Vasile Kazar. Grafician şi pedagog… sighetean (autor, Alina Marincean)

Miercuri, 21 martie 2018, la Secţia de Etnografie a Muzeului Maramureşan din Sighetu Marmaţiei, a avut loc vernisajul expoziţiei Vasile Kazar. Grafician şi pedagog. Evenimentul a fost organizat la 20 de ani de la dispariţia lui Vasile Kazar pentru a-i onora memoria, viaţa şi activitatea. Cei care l-au cunoscut pe artist au avut oportunitatea să împărtăşească din intimitatea relaţiilor şi să deschidă noi perspective asupra vieţii şi creaţiei lui.

Vasile Kazar s-a născut la Sighetu Marmaţiei la 30 iulie 1913 şi a cunoscut abundenţa diverselor experienţe: de la copilăria lipsită de griji într-o familie înstărită de evrei intelectuali din Maramureş, la o maturitate plină de provocări şi o senectute încărcată de melancolii şi de izbânzi spirituale.

Victimă a holocaustului, a trăit direct infernul lagărelor naziste. Scăpat ca prin minune, a socotit această întâmplare ca fiind prilejul celei de-a doua naşteri. S-a convertit la creştinism şi a îmbrăţişat confesiunea catolică, a crezut, apoi, pentru o clipă, în pseudomesianismul comunismului incipient pentru ca, nu după multă vreme, dezamăgit şi revoltat să se retragă în atelier, singura realitate certă.

Vasile Kazar

Urmează cursurile Liceului „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei şi studii de desen liber la Sighet şi la Budapesta. Este admis la Şcoala Superioară de Arte Decorative din Budapesta dar nu frecventează cursurile. Imobilizat timp de doi ani într-un sanatoriu din Elveţia, lucrează gravură pe linoleum, pe care o expune la Cluj în 1930. Revenit în Maramureş, cutreieră satele, investigând o zonă de care va rămâne legat toată viaţa. Publică desene cu tematică socială în „Stânga” , „Crainicul Maramureşului” şi „Cuvântul liber” (1933-1934, 1936).

Debutează în 1932, iar în 1936 publică albumul cu 12 desene „Pita de mălai”, reproduse tipografic la editura Sonnedfeld din Oradea. Călătoreşte la Paris unde frecventează atelierele de la „Grande Chaumiere” şi expune la „Galerie Contemporaine” desenele originale din „Pita de mălai”.

În 1940 publică albumul „Moartea Pădurii” cu opt linogravuri, la Sighetu Marmaţiei. După expoziţia personală din 1942, la Budapesta, desene cu subiecte inspirate din viaţa ţăranilor maramureşeni, în 1944, este deportat în lagărele de concentrare naziste de către autorităţile horthyste din Transilvania de Nord.

După război (1945), expune desene în tuş în două expoziţii personale şi colaborează cu desene la Revistele „Contemporanul”, „Veac Nou” şi „Lumea”. În 1948, participă la expoziţia „Flacăra”, expoziţie ce semnifică începutul unei epoci dogmatice în arta românească, iar între 1948-1952, calificat drept „formalist” nu este admis în expoziţii. Din 1950 până în 1976 este lector şi apoi conferenţiar la catedra de grafică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unul dintre creatorii de şcoală în arta românească contemporană.

A lucrat sporadic gravură pe lemn şi linoleum. Încărcătura simbolică a compoziţiilor, marcate de un fior dramatic este subliniată de incizia fermă, colţuroasă, de sorginte expresionistă.

Vă invităm să-l cunoaşteţi pe Vasile Kazar prin colecţia de grafică a Muzeului Maramureşan expusă la sala de expoziţie a secţiei de Etnografie, str. Bogdan Vodă nr. 1, Sighetu Marmaţiei.

Autor, Alina Marincean




Cartea de rugăciuni (autor, prof. Aurelia Vișovan)

prof. Aurelia Vișovan
prof. Aurelia Vișovan

Era prin 1956… mama mea, învățătoarea Ana Chindriș, preda în vremea aceea la școala de la Câmpu Negru. Era o perioadă grea pentru familia noastră, cu multe dificultăți financiare și multă suferință din cauza autorităților comuniste. Tatăl meu, după detenția politică din ’48-’49 (executată în închisoarea Timișoara) nu a mai avut voie să lucreze în învățământ, a mers pe șantier, apoi s-a îmbolnăvit grav (avea să moară în 1958 la 50 de ani încă neîmpliniți…). Eu eram deja profesoară, contribuiam cu cât puteam la efortul familiei, dar aveam trei frați mai mici, încă elevi.

În fiecare dimineață, pe drum spre școală, mama participa la liturghie la biserica romano – catolică (se celebra încă în limba latină) și de aceea avea în poșetă o carte de rugăciuni. Nu și-ar fi închipuit niciodată că acea carte va deveni „corp delict” și-i va crea probleme mari.

Într-una din zile, mama ajunge la Câmpu Negru, intră în clasă și începe ora când, dintr-odată, intră o echipă de inspectori care i se adresează agresiv : „Tovarășa Chindriș, avem informații că faceți propagandă religioasă în școală!” (ceea ce contrazicea doctrina ateistă oficială a statului comunist) . Mama s-a speriat, a negat acuzația, au fost întrebați copiii, li s-au verificat caietele… nimic nu părea să confirme bănuielile. Dar… i s-a luat la percheziție poșeta și au găsit cartea de rugăciuni! Dovada era clară, de vreme ce luase cu ea cartea la școală înseamnă că avea intenția să-i „îndoctrineze” pe copii ! Cartea a fost evident confiscată, constituia o „probă”.

Nu s-au luat măsuri pe moment împotriva ei, dar ancheta a continuat. Au fost întrebați elevii dacă mama le citise din cartea respectivă, răspunsurile au fost unanim negative, alte dovezi n-au apărut. Cam o lună au ținut-o pe mama în tensiune amenințând-o cu sancțiuni disciplinare. Totul pornise de la o reclamație „binevoitoare”, iar autoritățile erau „vigilente”.

După ce lucrurile s-au mai liniștit, mama s-a dus la inspectoratul școlar raional (Sighetul era atunci capitală de raion) și a cerut înapoi cartea. Au purtat-o de mai multe ori până i-au dat-o, dar tot cu priviri piezișe și amenințări… Elevii de atunci ar avea acum 65-70 de ani; poate unii își mai amintesc momentul.

Presiunea ateismului oficial a continuat în învățământ în toată perioada comunistă – profesorii și învățătorii erau în mod special supravegheați dacă merg la biserică (unii au avut chiar necazuri mari din cauza asta), iar pentru elevi erau înființate așa-numitele „cercuri de ateism”. Și la noi, la „Dragoș Vodă” a funcționat un asemenea cerc, se pare, însă, că elevii n-au fost prea entuziaști…

prof. Aurelia Vișovan




Sighet – Profesorul dr. Nuțu Roșca a împlinit 86 de ani! La mulți ani! [AUDIO]

Profesorul dr. Nuţu Roşca s-a născut în ziua de 17 martie 1932, în comuna Bârsana. Primele patru clase le-a făcut la şcoala din localitatea natală, după care a urmat gimnaziul în Sighetu Marmaţiei şi tot aici a studiat la Liceul „Dragoş Vodă”, unde a obţinut şi bacalaureatul. În anul 1968 a absolvit Facultatea de Filologie – Universitatea „Babeș Bolyai”, obţinând Diploma de licenţă în filologie. În 1972 a reuşit la concursul de admitere la doctorat la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1978 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie.

A fost cadru didactic la mai multe şcoli din localităţile: Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Iapa. În Sighetu Marmaţiei a predat la Şcoala Nr. 2, la Liceul Pedagogic, la Liceul Industrial nr. 2, la Liceul „Dragoş Vodă”. S-a pensionat în 1994. Profesorul Nuţu Roşca a fost şi director de şcoală, îndrumător la lucrări de gradul I, lector la Universitatea Populară din Sighetu Marmaţiei. A fost timp de mai mulţi ani preşedinte al Cenaclului literar „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei, prim epitrop al Catedralei Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Sighetu Marmaţiei, preşedinte al Societăţii Filologice din Sighetu Marmaţiei, redactor la publicaţiile „Speranţa”, „Dor” şi „Ţara Maramureşului”, deputat eparhial în patru legislaturi. Profesorul Nuţu Roşca a făcut cercetări de specialitate, a publicat studii de lingvistică, literatură şi istorie laică şi bisericească, a susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane, conferinţe, congrese, organizate de biblioteci, muzee, inspectorate şcolare, universităţi şi alte instituţii laice şi bisericeşti.

A fost distins cu titlul de “Cetățean de onoare” al Sighetului în anul 2012!

Vă invităm să ascultați un interviu cu dl. profesor dr. Nuțu Roșca, realizat de „Salut, Sighet!” în anul 2017:

Profesorul Nuțu Roșca a publicat 25 de cărţi, a colaborat la publicarea altor cărţi împreună cu alți autori, a publicat numeroase studii şi articole, a susţinut comunicări ştiinţifice la multe simpozioane de interes local, dar şi național. Despre domnia sa au publicat referinţe importante personalităţi ale culturii românești.

Dintre cărțile publicate amintim: Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, 164 p., ed. a II-a, Tipografia Aska Grafika Sighetu Marmaţiei, 2006, 192 p, Mănăstirea Bârsana. Album, Tipografia Marinex, Baia Mare, 2000, 56 p., Mănăstirea Săpânţa – Peri, Tipografia Marinex Print, Baia Mare, 2003, ed. a II-a, 2007, 130 p., Onomastica din Valea Izei, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş, Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2003, 350 p., Lirică populară din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2005, 258 p., Zbor de rândunică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, 108 p., Fluviul Timpului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 156 p., Mănăstirea Bârsana, Tipografia Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2008, 250 p., Urcuş spre minune, Tip. Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2010, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş, Tipografia Aska Grafika, 2015 etc.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Salut, Sighet!

N.r. Mulțumim domnului prof. Ovidiu Roșca pentru o parte dintre fotografii!




Exclusivitate – Amintirile triste ale unui fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” (autor, Gheorghe Bărcan, S.U.A.)

prof. Gheorghe Bărcan

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.




Pictorul și scenograful sighetean Gheorghe Codrea a împlinit 90 de ani. La mulți ani, Maestre!

Gheorghe Codrea s-a născut la Sighet (02 martie 1928), în urmă cu 90 de ani. Are un fiu, Dan, arhitect, stabilit în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.

Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris etc.

S-a remarcat și în pictură, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate (Iugoslavia, Germania, Anglia).

La mulți ani, Maestre!

Salut, Sighet!




Sigheteanul prof. univ. dr. Ioan Opriș, coautorul cărții „The Physics of the Mind and Brain Disorders”, își trăiește visul! (autor, Ion Mariș)

Ioan Opriș

Noi îl considerăm sighetean, deși s-a născut la Bârsana și a copilărit în Glod, cunoscut ca satul fraților Petreuș. A urmat clasele primare la Sighet, la Școala generală nr. 3 (clasele I-III), a continuat la Școala Generală nr. 4 (clasele III-VII) și Școala Generală nr. 2 (clasa a VIII-a), dar a ales să continue studiile liceale la Cluj, la Liceul Energetic. Era un elev cu o inteligență nativă, ambițios, dornic de cunoaștere și focalizat pe latura realistă a vieții. A dat examen și a fost admis la Facultatea de Fizică din cadrul Universității București pe care a absolvit-o cu notă maximă. La sfârșitul facultății a fost repartizat la Sighet ca profesor, astfel… drumul vieții l-a readus acasă. A profesat timp de opt ani ca profesor de fizică la Liceul „Dragoș Vodă”, contribuind la educarea mai multor generații de elevi, mulți dintre discipolii săi au urmat studii universitare și chiar doctorat în Fizică.

În anii ’80 România era izolată, nu erau permise studiile în afara țării dar, după revoluție, s-au deschis porțile. Și el, Ioan Opriș , și-a deschis aripile spre noi orizonturi ale cunoașterii. Deblocându-se cursurile doctorale de la Facultatea de Fizică București, profesorul universitar Gheorghe Ciobanu i-a propus să se înscrie la doctorat. Dorind foarte mult să progreseze profesional, s-a reîntors la Facultatea de Fizică din București ca asistent și lector universitar, doctorand. Și-a ales o temă de doctorat revoluționară în domeniu, iar practica și colectarea de date necesare tezei de doctorat le-a realizat în Japonia, la Institute of Technology din Tokyo. În anul 1994 și-a luat doctoratul dar, era hotărât să nu se oprească la atât, își dorea să continue la marile universități ale lumii din SUA, a luptat, a muncit și a ajuns acolo.

În anul 1995 și-a asumat „visul american” care nu a fost deloc ușor dar, a reușit! A urmat cursuri postdoctorale universitare la două dintre universitățile de top din SUA, universitățile Yale și Columbia, apoi a făcut cercetare tot în SUA la universitățile din Wake Forest și Duke. În prezent este profesor asociat la Universitatea Miami și face parte din echipa „Miami Project to Cure Paralysis”, un proiect revoluționar în care colaborează cu oameni de știință din SUA și din lumea largă într-un domeniu fascinant: neuroștiința și fizica minții. De fapt, ultima carte apărută la sfârșitul anului 2017 la celebra editură Springer Nature (USA), scrisă împreună cu un alt om de știință de nivel mondial, profesorul Manuel F. Casanova de la University of South Carolina-SUA, chiar așa se numește: „The Physics of the Mind and Brain Disorders” („Fizica Minții și Tulburările Creierului”). Recenzii despre acest volum au apărut în numeroase publicații internaționale, provocarea pe care și-o asumă prof. univ. dr. Ioan Opriș poate revoluționa cercetarea minții umane și poate depăși bariere aparent impenetrabile. Pe coperta cărții apar aprecierile a doi dintre cei mai celebri oameni de știință din lume, profesorii Joaquín M. Fuster, M.D., Ph.D., Distinguished Professor of Cognitive Neuroscience, UCLA Medical School și Apostolos P. Georgopoulos, MD, PhD, Regents Professor of Neuroscience, University of Minnesota.

Sigheteanul Ioan Opriș nu a uitat de unde a pornit și, dorind să ajute învățământul românesc, a acceptat și postul de profesor universitar la Facultatea de Medicină Veterinară București. Tot pe planul realizărilor profesionale se remarcă prin numeroase lucrări și cărți de specialitate publicate, prin participarea la numeroase conferințe internaționale. Este editor la revista „Frontiers in Neuroscience” din Elveția unde, în iunie 2017, a luat premiul „Frontiers Spotlight Award 2017” și este vicepreședinte al Academiei Româno Americane (ARA).

Ne cunoaștem de mulți zeci de ani, din „epoca de aur”, perioadă pe care elevul Ioan Opriș de-atunci o blama cu toată… patima. Ioan Opriș este un om ce nu acceptă monotonia vieții, își caută și „inventează” consecvent provocări și, mai ales, luptă pentru depășirea limitelor cunoașterii. Cu multă amabilitate a acceptat să purtăm o discuție deschisă, pentru a ne aminti și a aminti nu doar celor care-l cunosc, că rămâne fiul Maramureșului.

Ion Mariș (IM): Stimate domnule profesor universitar dr. Ioan Opriș, ne cunoaștem din… secolul XX. Au trecut destul de mulți ani de când ai părăsit orașul unde „se agață harta în cui”. Spune-mi sincer, ce ți-a oferit Sighetul, ce a însemnat pentru tine?
Ioan Opriș (IO): Sighetul este un loc aparte, locul unde am copilărit și mi-am format abc-ul cunoașterii.

IM: Ce amintiri „extreme” te leagă de Sighet?
IO: Nu știu dacă amintirile mele sunt „extreme”, sunt amintiri legate de o lume care nu mai este, de oameni deosebiți și de profesorii mei.

IM: Știu că păstrezi o specială amintire unor profesori care te-au înțeles și te-au apreciat în mod deosebit. Ce nume îți vin instantaneu în minte?
IO: Tocmai am amintit de profesorii mei cărora le port o amintire deosebită. Domnul Petru Grigor, a fost profesorul meu de fizică care m-a „făcut” olimpic în clasa a VIII-a. Dirigintei mele, d-ra Irina Buftea, profesoara de istorie educată în pension francez, de la care am învățat despre Alexandru Macedon, istoria antică, modernă și contemporană, doamna Coca Iusco de la care am învățat biologia de liceu în școala generală și să navighez pe oceanele lumii (pe hartă) alături de căpitanul Cook, domnul Gheorghe Bilașcu, de la care am deprins viziunea în spațiu, le port mult respect. Nu pot să nu le amintesc și pe d-nele învățatoare Borca Stanca de la Școala Generală nr. 4 și pe Viorica Batin de la Școala Generală nr. 3, a căror lectură a basmelor m-a fascinat. Totuși, cu domnul profesor Petru Grigor am avut o relație apropiată și după ce am devenit la rândul meu profesor de fizică. Era un geniu în educarea tinerilor olimpici și nu numai, era un prieten adevărat … la modul absolut al cuvântului. Prin această carte „Physics of the mind and brain disorders” aș dori să-i arăt că germenii științei pe care i-a plantat Domnia sa în mine, își aduc rodul și să-mi exprim recunoștința pentru acea „cuantă” de enegie intelectuală pe care mi-a dăruit-o.

IM: Dintre foștii elevi de la Liceul „Dragoș Vodă”, ai vreun discipol care s-a circumscris pe traiectoria Fizicii?
IO: Da, chiar zilele trecute am fost contactat de fostul meu elev, Ioan Bălin din Budești, care a absolvit Facultatea de Fizică de la Universitatea din Iași, a obținut doctoratul în Fizica Atmosferei la Institutul Politehnic Federal din Lausanne, Elveția, iar acum este conferențiar la Școala de Ingineri din Yverdon și director la EnviroScopY SA – Elveția.

IM: Cum se explică ascensiunea ta spectaculoasă?
IO: Nu știu dacă există o rețetă, este mai degrabă aplicarea metodei pașilor mărunți și multă muncă pentru a fi la curent cu toate noutățile din domeniu. Totuși, am fost privilegiat cu un conducător de doctorat (profesor univ. dr. Gheorghe Ciobanu) care a studiat la rândul său în SUA și care a știut să mă îndrume atât ca student cât și ca doctorand pe direcția performanței.

IM: Ai fost, în “epoca ceaușistă”, studentul profesorului Alexandru Glodeanu, la Facultatea de Fizică din București. Cum a fost colaborarea cu profesorul cu rădăcini maramureșene?
IO: Domnul Director Glodeanu a fost mentorul meu nu numai în studenție ci și mai târziu când, la sugestia domniei sale, m-am înscris la doctorat la domnul profesor univ. dr. Gheorghe Ciobanu, „cel mai bun profesor din Facultatea de Fizică” din București. Domnul Profesor Ciobanu a fost cel care m-a îndemnat să mă pregătesc pentru admiterea la doctorat, în Decembrie 1989, când Bucureștiul era în plină revoluție, iar eu pierdusem speranța că voi mai deveni om de știință.

IM: Cum ai ajuns la… fizica minții?
IO: Academicianul Șerban Țițeica definea fizica ca fiind un „produs al fizicienilor”, iar ultima frontieră a cunoașterii este mintea umană și, singura știință care o poate aborda este fizica. Mintea este un fenomen fizic având la bază celula nervoasă cu microcircuitele neuronale și undele de natură electrică și magnetică ce se propagă pe straturile corticale și buclele subcorticale din creier.

IM: Pentru publicul larg te-aș ruga să sintetizezi conceptul – concert al volumului „The Physics of the Mind and Brain Disorders”.
IO: Sigur că da. „Fizica Minții” demonstrează că creierul este un sistem biofizic care constă din sute de miliarde de elemente (neuroni) care sunt interconectate pentru a forma microcircuite și bucle/circuite neuronale sau câmpuri neuronale organizate ierarhic în care distribuția de potențiale electrice formează un sistem dinamic pe mai multe frecvențe/unde. Sistemul este organizat anatomic pe baza unei arhitecturi ierarhice a modulelor corticale (straturi și minicolumns -> microcircuite), nuclee subcorticale (ganglioni bazali, talamus -> bucle cortico-subcorticale), trunchiul cerebral și măduva spinării.

Cartea este organizată în 34 de capitole și demonstrează că legile fundamentale ale fizicii (cum ar fi simetria și legile de conservare a energiei, sarcinii electrice etc) sunt implicate în emergența minții. Mintea este un sistem foarte complex, cu entropie minimă, care funcționează pe baza unei dinamici ierarhic organizată. Arhitecturile ierarhice discrete dar foarte complexe ale creierului și dinamica funcțiilor superioare ale minții sunt supuse unor vulnerabilități care pot duce la tulburări disfuncționale și debilitante. De asemenea, cartea susține că elucidarea completă a funcționalității creierului/ minții reprezintă cea mai mare provocare din știință.

Semințele acestei cărți au încolțit în mintea mea de student în timp ce creierul opera cu concepte de Fizică Cuantică pentru a înțelege mișcarea electronilor pe nivelurile energetice cuantificate ale atomului. Ce analogie izbitoare cu neuronii din cortexul prefrontal al creierului uman care trimit trenuri de potențiale de acțiune peste straturile corticale, sărind de la straturile supra-granulare până la straturile infra-granulare. Practic, mintea, creierul și materia se împletesc într-un joc elegant cu reguli de bază similare.

IM: Ești român și uneori, față de naționalitatea noastră se manifestă diverse restricții și adversități. Ai simțit acest fenomen în cercurile externe în care ai activat?
IO: Da, desigur, și nu este plăcut.

IM: Einstein spunea că omul nu trebuie să se supună Statului. Cât de mult te-a sprijinit sau te spijină statul pe drumul cercetării, al științei?
IO: Statul Român m-a sprijinit cu bursa de student. Nu aș dori să vorbesc despre actualii reprezentanți ai statului.

IM: Care sunt țintele tale pentru următorii ani?
IO: Să fiu sănătos și să pot face știință.

IM: Mobilitatea oamenilor de știință în acest secol este remarcabilă. Globalizarea are doar părți bune?
IO: Da, dacă ai susținere financiară poți să faci turism științific, dar prefer știința și mai puțin turismul. Este destul de incomod prin aeroporturi cu atâtea controale din cauza terorismului internațional. Nu, globalizarea nu este doar benefică, în realitate exista și „bisericuțe” cu interese peste tot în lume. Românii au un dezavantaj – nu sunt uniți, deoarece nu au înțeles conceptul de sinergie sau… ajutor reciproc.

IM: Cine va stăpâni lumea?
IO: Va mai rămâne ceva de stăpânit după atâtea acte de terorism?

IM: Ești în cele mai importante baze de date științifice ale lumii, te poți mândri cu un parcurs excepțional în viață. Ce atuuri ai avut?
IO: Munca și uneori un dram de șansă, alteori ghinioane care m-au făcut să mă regrupez. Atuul meu a fost exemplul ce l-am avut în oamenii care m-au format: Domnul prof. univ. Dr. Gheorghe Ciobanu de la Universitatea Bucuresti si Domnul prof. Petru Grigor care mi-a dat încredere în propriile forțe „de spartan”.

IM: Einstein spunea că „știința este un lucru minunat, dacă nu trebuie să-ți câștigi traiul de pe urma ei”. Cum tăiește azi un om de știință?
IO: Trăiește modest, asta este realitatea cam peste tot în lume. Oamenii de știință ar trebui să fie plătiți cu greutatea lor în aur. Un impresar de fotbaliști câștigă cât 100 de profesori universitari, este corect? Progresul societății nu vine din fotbal.

IM: Dacă nu ne „oferea” istoria o schimbare socială majoră în anul 1989, unde crezi că te-ai fi aflat la ora asta?
IO: Cred că eram tot în Sighet.

IM: Dacă n-ai fi fost fizician, ce-ai fi fost?
IO: Medic neurolog.

IM: În ce proiecte te vei implica pe viitor?
IO: Mai multe proiecte în care tratarea bolilor creierului să se facă prin stimularea electrică și magnetică neinvazivă.

IM: În lumea noastră ultra-tehnologizată Dumnezeu își mai are locul?
IO: Bineînțeles, nu-l putem alunga pe Dumnezeu din propria-i creație, deși asta se tot încearcă. De fapt știm atât de puțin!

IM: Există „ordine” în ființa umană?
IO: Există! Legea a II-a a termodinamicii ne spune că sistemele materiale tind spre starea de dezordine maximă. Viața și mintea umană se bazează pe un grad ridicat de organizare a materiei vii.

IM: Cum se va încheia secolul XXI, dând credit previziunilor unui fizician?
IO: Fenomenele neliniare nu pot fi prevăzute.

IM: Stimate domnule profesor, stimate prieten, mulțumesc pentru discuție și pentru sinceritatea răspunsurilor tale și-ți doresc în numele ziarului nostru on-line “Salut, Sighet!” să deschizi cât mai mult mintea… universului!
IO: Mulțumesc mult.

Autor, Ion Mariș

Notă: În fotografie, în centru, prof. univ. dr. Ioan Opriș prezent la decernarea premiului Frontiers Spotlight Award 2017 Lausanne, Elveția.




Sighet: Flori, maratonista dintre flori! (autor, Ion Mariș)

Sigheteanca Florica – Ionela Neneștean s-a născut iarna, în februarie, dar natura muncii ei și destinul o răsfață, zi de zi (nu doar de ziua ei!), cu multe flori. La florăria din centrul Sighetului, unde-și desfășoară cu dăruire activitatea, îi puteți admira panoplia impresionantă de medalii. Și de asta prietenii o dezmiardă… Flori! FIN (adică Florica Ionela Neneștean) a absolvit Liceul „Dragoș – Vodă”, Facultatea de Studii Europene – Relații Internaționale (UBB Cluj-Napoca) și Facultatea de Știința și Ingineria Mediului (UBB Cluj Napoca). A revenit totuși acasă, la Sighet. Oare de ce? Are o pasiune extremă: cursele de maraton. Chiar, de ce?

Ion Mariș (IM): De ce alergatul, Flori?
Flori – Ionela Năneștean (FIN): Fiind o fire activă, iubitoare de activități sportive și natură, nu a fost ceva ieșit din comun să mă regăsesc și să fac o pasiune pentru alergare.

IM: Când ai început să alergi… “serios”?
FIN: Totul a început acum 5 ani din dorința de a avea o viața sănătoasă și activă. Fiind la studii în Cluj, oraș mare, cu multe competiții sportive, printre care și multe concursuri de alergare, m-am înscris în Octombrie 2013, la Crosul Făgetului, proba de semimaraton, 21 de km de alergare prin pădurea Făgetului. După acest concurs m-am îndrăgostit iremediabil de acest sport. Proba mea preferată este maratonul.

IM: Ce concursuri ai la activ?
FIN: Am participat la maratoane atât în țară cât și în străinătate. Am alergat traseul parcurs de Pheidippides, de la Maraton la Atena, în noiembrie 2015, la Maratonul Clasic din Atena. Am mai participat și la Maratonul Standard Chartered din Dubai în ianuarie 2016.

Am alergat la concursuri caritabile (Wings for Life World Run și Aiud Maraton), maratoane istorice (Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc, Maratonul Zăpezii), maratoane de trail (Ecomarathon, Maraton Piatra Craiului, Maraton Apuseni).

Aș mai enumera și câteva maratoane din 2017, alergate în țară, cu rezultate notabile: Maratonul Internațional Wizz Air Cluj Napoca (am fost la a patra participare și am ajuns pe locul 4 la general feminin și locul 3 la categorie de vârstă, feminin), Maratonul “Bate Toaca” din Ceahlău (locul 3 la categorie de vârstă, feminin), Maratonul Ciucaș X3, din Ciucaș (locul 2 la categorie de vârstă), Maratonul Via Maria Theresia, din Călimani (locul 4 general, feminin și locul 1 la categorie de vârstă, feminin).

IM: Se pare că, din punct de vedere sportiv, anul 2017 ți-a fost benefic!
FIN: 2017 a fost un an competițional plin de podiumuri și asta se datorează și faptului ca din februarie 2017 am început să fiu antrenată și îndrumată de către doamna antrenoare Ana Hecico, un om deosebit, care ne pregătește cu pasiune și mult suflet. Fac parte din Clubul Sportiv privat “Școala Alergării” condus de doamna antrenoare Ana Hecico.

IM: Am auzit că ai pornit cu… viteză și-n anul 2018. Despre ce este vorba?
FIN: Am început și acest an cu dreptul (zâmbește)! În 28 ianuarie, luna trecută, în cadrul Campionatului Mondial de Triatlon de la Cheile Grădiștei, am participat la Campionatul Național, proba de triatlon pe echipe (alergare, bicicletă și ski fond), împreună cu Judith Nemet – bicicletă, Ana Hecico – ski fond și eu, alergare. Și-am ajuns exact… pe locul 1!

IM: De ce n-ai ales – după finalizarea studiilor – să rămâi la Cluj?
FIN: Îmi place foarte mult Clujul, dar este un oraș prea scump pentru un tânăr absolvent de studii superioare, fără experiență în domeniu. Așa că… am revenit acasă unde aveam un loc de muncă asigurat în business-ul rudelor mele (râde)! Deh, un pic de nepotism nu strică!

IM: Ce-ți dorești pe viitor, în viață?
FIN: Îmi doresc să alerg în continuare din plăcere, până la adânci bătrâneți. Sportul ne șlefuiește forma fizică și psihică.

IM: Mult succes, Flori, și să aduci la Sighet cât mai multe trofee!… și… pentru că în 12 februarie va fi ziua ta, din partea echipei “Salut, Sighet!”: La mulți ani!
FIN: Mă voi strădui să mai aduc trofee! Vă mulțumesc pentru urări!

Ion Mariș




Sighet – Album „uitat” de liceu! (1978)

Elevi de la Liceul „Dragoș Vodă” Sighet, figuranți în filmul artistic „Ultima frontieră a morții” (regia Virgil Calotescu, cu Ion Dichiseanu, Emanoil Petruț, Mariana Mihuț). Fotografie din timpul filmărilor de la Moisei din anul… 1978!

N.R. Fotografie din colecția privată Ion Mariș




Teatrul sighetean de altădată – INTERVIU cu doamna prof. Aurelia Vișovan

Red.: Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, sighetenii vă cunosc mai ales prin cele 4 decenii de activitate la Liceul “Dragoș Vodă” unde ați predat matematica și o vreme fizica, îndrumând un număr mare de elevi, care vă poartă peste ani un deosebit respect. Mai puțină lume, însă, cunoaște pasiunea dvs. pentru teatru și frumoasele realizări pe care orașul nostru le-a avut în acest domeniu cu o jumătate de veac în urmă…
A.V.: La început a fost o obligație, pe parcurs a devenit o pasiune. Trebuia să facem muncă culturală pe gratis în timpul liber, la început am recitat poezii în cadrul cenaclului “George Coșbuc”, apoi am fost cooptată în 1955 în trupa de teatru a Casei de Cultură, pentru un an de zile. Apoi m-am alăturat trupei de teatru a Sindicatului Medicilor unde am avut o activitate mai îndelungată. Totul s-a încheiat în 1968, când, având deja copii mici, a trebuit să renunț definitiv. Mi-a plăcut foarte mult, am pus mult suflet în teatru, dar a fost și foarte greu pentru că nu am vrut ca munca mea de profesoară să aibă de suferit. De aceea de multe ori îmi pregăteam lecțiile noaptea… Reprezentațiile noastre au fost la Sighet, la Sala Studio, dar am avut și turnee în alte localități : Vișeu de Sus, Baia Mare, Satu Mare, Dej…

Red.: Cine erau colegii cu care ați colaborat și care, în afara carierei profesionale s-au dedicat, ca și dvs., cu succes, și teatrului ?
A.V.: De la Casa de Cultură mi-i amintesc pe Mărioara Leordean, Andrei Calogherato, Ica Izvoranu, Alexandrina Năstase… iar din echipa medicilor pe dr . Circa, dr. Ursu, dr. Moigrădean cu soția, dr. Pârvu, dr. Vlad, dr. Pop Dionisie, dr. Miron ( vecinul nostru de lângă gară, unde locuiam atunci), prof. Titircă, prof. Lică, prof. Pârșe….

Red.: Enumerați, vă rog, câteva din piesele în care ați jucat.
A.V.: Cu cei de la Casa de Cultură am jucat „O noapte grea” de Lucia Demetrius (cu care am luat premiul doi pe țară la un concurs al teatrelor de amatori), „Tania” de Arbuzov (ambele în regia directorului nostru Ludovic Brückstein), am pregătit și „Gaițele” de Kirițescu dar n-am mai ajuns să o jucăm…. iar cu echipa medicilor „Titanic Vals” și „Escu” de Tudor Mușatescu, „O scrisoare pierdută” de Caragiale și „Opinia publică” de Aurel Baranga (în care am avut 3 roluri).

Red.: Care a fost cel mai mare succes al trupei medicilor din Sighet ?
A.V.: Participarea la faza națională a Concursului teatrelor de amatori ale Sindicatelor, la București în 1961. Un moment de mare încărcătură emoțională, în juriu fiind actori celebri de la Teatrul Național, care ne-a oferit costumele și decorurile. Am prezentat „O scrisoare pierdută”, eu jucând rolul eroinei feminine Zoe. Deși nu am luat premiu, am fost foarte apreciați, maestrul Birlic – unul din giganții teatrului românesc – urcând pe scenă pentru a ne felicita călduros, ceea ce ne-a onorat într-un mod cu totul deosebit.

Red.: Regretați faptul că Sighetul nu are un teatru ?
A.V. : Categoric, da. Îmi amintesc cu cât drag mergeam la teatru când eram studentă la Cluj și la București, deși buzunarul nu-mi permitea decât cele mai ieftine bilete. Cred că teatrul este foarte important pentru viața culturală a unei localități, pentru evoluția intelectuală a tinerilor.

Cinematograful, televiziunea, și mai nou internetul au avut fiecare perioada de glorie, captând atenția generațiilor respective.Teatrul însă nu va dispărea fiindcă are ceva ce nu poate fi înlocuit – contactul direct între sufletul omului din sală și sufletul omului de pe scenă, precum și emoția colectivă ce se creează astfel. Gustul pentru teatru, ca și cel pentru operă și muzica clasică se cultivă, se educă.

Red.: În numele cititorilor “Salut, Sighet ! “, vă mulțumim și vă mai așteptăm!




In Memoriam Grigore Hotico (1929-2017)

A trecut azi (18 nov. 2017) la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, domnul Grigore Hotico (domiciliat la Baia Mare), unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan” primii deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric.

Pentru ilustrarea biografiei sale, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu oferit de domnia sa în urmă cu câțiva ani.

Tinerii să caute istoria adevărată a țării
-interviu cu domnul Grigore Hotico –

Stimate domnule Grigore Hotico, sunteți unul dintre ultimii supraviețuitori ai „Frăției de Cruce” din Sighetu Marmației, organizație cu activitate intensă în perioada 1946-1948. Care era atmosfera în Maramureș la ora aceea și ce v-a determinat să vă angajați în lupta anticomunistă?
În evenimentele din 1945, când s-a încercat anexarea Maramureșului la URSS, eu nu m-am implicat personal fiind încă foarte tânăr dar țin minte că la noi în sat la Ieud s-au dat lupte armate și primarul Roibu i-a dezarmat pe activiștii ucrainieni. Satul nostru a fost atunci centrul rezistenței românești și asta am plătit-o scump în anii următori când prigoana comunistă s-a dezlănțuit la noi mai mult decât în alte părți. După 1948 tot satul nostru Ieud va deveni și focarul principal al rezistenței greco-catolice din Maramureș, plătind cu ani grei de temniță mai mulți preoți, călugărițe și credincioși.

Ca elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet am văzut cum treptat se instala atmosfera comunistă. Ca să nu putem merge duminica la biserică ni se programau de multe ori activități culturale sau sportive. Eu nu realizam încă gravitatea situației dar vedeam că noul regim punea în funcții oameni de nimic, majoritatea de origine străină. Pătrășcanu, a cărui vizită la Sighet mi-o amintesc, avea un discurs mai naționalist, dar va plăti pentru asta mai târziu.

Împreună cu colegii mei Vasile Dunca și Ștefan Deac am intrat în „mănunchiul de prieteni”, o ramură a Grupului Legionar Maramureș, condus de profesorul nostru Aurel Vișovan. Am participat la întâlniri pe grupuri mai mici, dar n-am apucat să devin „frate de cruce” fiind mai puțin avansat în pregătire.

Când și în ce condiții ați fost arestat?
Am fost arestat pe 22 august 1948. Eram cu Ulici Petru într-un magazin din centrul Sighetului. Am fost luat și dus la Securitate. N-am fost bătut atunci. Am primit numai o palmă, dar ce palmă grea ! De ce? Fiindcă mi s-a găsit în buzunar o fotografie a unei mătuși din București. Securiștii credeau că era vreo colaboratoare secretă de – a noastră.

Un securist pe nume Toth a observat că aveam curea și șireturi la pantofi. Pur și simplu nu mi se ceruse să le predau. Pentru el era însă un pretext foarte bun. M-a pus să fac 100 de flotări în praful gros ce era pe jos, m-a înjurat…După ce am terminat m-a pus să fac iarăși până am picat grămadă. M-a lovit puternic cu cizma în șale. Și azi, după mai mult de 60 de ani, mai simt durerea în șale…La închisoarea din Sighet am stat o saptămână singur în celulă, apoi câte doi și din noiembrie ne-au pus împreună pe toți 18.

Eu am primit o condamnare de 2 ani și 6 luni. Cu ceilalți împreună am trecut pe la Jilava și am ajuns la Târgșor. Acolo eu am fost repartizat la bucătărie așa că timpul a trecut destul de ușor. Având o pedeapsa mai mică de executat pe mine nu m-au dus la Canal ci la Gherla în decembrie 1950. În aceeași situație cu mine erau Ionică Ilban și Petrică Ulici. N-am știut noi ce ne așteaptă la Gherla. Doar câteva luni, dar ce experiență groaznică…Am primit o bătaie sora cu moartea. Un alt ieudean închis la Gherla, Ioan Bizău, a declarat sub tortură că eu aș fi povestit la Târgșor că tatăl meu a știut despre activitatea mea anticomunistă și nu m-a denunțat. Pretextul era foarte bun ca să fiu bătut și să mi se ceară să recunosc. Nu puteam însă să recunosc această minciună fiindcă ar fi însemnat să-l bag și pe tata în pușcărie…
Am fost eliberat în aprilie 1951, dar viața mea va fi permanent marcată de consecințele anilor de închisoare…

După eliberarea din închisoare ați mai fost urmărit ?
Am făcut 3 ani de armată la muncă, apoi în 1956 m-am stabilit în Baia-Mare. Securitatea mă urmarea la serviciu și pe stradă.

În 1959 am fost luat noaptea și dus la Securitate. Mi-au pus reflectorul puternic în ochi. Îmi lăsasem soția acasă singură. Era însărcinată și mă gândeam că n-o să mai apuc să-mi văd copilul. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, a venit un securist, mi-a tras câteva palme…am început să lăcrimez… Ofițerul Bob m-a întrebat ” „Ce faci dacă te contactează cineva ca să aruncați în aer Combinatul Chimic? ” Am calculat rapid că o asemenea persoană nu putea fi decât trimisă de ei așa că am răspuns prompt: ” Vin și vă spun” . Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte de groază n-am spus nimănui. Soției i-am spus o minciună. De-abia după Revoluție a aflat adevărul…

Veți împlini anul acesta frumoasa vârstă de 85 de ani. Ce îndemn dați tinerilor de azi?

Să caute istoria adevărată a țării. Altfel nu se poate pune o bază solidă pentru viitor.
Vă mulțumesc.

A consemnat preot prof. Marius Vișovan