In memoriam: Mihai BORODI (26.09.1950 – 09.05.2019)

Sculptorul Mihai Borodi s-a născut la 26 septembrie 1950 (Sighetu Marmației), a absolvit Liceului “Dragoș Vodă” și, din anul 2011, este Cetățean de Onoare al municipiului Sighet. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (din 1992).

Studii academice:
1969 – 1971 – Școala Tehnică de Arhitectură, București;
1978 – Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative, Bucureşti.

Activitate profesională:

1979 – 1992 – Muzeograf în cadrul Muzeului Maramureșean, Sighetul Marmației; AEI Sighetul Marmației; Primăria din Sighetul Marmației;
1992 – 2019 – liber profesionist; a locuit în ultimii ani, din 2002, lângă Dijon, Franța.

Expoziții personale:
1983 – Sighetul Marmației;
1993 – Braine-le-Comte, Belgia.

Expoziții de grup:
1978 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Kalinderu, București;
1979 – Expoziție de Sculptură, Galeria Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Maramureș;
1979 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Ivano Frankivsk, URSS;
1982 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Gyula, Ungaria;
1986 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Dalles, București;
1989 – Bienala de Sculptură Mică, Arad;
1999 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Negrești, Oaș;
2001 – Istanbul, Turcia; Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2003 – Bienala Internațională de Sculptură, Toyamura, Japonia;
2004 – București, România;
2005 – Dijon, Franța;
2007 – Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2008 – L’Essor, Dijon;
2009 – Fontaine-lès-Dijon, Franța; Museé Magnin, Dijon, Franța; Carroussel de Louvre, Paris; Baia Mare, România; Quetigny, Franța;
2010 – Shangai, China.

Lucrări monumentale:
1980 – Disc solar, lemn, parcul Liceului „Regele Ferdinand”, Sighet;
1986 – Arborele muzicii, Școala de Muzică, Sighet;
1989 – Acad. Dr. Ioan Mihaly de Apşa, marmură, Curtea Veche, Sighet;
1996 – Generalul Leonard Mociulschi;
1999 – Ion Buteanu, bronz, Piața 1 Decembrie 1918, Sighet;
2000 – General Leonard Mociulschi, marmură;
2007 – Apollinaire, piatră, Franța;
2018 – Mihai Eminescu (bust nefinalizat), Sighet, Maramureș.

Mihai BORODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo de Vinci” (Florenţa, 2016).

Salut, Sighet!

Foto: ”Salut, Sighet!”




#CNDV100 – Sigheteanul Ioan Dăncuș este coordonatorul celui mai mare laser din lume! (autor, Ion Mariș)

Ioan Dăncuș, fiul profesorului de matematică Ioan Dăncuș (azi pensionar), este un tânăr extrem de bine cotat în fizica europeană.

După absolvirea Liceului “Dragoș Vodă” în anul 1998, a urmat Facultatea de Fizică a Universității București și, evident, a obținut doctoratul în anul 2011. Lucrarea de doctorat “Nonlinear optics in nano-structures”, coordonată de Acad. Prof. V. I. Vlad, a fost apreciată cu distincția “Cum laude”.

Ioan Dăncuș n-a părăsit, din fericire, țara, își continuă munca aici, lângă București, în zona spectaculoasă a fizicii nucleare din complexul Măgurele. Ca o mică paranteză, la Măgurele am mai avut sigheteni cu rezultate deosebite, dar, în mod sigur, Ioan Dăncuș este unul dintre cei mai importanți oameni de știință care ne oferă ocazia să ne bucurăm că și din Sighetul nostru extrem de izolat se nasc minți luminate.

Completând biografia fizicianului nostru, menționez că la ora actuală Ioan Dăncuș mai este și profesor asociat la Universitatea Politehnică București (Facultatea de Științe Aplicate și Facultatea de Mecatronică) și la Universitatea de Vest Timișoara (Facultatea de Fizică), la programele de Master.

La ora actuală, Ioan Dăncuș lucrează oficial la Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară – Horia Hulubei (IFIN – HH) Măgurele, în cadrul proiectului ELI – NP (Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics) și, după cum menționam, se ocupă de implementarea celui mai mare laser din lume, realizat din fonduri europene, ce va fi axat pe cercetări la vârf în acest domeniu. Infrastructura ELI – NP de fapt va crea un super – centru european unde se vor face cercetări de fizică fundamentală, fizică nucleară inovativă, astrofizică și se vor pune bazele unor aplicații vizând materialele nucleare, managementul materialelor radioactive, știința materialelor, etc.

Se poate face performanță și în România?! Există domenii – de nișă sau nu – în care avem ceva important de spus? Ne va răspunde – în mod cert – sigheteanul de la Măgurele!

Ion Mariș (IM): Familia Dăncuș, cu vechi rădăcini maramureșene, are resurse în toate… domeniile? :))
Ioan Dăncuș (ID): Se pare că da. Bunicul a fost preot, tata este profesor de matematică, unchiul meu, Mihai, este unul din marii etnografi ai lumii. Din generația mea suntem împrăștiați pe toate domeniile, de la arhitectură la fizică.

IM: Pentru că suntem focalizați pe anul Centenarului dragoșist, spune-mi, te rog, cum îți amintești azi, sfârșitul sec. XX la Sighet, la ”Dragoș Vodă”!
ID: Noi eram o clasă foarte unită în de toate. Nu cred ca eram foarte diferiți de cei de astăzi doar că modurile de lucru erau diferite. Ne plăcea să învățăm la materiile care ne atrăgeau, uneori eram în competiție. Găseam o serie de motive să fim împreună și de foarte multe ori asta se întâmpla la liceu și după program, de la laboratorul de informatică la sala de spectacole.

IM: Ce te-a învățat liceul și pe cine “acuzi” de cele mai frumoase “pledoarii” pentru educație serioasă?
ID: Cred că cel mai important dascăl pentru mine a fost Ovidiu Roșca. Am învățat de la el o gândire structurată în algoritmi și asta mă ajută și în ziua de astăzi. Îmi amintesc cu plăcere și de profesoara de română Doina Voina: deși eram o clasă de reală mereu găsea un mod prin care să ne provoace și să dezvolte în noi o gândire critică.

IM: Ce înseamnă Sighetul, Maramureșul, pentru tine?
ID: E locul unde-mi aduc aminte de bunicii mei. Îmi e dor de poveștile și de perioada de când eram mici. E perioada de adolescență cu multe întrebări și o groază de timp pentru răspunsuri. Trebuie să recunosc că m-am îndepărtat de el și resimt agitația zilelor de astăzi.

IM: De ce a urmat – în parcursul tău educațional – Bucureștiul și nu… Clujul?
ID: Eu am vrut să vin la București pentru că am înțeles că Facultatea de Fizică de aici era mai bună pe vremea aceea. Și am mai avut un motiv despre care vă povestesc imediat.

IM: De ce fizica și nu alt domeniu poate mai… “modern”, mai… “cool”?
ID: Îmi plăcea foarte mult informatica dar am fugit de ideea de a-mi petrece toată viața în fața unui calculator. Am descoperit fizica împreună cu domnul profesor Cornel Vereș, care-mi era vecin și care a reușit să vadă în curiozitatea mea un motor pentru a mișca mecanismele necesare înțelegerii universului prin intermediul fizicii. Până să-l întâlnesc nu-mi plăcea deloc acest domeniu. Cred foarte mult în importanța oamenilor și a relațiilor în evoluția mea. Dacă nu-l întâlneam pe Cornel Vereș, cu siguranță drumul meu era diferit.

IM: Din unele mici istorisiri “discrete” despre activitatea ta din anii studenției, se pare că ai cochetat și cu… foto-jurnalismul. Ai fost tentat să mergi pe direcția jurnalismului?
ID: Dragostea pentru fotografie mi-a fost insuflată de unchiul meu, Mihai, încă de când eram mic și-l vedeam mereu cu aparatul de fotografiat la gât și îi admiram fotografiile din diversele albume. Era o plăcere pentru mine să stau în biblioteca lui și să mă uit ore în șir în albumele diverșilor artiști. Primul aparat l-am cumpărat din banii strânși din reciclat sticle (și cu o contribuție substanțiala de la tata). Mi-am dorit să fac fotografie de presă din liceu. Presa centrală este la București și din acest motiv mi-am dorit să fac facultatea la București. Fizica era doar o altă pasiune care să mă facă să înțeleg mai bine arta fotografică. Cred că e foarte important să te dedici domeniului pe care vrei sa-l practici. Din momentul în care am decis să fac fizică, prin cercetare în acest domeniu, am renunțat total la fotografie. Simțeam că dacă o să fac fotografie doar ca un hobby voi pângări arta fotografică și munca mea de până atunci și am decis să renunț complet. Nu-mi pare deloc rău. A fost o etapă boemă din viața mea și cred că a avut o contribuție majoră la construcția mea ca om.

IM: Când ai realizat că ești “destinat” performanței în fizică?
ID: Nu cred că am realizat acest lucru încă. Cred că, prin multă muncă și responsabilitate, pot să fac ceva pentru omenire prin acest domeniu dar nu cred că sunt destinat unei performanțe.

IM: Ai ajuns – în prima etapă – la Măgurele, la Institutul Național Pentru Fizica Laserelor Plasmei și a Radiației. A fost cea mai bună… ofertă?
ID: A fost o ofertă de nerefuzat. Lucram la diplomă în domeniul holografiei și într-o zi, profesorul mi-a aranjat o întâlnire cu Academicianul Valentin I. Vlad care conducea grupul de Optică Neliniară și Informațională din cadrul acestui institut. Acesta a scris prima carte de Holografie din România și o citisem în bibliotecă. Ne-am înțeles din primele clipe. Domnul Profesor Vlad a fost mentorul meu de atunci încolo. În primul rând, cum îi plăcea să spună, m-a recuperat pentru fizică, în acea perioadă fiind pe punctul de a mă angaja ca fotograf de presă. Toată perioada colaborării cu dânsul a fost pentru mine o perioadă de formare. El mi-a adus aminte de bucuria de a cunoaște universul prin intermediul fizicii. Dar tot de la el am primit o serie de lecții despre demnitate, colaborare și diplomație. Sunt cel care sunt astăzi și datorită lui.

IM: Și iată-te la ELI – NP, la Institutul Național ”Horia Hulubei”. A fost o selecție, o competiție, cum s-a întâmplat?
ID: Am trecut printr-un interviu de angajare. Nu a fost foarte complicat pentru că eram unul din puținii care aveau o specializare în laserele de mare putere. Oricum mă pregătisem pentru acest interviu citind cam tot ceea ce am găsit la acel moment disponibil despre proiect. Cred că una din lecturile cele mai interesante pentru pregătirea acelui interviu a fost ”The White Book of ELI Nuclear Physics” (o găsiți online pe site-ul nostru).

IM: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre importanța acestui proiect ELI – NP!
ID: Pentru comunitatea științifică acesta este centrul unde se va face cercetare de fizică nucleară folosind lumina. Avem cel mai puternic laser din lume la acest moment și se va construi și o sursă gama cu caracteristici unice în lume. Cred că unul din lucrurile importante pentru România este că demonstrăm că se poate.

IM: Cine sunt beneficiarii direcți și imediați ai cercetărilor voastre?
ID: ELI-NP va fi un centru de cercetare deschis oamenilor de știință din toată lumea. Întreg centrul este construit pe baza necesităților comunității științifice în acest domeniu. Din punct de vedere al cercetărilor, acestea vor fi dintr-o paletă foarte largă. Îmi place să spun că cercetătorii au două tipuri de întrebări: de ce? și cum?.

”De ce?” este partea care se referă la de ce este universul așa cum este. Este curiozitatea. Sunt întrebările fundamentale.

”Cum?” este partea care se referă la cum putem să facem. Este partea creativă. Este știința aplicată.

La ELI-NP, prin cercetările noastre, ne adresăm ambelor domenii. În știința fundamentală de exemplu, studiem modul de formare al particulelor din vid, materia întunecată, structura nucleară etc. Reușim să atingem granița cunoașterii și probabil vom reuși să ajungem să răspundem la întrebări pe care acum nici măcar nu le avem. În domeniul aplicativ ne dorim să studiem materiale în condiții extreme, de exemplu pentru călătoriile în cosmos. De asemenea, ne dorim să dezvoltăm aplicații pentru medicină, de la zona de diagnoză, prin imagistică medicală (surse noi, radioizotopi etc.) până la tratament, prin noi tipuri de fascicule pentru radioterapie.

Nu trebuie neglijat faptul că o serie de soluții pe care le dezvoltăm pentru desfășurarea experimentelor își pot găsi aplicații în viața de zi cu zi. Să nu uităm că internetul pe care-l știm astăzi a plecat de la CERN unde a fost dezvoltat pentru comunicarea dintre echipele de cercetare.

IM: Te întreb, și nu doar retoric: se poate face performanță în România și… unde?
ID: Da. Oriunde. Performanța cred că ține de o stare de spirit și de dorința de perfecționare. Trebuie doar să nu acceptăm starea de spirit ”merge și așa”. Se poate face performanță în inginerie de înalt nivel, în fizică, în informatică, în artă, dar cred că e foarte important să înțelegem că se poate face performanță în agricultură, în turism, în dezvoltare urbană. Există performanță la nivel de individ și performanță la nivel de echipe, de instituții. România are foarte mulți indivizi performanți. Eu am norocul să lucrez într-o echipă performantă.

IM: Ești și profesor asociat la două universități de prestigiu, din București și din Timișoara. Sunt interesați tinerii de domeniul… științei? Întreb asta deoarece era la un moment dat moda medicinei, dreptului etc. în topul carierelor pentru tineri.
ID: Există un foarte mare interes pentru inginerie, ceva mai puțin pentru chimie și ceva mai puțin pentru fizică. În acest moment, există o foarte mare cerere pe piața muncii pentru ingineri și asta se vede și în interesul tinerilor pentru acest domeniu. Cred că acum o carieră în domeniul IT este în topul tinerilor din România. Este oarecum păcat că nu se promovează mai puternic Fizica și modul în care aceasta îți poate deschide o carieră interdisciplinară. De exemplu, avem econofizica, știință care aplică metode din fizică în probleme de economie.

IM: Care sunt preocupările tale extra-job la București?
ID: În ultima vreme, sunt foarte puține. Ne-am mutat în afara Bucureștiului și atunci, majoritatea activităților în București sunt la sfârșit de săptămână și sunt în general dedicate Teodorei, fiica noastră. Film, teatru de păpuși, încă suntem la vârsta la care căutăm diverse activități care să ne placă. Îmi place foarte mult să merg la munte și sunt scafandru brevetat. Altfel spus, îmi place să explorez. În ultimul timp, însă, nu am mai avut timp de partea asta.

IM: Nu ai avut oferte din afara țării, nu te-au tentat “străinii”?
ID: Am avut oferte, dar mereu am avut o ofertă mai bună în țară.

IM: Care sunt avantajele cercetărilor voastre pentru România?
ID: În domeniul cercetării civile, cercetarea este globală. Cred că în ziua de astăzi, toți cercetătorii au colaborări internaționale și lucrează în echipe internaționale. Dacă este să vorbim de partea aplicativă, rezultatele cercetărilor, în general, sunt foarte rapid aplicate de o industrie locală care este capabilă să colaboreze cu centrele de cercetare și să integreze rapid rezultatele într-un produs. Și noi ne dorim ca în jurul ELI-NP să se dezvolte o industrie locală și sunt o serie de programe în acest sens. În acest context, cred că cel mai mare avantaj pentru România, în acest moment, este că dezvoltăm și păstrăm cea mai importantă resursă pentru o țară, și anume, resursa umană. România este un mare producător de resursă umană de înaltă calificare. Prin centrul ELI-NP începem să o păstrăm local.

IM: Coeziunea științifică europeană este… durabilă? Poate fi globalizarea…. sustenabilă?
ID: După cum spuneam, deja există o globalizare a științei. Cred că poate fi sustenabilă o globalizare făcută cu sinceritate și cu un scop comun. Orice comunitate se bazează pe contribuția indivizilor ei. Asta presupune ca fiecare individ să contribuie cu ce are mai bun pentru îndeplinirea scopului comun. De exemplu, comunitatea științifică are ca scop comun, cunoașterea. Pentru globalizare, cred că un scop comun ar putea să fie… nu știu.

IM: Percepi diferențe, pe palierul cercetării, între Măgurele – București și marile centre universitare din vestul Europei?
ID: Subfinanțarea cercetării din România a dus la o serie de lipsuri și la o mai mare încrâncenare și frustrare. Vestul Europei cercetează într-un mod mai relaxat și din asta rezultă un curaj mai mare în abordarea unor teme complexe.

IM: Cercetările voastre sunt vizate și de alte… industrii?
ID: O serie de cercetări sunt vizate de industria spațială, de exemplu. De asemenea, o serie de cercetări pot să-și găsească aplicații în testări nedistructive în tot soiul de domenii industriale.

IM: Ai și un brevet de invenție, “Method and system for generating an ultrashort pulse monitoring beam”. Să traduc: Metodă și sistem pentru generarea unui puls ultrascurt pentru monitorizarea razei. E bine? Mai pe înțelesul tuturor, cum poate fi utilizată practic invenția ta?
ID: Este o invenție de nișă. Poate fi aplicată în monitorizarea parametrilor pulsurilor laserelor de mare putere. În momentul în care aceste lasere vor fi mai răspândite, se poate ca și invenția mea să-și găsească o aplicație mai largă.

IM: Ai foarte multe articole interesante, apărute în foarte multe publicații cotate internațional și ai participat la diverse conferințe internaționale. Sunt conștienți cei cu care colaborezi, cei care te apreciază că ești… român? Este corect apreciată – în lumea științifică – România?
ID: Da și da. Dar, așa cum am mai spus, globalizarea există în știință. Pentru colaboratori e mai important din ce țară ești pentru că intră în contact cu o altă cultură.

IM: Pentru a ieși un pic din zona de “confort” a interviului, te rog să-mi spui în ce/cine crede un fizician?
ID: Cred în responsabilitatea noastră, a tuturor. Legat de o forță mai presus de… orice, sunt încă în căutare. Cred că răspunsul la astfel de întrebări poate să vină din exterior, prin cercetarea științifică sau din interior, prin credință. Cu toții suntem în căutarea adevărului.

IM: Noi, la Sighet, după cum bine știi, suntem la capătul lumii din… centrul Europei! :)) Ce șanse avem să ajungem – pe bune – în centrul Europei?
ID: Cred că cel mai important lucru pentru progres este educația și resursa umană. Asta este valabil peste tot în lume. Pentru Sighet? Nu am soluții clare, dar cred că trebuie să ne bazăm pe tradiții și să promovăm identitatea noastră. Cred că trebuie să ne amintim cine suntem și ce ne face unici. Pare ciudat, dar tocmai prin identitatea noastră o să descoperim cât de apropiați suntem de ceilalți și nu o să ne mai simțim la capătul lumii. De exemplu, prelucrarea lemnului este o artă tradițională care ne face cinste peste tot în lume, nu doar în Europa și ne apropie cultural de țările nordice dar și de Japonia, Corea și China.

IM: Ce puncte forte crezi că are Sighetul?
ID: Oamenii, natura și istoria.

IM: Spune-mi, după părerea ta, trei – patru nume “grele”, performeri, absolvenți de “Dragoș Vodă”!
ID: Din generația apropiată mie cred că sunt foarte mulți performeri pentru că-mi amintesc cât de mult ne plăcea ce facem. Asta, în final, duce la performanță. O să mă limitez la cei din mediul academic pe care-i am mai aproape: Marius Leordeanu, Marius Bilașco, Norbert Petrovici, Raluca Arba. Sunt convins ca sunt mult mai mulți, dar am pierdut eu legătura cu ei.

IM: Îți mulțumesc mult, Ioan Dăncuș! Succes în domeniul tău de excepție și-ți doresc să nu-ți uiți niciodată… rădăcinile!
ID: Mulțumesc și eu!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Directori de altădată: prof. Mihai Tomoiagă (1914 – 1989)

Mihai Tomoiagă s-a născut la 05 februarie 1914, Vișeul de Jos, într-o familie cu șapte frați, el fiind cel mai mare.

A absolvit Facultatea de Litere din București, secția Latină – Română, după absolvire fiind numit la un liceu din Ploiești, unde îl are ca elev pe Nichita Stănescu.

A fost repartizat ulterior în Sighetu Marmației, la Liceul teoretic (pe atunci) “Filimon Sîrbu”, devenit mai târziu “Dragoș Vodă”. A fost director al Liceului “Dragoș Vodă” în perioada 1946 – 1950 și profesor de latină tot aici în intervalul 1957 – 1976. Între anii 1950 – 1957 a predat la Liceul Pedagogic Sighet și liceele din Carei și Vișeu.

A desfășurat o activitate prodigioasă pe tărâm literar, având foarte mulți colaboratori, printre care amintesc pe Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Virgil Carianopol și criticul literar Alexandru Raicu.

A înființat Cenaclul literar “George Coșbuc”, al cărui fondator a fost împreună cu alți profesori de prestigiu din Sighet.

A scris două volume de poezii, “Dumbrava cu dor”, care a fost publicat, și “Flori de câmp”, care a rămas în manuscris. A scris 100 de sonete, care au rămas nepublicate.

A fost un împătimit al culturii limbii române și al limbii latine.

S-a stins din viață la vârsta de 74 ani, la data de 08 iulie 1989.

Silvia TOMOIAGĂ

Foto: arhiva personală a doamnei Silvia Tomoiagă




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea I)

Vă oferim prima parte din ”filmul” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Promoția 1997, diriginte, prof. Vasile Anișorac

O clasă din generația 1997 de la Liceul „Dragoș Vodă”. Diriginte, regretatul profesor Vasile Anișorac. Recunoașteți personajele? 🙂

 

Fotografie din arhiva prof. Dorina Ulici




Din nou la Sighet (prof. Aurelia Vișovan)

prof. Aurelia Vișovan

După 5 ani de refugiu și un drum greu și lung de întoarcere, în decembrie 1945 am ajuns din nou la Sighet, orașul nostru pe care-l părăsisem în 1940 în conjunctura dramatică a cedării Ardealului de nord.

Cum arăta orașul în ’45 față de cel pe care-l părăsisem în ’40 ? Fiind doar de șapte ani la plecare, amintirile mele erau puțin conturate, deci o comparație riguroasă nu puteam face. Totul era marcat de sărăcia de după război și semnele comunismului incipient. Am observat totuși existența unor clădiri noi pe care autoritățile maghiare le-au construit în anii de ocupație pentru funcționarii și muncitorii forestieri precum și eleganta clădire de la Grădina Morii (actualul hotel Marmația/ Grădina Morii).

Am observat însă o realitate mult mai dramatică – dispariția populației evreiești (cu excepția unui grup mai puțin numeros care s-a reconstituit din supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste). Bunica mea de pe Mociar cunoștea bine mai multe familii de evrei cărora le vindea zilnic lapte la domiciliu. Mi-a spus cum fuseseră masați în ghetto și apoi deportați.

Vecinul nostru de la Cămara (unde locuisem în ’40), domnul Gavaller, comerciant prosper înainte de război, se plimba singur și trist prin oraș. Mă uitam la el de la distanță… știam că din toată familia (părinții, soția și cele două fiice) doar el s-a întors de la Auschwitz. Fiica lui, Edith (eu îi spuneam Edita), fusese colegă de grădiniță cu mine. Aș fi vrut să-l întreb ce s-a întâmplat cu ea, dar n-am îndrăznit… mi-era frică de răspuns…

Mulți din copiii evreilor întorși din lagăre aveau să fie mai târziu elevii mei la Liceul “Dragoș Vodă”, pentru ca apoi, imensa majoritate să plece cu familiile spre Israel, S.U.A. sau în alte părți. Aveau să revină însă, în număr mare, la întâlnirile de 30, 40, 50 de ani… și să-și exprime, fără excepție, respectul și recunoștința față de profesorii sigheteni și față de învățământul românesc în general. Și bucuria mea a fost mare de fiecare dată…

Prof. Aurelia VIȘOVAN




„Iadul” de la Securitatea din Satu Mare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Torționarii vremurilor de urgie au organizat și administrat la Pitești un «iad» al detenției politice mai rău decât iadul, care rămâne unic în lume, după cruzimea în care au fost tratați «pacienții» acolo și blasfemia sub care acestea se petreceau. L-au transferat și în alte spații de detenție, într-o formă ceva mai puțin „draconică”, așa cum a fost la Gherla, Aiud, la Canal ș.a.; în realitate, aproape tot spațiul țării a trecut ca printr-un iad anticristic, într-o anumită interpretare a celor petrecute în «locațiile» lui. Amintesc încă de atâtea alte «iaduri celulare mai mici», în lanțuri, în ape, în întuneric și cu alte prezențe cumplite, în care au și «finalizat» victimele în atâtea cazuri. Unui astfel de «iad» i-am fost și eu «pacient» la Securitatea din Satu Mare, centru de anchete și surghiun de mare cruzime a județului Maramureș.

După o lună de anchete la Bistrița, unde situația oarecum s-a lămurit, am fost transferat din Regiunea Rodna, în Regiunea Maramureș, cu centrul de anchete la Satu Mare, cu torționari mai pregătiți, de nădejde. Colegii de liceu din lotul Popșa, arestați și ei îndată după plecarea mea de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca și protejatul nostru, eram cu toții de la Sighet și aveau toate materialele, dosarele, finalizate în anchetele de la Satu Mare.

Am fost anchetat acolo din 15 noiembrie 1951, până în 05 februarie 1952, deci aproape 3 luni. Aceeași agresare brutală ca și în cazurile precedente, cu apelative, insulte și amenințări de tot felul și cazarea în același gen de celule, sub același regim de înfometare cumplită și aceleași capcane, dar unele cumplit de greu suportabile și periculoase. M-au asigurat la fel, tot de la început, că ei o să afle tot și că o să ies de acolo curat, fără altă comparație; probabil, credeau că o să ies în realitate «curat murdar», dar am rămas și am ieșit numai curat, păstrând tăcere despre întâlnirile cu unii colegi pe la biserică, că făceam clandestin ore de religie cu alții, sau despre discuțiile ocazionale ce le purtam, acide, la adresa atâtor activități ideologice ce se organizau în școala, mai ales în cadrul UTC și despre orice trebuia a fi tainuit față de ei, de răul lor.

Cum mă și așteptam, ei au căutat să mă implice în tot felul de învinuiri și acțiuni subversive cu colegii și cu inginerul, cu intenția de a descoperi ceva nou. Mă aflam, de fapt, pe cărări bătătorite, lucrurile fiind oarecum lămurite la Bistrița; nu mă trimiteau ei acolo cu ele în confuzie și neclaritate. Trebuia să-mi reamintesc, însă, cu exactitate tot ce am declarat acolo și să susțin cu toată determinarea aceleiași poziții, să evit orice contradicție, care ar fi putut da un cu totul alt curs evenimentelor, anchetei; catastrofal. Am constatat că unele situații au fost chiar «clasate», ca și inexistente, cum ar fi problema adăpostului din casă, fiind adoptat cel de rezervă din șopron, ca și faptul că cel ascuns de noi a plecat atunci definitiv pe cine știe unde și nici gând că el ar fi revenit, sau că era acolo când l-au căutat, sub ochii lor, ceea ce era extrem de important. După cum am mai relatat, el a rămas ascuns la noi din 15.09.1948, până în 15.10.1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (!), până atunci când noi ne-am prezentat la securitate. Am rămas cu aceleași asumări de vinovăâii, deci că eu am adus inginerul în vizită la noi și am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară care s-a prelungit mai mult; aceasta a favorizat protejarea și tăinuirea tuturor celorlalți implicați în acest caz. La fel mi-am asumat convingător și cu satisfacție toate problemele religioase legate de cult, de frecventarea bisericii romano catoloice din apropierea liceului, despre care ei știau, așa cum am precizat și în anchetele de la Bistrița.

Acolo, într-o celulă mică și luminată difuz, am petrecut primul Crăciun «întemnițat», singur, cu discrete comunicări cu alte victime, prin semnale morse aproximative, cu urări festive scurte, astfel transmise pentru a nu depăși exteriorul celulelor. Un colind ușor, abia murmurat, de neauzit, de unul singur, mi-a adus, însă, atât de multă împăcare, bucurie și mulțumire, o încântare profundă cu multă căldură, care mă făcea să mă simt, parcă, într-o biserică, unde audiam un colind al unei mulțimi de credincioși, reuniți acolo într-o comuniune spirituală; parcă eram teleportat și scos din prizonieratul celulei și mă simțeam liber, însoțit de sunete, de clopote și colinzi. Se întâmpla, uneori, ca, în anumite situații, să simți și să trăiești anumite stări, evenimente, cu totul diferit de realitatea lor, în note incomparabile, în imagini aduse, date de o conjunctură sau alta.

Îmi veneau în minte frumoasele nopți de Crăciun din Săliștea de Sus, comuna unde mi-am petrecut copilăria, nopți în care lămpile la case nu se stingeau până în zori și, în Ajunul Marii Sărbători, peste tot răsuna corul colinzilor atât de frumoase și înălțătoare, care țineau toată noaptea. Amintirea acestor evenimente, de altădată, îmi aduceau multă liniște și pace, care mă făceau să mai uit unde mă găseam.

Mă trezește, însă, din această plăcută visare un securist, care, deschizând ușa, îmi spune: Ieși, banditule!

Dar însoțitorul mă ducea din «celula mea», nu spre anchetă, ci mă îmbrâncește mai departe prin niște labirinturi de subsol fără lumină, întunecate și, ceva mai jos, a deschis o ușă și m-a expediat înăuntru, lovindu-mă cu piciorul și spunând: aici ți-e locul, ticălosule! Am rămas încremenit acolo unde am aterizat și nu găseam în mine niciun impuls de mișcare; înăuntru era un întuneric beznă, un intuneric «albastru», cum se spune, și mi s-a oprit parcă și respirația, bătăile inimii. Unde mă aflam, de ce m-au adus aici? Era pământ pe jos și un miros greu, de canalizare; revenindu-mi oarecum, îmi era teamă să mă deplasez, pentru că nu știam ce se afla în fața mea: poate-i o groapă, un gol cu cine știe ce înăuntru și poate vor să mă «termine» astfel? Gândurile și toate simțurile mele erau în alertă maximă, așa cum se întâmplă mereu când ești într-o situație de mare pericol. Dar, deodată, am auzit ceva zgomote și m-am speriat și mai mult: nu eram singur și nu știam în ce companie mă gasesc, de «oameni» sau de alte animale?! Ascultând, însă, mai atent, am auzit o deplasare lipăită, târâtoare, multiplicată, care, împreună cu mirosul specific de acolo, m-au convins că mă aflam într-un spațiu care era și în proprietatea șobolanilor, probabil «animalele de casă» ale Instituției. Greu și extrem de periculos și eram convins ca ei știau aceasta și anume m-au adus acolo, în gândurile și ticăloșia lor diabolică. O probă de rezistență, de verificare! Mi-am întins mâinile în față și cu mersul târâș, m-am deplasat în direcția în care mă găseam; am dat peste o scândură, cam cât o ușă, după aprecierea mea, puhaba. Am continuat «prospectarea» până am ajuns la pereți și am constatat că eram într-o celulă în care dădeau galerii de șobolani, cu acel «mobilier» puțin și sărac: o tablă de scândură care era patul, așa cum repede am constatat.

A fost cea mai groaznică perioadă a mea din toată detenția, depășind și acele grele perioade de timp când abia mă ridicam și aveam mersul atât de nesigur și incert, de la Capul Midia. Atunci nu-mi era teamă, eram liniștit și „trăiam murind”, îndemn ce-l aveam mereu prezent și care, probabil, m-a și salvat. Dar acum, în bezna celulei, când mai stăteam în șezut pe cantul acelei scânduri, mă cuprindea o teamă cumplită; în „noaptea lungă”, cu zile și nopți reunite în acea întunecime, petrecută printre guzgani și anchetatori, în «interviuri» preferabile locației mele, mai ațipeam din când în când, pe scândura goală și jilavă, cu capul acoperit de zeghe, pentru protecție. Dar când somnul mă dobora, de fiecare dată eram trezit de agresiunea unei mușcături de șobolan; căutam să mă apăr de ei cu mâinile, aruncând câte pe unul de perete. Mai ridicam uneori acea tablă de scândură, o trânteam jos și zgomotul produs al acesteia îi mai alunga prin galeriile lor. S-au obișnuit, însă și cu aceasta, ca și cu bătaia din picior și prezența lor, mai aproape de mine, devenea mai îndrăzneață, mai agresivă. Veneau tot mai mulți și-mi era teamă de ei; tot plecau și iar veneau, după un program doar de ei știut. Mă speriam când, în «jocul lor», mă atingea câte unul și mă gândeam că, poate, or fi făcut festin pe cadavre umane. La un moment dat, mă puteau ataca în grup, în flămânzeala lor și nu știam cum m-aș fi putut debarasa de ei, cum aș fi ieșit din acea luptă. Dacă îmi venea rău și cădeam jos, situație posibilă sub tratamentul pe care mi-l aplicau, oare nu mă atacau cu agresivitatea lor, încă de viu, când mă puteau ucide? Eram frământat de aceste gânduri și mă simțeam și foarte rău, cu febră mare, aerul expirat fiind extrem de ferbinte, fierbinte foc, începând să vorbesc de unul singur și, în acel delir, am decis să merg la ușă, fără nicio convingere, așteptare, doar să fac ceva; ușa era «blindată», nu ceda, nu o puteam sparge cu pumnul, eram acolo în «siguranță»! Sprijinindu-mă de ea, am început să bat, să bat întruna, să fac zgomot mult. Cât timp a durat acțiunea nu mai știu, dar a venit un securist și, când a deschis ușa, m-am prăbușit jos, doar cu el în față, fără șobolani, cu o parte a corpului afară. M-a dus târâș spre «celula mea», în neștire și am căzut într-o adormire lungă, credeam eu, cu un somn recuperator pentru atâta nedormire și coșmaruri. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după aceea dar, când m-am trezit, m-am văzut predat de doi civili către niște milițieni și am crezut că era penitenciarul din Satu Mare. Dar, în realitate, era penitenciarul din Bistrița, unde m-au lăsat și nu cel din Satu Mare, penitenciar care mi-a asigurat un „adapost” pe 5 luni, în custodia altor personaje, a altor torționari (Referat DGSS-Reg. Rodna nr.81/3982, din 09 iunie 1952). Am aflat aceasta doar după lecturarea dosarelor de la CNSAS, mult mai târziu. Eram îmbrăcat cu hainele de acasă și nu știu când și cum m-au despărțit de zeghe și m-au îmbrăcat cu hainele mele, cât am fost în stare de inconștiență și nici cum m-au transportat de acolo la Bistrița. Reflectând târziu asupra acestei întâmplări, mi-am dat seama că starea aceea a mea n-a fost un simplu somn recuperator și că ea a fost de lungă durată, leșin sau cine știe ce adormire ciudată, nu știu ce a fost și de ce a fost determinată. A durat cred mai mult timp până când au decis și au organizat transferul meu, cu toate celelalte activități în acest scop și drumul lung până la Bistrița; m-au trimis de aici, în capitala județului Rodna, de care aparțineam, cu mașina, pentru că nu mă puteau transporta cu trenul, în văzul lumii, în starea în care mă găseam. Cred că nu am fost treaz și să mă fi adormit, pentru că mai ușor mă transportau cu trenul și un însoțitor la Bistrița, așa cum m-au și dus de la Bistrița la Satu Mare. Am dedus atunci că aceasta a fost starea mea «naturală», «normală», în netrezire prelungită. Când au decis să mă trimită «mai departe», spre capitală, am fost dus de la Bistrița la Deda, pentru acceleratul de «Satu Mare – București» și de aici confuzia, eu crezând, până târziu, că am urcat atunci în acel accelerat tocmai de la Satu Mare. Așa cum se întâmpla de multe ori, rememorând trăirile mai demult, cu evenimentele lor, am analizat acea stare de câteva minute premergătoare părăsirii «iadului» din acea celulă. Starea aceea de rău, cu febra excesivă cu care m-am trezit («febra mușcăturii de șobolan»), cu răni la picioare făcute de mușcăturile acestora, mi-au dat îndemnul de a merge spre ușă și să o tot lovesc, susținut. Acesta a fost de fapt gestul salvarii mele; eu mă aflam atunci pe frontiera dintre două lumi: o puteam părăsi pe «una» și să trec în «cealaltă». Au trecut doar câteva momente până când am cazut jos, în neștire, ajungând apoi în stare de inconștiență și acest lucru se petrecea și dacă rămâneam pe acea scândură mai departe și nu mă îndreptam spre ușă; doar că în acest caz mă aflam, cu starea inertă, la discreția șobolanilor flămânzi, iar acele animale grețoase ar fi avut un alt comportament, diferit totuși de cel al securistului care m-a scos afară, care nu m-a ucis și, foarte probabil, nu mai plecam din Satu Mare. Acel gând salvator, care a trecut peste somnolență, peste starea de rău, peste febră, peste toate, în neștire, a fost un strigăt al vieții, pentru apărarea ei, deși, dacă puteam gândi la «rece», eram convins că nimeni nu mă va auzi și nu se va deranja pentru mine, staționarea mea acolo fiind «asigurată», ușa era blindată! Era și foarte puțin probabil ca tocmai atunci să fi fost o coincidență cu deplasarea securistului spre ușă, pentru a mă întreba «cum mă simt», sau pentru transfer, el venind acolo în mod sigur din cauza zgomotului produs de bătăile mele disperate în ușă, care au fost mult amplificate prin rezonatorii acelei rețele subterane de acces din subsol, zgomot care le deranja liniștea și, dacă eram în stare să suport, poate mă și lovea, mă pedepsea… În situații din acestea deosebit de critice, în situații limită, de cumpănă, apar decizii care transced gândurilor tale prevestitoare de pericol și îți sunt transmise de undeva din altă parte și nici nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebarea cum s-a întâmplat (?), prin: Dumnezeu știe! Sunt adevărate minuni, când salvarea îți vine din exteriorul tău, ție rămânându-ți după aceea obligația de a o interioriza, conștientiza și a o strânge într-un buchet de adâncă recunoștință și mulțumiri către Domnul.

Am scapat de acolo dintr-un «iad» celular cumplit, dintr-un întuneric orb, cu vietățile lui scormonitoare și agresive, așa cum îi stă bine iadului!

Oare pentru ce m-au supus acestui tratament inuman, atât de diabolic? Mai ales că toate declarațiile colegilor mei negau apartenența mea la grupul lor: «nu a făcut parte din organizația «Tânărul Cuib» a lui Popșa» (fila 17 din dosar). Este, evident, o atrocitate înscrisă în calendarul lor, care mi-a pus nu numai sănătatea în pericol, ci chiar viața, ceea ce reprezintă o crimă majoră împotriva condiției umane și arată că acel tratament a fost desfășurat de niște monștri, niște mutanți umanoizi, transformări petrecute prin cine știe ce murdării subterane, precum aceea unde se aflau acele animale de casă ale lor. Nu cred că am fost primul și nici ultimul care a petrecut pe acolo acele momente de groază și, foarte probabil, au fost cazuri încheiate și altfel .

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

N. R. : Redacția „Salut, Sighet!” îi urează profesorului Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate, pentru a ne bucura cu articolele domniei sale.

 




Nostalgii din Sighetul de altădată și de mai apoi (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.




Vasile Kazar. Grafician şi pedagog… sighetean (autor, Alina Marincean)

Miercuri, 21 martie 2018, la Secţia de Etnografie a Muzeului Maramureşan din Sighetu Marmaţiei, a avut loc vernisajul expoziţiei Vasile Kazar. Grafician şi pedagog. Evenimentul a fost organizat la 20 de ani de la dispariţia lui Vasile Kazar pentru a-i onora memoria, viaţa şi activitatea. Cei care l-au cunoscut pe artist au avut oportunitatea să împărtăşească din intimitatea relaţiilor şi să deschidă noi perspective asupra vieţii şi creaţiei lui.

Vasile Kazar s-a născut la Sighetu Marmaţiei la 30 iulie 1913 şi a cunoscut abundenţa diverselor experienţe: de la copilăria lipsită de griji într-o familie înstărită de evrei intelectuali din Maramureş, la o maturitate plină de provocări şi o senectute încărcată de melancolii şi de izbânzi spirituale.

Victimă a holocaustului, a trăit direct infernul lagărelor naziste. Scăpat ca prin minune, a socotit această întâmplare ca fiind prilejul celei de-a doua naşteri. S-a convertit la creştinism şi a îmbrăţişat confesiunea catolică, a crezut, apoi, pentru o clipă, în pseudomesianismul comunismului incipient pentru ca, nu după multă vreme, dezamăgit şi revoltat să se retragă în atelier, singura realitate certă.

Vasile Kazar

Urmează cursurile Liceului „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei şi studii de desen liber la Sighet şi la Budapesta. Este admis la Şcoala Superioară de Arte Decorative din Budapesta dar nu frecventează cursurile. Imobilizat timp de doi ani într-un sanatoriu din Elveţia, lucrează gravură pe linoleum, pe care o expune la Cluj în 1930. Revenit în Maramureş, cutreieră satele, investigând o zonă de care va rămâne legat toată viaţa. Publică desene cu tematică socială în „Stânga” , „Crainicul Maramureşului” şi „Cuvântul liber” (1933-1934, 1936).

Debutează în 1932, iar în 1936 publică albumul cu 12 desene „Pita de mălai”, reproduse tipografic la editura Sonnedfeld din Oradea. Călătoreşte la Paris unde frecventează atelierele de la „Grande Chaumiere” şi expune la „Galerie Contemporaine” desenele originale din „Pita de mălai”.

În 1940 publică albumul „Moartea Pădurii” cu opt linogravuri, la Sighetu Marmaţiei. După expoziţia personală din 1942, la Budapesta, desene cu subiecte inspirate din viaţa ţăranilor maramureşeni, în 1944, este deportat în lagărele de concentrare naziste de către autorităţile horthyste din Transilvania de Nord.

După război (1945), expune desene în tuş în două expoziţii personale şi colaborează cu desene la Revistele „Contemporanul”, „Veac Nou” şi „Lumea”. În 1948, participă la expoziţia „Flacăra”, expoziţie ce semnifică începutul unei epoci dogmatice în arta românească, iar între 1948-1952, calificat drept „formalist” nu este admis în expoziţii. Din 1950 până în 1976 este lector şi apoi conferenţiar la catedra de grafică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unul dintre creatorii de şcoală în arta românească contemporană.

A lucrat sporadic gravură pe lemn şi linoleum. Încărcătura simbolică a compoziţiilor, marcate de un fior dramatic este subliniată de incizia fermă, colţuroasă, de sorginte expresionistă.

Vă invităm să-l cunoaşteţi pe Vasile Kazar prin colecţia de grafică a Muzeului Maramureşan expusă la sala de expoziţie a secţiei de Etnografie, str. Bogdan Vodă nr. 1, Sighetu Marmaţiei.

Autor, Alina Marincean




Cartea de rugăciuni (autor, prof. Aurelia Vișovan)

prof. Aurelia Vișovan
prof. Aurelia Vișovan

Era prin 1956… mama mea, învățătoarea Ana Chindriș, preda în vremea aceea la școala de la Câmpu Negru. Era o perioadă grea pentru familia noastră, cu multe dificultăți financiare și multă suferință din cauza autorităților comuniste. Tatăl meu, după detenția politică din ’48-’49 (executată în închisoarea Timișoara) nu a mai avut voie să lucreze în învățământ, a mers pe șantier, apoi s-a îmbolnăvit grav (avea să moară în 1958 la 50 de ani încă neîmpliniți…). Eu eram deja profesoară, contribuiam cu cât puteam la efortul familiei, dar aveam trei frați mai mici, încă elevi.

În fiecare dimineață, pe drum spre școală, mama participa la liturghie la biserica romano – catolică (se celebra încă în limba latină) și de aceea avea în poșetă o carte de rugăciuni. Nu și-ar fi închipuit niciodată că acea carte va deveni „corp delict” și-i va crea probleme mari.

Într-una din zile, mama ajunge la Câmpu Negru, intră în clasă și începe ora când, dintr-odată, intră o echipă de inspectori care i se adresează agresiv : „Tovarășa Chindriș, avem informații că faceți propagandă religioasă în școală!” (ceea ce contrazicea doctrina ateistă oficială a statului comunist) . Mama s-a speriat, a negat acuzația, au fost întrebați copiii, li s-au verificat caietele… nimic nu părea să confirme bănuielile. Dar… i s-a luat la percheziție poșeta și au găsit cartea de rugăciuni! Dovada era clară, de vreme ce luase cu ea cartea la școală înseamnă că avea intenția să-i „îndoctrineze” pe copii ! Cartea a fost evident confiscată, constituia o „probă”.

Nu s-au luat măsuri pe moment împotriva ei, dar ancheta a continuat. Au fost întrebați elevii dacă mama le citise din cartea respectivă, răspunsurile au fost unanim negative, alte dovezi n-au apărut. Cam o lună au ținut-o pe mama în tensiune amenințând-o cu sancțiuni disciplinare. Totul pornise de la o reclamație „binevoitoare”, iar autoritățile erau „vigilente”.

După ce lucrurile s-au mai liniștit, mama s-a dus la inspectoratul școlar raional (Sighetul era atunci capitală de raion) și a cerut înapoi cartea. Au purtat-o de mai multe ori până i-au dat-o, dar tot cu priviri piezișe și amenințări… Elevii de atunci ar avea acum 65-70 de ani; poate unii își mai amintesc momentul.

Presiunea ateismului oficial a continuat în învățământ în toată perioada comunistă – profesorii și învățătorii erau în mod special supravegheați dacă merg la biserică (unii au avut chiar necazuri mari din cauza asta), iar pentru elevi erau înființate așa-numitele „cercuri de ateism”. Și la noi, la „Dragoș Vodă” a funcționat un asemenea cerc, se pare, însă, că elevii n-au fost prea entuziaști…

prof. Aurelia Vișovan