obligații.

Ion Mariș: Ați fost până în 1989 obligat la tăcere, v-ați dus suferința cu discreție. Credeți că a fost – sincer – recunoscut sacrificiul dumneaoastră după revoluția ce a (re)adus democrația în țară?
Ioan Ilban: Vorbim de sacrificiul unei generații întregi, generație care este încă marginalizată. Niciodată nu ne-am dorit recunoaștere, glorie, vizibilitate, poate doar un strop de recunoștință.

Ion Mariș: Oare schimbarea de mentalitate și conjunctura socio – economică democratică de azi, din țară, ne mai lasă să privim cu „mânie” spre trecut?
Ioan Ilban: Privesc înapoi – cu siguranță – fără mânie și spre viitor – cu speranța spre mai bine. Și dacă ar fi să o iau de la început aș merge, fără ezitare, pe același drum.

Ion Mariș: În contextul globalizări și-al „omogenizării” mondiale, mai are vreo relevanță… națiunea, istoria națiunii?
Ioan Ilban: Națiunea trebuie să-și cunoască trecutul, să nu își uite istoria. Identitatea națională a fost câștigată cu jertfe și trebuie să ne cinstim înaintașii. Istoria noastră ține de un tezaur care nu poate fi uitat sau neglijat. Este una dintre resursele importante sădite în mintea și sufletul nostru de către iluștri profesori pe care i-am avut.

Ion Mariș: Capul plecat sabia nu-l taie?… sau… sunt de preferat demnitatea și respectul de sine?
Ioan Ilban: Categoric – demnitatea și respectul de sine onorează ființa umană!

Ion Mariș: I-ați iertat sau i-ați putea ierta pe torționarii, pe ticăloșii care v-au trimis – niște tineri adolescenți nevinovați – pe nedrept, după gratii?
Ioan Ilban: Iertăm dar nu uităm.

Ion Mariș: Mă întreb și vă întreb, nu doar retoric: oare istoria, cu părțile sumbre, dramatice, se poate repeta?
Ioan Ilban: Sigur că da, mai ales atunci când istoria este uitată și falsificată.

Ion Mariș: Ce vă doriți pentru România?
Ioan Ilban: Să-și recapete frumusețea de altădată și… la trecutu-i mare, mare viitor!

Ion Mariș: Vă mulțumesc, domnule Ioan Ilban, vă doresc multă, multă sănătate!… și evident…. LA MULȚI ANI!
Ioan Ilban: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ