Pot spune că aterizarea în Maroc a fost toamna, așa cum în mod obișnuit s-ar spune. Este însă foarte greu sa delimităm anotimpurile în acel spațiu, precum la noi. Regatul Maroc se află într-o mare varietate de forme de relief, cu multe zone climaterice, după poziția lor față de Oceanul Atlantic, față de Marea Mediterană, sau față de marile înălțimi ale munților Atlas, unii purtând căciula albă și în verile fierbinți, toride. Într-o zonă ninge, în alta se face plajă la Atlantic, la o distanță de mai puțin de 200 de km (!).

Să spunem, totuși, că am sosit într-o toamnă prelungită, secetoasă, unde de foarte mult timp n-a căzut picătură de ploaie. Norii se adunau, promițător, din când în când, pe cerul azuriu și atunci răsunau rugăciunile din Minaretele Moscheielor, de unde muzeinii chemau musulmanii la rugăciune pentru Allah; dar norii se împrăștiau peste Ocean și Mare, unde-și descărcau bogăția de ape și unde nu aveau nevoie de ea.

În lunile sepetembrie și octombrie ale acelui an, 1974, au pătruns zilnic spre cer rugăciunile, dar norii n-au lăsat să cadă ploaia pe sol. Mai târziu în acel an și în următorii, timpul s-a mai răcorit, a și plouat și au apărut și câțiva fulgi de nea, care au format un strat subțire de zăpadă, spre bucuria și jocul cetățenilor, care au făcut să dispară repede, bătucită de „dansul” acestora, în șlapii lor.

După această mică stabilizare a demersurilor, am ieșit pe înserate pe străzi și bulevarde, amestecându-ne și noi în acea lume pestriță, sub multiple aspecte. Discret, făceam mici prospectări, pentru a sincroniza ceea ce știam, cu realitatea prezentă, pentru a ajunge la o acomodare lină, puțin câte puțin, în rezidența noastră de acolo.

Întreaga panoramă se prezenta ca o noutate: aglomerație, o lume zglobie, într-o continuă exprimare, „netăcută”, fără teamă, în diferite limbi și dialecte, cu o vestimentație felurită și lejeră și ea, totul exprimând o libertate neconvențională, fără o supraveghere cât de cât observată. Și totuși, în acest conglomerat de politici, ideologii, forme statale atât de diferite și adunate la un loc, aceasta se făcea în mod discret, ca de după o perdea, pe nesimțite, pe nevăzute, așa cum voi mai relata, probabil. Era și firesc, pentru a realiza o protecție statală, cu respectarea condițiilor de cooperare ferme: instrucție și numai instrucție și nicio activitate sub influența politică. Deși străin total acolo, mă simțeam ca după o descătușare, într-un comportament uman firesc, de liniște și așteptare. Am trăit într-o vitregie și condiții de răutate umană draconice și nu mă speria personal absolut nimic, dar teama și grija erau majore pentru cei ce mă însoțeau și pentru care eram responsabil, fiind preocuparea de bază, dar care se anunța însă liniștitoare.

Bacalaureatul era în desfășurare și după mai multe plimbări pe la școală, într-o sală profesorală imensă, mi s-a comunicat repartizarea claselor: două clase de a V-a (cu câte 4 ore/săptămână), două clase de a VI-a (cu câte 5 ore/săptămână) și o clasă de a VII-a umană (cu două ore/săptămână), deci 20 de ore/săptămână. Mi s-a înmânat și programa școlară, după cea franceză, destul de în detaliu, orarul școlii și locația claselor. Liceul era structurat pe cele 3 clase, cele numite, clasele V-VII.

Am avut o convocare a profesorilor de matematică, o mulțime, liceul fiind unul din cele mai mari din Maroc. A fos o masă rotundă, fără un program anume, procedurile și metodologia fiind cunoscute. Responsabilul acestor întâlniri (trimestriale!) era un profesor francez cu vechime, fără remunerație. Pentru că eram câțiva noi veniți (domna Vaida, eu și mi se pare încă vreo două persoane), ne-a prezentat în linii mari ce trebuia știut, de la început. A fost o întrunire deosebit de plăcută, deschisă, care a durat în jur de o oră, unde s-au exprimat păreri, propuneri, masa fiind încărcată cu prăjituri excelente și sucuri, în mulțime de varietăți.

Înainte de a aminti aceste metodologii (sunt destul de multe, cu totul diferite precum la noi), am să fac o scurtă desprindere de subiect. Am întâlnit în Meknes un fost coleg de an de la Cluj, Moisecu Adam, din prima parte a studiilor, care a fost transferat la Meknes, împreună cu soția, tot de matematică, cu un copil excepțional, Răzvan, elev la Liceul „Paul-Valery”, de la Misiunea Franceză. El a fost cuprins în primul grup de 4-5 profesori trimiși, experimental, cu contract în străinătate, după care au urmat multe mii, care au adus țării o cantitate imensă de valută. Ne-au invitat pe la ei, având condiții de locuit foarte confortabile, cu toate cele necesare, ei fiind deja după 4 ani de cooperare, în condițiile de până atunci extrem de favorabile lor. Ce ne-au spus ei, mai în detaliu și cu ce ni s-a comunicat la liceu, am să le rezum aici. Dacă o să-mi scape ceva, le voi reaminti la timpul potrivit.

* Nu se făceau planificări anuale, trimestriale, zilnice, planuri de lecții.

* Nu se țineau consfătuiri, cercuri pedagogice, consilii profesorale, ore de dirigenție, lecții deschise.

* Trimestrial, se făcea o întrunire pe catedre, în care se dicutau și analizau diferite aspecte legate de acest obiect. Probabil să se fi mai convocat vreuna, dacă se impunea, dar nu-mi amintesc; activitatea se desfășura în firescul ei.

* Trebuia să realizezi obligatoriu programa dată, ordinea capitolelor fiind la decizia profesorului, cu respectarea independenței lor și a continuității expunerii.

* Nu erau manuale școlare și erai liber să-ți alegi cursurile după care să predai materia, să realizezi programa. Din anul al II-lea au apărut aceste manuale, dar erau facultative.

* Notarea elevilor se făcea numai pe baza lucrărilor scrise; examinarea orală era exclusă. În funcție de numărul de ore, se dădeau lucrări scrise, individuale, nesupravegheate strict, care erau corectate și apoi se analizau cu elevii în clasă; nu erau notate, ci doar o pregătire a celorlalte. Urmau lucrări scrise de două ore, supravegheate, 3-4, după numărul de ore, corectate și notate într-un carnețel. Notele erau de la 0 la 20.

* În orarul școlar se căuta evitarea ferestrelor la profesori, nu la elevi; cursurile se încheiau la orele 12 fix și se reluau la 14, unele; duminica fiind singura zi liberă. Porțile se deschideau după fiecare oră, pentru ca elevii liberi să poată ieși afară și erau în jur destule cafenele, cofetării, unde puteau și fuma; fumatul nu era o problemă a școlii.

* Nu se făceau meditații, erau excluse.

* La sfârșitul trimestrului, se întruneau toți profesorii ce au predat la aceeași clasă și treceau mediile într-un registru școlar în 3 exemplare: unul se trimitea părinților, unul (paremi-se) se dădea elevului și altul îl însoțea la examanul de Bac. Media se făcea adunând punctele de la lucrările date și se împărțea suma la numărul lor; deci, cel ce absenta de la o lucrare (nemotivat, anunțat și aprobat) avea nota 0. Pe lângă medii, se treceau la fiecare elev mențiuni ce-l caracterizau, precum: silitor, în proges, delăsător, turbulent, leneș, respectuos, felicitări, tablou de onoare ș.a. Acestea contau foarte mult în promovabilitate și, mai ales, la Bac. Mediile erau ponderate, funcție de numărul de ore pe obiecte.

* La sfârșit de an, elevul era declarat promovat sau repetent; nu erau corigențe și nu se putea tripla o clasă. În acest caz, elevul era exclus de la învățământul de stat și putea continua la cel privat, cu taxe mari, dacă le putea suporta. În fapt, era o corigențăț rezolvată pe loc, prin repetenție, eventual. Dacă cel puțin unul dintre profesori nu dorea unul sau mai mulți elevi în clasa următoare, se făceau 2-3 tururi de discuții, cu toți profesorii clasei și dacă cel cu propunerea nu ceda, decizia lui era suverană: repetenția acuma, după 6 luni de activitate și nu după încă o lună de vacanță!

* Directorii erau doar cu rol administrativ, astfel pregătiți, chiar dacă erau și profesori și nu făceau inspecții la clasa, rol ce revenea exclusiv inspectorilor de specialitate; cred că era bine.

* Nu se făceau acele dări de seamă de sfârșit de trimestre sau de an, cu toate pomelnicile și premiile lor.

* Lecțiile trebuiau predate foarte ordonat și sistematic, pentru că transcrierea lor în caiete era aproape unica sursă de pregătire a elevilor, pentru bacalaureat și altele, cărțile fiind foarte scumpe, inaccesibile multora și pentru toți era greu să înțeleagă și să-și extragă din acestea ce li se cerea în programa școlară.

* Bacalaureatul se organiza cu mulșă grijă, cu probleme dificile propuse, cu o supraveghere severă. Elevii primeau direct pe file materialul pentru soluționare, cu numele acoperit, lipit bine și sigilat, alături cu un număr, un singur elev în bancă („distanțare”) și 3 profesori suparaveghetori, 2 fiind tot timpul prezenți. Profesorii erau de regulă și la supraveghere și la corectare, la ambele faze. Un grup de profesori, pe obiecte, primea pentru corectare în jur de 120 de lucrări de la aceiași elevi (cam de la 4 clase), din nu se știe ce oraș provenite și, după corectare, erau convocați în același loc, bine organizat, unde o echipă consemna rezultatele. Se deschideau lucrările, se asocia numele cu numărul de alături și se evidențiau notele. Era un barem fixat; din câte îmi amintesc, cei cu un număr de puncte sub 300 (în general majoritar),erau respinși și la fel cei ce aveau la o lucrare nota zero (0 puncte); cei cu numărul de puncte peste 320, erau admiși (nu atât de mulți). Au rămas cei cu un număr de puncte între 300 și 320, care se discutau (erau destui). Aici se deschideau registrele școlare și se căutau aprecierile, din timpul anilor, la lucrările cu notele mai mici; dacă erau bune, elevul promova, altfel pierdea Bacul. Se considera și aici munca profesorului și nu rezultatul unei lucrări, chiar de trei ore, care putea exprima o deformare a cunoștințelor. Accentul era tot autoritatea profesorului, în cei 3 ani. De aceea, un elev putea promova examenul cu 301 puncte și-l putea pica cu 319 puncte! Cei cu examen de Bac puteau intra la Facultate, fără examen, în Maroc și în exterior cu taxe, poate și cu burse. În general, procentajul de reușiți era între 25%-30% , uneori și cu excepții mari, cum ar fi 7% sau 70%, la unele clase.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 08.09.2020

Proteste, întemnițări și ucideri. Îndată după câștigarea alegrilor din 1946, democrații-comuniști au și demarat acțiunile, în forță, pentru transformările socialiste din economie, având drept sfătuitori „pricepuți” consilierii sovietici (cine nu-și aduce aminte de renumitul Vasanski, de o viclenie și obrăznicie rare?!) și, ca pavăză, Armata Roșie, de „eliberare” (de „ocupație”). Au urmat deîndată arestarea elitelor țării, din toate domeniile, victime fiind și episcopii greco-catolici, mulțime de preoți și chiar credincioși potrivnici. Locația a fost închisoarea din Sighet și altele.

Trei fugari ai comunei Săliștea de Sus s-au desprins mai repede în luptă, cu arma în mână. Ei au rezistat mai mult, fiind declarați cu acest statut de partizani și umblau mai mult pe dealuri și prin păduri. Primul a fost luat în vizor Vlad Gheorghe a Împăratului, de la început, el fiind acela care a fugit după hoțul care a furat urna la alegeri, hoț care după aceea a devenit primar, pușcăriaș de drept comun, informator, apoi securist și a decedat timpuriu. Următorul a fost Pașca Gheorghe, un renumit și neînfricat vânător, prin care se realiza mereu verdictul: punct ochit, punct lovit. A fost și el luat repede în evidență, mai ales pentru arma sa cu luneta, primită cadou de la nemți, la o vânătoare de urși. Nu concepeau notabilitățile, securitatea, pe un civil având armă cu lunetă și cu așa mare precizie. A fost somat să predea arma și a refuzat: „e o donație, premiul meu de vânător, pentru precizie și curaj”. Odată, i s-a întins o capcană și n-a lipsit mult pentru a fi întemnițat. Al treilea, Iuga Dumitru a Anuței, cu care eram puțin și neamuri, a avut ceva scandal cu secretarul PCR comunal, brigadier silvic și i-a bombardat geamurile casei cu pietre, într-o noapte; era o figură mai iute, explozivă; i-a ramas numai calea codrului și lui. S-au reunit cei trei și se supravegheau și păzeau reciproc. Au pus informatori pe urmele lor, dar ieșeau mereu din încercuire, din ambuscade, fără a răni sau ucide vreun urmăritor. Pașca era mai ales salvatorul, el cunoscând toate plaiurile, ascunzișurile, camuflajele. Oamenii îi ajutau cu alimente și, uneori, mai ferit, coborau și ei prin zonele comunelor. Căutau mai ales pe cei mai aprigi în construcția socialismului, exagerați și făceau cu ei multe exerciții fizice, dure. La despărțire le spunea: „să fiți de omenie, mai blânzi, pentru că altfel, când mai venim, o să vă „aruncați” singuri pe jos, fără a vă mai spune noi. Dar, cum se spune, cu ulciorul nu megi de multe ori la apă.

Primul care a căzut, a fost un frate a lui Pașca Gheorghe, Pașca Dumitru, luptător cu arma în mână, fiind împușcat timpuriu într-o casă la Dragomirești, pe Izvor, pe Baicu. După mai mult timp, a fost împușcat Iuga Dumitru, pe la Bruteni, unde locuiau câteva familii pe un deal, la marginea comunei. În ambele cazuri a fost turnătorie. Pe Vlad Gheorghe a Împăratului l-au executat fără somație, pe lângă Romului, unde se spune că era cioban la oi. Cum se obișnuia, cadavrele nu le-au fost date familiilor, unele nici nu se știe pe unde le-au dus. Se manifestă cunoscutul „respect” al torționarilor față de morți, față de om, față de viață însăși. Pașca a rămas singur, dar era greu să-l găsească, cu tot sistemul amplu de informatori, miliție, securitate. Până la urmă l-au localizat într-un bungalov, pe dealul Cotogeri și l-au încercuit mulțime de milițieni și securiști, locali și de prin alte raioane; se credea un succes de răsunet prinderea lui. L-au somat să se predea, că nu are scăpare. Dar el era pregătit de mult pentru o întâlnire. Grota era lungă, cu două intrări-ieșiri. Pentru prima dată s-a decis să-i pedepsească, până atunci, de ani de zile, a tot fugit din fața lor. Avea vedere spre afară și prin deschideri mici în stâncă, invizibile din exterior; a tras de 4 ori, selectiv: s-au rostogolit spre grota șeful securității Tg. Lăpuș, adjunctul miliției rationale Vișeu și 2 subofițeri, unul după altul, repede. Era cu el o fată, a Porumbului, care se spune că a fost trimisă să-l umărească, dar au rămas împreună. Avea un copil, altul pe drum și suficiente provizii înăuntru: carne conservată, brânză ș.a. În timp ce fata mai trăgea fără țintă, Pașca a ieșit de acolo pe cealaltă deschidere, a aruncat ceva grenade fumigene, a tras câteva rafale și s-a dus. Urmăritorii au mai tras și ei în acel vacarm, poate s-au și împușcat unii pe altii, apoi, cu câteva căruțe și-au adunat morții și răniții și au coborât de pe unde nu trebuia să le fie locul și umbletul. L-au depistat după câtva timp într-o altă grotă, cu un dezertor-informator, pe care l-a executat chiar el, apoi canonada de armament greu l-a răpus și desfigurat, în februarie 1956, tot pe la Romuli. Am auzit de uciderea lui pe tren, prin Salva, eu fiind în drum spre Cluj, la Facultate, din vacanța de după prima sesiune din an. A fost recunoscut de fosta lui soție, după urmele lăsate de ghiarele unui urs pe corp, la o vânătoare. L-au expus în Năsăud pentru „disprețul” lumii, dar toți care l-au văzut își făceau semnul crucii, discret, aducându-i un omagiu. Era iubit și admirat de „toată lumea”. A avut cea mai lungă perioadă de partizanat din zona, de peste 10 ani. Deci, din această comună au fost ucise prin împușcare patru persoane.

Au murit în detenție: Iuga Grigore Gajanul, în cumplita închisoare de la Gherla, unde s-a aplicat și reeducarea inițiată la Pitești, Coman Găvrilă, elev din „lotul Vișovan”, copil de trupă, care a trecut și pe la Penitenciarul TBC Tg. Ocna și Chiș Dumitru (Mitrucă) a lui Vasalie, în ucigătorul lagăr de la Capul Midia. Mi-am luat la revedere de la el, atunci când am fost chemat pe platou pentru transfer în altă locație; era la infirmerie și atât de bolnav, încât abia putea să vorbească. Când i-am spus că eu plec de acolo, dar nu știu unde, el mi-a răspuns: „Mă duc și eu, Gheorghiță…„Lasă, nu vorbi așa, fii curajos și rezistă, să ne întâlnim acasă și să spunem oamenilor ce ne-au facut, ticăloșii”. L-am sărutat, o strângere de mână și, privindu-i fața, o lacrimă s-a văzut lucind parcă sinistru, pe obrazul lui uscat. Am plecat și eu cu obrajii umezi; eram vecini și neamuri. Nu cred că a rezistat mai mult de o zi, două… Deci au plătit cu sacrificiul total lupta pentru credință, libertate și pentru sentimentul național, șapte persoane; patru prin împușcare și trei au fost exterminate prin detenție.

Alte întemnițări. Au fost urmăriți mai mulți și arestați destul de repede; au făcut detenție în diferite locații de temniță și lagăre de muncă de exterminare mai multe persoane, pe anumite perioade de timp, printre care amintesc: Vlad Darie, verișor cu mine, Chiș Ioan, diacul, Chiș Ion a lui Vasalie, un alt frate a lui Pașca, Țurlaș Grigore din Măgura, Trif Vasile, preot comunal, toți fiind într-o organizație PNȚ (realizată de Popșa Ioan) și Bărcan Gheorghe, elev. Bărcan Dumitru, tatăl meu și cu mine am fost urmăriți peste 2 ani, din 01.04.1949 și până în 17.10.1951, când ne-am prezentat la Securitate, după ce inginerul protejat de noi a fost dus de mama și preluat pe Dealul Bocicoelului, de către același Nan Vasile, care l-a și adus la Săliștea. După peste 3 ani de tăinuire și protejare în casă la noi, unde nu mai putea rămâne, l-a dus să se ascundă la el acasă, precum la noi. Au mai fost condamnați Chiș Mihai Burla, Vlad Ioan Horea (câte trei luni), Chiș Florica a Medicului (6 luni). Bărcan Marișca, mama mea, a vândut un loc în Podul Stârcului, pentru a plăti cota restantă în bani și pentru a nu fi arestată. Au fost și mulți urmăriți și unii au plecat prin alte locuri de muncă, o mulțime, cu sutele, pentru a evita persecuțiile și detenția, pe luni sau ani de zile, dacă nu voiau să participe la transformările socialiste din comună. Cum se poate constata, au fost în jur de zece persoane care au suferit detenție directă și, împreună cu cei uciși, numărul lor devine 17, sau mai mulți.

Închisorile din „libertate”. Ar fi greșit să considerăm doar pe cei amintiți, persecutați, în suferință. Pentru Gospodăria Colectivă se comasa tot pământul fertil, mai bun, de-a lungul Văii Izei și de pe alte văi, mai mici, iar pentru cei ce refuzau să intre în asociere (și erau mulți sau cei mai mulți), li se repartiza terennul cel sărac, rămas, din zonele mărginașe, de „pe coaste”, imposibil de a reuși să se întrețină familia cu astfel de terenuri. Se întâmpla atunci ceea ce era firesc să se întâmple: oameni apți de muncă erau dislocați de la locurile lor de domiciliu și-și schimbau „rezidența”, umplând subsolurile minelor, spațiile fabricilor și zonelor forestiere sau, sezonier, în locurile fertile ale Banatului. Erau mulțimi, cu sutele, pentru că Săliștea de Sus era a doua din raion, după Ieud, care a suferit traumele colectivizării forțate, cu atâția oameni alungați de pe ogoarele lor, de la casele lor.

Cu toate acestea, la un loc, comuna Săliștea de Sus poate fi considerată ca fruntașă în aceste brutale confruntări sociale și, de multe ori, sau aproape mereu, nici nu mai era și nu este amintită, tot timpul fiind expozate Ieudul și Dragomireștiul, meritorii, bineînțeles, dar nu atât de repetitiv și singurele, pentru că se depășește o măsură.

După Dragomirești, spre Săliștea, s-a format parcă un mic defileu, dealurile, urcușurile laterale, strângând parcă între ele traseul șoselei și râul Iza și, probabil, această gâtuire a șoselei făcea comunicarea, găsirea localității, mai dificilă, sub mai multe aspecte.

Au fost destui uciși direct sau prin temnițe, întemnițați, cum am arătat mai sus și o mulțime care nu au făcut detenție, dar au avut tot felul de restricții domiciliare, au fost alungați de pe ogoarele lor; totul a rămas în afara relatărilor; nu s-a spus nimic despre ei, de parcă la Săliște a foat doar „liniște și pace”, așa cum nu a fost, după cum se știe și exprim și acuma.

Cei patru fugari, partizani locali, au fost toți patru uciși; printre ei, Pașca Gheorghe, renumitul vânător, doborând câțiva din elita torționarilor, pentru a scăpa din încercuire, când era obligat s-o facă, pentru a se salva. Tot la Săliște, la o descindere a securității, în miez de noapte, la casa preotului greco-catolic Trif Vasile, suspendat, cu casa supravegheată, au fost găsiți acolo trei studenți partizani, doi reușind să fugă, pe geam, sub tirul milițienilor de afară, scăpând cu șansă, doar cu arma în mână. L-au prins doar pe unul din frații Șofrone, cu o grenadă în mână, care a fost supus unor chinuri groaznice și mutilat cumplit, ajungând și pe la Pitești. Pașca Gheorghe era și armurier și repara armele și înzestra cu ele și grupul de partizani. Cele relatate sunt luate din Dosarele lecturate de la CNSAS, ori au fost spuse de cei implicați.

O cale asemănătoare a urmat și revenirea la cultul greco-catolic în comună, timp de peste 25 de ani săvârșindu-se activitățile spiritual religioase într-o cameră a unei case, cu totul improprie pentru aceste servicii sacre. Nimic nu s-a primit, nimic nu s-a cedat acesteia, de către biserica „soră”ortodoxă și, în acest timp, bisericuța greco catolicilor, proprietatea lor, stătea închisă, zăvorâtă cu bare și lacăte, preoții ortodocși făcând serviciile religioase în noile biserici construite. S-a construit o frumoasă biserică în Dragomirești, una în Bogdan Vodă, unde s-a obținut și retrocedarea bisericii proprii. Toate felicitările! Numai la Săliștea nu mișca nimic, lipsea mobilizarea oamenilor pentru aceasta acțiune. Abia în 2015, s-a deschis un cont la BRD Dragomirești, pentru parohia greco-catolică din Săliștea, pentru donații, de către Părintele Protopop Codrea Vasile, la rugămintea noastră. Cu mulți ani în urmă am rugat deschiderea acestui cont bancar, dar nu s-a dat curs solicitării. Am adunat în jur de 25.000 de euro, în cca un an și s-a cumpărat un teren central (în suparafață de aproximativ 11 ari), s-au pregătit cele necesare, inculsiv proiectul pentru o bisericuță și, cu un sprijin financiar și din partea Episcopiei, s-a reușit construcția unei frumoase capele, o bisericuță modestă, sfințită în 28 noiembrie 2018, peste care sperăm să se ridice și frumoasa bisericuță pentru salișteni, binecuvenită, după multă așteptare, cu lipsurile ei. Poziția este bună, la loc deschis, bine ales, de o parte a șoselei și mulțimea oamenilor, ce trec prin fața ei, își face Semnul Crucii, o închinare, rostesc o scurtă rugăciune, rugi ce sunt astfel amplificate. Menționez că majoritatea sumei a fost donată de către ortodocși, iar pentru cele două biserici ortodoxe, mari, construite, cu două case parohiale, au contribuit, la fel și cu spor și greco-catolocii. Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis 03.08.2020

Se împărțeau familiile localității, de către cei „mari” ai comunei, sau cu directive de mai sus, în clase sociale; moșieri nu erau pe la noi, dar familii bine înstărite erau, dar niciuna cu exagerări deosebite, precum prin alte părți. Îndurai multe dacă te treceau la categoria „chiaburi” și aici se proceda extrem de arbitrar, politic; oricum, localitatea era prea plină de chiaburi, de cum erau în realitate; era clasa „chiaburilor politici”, o altă categorie socială, fiind originali și aici. Mă refer la cazul nostru; am fost înregistrați cu 3,5 ha de pământ arabil (mai mult de jumătate tot la 2 ani fiind arat și semănat cu ovăz, pentru vite, fiind puțin rodnic) și în jur de 20 ha de fânețe. Tata, fratele Ion și cu mine, făceam tot fânul și executam singuri, în familie, toate muncile agricole. Singurul sector în care făceam asocieri era cel legat de oi și așa făceau aproape toți, afară doar de 2-3 familii, probabil; aveam doar în jur de 30 de oi și nu putea fi altfel tratată problema, decât prin asociere. Dar, imediat ce noi am fost urmăriți de Securitate, am și fost declarați chiaburi în noul concept, cu toate persecuțiile ce au urmat de aici, ca și pentru mulți alții, de altfel; chiaburilor politici li se fixau cote mari, la diferite produse, peste putința de a le achita și atunci trebuia să le plătești în bani, scump, sau să faci luni de închisore, proporțional cu cotele restante. Mama a vândut un loc în „Podul Stârcului”, pentru a scăpa de închisoare.

* S-au produs câteva evenimente în plină perioadă de totalitarism politic, când tot ce spunea Partidul era Lege și care preziceau, mai discret sau mai apăsat, că acest „monolit” se apropie de dezintegrare. Am să expun trei astfel de evenimente, semnificative, chiar dacă păreau banale, nu neapărat cronologic.

A venit de la raion o echipă cu reprezentanți ai partidului, pentru a instala Secretarul PCR pe comună; au adus și candidatul pregătit cu dânșii, un „CFR-ist” de la Vișeu de Jos. În prezența aproape totală a membrilor de partid, șeful de la raion propune candidatul, il caracterizează și, formal, întreabă dacă mai este vreo propunere. Se ridică o mână sus și o voce timidă se aude: eu propun ca Secretar PCR pe tov. învățător Grad Lupu, omul nostru din comună. Conducătorul raional a crezut, probabil, că s-a organizat și o altă propunere, doar pentru a evita banalitatea cu candidatul unic. În aceeași optică, supune la vot a doua propunere, mai întâi, tot formal. Doar că votul a fost unanim pentru aceasta și cealaltă propunere, prima, a căzut de la sine. Și-au strâns scriptele, deja făcute și au plecat înapoi, cu candidat cu tot, cu o înfrângere totală. Pare o victorie mică, banală, dar nu este așa. Este deosebit de semnificativă, pentru că s-a respins rolul conducător al partidului, de la centru. Oarecum, o fisură !

* La o sesiune de alegeri de deputați, la o circumscripție, pe lângă candidatul de bază, chiar Președintele CAP-ului, au mai trecut o persoană obscură, un bătrân, formal, tot pentru a evita candidatura unică, lucru care, de fapt, se manifesta în mod aproape exclusiv. Doar că la vot, marea majotitate a votului era pentru acea propunere obscură și aici se evidențiau două aspecte, dezastruoase: nu se suporta CAP-ul și nu se suporta aceeași unică hotărâre, a partidului, probabil nici candidatul acestuia. A fost o intenție de a falsifica alegerea, dar le era teamă de spiritul săliștenilor, sănătos, dovedit și cu alte ocazii. Aceasta a căzut chiar bine, prevestitor, pentru că în scurt timp, celălalt candidat a avut probleme grele cu Legea, cu o detenție de un an.

* Un alt eveniment, cu totul deosebit, s-a produs în Săliștea de Sus la care, indirect, am fost și eu prezent; o acțiune a săliștenilor, o revoltă, o răzmeriță mai neobișnuită, un „Brașov” mai mic, cu foarte largi ecouri în țara și în afara ei. Luni de zile s-a relatat despre aceasta la „Europa Liberă” și la „Vocea Americii”. Evenimentul a fost pe larg redat într-un înscris, redactat cu multe detalii în lucrările simpozionului, ce are loc anual în comună, în luna august, de mult timp, prin activitatea neobosit de fructuoasă a profesorului de istorie, Iuga Simion. Am să mă refer doar la unele aspecte ale acestei acțiuni, în măsura în care am fost și eu implicat, colateral.

S-a remarcat solidaritatea hotărâtă a întregii localități și atunci, la tragerea clopotelor celor două biserici „într-o dungă”, un anunț de mare pericol, de către fratele celui maltratat și lăsat în baltă de sânge, la postul de miliție. Șoseaua națională s-a umplut de oameni, de îndată, cu mic, cu mare, de la un capăt la altul al ei. Ulițele de pe lângă primărie erau înțesate de lume, care cereau pedepsirea „nemernicului”, a șefului de post al Miliției, plutonierul V. Gherghel, care a executat o ilegalitate, cu mare brutalitate, în spiritul lor de torționari. Lumea era gata să-l linșeze.

Acest individ era cunoscut pentru ticăloșiile lui; favoriza comerțul clandestin cu electronice din Banat, pentru unele țărănci. Se spunea că a batjocorit fete și femei, când veneau să-și schimbe buletinul; era bănuit și ca suspect în organizarea a două omoruri, a doi cetățeni cu care a avut conflicte; făcea „Pașa” ce voia! Unul dintre cei uciși a fost găsit mort în tunel, dar s-a constatat că murise mai înainte și avea o tăietură sub un genunchi, prin care i s-a scurs sângele. Al doilea, un tânăr ce urma să fie încorporat în câteva zile, a fost găsit mort, atârnat de un gard, aproape de casă, cu aceeași tăietura sub genunchi. Oamenii vorbeau că s-ar fi folosit de un personaj cu mintea puțină. Chiar și incidentul amintit l-a provocat tot el, în zilele de 5-6 mai 1981 . A vrut să încalce un obicei al locului, de a se servi un „aldămaș”, într-un târg cu valoare mai semnificativă. În cazul de față, a vrut să scoată afară din localul de consum de la gară un țigan, care a cumpărat un cal de la un țăran, spunând: ce cauți aici, „cioroiule”! Se spune că avea probleme cu el mai dinainte, l-a plesnit și a întins mâna să-l înșface; vânzătorul a pus mâna în față, în care avea și biciul de la cai, pentru a-l proteja și a spus: „este cu mine, la un aldămaș”, servim o țuică! Milițianul, ca om al Legii, trebuia să pedepsească discriminarea rasială și nu să o practice. Enervat de înfruntare, a chemat în ajutor un milițian din comuna Săcel, mai aproape de conflict, dar i-a venit în ajutor un milițian dintr-o altă comună, care se afla acolo, la Săcel. I-au urmărit cu mașina pe cei cu caii, a săltat vânzătorul și l-a transportat cu mașina la postul de miliție, lăsând căruța în seama altora, cu țiganul dispărut și el. L-au dus „la post”, la 3 km de gară, iar acolo l-a zdrobit în bătaie și l-a lăsat pe jos, în sânge și cu fracturi. Au rupt un scaun de capul omului. Milițianul venit îl lovea cu bastonul, acolo jos unde era, sărindu-i și părul de pe cap, iar celălalt ștergea cu un cearceaf sângele de pe jos. Auzind soția și fetița lui au intrat în post și strigau să nu-l omoare (!), dar au fost scoase pe hol. Fratele lui auzind, a mers la biserici și a tras clopotele într-o dungă, semn de mare pericol și șoseaua, ulițele s-au umplut de lume, cu miile. Simțind pericolul, el a început să amenințe cu arma, cu miliția, cu securitatea cu armata, apoi s-a ascuns în dulapul de fier, văzând pericolul iminent. Lumea s-a întărâtat și mai tare și autoritățile n-o mai puteau stăpâni. Au spart becurile și, pe întuneric, au forțat ușa și au pătruns în sediu, unde nu-și vedea decât fratele pe jos și „calaul” era lipsă. Celălalt milițian s-a lungit sus, pe soba de teracota, pitit și el. Un copil de la geam, „Gavroche” al revoltei din Săliștea, îi arătă dulapul unde s-a ascuns milițianul și, forțând ușa, i-a aplicat o singură lovitură peste cap, cu „hanfaul” greu de la căruță, lăsându-l jos, în comă. După ce și-a scos fratele afară, milițianul de pe sobă a coborât și, profitând de neatenție, a ieșit în curte, a trecut râul Iza, ud înainte de a intra în apă, trecând dealul speriat, spre Vișeu.

Aveai impresia că toată comuna era prezentă (mii de oameni!) și stătea nemișcata, pe poziții, având „armele agricole” cu ei, furci, bâte, securi. Șoseaua națională era înțesată de lume, de la un capat la altul al ei. „Trupele”, de la margine de comună, verificau mașinile și nu lăsau să treacă milițieni; cei găsiți erau dați jos, cu cale întoarsă, pe jos sau cu mașina. Nu puteau forța lucrurile, pentru că lumea multă dezlănțuită, era de neoprit, îi călca în picioare, chiar cu unele victime. Pe ulițele din jurul Primăriei era atâta lume, că nu puteai pune „nici acul”, cum se spune! Printre aceștia, în mulțime, s-a întâmplat să fie și un maior de miliție, cu misiune de reconciliere probabil, rătăcit pe acolo. Se spune că o femeie i-a dat cu traista peste cap și a căzut jos. Dar, se pare că femeia avea în traistă și un „ceaon”! (o oală rotundă din fier cromat, în care se făcea mămăligă, mai ales).

Lumea a refuzat salvarea ce venea să-l duca pe milițian, care s-a întors la Vișeu și a permis doar doctorului Vlad Ioan, din localitate, directorul Spitalului Vișeu, la o revenire, să treacă și să ducă sălișteanul rănit. Pe milițian l-au scos cu pături, strecurându-se pe lângă pereți și l-au dus într-un birou spunând că e mort și l-au transportat mai apoi la Spital la Dragomirești, pe ferite. Mai multe femei voiau să intre și să vadă dacă e mort, pentru că acel nemerrnic nu merita să trăiasacă; probabil erau din acelea batjocorite de el. Au intrat și l-au vazut plin de sânge, leșinat, ieșind apoi împăcate. A rămas inapt, cu oasele capului sparte și a fost încadrat în Baia Mare, la ceva munci ușoare, după recuperare.

S-a stat toată noaptea pe șosea și pe ulițe și a doua zi plină, strigând schimbarea conducerii Miliției, a Primăriei, a CAP-ului și Cooperației. S-au tras și a doua zi clopotele în dungă și centrul comunei, drumurile, erau în stăpânirea răzvrătiților. Dar, după acalmie, doar la miliție s-a adus un alt șef, mai mare în grad. Pe omul bătut l-au dus și pe la Cluj, dar a rămas inapt pentru muncă, toată vara stând mai mult la pat (unul Șofrac, a lui „Ciopac”).

Practic, a fos o confruntare cu Miliția, o Instituție Opresoare a Statului și cât de multe exemple, mult mai grave ca acesta, s-au întâmplat în comună, ucideri destule, când a lipsit o astfel de reacție; erau alte vremi, partidul cu Instituțiile lui de forță, opresoare, era în ascensiune atunci, iar acuma se aflau în declin, lumea fiind saturată de rele, de impilare și nu mai putea ține capul tot plecat. A fost ca un fel de prevestire, pentru ce avea să vină.

A venit și procurorul șef regional pentru a potoli starea de agitație și evenimentul a avut răsunet și la cele mai înalte foruri, la București. Oamenii au spus că în cazul în care cineva va fi pedepsit pentru un ticălos, vor arde toată comuna, așa cum au și făcut-o, tot ei.

Nu s-a lua nicio măsură împotriva nimănui și au fost împăcați că nu s-au legat de însemnele Partidului, o motivație formală, că doar nu puteau încercui toată comuna cu garduri de sârmă ghimpată. Aceste însemne nu le făceau rău oamenilor și nu salvau nici partidul; erau niște lozinci, pe care milițienii le purtau și pe frunte. Dacă avea milițianul și chipiul pe cap, în mod sigur că și acestea erau aruncate pe jos, când l-a lovit, cu toate însemnele de partid. Au rămas oamenii pe locuri două zile și o noapte. Dacă se intervenea în forță, cu armata, era un carnagiu și, probabil, comuna era distrusă, nemulțumirea și opresiunea fiind prea mare, de neîndurat, de neoprit, ajunsă la un punct critic. Mai mult, începeau să se agite și comunele învecinate, în spirit de solidaritate, sau pentru problemele lor, situația, dacă se ambala, putând deveni extrem de periculoasă. Mi s-au relatat evenimentele mai apoi, eu nefiind prezent și le-am rezumat.

În a doua zi a răzmeriței am fost plecat la Sighet, cu soția și la întoarcere am trecut pe la Săliște, să vedem pe mama și să-i mai aducem câte ceva, așa cum făceam de regulă. Mirarea m-a cuprins când, în drum spre Săliște, după comuna Vad, tot ieșeau 2-3 milițieni în stradă și, când treceam, tot notau ceva pe un carnet. Cum gestul se tot repeta, am coborât de câteva ori din mașină și am vericat semnalizările, tot ce trebuia și n-am găsit nimic în neregulă. În Bogdan Vodă și Dragomirești, aproape au sărit pe mașină, să mă vadă; nu știam ce, dar ceva era. Când m-am apropiat de Săliște, drumul era blocat de lume, cu bâte, cu furci și-mi fac semn să opresc. Se vedea că cetățenii comunei făceau controlul circulației, în locul milițienilor, care erau alungați! S-au apropiat de mașină și, cunoscându-ne, au dat verdictul: lăsați-i să treacă, e dl. profesor Bărcan cu soția. Înaintam și masa de oameni se tot despica și ne făceau loc. Nu ne-au spus despre ce-i vorba și nici n-am întrebat, dar bănuiam că ceva nu e bine, sau e bine, speram. Spre primărie și mai departe mergeam încet, încet de tot, oamenii fiind foarte înghesuiți. Am ajuns acasă, unde ne-au relatat de revoltă și am plecat repede, pentru a nu fi învinuit ca instigator, cu pericol, în situația mea.

Am ajuns cu bine la Vișeu și dimineața, înainte de orele opt, mergând spre școală, întâlnesc pe drum pe căpitanul de Securitate, Dunca, fost elev de al nostru, care mă întreabă: ași fost ieri la Săliștea, d-le profesor? Am fost la Sighet și m-am întors pe la Săliștea, să văd pe mama și să-i aduc câte ceva. Am auzit, mi-a raspuns el, puțin zâmbind. Deci asta era: am fost urmărit pe tot traseul, cu timpii parcurși.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „DragoȘ- Vodă”, Sighet

* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro

Ne aflam în plină iarnă, aici în Minneapolis, cu zăpadă multă, albă și curată, în troiene și un ger aspru ne oprea să ieșim pe afară. Indicatorii și știrile anunțau -3o grade Celsius. Utilajele de deszăpezire umpleau șoselele centrale, pentru a le curăța. Cele mai mărginașe, de cartiere, reveneau conducerii acestor sectoare, care curățau zăpada până la prag, cu utilaje proprii. Căderile de zăpadă în acest Stat rece, sunt masive și acțiunile sunt foarte bine organizate. Se plătesc taxe locale pentru îngrijirea zonelor, întreținerea lor, iarna, vara și tot timpul, cu tot ce trebuie. S-au închis temporar și școli, prin decizii locale, pe unde era cazul și se făcea și serviciul de acasă, atât cât se putea; aceasta dura 2-5 zile. Și în cazul furtunilor sau a ploilor intense, violente, totul se oprea temporar; este grija pentru sănătatea oamenilor și deciziile se iau imediat, local, pe unde se impun.

A venit apoi cumplita veste și, destul de repede și peste tot, s-a pus bariera izolărilor, a restricțiilor. Oamenii au înțeles pericolul și s-au conformat; n-am auzit pe aici să fie confruntări cu organele de ordine, cel puțin în această zonă. Fiica noastră lucreză acasă, de destul de multă vreme, într-un domeniu financiar, cu calculatorul și altă aparatură electronică. Nepoțelul este zilnic în corespondență cu școala, pe tabletă și calculator și activitățile se desfășoară aproape normal. Începând din clasa a VI-a, toți elevii primesc de la școală o tabletă; lucrează și acolo cu aceasta și sunt obișnuiți. Noi suntem într-o zonă mai puțin aglomerată și este bine.

La medic sunt consultații online acuma, exceptând cazurile grave, iar pentru medicamente merge la Farmacie și le ia la un gemuleț, ele fiind pregătite și rețeta fiind transmisă acolo electronic. Chiar și alimentele se pot comanda și achita online și îți sunt aduse la ușă, unde faci dezinfectarea necesară și se pot lăsa unele afară, pentru dispariția virusului.

O ciudată apariție a acestui virus, neanunțată din timp. A fost o tăcere extrem de vinovată, fără discuție, fiind comunicată abia după 6 săptămâni (!!) de la apariția ei în Wuhan. Tocmai de aici vine ciudățenia, parcă ar fi zburat virusul așa, întâmplător și neobservat, de sub aripile unui liliac și nu i s-a auzit „bâzâitul”. Au brăzdat în acest timp cerul mulțime de avioane din China spre Europa și America, cu multe milioane de chinezi infectați, plini cu viruși, pe care l-au împrăștiat peste tot, în centrele mari, aglomerate, cu care China avea strânse relații. În Italia erau ceva aniversări și, la Veneția, au venit o mulțime, cu îmbrățișări, dovada lipsei de atitudine rasistă, cu care și virușii erau în deplin acord, infecțiile și decesele fiind masive. În America, pe unde sunt stabilizați numeroși chinezi cu afaceri, cu numeroase locații alimentare și de consum, au făcut ravagii, cu mulțime de infecții și decese în centrele mari, fiind pe primul loc. Tocmai această ascundere dezvoltă suspiciune, întârzierea care a produs atâtea decese și, pe lângă aceasta, un mod cu totul ciudat de a se răspândi, exponențial, de a acționa, diferit de virusurile altor epidemii. Se dezinfectează spații, soluri, obiecte, cu mulțime de materiale protectoare cu care se acoperă oamenii, încât nici nu știi pe unde se află și cum apare, de parcă ar fi peste tot. Nu se comportă ca un virus „natural”, oarecum, cu efecte și consecințe naturale, sub toate aspectele cunoscute și pare a fi înarmat cu toxine atât de complexe, nedescifrabile, întrebându-te cum de și le-a putut forma, încât nu ești sigur că ai scăpat de el, nici atunci când pari a fi „scăpat”. Nu se cunoaște nici remediul și nici dacă pandemia se va încheia total cândva și când va lua sfârșit, pentru a fi apoi stăpânită de vreun vaccin, periodic. Am privit la plămânul unui „vindecat” și te sperie brăzdarea plămânilor de o rețea de linii albe, care nu sunt altceva decat leziunile lăsate de toxinele lui, cu cine știe ce perspective și efecte ulteriore. Îi plac toate organele vitale ale organismului și „iubește” mult bătrânii și pe cei cu diverse afecțiuni. La noi, se spunea într-o comunicare, cam 86% dintre decedați sunt oameni în vârstă și, majoritatea din ceilalți, cu alte afecțiuni sprijinitoare. Nu se știe nici de cei mai tineri care scapă, cum „scapă”. Se putea intitula articolul la fel cu cel pe care l-am scris in 06.04.2020: „În Lupta cu Necunoscutul”, eventual cu două părți, pentru că tot la fel de necunoscut este și acuma. Cel scris atunci, s-a bucurat de mulțime de vizualizări și comentarii favorabile, cu unul singur critic, pe care îl consider exagerat și nedrept (scris în data de 08.04.2020). Pentru aceasta și fac această completare aici, legată de acesta.

Am trecut acolo o frază, citată cu ghilimelele de rigoare și autorul ei, găsită întâmplător pe internet. Am considerat-o adevărată, asttfel, cel ce a reprodus-o putând suporta rigorile legii și, în paragraful 9 al articolului, fiind de bună credință, am afirmat că este agresivă la adresa bătrânilor și am marcat acolo câteva întrebări retorice. Mai mult, în paragraful 14, am precizat că ea reprezintă o simplă predicție a ceea ce avea să aducă pandemia prezentă pentru bătrâni. În tot restul articolului reamintesc despre multele epidemii și catastrofe care ne-au traversat și pe care le-am biruit, așa cum vom face și acuma, cred, probabil. În rest, este prezentată evoluția acestei urgii, cu măsurile de apărare și protecție adoptate, cu afectarea gravă mai ales a bătrânilor ș.a. Consider că s-a dat prea mare amploare unui element marginal, reducând și substituind chiar generalitatea articolului prin această particularitate. În fapt, chiar dânsul recunoaște fraza menționată, prin afirmația făcută, că i-am dat acesteia o interpretare „eugenică”; altfel, cele afirmate n-aveau obiect. Mai apar și exprimările „distinse domn” și „frumosul articol”, care nu pot sta alături de un articol construit pe un „eșafodaj fals”. Pentru a-i acorda satisfacție, spun că era mai bine să nu amintesc acolo de FMI, cu totul în afara legăturii între conținutul și titlul aricolului, „În Lupta cu Necunoscutul”, integrabilitatea lor fiind realizată fără acest adaus, FMI fiind bine cunoscut în domeniul financiar, de cei în drept, în toate ale lui și fără nicio legătură cu o izbucnire pandemică planetară.

Determinarea intervenției și stăvilirea pandemiei au fost prioritare în acțiunile celor ce ne conduc, dar noutatea și necunoașterea totală a acestei pandemii a însoțit-o, ca peste tot de altfel și s-au făcut si multe greșeli, favorizate și de lipsa de unitate a factorilor politici. S-a trecut cu atâta ușurință peste mulțimea de victime, mereu în creștere și s-a dat prioritate nuanței electorale, atât de bizară și nelalocul ei, în acestă luptă dificilă cu viața. Au fost câteva state, care, în necunoașterea totală a acesteia, a pericolului pentru sănătatea cetățenilor, au lăsat-o în totală libertate, punând lumea la dispoziția ei, spunând că va trece și populația va rămânea imună, fără a se degrada starea economică. Au pus la sacrificiu bătrânii și pe cei cu afecțiuni medicale, știind că erau preferații pandemiei. Văzând dezastrul masiv au revenit, dar cu mulțime de vieți ucise de virus, pe conștiință. Așa a fost prin Anglia, la un moment dat fruntașa în decese, Canada, Italia și altele. Un astfel de dispreț pentru viață, pentru bătrâni și alți nevoiași nu s-a mai văzut de la nazism și comunism încoace. E bine că la noi s-a procedat cu prudență de la început și aveam o situație relativ bună la sfârșitul stării de urgență. Populația, în mare măsură, a fost disciplinată și acei care au fost tot timpul cu probleme și potrivnici legilor, se tot manifestă și încurajează nesupunerea, amplificându-o, precum milionarul de sub drapel, acesta doar fiind mare, pentru care bătrânii și bolnavii sunt fără importanță, nu e o problemă „dacă scapă sau nu scapă”. Personajul, în orice manifestație publică a prezentat soluții bizare, ca și acuma, demonstrative, cu acele îmbrățișări etnice manipulatoare, starea de izolare si atâta fereală fiind și altfel greu de suportat, de stăpânit. Cine știe, poate are o imunitate specială, ceva care dizolvă toxinele acestor viruși!

În traversarea prezentei pandemii, cu amenințarea vieții atât de agresivă, cred că amenzile nici nu sunt potrivite, așa cum nici nu au avut mare efect. Trebuie să fim conștienți că avem deja peste 1100 de români uciși, într-un timp ralativ scurt și destul de mulți în stare gravă la reanimare; este o realitate și e necesară prudența în continuare. Sunt mulți asimptomatici, purtători de viruși, pe care-i transmit și altora, din care vor rezulta și victime, fără să știi și fără să vrei. Dar sunt cei care „fug” din izolare, din carantină, sau alții, poate, chiar știind că sunt infectați și totuși se strecoară în mulțime, chiar printre ai săi și cine știe pe câți îi vor despărți de viață. Pentru aceștia, după câteva avertizări, ca și pentru cei cu vinovății grave în răspândirea deceselor, se recomandă „mititica”… precum sugera și d-nul Mitrea, pentru că eliberarea a peste 10000 de crminali, violatori și mari hoțomani, au lăsat „locuri libere” pe acolo.

Cred că trecerea de la „urgență” la „alertă” trebuie făcută gradat, pe ocupații, activități, pe serii, fără îngrămădiri, cu mijloacele de protecție prezente, cu respectarea dispozițiilor celor în drept să le dea, o comportare ce ne poate scoate din criză, fără multe „pierderi”. Dar reproșurile, regretele, dramele vor fi de durată, se vor stinge greu. Peste ani, ce va simți unul care, mergând de ziua morților cu o lumânare la ai săi, aflați sub pământul vremurilor, va auzi întrebarea, nerostită : „tu m-ai pus aici, sub glie, prea devreme!?”

(Minneapolis, 18.05.2020)

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet

sursă foto: http://www.justitiarul.ro/

Articolul publicat în ziarul online „Salut,Sighet!”, în data de 11.04.2020, „Fie vorbești, fie taci!”, autoarea fiind Mădălina Danci, studentă la Jurnalism, UBB Cluj-Napoca, mi-a plăcut mult și am postat pe Facebook un comentariu, apreciat și acesta. Mă gândesc acuma la un articol complementar celui menționat, dezvoltat sub titulatura scrisă mai sus. Cum primul vizează partea teoretică, oarecum, ARTA CONVERSAȚIEI, cu vorbirea, tăcerea și gestica acestora, bine făcute sau nu cum trebuie, ori nefăcute, acesta ar viza partea practică, trăirea vieții, sau netrăirea ei, așa cum trebuie sau ar trebui să fie, sau cum nu trebuie, deci „ARTA ACȚIUNII”, COMPORTAMENTUL, ȚINUTA, care pot fi de un fel sau de altul. Este evidentă o separație între acestea, dar ele pot și interfera uneori și nu se exclude una pe alta, nici în bine, nici în rău și, uneori, se pot privi și sub un raport de subordonare: când vorbești sau taci, „acționezi, faci” și atunci ceva, într-o interpretare sau alta. Se poate și invers, o anumită ținută, acțiune, ferm manifestată, de bine sau de rău, să determine, să implice luări de poziții vocale, pe măsura.

Uneori, trăirea vieții în anumite cerințe de „ținută” demnă, de acțiuni necesare într-un anumit moment, să implice și SACRIFICII, de diferite grade, „arta” acțiunii să fie mai grea decât partea teoretică, de „vorbire sau tăcere”, decât „arta” acestora. Precum se spune: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”

Această trăire a vieții în a acționa așa cum trebuie, când trebuie și cât trebuie și nu a face altfel, sau a face ce nu trebuie, a „acționa” altfel atunci, are o largă cuprindere, diversitate și nu se pot aduna într-un program făcut de cineva, o rețetă, în a fi urmată și este tot o problemă de educație de acasă, din școală, din societate, de formare individuală, de obișnuința și preocuparea în a le urma, a le perfecționa. Nu este vorba de truda zilnică pentru procurarea celor necesare vieții, care se impune obligatoriu, pentru a nu fi parazitar, ci acțiunile peste acestea, în anumite situații, uneori mai deosebite, în relație cu cei din jur, cu societatea, care pot fi „administrate” diferit, în eleganță și frumusețe comportamentală, sau în reproșul acestora; acestea ar viza trăirea sub aspect comportamental, demn efectiv, sau altfel. Deci dacă prima temă era ARTA DE A VORBI SAU A TĂCEA, cum și când trebuie, sau cum și când nu trebuie, aici este vorba de ARTA COMPORTAMENTULUI UMAN SAU, ALTFEL, ȚINUTA VERTICALĂ de a acționa trebuitor, sau a nu acționa, atunci când și cum trebuie.

Cred că ar fi binevenite exemple de manifestări comportamentale de excepție, alături de altele reprobabile, uneori ele având loc și în acelaș moment, în dualitate: demnitate, verticalitate sau opusul acestora.

Se prezenta la televizor o tragedie petrecută în România. Doi copii au ieșit din casă și au plecat spre apă; erau probabil dintre cei lăsați în grija bunicilor, părinții fiind plecați departe de ei, dar și pentru ei, prin străinătăți. S-a dezlănțuit o furtună puternică și nu se știe pe unde erau, că i-au prins apele involburate, fiind în mare pericol. Un tânăr, sau adult, prezent pe acolo, străin de ei, oricum, n-a ezitat și a sărit în apă să-i salveze. Puhoaiele au apele grele, cu mult pământ, nămol și altele, creează și vârtejuri. L-a prins pe un copil din valuri și l-a pus pe mal; a sărit și după al doilea, care se zărea din când în când,  printre ape și l-a luat, ducându-l și pe acesta spre mal și a reușit să-l salte sus. Epuizat de puteri, prin atât de mare și prelungit efort, el n-a mai avut puterea să se cațere imediat și un val vrăjmaș l-a tras în curenți, în vâltoarea apelor, apoi l-au preluat alte valuri și l-au tot dus, fără a se mai putea împotrivi, fiind găsit, după câtva timp, prins în ceva crengi mărginașe, dar fața probabil reflecta mulțumirea că a salvat viața a doi copii, lovirile apelor nereușind să-i întunece această bucurie. Pe margine de drum sau ape, a apărut o cruce simplă, care indică acolo moartea, jertfa unui om în apele înfuriate. Un erou ce a salvat viața a 2 copii, într-o reprezentare modestă, în timp ce mulți care au ucis oameni, mulți oameni, tronează pe monumente gigantice, prin zone selecte!

A  fost un îndemn spontan, intern, propriu: sări(!), scapă-i, ACȚIONEAZĂ CUMVA, FĂ CEVA! Și a făcut foarte bine, cu sacrificiul total. S-a și VORBIT despre această mare și frumoasă jertfă, după aceea, oral și scris, în omagiu profund. O interferență a celor două manifestări, A VORBI ȘI A ACȚIONA, cum trebuie, ținuta demnă și vorbire la obiect, în interferență!

Un eveniment asemănător, o altă tragedie. Într-o seară de 01 noiembrie, a nu mai știu cărui an, o familie, părinții și o fetiță de 8-10 ani, se deplasau la Rebrișoara, o comună în apropierea Năsăudului, pentru a aduce omagiu, pomenire si rugăciuni, la mormintele parinților și bunicilor de acolo. O ploaie densă și rece i-a însoțit tot drumul, de la plecarea din Baia- Borșa; fetița, mai temătoare de ape, a spus să o lase acasă, unde se juca cu alți copii, dar au plecat toți trei. Se aflau prin apropierea comunei  Romuli, pe  unde apa „Sălăuței”  era învolburată,  cu repezișuri, murdară, adâncă, grea și tulbure, de pământul smuls și strâns adânc între munte și malul șoselei, într-un spațiu îngust, gata să-l rupă și s-o invadeze. Într-o curbă mare, mașina a derapat și a aterizat în ape, în puhoi, mai aproape de mal.

Imediat conducătorul, profesor de matematică, amețit și rănit, a forțat ieșirea, și ținând cu o mâna mașina spre mal și, într-un efort disperat, a reușit să scoată soția din mașină, care s-a prins cu disperare de mal, ajungând pe șosea. Peste măsură de obosit și în durerea  rănilor, tatăl prinde fetița de un picior și o trage din mașină, dar un val puternic și criminal îi smulge fetița din mână și o ia, ducându-o în învolburarea apelor, el rămânând doar cu cizmuluița fetiței în mână. Rămas agățat de pietrele malului, privea împietrit și neputincios cum se depărtează copilul. Amețit de accident, de efortul deosebit, nu se mai putea mișca și rămâne îngrozit de durere. Desigur, impulsul sentimentului patern îl putea determina să se arunce mai departe în valuri, într-o altă încercare de a o salva, dar rămânea tot mai în urma și ar fi rămas doar dorința de a muri răpuși împreună, de aceleași ape ucigătoare. Alfel, un sacrificiu fără sorți de izbândă. S-a târât cu greutate în șosea și s-au despărțit… Definitiv! O zguduitore tragedie. Intuiția temătoare a fetiței a fost „împlinită!”. Poate, tatăl îndoliat, a rămas definitiv cu reproșul  de ce au luat și fetița, de ce au plecat pe așa vreme, sau că trebuia să oprescă pe ploaia orbitoare, ori să fi mers și mai încet, ori să fi „înotat” mai departe după ea; poate l-au chinuit toate, sigur și în prezent. A avut însă o ținută, în situația dată, de sacrificiu familial total, peste orice alte putințe omenești, peste reproșuri; nu putea acționa, a face mai mult. A trăit tragedia în plinătatea ei, rămânând eventual de acționat doar prin sacrificiul total al lui, fără a mai putea aduce mai multă întregire familiei.

Altceva s-a mai petrecut însă în acel loc: chiar în acel moment a oprit acolo un autobuz și lumea a coborât și a privit la „spectacol”, la tragedie! Majoritatea dintre acei călători erau inapți pentru o astfel de intervenție, era un sacrificiu inutil. Se spune însă că, printre ei, era una sau două persoane robuste, înotători buni, în forță, care puteau inerveni cu șanse de succes, mai multe decât de pericol, pentru că fetița se mai vedea, amestecată printre valuri. Au rămas la țărm, uscați, fără risc, într-o temere și manifestare de trăire lașă, totală. În acea tragedie, o persoană a făcut tot ce putea să facă și alte 1-2 persoana n-au acționat deloc, așa cum puteau s-o facă, având această obligație morală. O trăire în demnite umană plină și o lașitate totală s-au regăsit în aceea tragedie.

O Cruce frumoasă, la margine de drum, marchează această tragedie…

În cele două exemple am evidențiat cum se manifestă, așa cum trebuie, onorabil, „arta” de a se comporta, a trăi, a acționa, sau a nu face aceasta, așa cum trebuia, în mod normal, în oprobriul celorlalți.

În aceste momente nu trebuie să uităm de alte exemple, în felul de a se comporta și de a face ce trebuie și cum trebuie, de prezența în prima linie de luptă a personalului medical, prin vorbire, programe de salvare și prin acțiuni directe, de sacrificiu, la fața locului, uneori în forma supremă. Au plecat la datorie din mijlocul familiei, iar în timpul de răgaz fiind cazați în locuri amenajate în siguranță.

Tot aici se află prezenți și janadarmii, poliția, armata, pe afară, cu aceleași avertismente și acțiuni în sacrificii, dar și cu sancțiuni pentru cei pentru care binele trebuie instaurat cu forța, binele și siguranța publică fiind pentru ei un moft și nu un comportament de onoare, de demnitate și chiar de sacrificiu.

Dorul de casa, de întregirea familiei, în cazul tradițiilor marilor sărbători, au fost mult mai îngrădite ca altă dată, în condițiile prezentei pandemii…

S-au produs multe alte tragedii și vor fi încă multe alte dureri, răni, care se vor simți peste timpuri, dar speranța rămâne și lumea o va păstra mereu…

Gheorghe BĂRCAN
 fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 05.05.2020

sursă foto: pixabay.com

România a trecut prin multe urgii și cu războinicii ei viteji a depășit greutățile, „a ieșit mereu învingătoare”, în mod miraculos. Au fost inundații și cutremure, au venit peste noi năvăliri cotropitoare: aici ne-au găsit, dar ne-am apărat, am rămas pe aceleași spații și ne-am dezvoltat, iar acele rele s-au dus, au trecut și au dispărut.

Au fost și altă dată epidemii cumplite, date tot de viruși necunoscuți și cu o lume medicală aproape inexistentă atunci, care ne-au împuținat destul, dar tot noi am rămas, învingători. Așa a fost cu epidemia cumplită de „ciumă”, în care cei scăpați odată de ea deveneau imuni și adunau cadavrele de prin casele și locurile pe unde „cădeau” și, fără teamă, îi transportau la grămadă și apoi îi aruncau în „gropi comune”, aruncând var nestins peste ele. A dus cu ea, această epidemie, o parte din populația țării, ce reprezenta jertfele umane care, prin lupta cu epidemia, au făcut ca cei ce au rămas să ducă viața cu rosturile ei mai departe, în refacere și dezvoltare, sub toate aspectele. A fost și epidemia de tifos exantematic, în timpul primului război mondial, cu cca 300.000 de morți, dar am învins-o și pe acesta, ca și pe nemți și, încetul cu încetul ne-am refăcut, am regenerat.

Au trecut apoi peste noi cele două războaie mondiale, cu jertfele lor, cu câștigarea și pierderea de teritorii, după dorința celor mari, în ambele fiind în final câștigători. Apoi, a urmat năpasta cea mare care ne-a cuprins, a unei ideologii de dictatură comunistă, după al Doilea Război Mondial.

În acele vremuri, de mare prigoană, a urmat prima dislocare masivă a unei mari mulțimi de oameni de pe pământurile lor, de la casele lor, prin masive deportări și, mai ales, milioane de oameni au fost trimiși în temnițe pe tot curinsul țării, sau în lagărele muncilor de exterminare, construite în acest scop. Temnițele, „Canalul Morții” și „Stufărișurile Dobrogene” au înghițit sute de mii de victime, făcute de torționarii vremii. Cei uciși și exterminați, au fost aruncați apoi tot în gropi comune, prin locuri necunoscute, de nimeni știute, cum s-a facut altădată și sub „domnia ciumei”, care acuma a avut însă eșarfa roșie. Au rămas însă unii și prin albia „Canalului Morții”, a „Magistralei Albasre” („Roșii”!), apele căruia n-au reușit și nu vor reuși niciodată să-l spele de sângele atâtor victime. Dacă atunci gropile comune aveau motivația de a proteja populația, celelalte erau determinate de o criminalitate comunistă.

Dar, am izbutit, cu multă mobilizare, jertfe și vărsare de sânge, să înlăturăm odiosul regim, fiind admirați de o lume întregă, în prima revoluție din lume transmisă la televiziune. Simpatia și ajutoarele au fost masive, dar nu s-a continuat lupta cum trebuia, „ne-am oprit din drum”. La butoane au rămas aceiași, prin diversiune și crime, doar cu epoleții și denumirile schimbate, sub conducerea și influența malefică a aceluiaș „liber cugetător”. În acest fel, s-a ajuns la o distribuție fărâmițată a economiei, apoi la distrugerea ei, prin falsul proces de privatizare, beneficiarii de azi fiind, mai ales, politrucii de ieri. Încetul cu încetul, s-a format acea categorie de „hoți”, „corupți”, care au dezvoltat până la urmă „tâlhăria”, hoția făcându-se pe față, prin Legi cu destinație. Acestea au obligat românii să-și părăsească iar țara, să ia drumul pribegiei multe milioane de oameni, împrăștiindu-se prin toată Europa, Anglia, peste Ocean și cine știe mai pe unde. După primele drumuri spre închisori, spre moarte, a milioane de oameni, de mai înainte, a urmat acest exod și mai amplu, al doilea din lume, dupa Siria, milioane de români, cine mai știe câte, fiind alungați să plece din țară peste frontiere, pentru a găsi mijloacele de trai necesare și care în țară le-au fost refuzate de hoția masivă, fără margini, tot „fără frontiere”. Cu bolizi de cea mai nouă și bună marcă, cu mâinile încărcate de ceasuri de ultimă modă, de zeci de mii de euro, cu brățări și coliere diamantine, de o strălucire orbitoare, și altele, aceste obiecte moarte, făceau contrastul cu vietatea întunecată a purtătorilor acestor bogății nemăsurate, nemeritate, obținute prin furtișag.

Acest „fenomen” rupe țara, acasă rămânând copiii și bătrânii, cei apți de muncă, uneori familii întregi au umplut lumea. Cum era și firesc, multe tragedii s-au produs neîntârziat, cu copii dispăruți, neșcolarizați, înecați în ape, abuzați sau uciși, bunicii lor neputându-i supraveghea, să-i păzească de rău; cu atâtea victime pe șosele, în drum de acasă sau spre casă, pentru nevoi sau întâlniri familiale, cu familii dezmembrate! Așa cum pentru victimele comunismului, informatorii erau asociați în crime și ucideri, cu torționarii de altădată, corupții, hoții și tâlharii de azi sunt asociați în toate aceste tragedii ce s-au produs și se mai produc asupra romaânilor.

Ca și cum aceste nenorociri nu erau de ajuns, a venit peste noi și această pandemie cumplită, cu întoarceri obligatorii acasă a milioane de oameni, infectați, izolați sau în carantină, veniți spre casă pe rute de noapte, alese și supravegheate, mai ales cei rămați fără locuri de muncă, fără casă și mijloace financiare. Sentimentul de familie unită, în bine și în rău, depășește uneori orice motive de pericol, oricât de mari și se caută reunirea familială, peste toate pericolele, peste toate greutățile, granițele. În cazul acestor acțiuni forțate, este firesc să apară și alte victime, asociate și cu acest atât de periculos coronavirus ucigător, cu atâta forță de răspândire. Aceiași vinovați și pentru „retur”, sunt cei formați și proiectați după 1946 și a odraslelor acestora!

Fondul Monetar Internațional s-a înființat în 1944, cu 188 de state membre. Era dupa un război nimicitor și se impunea imperativ organizarea unei Instituții financiare, pentru a  veni în ajutorul  celor mai afectate state de teribila confruntare, indifernt că au participat la  război sau au fost doar victime, ori au fost afectate greu în diferite  relații economice cu state în confruntare. România este și ea stat membru al FMI, a avut relații bune cu Fondul  și  a accesat  diferite împrumuturi.

După mulți ani de acivitate cu mare influență, șefa acestuia, D-na Christin Laggarde, face o constatare și a ieșit cu o exprimare  șocantă  în public, în iulie 2018 : „Bătrânii  trăiesc prea mult și este un risc pentru economia  globală, trebuie făcut ceva”!! (Publicată în 24 martie 2020, anul curent, în întâmpinarea  pandemiei!). S-au pronunțat mulți asupra  anunțului  surpriza, cu privire la agresivitatea acestui anunț, cu care pune în relief problema.  Este un anunț cinic, prin care acuză viața, îi acuză pe bătrânii care mai trăiesc, și-i învinuiește, spunând de ce trăiesc atâta. Cu atât  mai  crudă este exprimarea  „abuzului  de a trăi”, cu cât vine din partea  unei doamne;  oare  Domnia  sa  are bătrâni, are copii,  a dat viață? La cât  o fi calculată lungimea acesteia, „permisa”?  „En garde, bătrânilor!!” Care se consideră  că este  vârsta limită și cum crede  că s-ar putea realiza acest „proiect”? Evident, numai restricția de a nu mai purta baston nu ar fi suficientă! De ce nu se întreabă și de ce se sting așa de mulți oameni cotizanți,  fără a beneficia  măcar de o lună de pensie, deloc  bătrâni; de ce mor așa de mulți copii cu zile și să încheie la fel: „trebuie făcut ceva”.

Această „prevedere” este contrară și unui „circuit” uman firesc: sunt mulți care mai târziu, la bătrânețe, dau mari valori umanității, în domeniul artistic, cultural, știintific ș.a. De exemplu. Despre Johnn W. Goethe s-ar putea spune că: de avea vârsta lui Eminescu, era un necunoscut, în modestie, iar Eminescu, dacă ajungea la vârsta lui, era unul din cei mai mari poeți. Tot așa Michelangelo, Brâncuși, A. Eintein ș.a. au realizat opera de mare valoare, la o vârstă înaintată, mai bătrâni. Lumea nu era mai tânără, atunci, fără ei, dar în mod sigur mai săracă! În multe domenii, „bătrânii” dau valori imense lumii.

Îmi vine în minte dictonul binecunoscut:

„Cei ce nu au bătrâni, să-și cumpere!”

precum și „cântecul” bătrânilor, trist, dar demn:

„Bătrânețe haină grea, ce n-aș da să scap de ea”.

Oricum, se vede de aici că acești „bătrâni” nu se leagă cu disperare de viață.

Se știe că lumea este foarte polarizată în aceste vremi. Am mai putea reține o informație: se spune că 1% din populația globului deține 99% din veniturile acestuia, iar cei 99% cu ce a rămas, 1%! Spre care  „bătrâni” se îndreaptă  oare, avertismentul? Evident, spre aceia unde sunt mai mulți, în grupul celor 99%. Cei din 1% au puțini bătrâni și sunt  cu sacoșele pline! Oare pentru situația „globală financiară și econimică” n-ar trebui să-și îndrepte atenția spre  cei  1%, nu neapărat bătrâni? Acolo este masa globală financiară și de acolo vine sărăcia, „problemele economice globale”!

Altfel, acești bătrâni acuzați, cu zilele lor, nu sunt pomanagii. Persoanele obișnuite, talpa țării, nu cele speciale, încărcate de „specialități” de tot felul, pe lângă salarii și pensii uriașe, cu mari consumuri financiare, pe oriunde or fi, cinstite sau necinstite, ceilalți au muncit mulți ani, 40 sau mai mulți, în care au cotizat cu regularitate, lunar, sume depuse în depozitul statului. Dacă aceștia le administrau bine, cuantumul lor creștea semnificativ și cum pensia este evaluată cam la 40% din salariul mediu, deci pentru un an de pensionare ar fi necesari doi ani de depuneri și ar ajunge pentru 20 de ani de pensionare. Adunați la cei 64 de ani de la data pensionării, ar urma o „batrânețe” în jur de 84 de ani! Sunt puțini care o ating și mult mai puțini care depășesc această vârstă, acuzată cu bătrânețea, cred.

Bizareria este dată mai ales și de faptul că atunci când ridici prima pensie, fondul tău de depuneri este nul. Oare cine a luat, cine a furat banii de acolo, depuși atâția ani, pentru bătrânețe? Am auzit că ar fi state în care tot ce depui acolo, acolo rămâne și crește, într-un cont al tău, pe care poți să-l controlezi și, în final, când nu mai lucrezi și treci spre bătrânețe, decizi tu dacă-ți ridici toți banii și ți-i administrezi cum știi, sau ridici lunar diferite tranșe, controlul fiind tot al tău. În caz de deces, disponobilul bancar rămâne soției sau copiilor, așa cum nu se întâmplă la noi, sumele rămân bun pierdute.

Teribila afirmație de la acest înalt for financiar, parcă vine ca o blestemată prevestire, care s-a și concretizat în realitatea vieții destul de repede, prin această nenorocită pandemie, care face ravagii în lume, preferând în „consum” bătrânii, mai ales, cei mai vulnerabili, într-o largă majoritate, fiind și de drept într-o astfel de situație. Vorba aceea:

„Ei și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul”!

Pandemia, însă, n-a ales numai pe bătrâni pentru consum și traumatizează tot ce întâlnește în cale, pe cei mai expuși luându-i cu ea. Mai bună este situația în țările în care s-au luat măsuri ferme mai repede, nu chiar de la început, pentru că apariția a fost oarecum mascată și totul a fost nepregătit, dar am putea spune că printre ele se află și România.

În acest fel, s-ar putea ca înaltul For Financiar să-și  revizuiască concepția și să revină la vechiul dicton, să caute „bătrâni”, fie și numai ca  model de existență umană, pentru că ei se vor împuțina drastic!

În situația dată, cu groaznica ei prezență, izolarea în cel mai mare grad posibil, „acasă”, „domnească”, (dacă ne gândim la altfel de izolări celulare, criminale, de altădată, ținta fiind distrugerea), disciplina și respectarea întocmai a regulilor de comportament, stabilite de specialiști și de cei în drept să le organizeze, este obligatorie și responsabilă, fiind singura șansă de supraviețuire în lipsa unui remediu, în afara unui tratament formal, simptomatic, sau asimptomatic, la grămadă.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș -Vodă” din Sighet
Minneapolis, 04.04.2020

Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A. I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea”, cronicarul ASTREI iubește aromele tari; are un tipar stilistic.” (Adrian Dinu Rachieru, aprilie 1988)

Născut – iată – în urmă cu niște ani, adică prin 1943, a doua zi de april, la Strâmtura, ca întâiul fecior al învățătorului Ion Brumaru (directorul școlii de acolo), Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”, absolvit în 1961.

Au urmat studii de psihologie și filosofie începute la Cluj și terminate la București, frecventând cu osârdie, în aula universitaria cursurile lui George Călinescu, iar la Cafeneaua „Capșa” pe cele – ex cathedra – ale lui Petre Țuțea, „proaspăt” ieșit din pușcăriile regimului românesc de sorginte bolșevică.

A scris și a publicat recenzii și critică literară în Gazeta Literară și Contemporanul, cronici dramatice în Teatrul, iar în 1969 stabilindu-se la Brașov, la revista Astra, al cărei colaborator deja era și, a fost, după 1989, redactor-șef al acesteia.
În 1975 a publicat la Editura Eminescu, împreună cu Mihai Nadin, volumul Literatură și cunoaștere, studiu și antologie iar în 1977, la Editura Dacia din Cluj, i-a apărut cartea care avea să-l impună atenției criticilor, eseul „Masca Principelui”.
Editura Kriterion, București, i-a publicat în 1980 traducerea – făcută împreună cu Adrian Hamzea – cărții, romanului „Blazonarzii” (Czimeresek) de Tamasi Aron, cu o prefață semnată de Mircea Zaciu.

Cu volumul (eseuri) „Ființă și loc”, apărut la Editura „Dacia” Cluj-Napoca, 1990, A. I. Brumaru a deschis seria cărților care l-au impus ca eseist și filosof, au urmat „Despre ființa românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea, maramureșan și el), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Lecția labirintului”, prelegeri filosofice, Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017.

Între timp însă i-au apărut și alte câteva volume importante: „Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995, o carte fascinantă despre nu mai puțin fascinantul Petre Țuțea, de prețuirea căruia tânărul Aurel Brumaru s-a bucurat în perioada sa bucureșteană; „Destin deturnat. Schiță monografică Mihai Arsene”, Editura Kron Art, Brașov, 2007; „Pustia și călătorul. Versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019, un volum de 650 de pagini, în care a adunat o mică parte din scrierile sale de critică literară.

Cifra 7, se zice, este una dintre cele norocoase. Aurel I. Brumaru a adunat-o frumos în 77 de ani împliniți, cu cărți de valoare, apreciate de nume precum: Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Alexandru Surdu și mulți alții, cu o soție iubitoare și mereu alături, cu doi fii așezați la rosturile lor și cu un nepot (deocamdată), care-i va duce numele mai departe. Frumoasă viață!

Din partea noastră, a celor care îl cunosc și îl prețuiesc: Mulți ani, încă, cu sănătate și cu folos!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Eram deosebit de încântați când ședeam la copii în Franța, la Paris (!), care aveau locuința pe una din zonele circumscrise metropolei. Centrul era ocupat mai ales de Instituții, servicii, cu imobile de locuit mai puține, mai scumpe și mai gălăgioase…

Dar deplasările, călătoriile, mai lungi sau mai scurte, prin spațiul acestuia, pe oriunde, era o desfătare. Evident, anumite cartiere, zone, unde nici nu eram bine văzuți, întâmpinați, nu le frecventam. În aceste „rezervații”, cu obiceiurile și cu toate intimitățile lor, nici nu era bine să intri, să-i deranjezi, ori să te deranjezi. Rămâneau altele destule de văzut, atâtea și nici nu le puteai pe toate prospecta. Mai mult, câte dintre ele nu ai dori să le vezi și să le tot revezi, pentru că sunt prea pline de toate și asimilarea e mai înceată, cu așteptări. Am vrut să vedem Moulin Rouge, poate prindeam o reprezentație, așa la întâmplare. Am mers tot pe centru, cu tramvaiul, pentru ca pe strazi, pe ambele părți, erau numai cinematografe cu mizerii de filme, cu afișaje stradale indecente, Place Pigalle fiind o industrie pornografică. În acea zi nu era spectacol și am privit doar prin geam; am văzut imagini afișate, cu faze din diferite spectacole, deosebite și doar atât.

Odată, am întâlnit prin Paris o colegă și prietenă, Doina Coman, din Tg. Mureș (mică-i Lumea!), care ne-a povestit că a făcut de curând o excursie în Maroc, staționând și la Tanger, un oraș splendid, cu plaje extraordinare, un oraș foarte plăcut și primitor, sub toate aspectele; mergeți și voi, că o să aveți ce vedea. Ne-am gândit și, având mijloacele necesare (copiii ne ofereau „gratuități”), am decis să „zburăm”până la Tanger, având avionul „la scară”.

Tangerul. Dupa cca două ore de zbor, aterizam pe aeroportul din Tanger, pe malul Atlanticului sau al Mediteranei, cum vrei să spui, după cum priveai, fiind aproape și de o „Apă” și de „Cealaltă”. Un frumos oraș marocan, așezat într-o zonă exotică încântătoare, încărcată de frumuseți; am putea spune un oraș de frontieră, cu multă influență spaniolă, cum sunt de altfel toate orașele despărțitoare de state. Am sosit înainte de masă, într-o atmosferă umedă cu miros de plajă și, încercând să potrivim ceasul după cel local, constatăm că am ajuns cam la aceeași oră la care am și plecat. Distanța de cca 2000 de km, cu viteza avionului de 1000 km/oră și diferența de fus orar de 2 ore, explică această „teleportare”. Cu un taxiu ne-am deplasat pentru cazare la un hotel mai central, fiind destule în jur, reclama turistică fiind larg răspândită, datorită excepționalelor condiții ce le oferea și care se și vedeau, de îndată ce puneai piciorul pe solul acestuia. Ne-am cazat, pentru câteva nopți și am intrat apoi imediat în tumultul de lume, fiind pregătiți și de o baie, ceva mai târziu. În auzul unor convorbiri amestecate, în franceză, arabă și spaniolă, într-o ținută la costumație diferită, sau în renumitele jilabale albe, cu turbane pe cap de aceași culoare, ne-am amestecat în acea mulțime, vorbind în franceză, pentru a nu aduce și limba română în atâtea exprimări din acel mediu și așa destul de amestecat. Am intrat la un local și am servit masa, meniul preferat fiind pui la rotisor și cartofi prăjiți, pregătit la vedere, o masă obișnuită, fără alte combinații; am servit la urmă o cafea și suc de citrice, „original”. Ne-am deplasat apoi spre plaja mediteraneană exepțională, încărcată de exotism, culoare și vrajă, Tangerul fiind o citadelă care sfidează parcă măreția de granit a Gibraltarului, prin toate frumusețile și ofertele lui, cu acea unică atmosferă de cer senin și ape albastre, un sejur de vis, plăcut și mult dorit. Era însă, și loc de refugiu pentru alții, ce se ascund, pentru cine știe ce fapte, loc de o intensă activitate cu drogurile, un fel de paradis al lor, a spionajelor, a căutărilor și întâlnirilor clandestine ale celor certați cu legea, exemplificat de altfel și prin diferite opere de artă, literatură, muzee, ca și prin producții de filme, alături de Amsterdam și multe alte astfel de centre.

Tangerul avea o zonă liberă, schimburile valutare fiind aici permise, acoperite de lege, cu prețurile unor produse mult reduse.
Aflându-te într-o zonă sau alta a lui, centrală sau mărginașă, prin zona portuară sau prin piețe, ai pe rând impresia că te afli într-o locație spaniolă, într-o provincie franceză sau într-o țară arabă, auzind conversații în cele trei limbi, separat sau în amestec, întâlnindu-se, de fapt, aici cele trei culturi: arabă, franceză și spaniolă. Poate cea mai puternic reprezentată este cea spaniolă, pe lângă cea arabă, datorită interferenței de secole dintre acestea, fiind și țări vecine, cu frontierele care, de-a lungul anilor s-au tot schimbat; aveai impresia, uneori, că te afli într-un oraș spaniol.

Apele mediteraneene de aici, al căror albastru profund îți lasă impresia unei reflexii în oglindă a boltei cerești, cu nisipul fin și
auriu al plajelor sale, cu întreaga atmosferă de basm ce le înconjoară; era un îndemn pentru oricine de a-l vizita, pentru a petrece momente de neuitat.

Această cetate este în coasta Gibraltarului, puțin mai spre vest de acesta și ea unește și separă apele Mediteranei de cele ale Oceanului Atlantic; la un moment dat, în plimbarea ce ai face-o pe marginea celor două întinse, profunde și multe ape, ai putea spune că, într-o anumită staționare, te afli cu un picior în apele Mării și cu celălalt în ale Oceanului! Ce „depărtări apropiate”, sau ce „apropieri depărtate”! Stând așa și privind aceste imagini, vezi „la picioarele tale”, într-un orizont imens, marile întinderi de ape care se „confruntă”, parcă, prin agitația valurilor înalte, prin acea „îngustime”, strâmtoare, trecătoare, ele neputând săî se ocupe, pentru că nu o încăpea nici una pe cealaltă, iar stâncile de granit ale Gibraltarului spuneau unde sfârșește una și unde începe cealaltă.

Fără să vrei, îți pui în mod firesc o întrebare: de ce au puncte de întâlnire în această superbă locație atâția și atâtea feluri
de răufăcători? Ea nu este o „zonă liberă” și pentru aceștia, nu le protejează și nu împiedică pedepsirea lor, suprimarea ilegalităților ce le comit sau le pot comite. Mă gândesc că le oferă protecție chiar frumusețea, fascinația acestei localități, atmosfera ei sublimă sub toate aspectele, mediul luxuriant care te captivează, îți absoarbe toată atenția și-ți oferă o ședere de vis oriunde te-ai afla. Această cucerire fără rezerve se referă și la urmăritorii celor urmăriți, le împuținează atenția și spiritul de observație, îi „prindea” și pe ei, dacă nu erau într-o excepțională formă profesională, care să nu-i facă dependenți de aceste „droguri” și, într-un anume fel, „să nu audă, să nu vadă”. Astfel, pentru mulți răufăcători, aceste sublime aspecte ale metropolei formează o perdea invizibilă, ce-i făcea și pe mulți dintre ei invizibili, scăpați, ori cu posibilități de acțiuni ascunse, în fărădelege.

În aceeași zi, am făcut o baie și o plajă excepționale, cu tot felul de ingrediente pe aproape și, pe înserate, ne-am retras pentru
odihnă, după această atât de minunată zi. Au mai urmat și alte zile, cu băi și plaje în totală desfătare, pe întinsa arie cu plajele ei atât de minunate, într-un mediu de basm; nu era rece și-ți venea să rămâi să dormi acolo, pe nisipul „aurifer”, fin și cald. După plecarea noastră, mai rămâneau persoane pe nisip și, probabil, ceea ce doream să facem noi, n-ar fi reprezentat o noutate.

În timpul unei zile, mai spre finalul sejurului nostru, în acest spațiu superb, în plimbările făcute, ne-am abătut și pe la o
„medina”. O bogăție de articole, de toată frumusețea, confecționate artizanal, dar și altele, produse ale unei dezvoltate industrii. Erau covoare persane de diverse modele, tăvi gravate, din cupru sau metal alb, suflat în argint, multe alte construcții metalice, mulțime de pufuri frumos modelate, haine de piele în diferite modele, multe magazine încărcate cu bijuterii din aur, de 18 karate, de diferite forme și dimensiuni, la prețuri rezonabile, care-ți luau ochii și multe altele. De fapt, medinele marocane se spune că reprezintă o adevărată industrie turistică, care aduc o componentă principală de venituri pentru Maroc. Multe din aceste medine au intrat și in Patronajul Unesco, ca modele unice de piețe comerciale. Am luat doar câteva „ouă”
frumoase din onix, pietre semiprețioase, lucioase și în nuanțe de culori deosebit de frumoase. Nu erau prea scumpe și le puteam achita la prima „strigare”, dar am respectat obiceiul locului, ne-am adaptat. Peste tot, în jur, se duceau negocieri acerbe între vânzător și cumpărător, unul mai lăsa, altul mai adăuga ceva la preț, până când vânzătorul spunea: de accord și tranzacția se încheia cam la jumătatea primei oferte, sau mai puțin; așa că am achitat și noi mai puțin de jumătate din prețul inițial. O persoană alăturată, francez probabil, ne spunea că în cazul în care nu te angajezi în negociere, uneori și refuză să-ți mai ofere articolul; poate era o pauză activă între prezențele mai rare ale cumpărătorilor.

După o ultimă noapte de odihnă în acel mediu fermecător și după un dejun și o cafea, ne-am întors la Paris („acasă”),deosebit
de încântați de ceea ce am văzut. Cele relatate aici fiind descrierea unor locuri de o excepțională frumusețe, a unei oaze fermecate, rară, din mulțimea acestora distribuite în „lumea noastră”, le-am realizat folosind și unele ficțiuni, pentru omogenizarea descrierii de ansamblu, o prospectare mai amplă nefiind posibilă în câteva zile, păstrând însă intactă realitatea splendorii lor, atâta cât eu pot să o redau. Era bine să port cu mine și un „GPS”, pentru orientare, care să-mi arate
că nu am uitat locurile de basm pe unde am mai trecut în zilele mai dinainte și să mi le împrospătez pe acelea ce doream să le păstrez, de durată.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”
Minneapolis, 20.02.2020

foto: https://www.traveleuropa.ro/poze-tanger/