Țipete de eliberare în adâncu-mi strigă:
Idealul și sentința tocmai le-am expus.
Într-o falsă libertate de societate-acidă
Mă minți că mă lași să zic ce-am de spus.

Libertatea-i o esență ce-ar pătrunde fierul –
E-o tărie ce te-mbată doar cu-al ei miros,
Cum norii par aproape când privești cerul
La fel de-aproape pare libertatea dar, de prisos.

Conștiința-i uneori stârnită de frică și invidie,
Din orizonturile vocației rămâne doar un șablon,
Doar dansatorii slabi joacă pe-o singură melodie,
Dacă simți, libertatea-i prea mult spus un zvon.

Ne dorim s-atingem cerul făr-a știi ce-ascunde
La fel cum libertatea am înghiți-o-n câteva secunde.
Dar, spune-mi, nesăbuite, spre ce direcție te-ai îndrepta
Știind că începând de-acuma lumea e a ta?…

Mihai Petrețchi
elev, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Foto: Peter Lengyel

SALUT, tuturor! Astăzi am ales să vorbesc despre ceva mai sensibil, să vorbesc despre un “lucru” pe care îl obții destul de greu de la un om în ziua de azi. Am ales să vă vorbesc despre zâmbete. Dar nu despre orice fel de zâmbete, ci acele zâmbete sincere de care eu am parte mai mereu. Acum câțiva ani, am ales să devin voluntară în grupul “ Speranța” la Oratoriul „Sfântul Francisc de Assisi”, ordinul Fraților Minori Capucini. Sunt foarte mândră de alegerea mea, pentru că de atunci mi-am dat seama că, de fapt, există o mulțime de diferențe între zâmbete. De multe ori credem că oamenii ne oferă zâmbete sincere, care exprimă fericirea adevărată. Este complet normal să credem acest lucru, neștiind, de fapt, ce înseamnă cu adevărat un zâmbet venit din adâncul sufletului și care poate îți stârnește și o lacrimă.

Grupul „Speranța” se ocupă de… fericire. Acesta este obiectivul nostru. Noi vrem fericire. Oferim fericire și primim fericire. Noi iubim toți oamenii și vrem binele tuturor. De cele mai multe ori ne focusăm asupra copiilor care nu au tot ce își doresc, copii care merită să fie fericiți, dar nu au posibilitatea. Noi suntem cei care vrem să le dăm o șansă la fericire.

Grupul „Speranța” este o mare familie compusă din mulți membri, fiecare dedicându-se în felul lui, încercând ca totul să decurgă cum trebuie. În fiecare sâmbătă, dar și duminică, strângem copii de la casele de tip familiar și încercăm să le oferim câteva ore de vis pe care și le doreau demult. A fi voluntar înseamnă a fi dedicat și implicat în tot ceea ce se întâmplă. Scopul este unul singur: de a aduce fericire.

Ei bine, revenind la zâmbete, acestea sunt cele mai sincere, iar în momentul când vei atinge acest scop și vei aduce fericire unui copil, vei observa că zâmbetul este unul cu adevărat revelator. Pe mine, acest grup m-a făcut să devin un om mai bun, mai sufletist, dar, mai ales, m-a făcut să realizez cât de importantă este viața și cât de important este să prețuiești ceea ce ai, pentru că poate unii nu au nici ceea ce ai tu în prezent.

Vorbind mai pe larg, grupul „Speranța” organizează și un frumos campus de vară, în fiecare an, unde de asemenea așteptăm pe oricine pentru a petrece timp împreună și a genera amintiri.

Sunt de părere că fiecare copil are o poveste, fiecare om are soarta lui, dar ceea ce este cel mai important este să fii fericit și să te bucuri de viață. Consider că un voluntar adevărat nu aduce bucurie din milă pentru acești copii, ci aduce bucurie pentru că o merită, iar atunci când faci un copil fericit, din punctul meu de vedere, tu devii de 100 de ori mai fericit. Astfel va fi fericire peste tot! Cel mai important este să putem oferi un zâmbet curat și onest, un zâmbet care să creeze în jurul nostru un ocean de fericire.

Așadar, grupul nostru este o mare familie care caută pace, bucurie și frumusețe. Împreună aducem zâmbete. “Să ne întălnim mereu cu un zâmbet, căci zâmbetul este începutul dragostei, iar dragostea înseamnă viață”. (Maica Tereza)

Mai jos, vă supun atenției un clip cu ceea ce însemnăm noi:

Anca Maria Corneștean
clasa a IX-a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Azi, 09 martie 2018, profesorul Ion Șuteu ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, la începutul anului trecut, în 14 ianuarie, prof. Ion Șuteu a părăsit pentru totdeauna America (unde se stabilise la vârsta de 70 de ani), a părăsit Pământul!

Iubitorul de poezie, profesorul care ne delecta cu glume bune, dar și cu mostre de poezie profundă, omul vesel și binedispus care accepta la clasa noastră (Liceul „Dragoș – Vodă”) polemicile literare (și nu numai!) nu mai este, dar, despre amintirea lui, discutăm cu doamna Viorica Șuteu, soția profesorului Ion Șuteu.

Repartizată la Sighet în anul 1960, profesoara de limba română Viorica Șuteu se va dedica cu entuziasm și pricepere educației elevilor de la Școala Pedagogică din Sighet, aproape 40 de ani. A fost director adjunct (1965 – 1968) și director (1974 – 1982) al Liceului Pedagogic (azi Regele Ferdinand) și a contribuit din plin la educarea multor generații de dascăli.

Aflată la celălalt capăt al lumii, cetățean american din 2011, dar permanent cu gândul la țară, la Maramureș, doamna Viorica Șuteu a avut amabilitatea de-a accepta o discuție „online”, răspunzând dorinței mele de-a „transfera” din amintiri cititorilor „Salut, Sighet!”, în încercarea de a-i păstra în memoria noastră pe oamenii care ne-au educat și modelat, sighetenii care ne-au părăsit, dar ne-au lăsat moștenire frumusețea spiritului lor.

Ion Mariș: Doamna profesoară vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră de-a dialoga… virtual! Azi, 09 ianuarie, prof. Ion Șuteu, soțul dvs. ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, anul trecut, pe 14 ianuarie, a plecat spre alte tărâmuri, mult mai… îndepărtate. Spuneți-mi când a plecat din România și cum s-a adaptat în SUA profesorul Ion Șuteu.
Viorica Șuteu: Înainte de a vă răspunde la întrebare, trebuie să vă lămuresc care au fost împrejurările ce m-au determinat să plec din țară. În 1996 fiica mea a obținut postul de viceconsul la New York. La un an de la plecarea ei și a nepotului nostru, pe care-l crescuserăm noi, bunicii lui, până la 12 ani, m-am pensionat, după o activitate didactică de 37 de ani, în aceeași unitate școlară. La 57 de ani nu mă simțeam bătrână, iar viața de pensionari în Sighetu Marmatiei, oraș foarte drag nouă tuturora, familiei mele, fără copiii mei, fără alte rude, mă înspăimânta. Am decis să plec în SUA după ce fiica mea mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, spre a putea fi de folos familiei (fapt care, din diverse motive, nu s-a împlinit.)

Viața mea aici, în America, cu soțul și fiul rămași în țară a fost dură, o continuă provocare, o luptă pentru supraviețuire. La aproape 60 de ani, mă străduiam să învăț limba țării, făceam eforturi să-mi găsesc de lucru, să obțin acte care să-mi permită să trăiesc legal în America. Așadar, traiul meu aici, în primii ani, mi-a solicitat din plin aptitudinile mele de luptătoare. Știam că nu pot fi fericită fără a avea copiii alături, familia, fără a putea munci spre a avea resurse materiale necesare unui trai decent. Vârsta și felul de a fi al soțului meu, obișnuit să facă numai ce i-a plăcut, m-au lamurit că tot eu trebuia să fiu „bărbata”, să găsesc soluții pentru noua noastră viață pe care ne-o doream cu toții. Toate acestea le discutasem cu soțul meu înainte de plecare. N-am bănuit că spre a obține vize de călătorie pentru soț și fiu vor trece doi ani de strădanii, efort, dezamăgiri și dor năpraznic. În 19 februarie 1999 când i-am întâmpinat la aeroportul Kennedy, am trăit cu toții una din cele mai fericite zile din viața noastră. La toate acestea trebuie să mai adaug nevoia de libertare ce ne fusese crunt îngrădită nouă, ca și tuturor romanilor. Înainte de revoluție n-am ieșit din țară. Pe lângă faptul că nu ni se permitea, nici nu aveam resurse materiale pentru excursii în străinătate. Când am avut prilejul să fac primul drum intercontinental cu avionul, mi s-a parut că m-am născut a doua oară. Sosirea soțului și a fiului în noua noastră patrie a desăvârșit miracolul. Consideram că pentru patria mumă ne făcuserăm datoria. Amândoi am prelungit, cu aprobări speciale, perioada de muncă. Urma să ni se asigure în țară o pensie îndestulătoare, o viață lipsită de griji. Dar contextul politic nu prevestea vremuri bune. Să nu fi plecat când am putut ar fi fost o greșeală.

În primul an de ședere la New York, am locuit în Consulatul României, la fiica noastră. La Consulatul României am locuit aproape doi ani. În incinta acestei instituții funcționează o bibliotecă și Centrul Cultural Român. Activ și sociabil, precum îl știți, soțul meu și-a făcut repede prieteni. L-a cunoscut pe Pr. prof. universitar Theodor Damian în cenaclul căruia a activat câțiva ani și pe dr. Napoleon Săvescu,„dacolog” fervent. Acesta i-a devenit medic personal și prieten care îi admira cunoștințele vaste. N-a reușit, oricât s-a străduit, să-l convertească pe Ion Șuteu la teoria lui care nu accepta că noi ne tragem și din romani.

Ion Mariș: Așadar, prof. Ion Șuteu a fost foarte activ și în SUA. Cum s-a „exprimat” acolo?
Viorica Șuteu: În cenaclurile pomenite, la Centrul Cultural sau la bibliotecă și-a găsit Ion Șuteu mediul prielnic spre a recita din Eminescu, Arghezi, N. Stănescu, M. Sorescu, Macedonski și alți poeți iubiți. Nu pierdea niciun eveniment cultural organizat de comunitatea românească, de cea armenească sau ucraineană. Avea mereu ceva de spus, de adăugat, de completat, de recitat, așa că se făcuse necesar și căutat pentru erudiția lui. Trăia intens, era fericit.

Ion Mariș: Ultima revenire acasă, în țară, a fost în anul 2012. Cum ați perceput reîntâlnirea cu… Sighetul?
Viorica Șuteu: În mai, 2012, am reușit să-mi împlinesc visul de a mă reîntoarce în România, după o absență de 12 ani. Călătoria în țara dorită, visată, nu s-a putut înfăptui până ce n-am obținut acte care să-mi permită să mă reîntorc în America, la New York, unde s-a stabilit familia mea. Ce s-a petrecut în sufletul meu când mi-am revăzut țara natală? Am simțit că am revenit acasă, în locul unde m-am născut și unde am trăit 57 de ani. Mă chemau mormintele părinților, ale strămoșilor mei, locurile dragi unde se vorbește românește, rudele, prietenii. Sufletul unui om, al unui român, cu două patrii, e împărțit, dramatic, în două: o parte, cea autentică, simte și gândește românește, oriunde ar trăi, o altă parte aparține noii patrii. Pentru mine faptul că am devenit cetățean american a însemnat înfăptuirea unui miracol. Nu mi-am abandonat și nu mi-am uitat țara natală, sunt mândră de neamul meu; ori de câte ori sunt în situația de a-mi declina naționalitatea, o spun cu mândrie „sunt româncă”!

Ion Mariș: „Visul american” aduce fericire?
Viorica Șuteu: Depinde de ce își visează fiecare și de șansa de a-și împlini năzuințele. Visul meu nu e specific american, e omenesc. Îmi doresc sănătate pentru mine și ai mei, putere să ne trăim viața frumos, să ne iubim și să ne fim mereu alături. Eu îmi mai doresc să nu devin o povară pentru ai mei.

Ion Mariș: În lumea noastră tumultuoasă, în dramatică și continuă transformare, are sens noțiunea de… patrie?
Viorica Șuteu: Mă întrebați dacă în timpurile acestea învolburate mai are sens noțiunea de patrie. Deși n-am competența să răspund, (întrebați-i pe istorici, pe distinsul Acad. prof. doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universității clujene Babeș – Bolyai) sunt sigură că mai ales în aceste timpuri frământate noțiunea de patrie dobândește sens profund, încărcat cu multiple semnificații. La aproape 80 de ani ai mei nu mai pot contribui la bunul mers al treburilor din țară. Știu că dacă m-aș întoarce în România, aș spori numărul pensionarilor batjocoriți de guvernanți, de politicienii veroși, milionari cu banii furați de la nevoiași. Un asemenea gest ar fi de-a dreptul irațional, necum patriotic. Și apoi în care loc din lume un om de vârsta mea mai are șansa de a fi activ, de a câștiga, muncind, pe măsura puterilor, spre a putea trăi independent?

Ion Mariș: Comunitate românească este organizată, vizibilă, în SUA?
Viorica Șuteu: Eu vă pot spune cum este organizată comunitatea românească în locul unde trăiesc. În Sunnyside, (un borougt=orășel), parte componentă a New Yorkului, trăiește o mare comunitate de români. Sunt, în zonă, magazine, restaurante românești, găsești produse specifice importate din țară, funcționează cenaclurile literare de care am vorbit, apar ziare românești: „New York Magazin” (director, Culian), „Romanian Jurnal”, director Vasile Badaluță, pe stradă sau în mijloacele de transport rar îți este dat să nu auzi vorbindu-se românește iar cu sprijinul bisericii române se organizează o sumedenie de acțiuni cu caracter religios sau laic. 

Ion Mariș: Tinerii, copiii dumneavoastră mai au nostalgia meleagurilor natale?
Viorica Șuteu: Nostalgia, dorul de meleagurile natale fac parte din sufletul tuturor românilor trăitori în alte țări. Copiii mei sunt și vor rămâne români, visează să revadă România și o vor face, vorbim adeseori despre întâmplări din țară, din trecutul lor, privim la TV programe românești, suntem la curent cu tot ce se petrece în țară, cu viermuiala politică care oprește evoluția firească a țării, suferim și sperăm în mai bine alături de românii noștri.

Ion Mariș: Ce are America și nu are… Europa, România?
Viorica Șuteu: America e măreață, New Yorkul este considerat drept unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase orașe ale lumii, neoficial, este perceput drept „capitala lumii”. Europa este, precum știți, un continent ce include țări și civilizații renumite pe întreg mapamondul. Nu am suficiente cunoștințe care să-mi permită să fac comparații avizate, să emit judecăți de valoare. Știu doar că americanii vorbesc cu admirație și oarecare invidie despre civilizația europeană.

Nouă, familiei mele, America ne-a oferit șansa de a face parte din aceasta minunată națiune. Aici am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii liber, să trăiești în demnitate, să nu duci lipsă de cele necesare traiului zilnic, să-ți fii de folos ție și alor tăi. Personal nu m-am simțit discriminată din cauza vârstei. Soțului meu America i-a dăruit cel puțin 10 ani de viață. După două operații severe, la carotidă și operație pe cord deschis, fără priceperea, măiestria unor medici celebri în întreaga lume, nu ar fi supraviețuit. Fără avantajele oferite de sistemul medical american după un șir de atacuri cerebrale, nu s-ar fi putut recupera și n-ar fi putut avea o viață aproape normală până la plecarea definitivă. În România n-ar fi supraviețuit. Nu pun nici un moment la îndoială priceperea doctorilor din România, știu însă că, pentru a ajunge la Cluj, de exemplu, unde sunt specialiști de mare clasă, trebuie să călătorești ore în șir cu un tren care nu te mai duce viu la spital, că nu ai bani destui pentru medicamentul salvator, etc., etc.

Ion Mariș: Să dezvăluim în premieră cititorilor „Salut, Sighet!” că se află la tipar (Editura Valea Verde) un volum de amintiri, scris de dumneavoastră, un cadou pentru sigheteni, carte ce se numește… „Fețele timpului”. Spuneți-ne despre ce ne… amintiți!
Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele.

Ion Mariș: Așa cum ați precizat, amintirile dumneavoastră ne trimit spre regretatul filozof Ion (Jean) Bălin. Prin ce a strălucit Jean Bălin?
Viorica Șuteu: Din toate sursele folosite se conturează figura luminoasă a profesorului și filozofului Ion Bălin, omul dăruit de creator cu însușiri intelectuale ce frizează genialitatea. Cititorii, admiratorii lui Ion Bălin vor înțelege că, într-un moment de mare generozitate, pământul Maramureșului l-a întrupat pe copilul neliniștit și curios, devenit tânărul studios și apoi unul dintre cei mai instruiți intelectuali ai timpului său, cea mai completă și strălucitoare personalitate a Maramureșului. Faptul că i-am fost profesoară de limba română timp de 6 ani, că i-am devenit prietenă tot restul vieții sale, constituie pentru mine un privilegiu, un simbol al bucuriei cu care este binecuvântat dascălul.

Ion Mariș: Am planificat lansarea volumului dumneavoastră pe 02 aprilie 2018. De ce ar trebui citită cartea dumneavoastră?
Viorica Șuteu: De ce ar trebui citită cartea mea? Da, de ce? Proiectul meu inițial a fost să-mi scriu amintirile pentru mine, spre a-mi umple golul și alina disperarea provocată de plecarea soțului meu, Foștii noștri elevi, d-na Odarca Bout, fosta mea elevă și Ion Mariș, fostul elev al prof. Ion Șuteu au dat dimensiunile actuale ale „rememorării” mele, prezentul interviu și „ritualurile” consacrate, generate de publicarea cărții.

Cititorii vor găsi în paginile amintirilor elogiul adus „fețelor timpului”, cele trei ipostaze știute: prezentul, trecutul și viitorul, dar și alte nuanțe ale timpului, cel al inocenței, al idealurilor avântate, când ne cresc aripi, timpul consolării, generat de plecarea celor dragi, timpul iertării, al revoltei, dar și pe cel al împăcării cu sine. Timpul elogiat de mine este, precum se știe, cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. Ne iubim unicul timp al vieții noastre, dar, din păcate, uitând că este ireversibil, îl irosim cu nesăbuință, părându-ne rău, apoi, gândind ce ar fi putut fi timpul pierdut. Același regret, pare, să resimtă Nichita Stănescu când se lamentează: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Cartea poate fi citită fiindcă prezintă destine, asa cum au fost; încerc să fac elogiul profesiei de dascăl, pe care și eu o socot drept una dintre cele mai nobile preocupări. O mulțime de întâmplări adevărate vor completa imaginea pe care admiratorii „spiritului bălinian” i-au păstrat-o idolului lor. Mulți vor regăsi în amintirile mele evocat și o parte din timpul propriilor vieți.

Ion Mariș: „Fețele timpului” implică… speranță sau dezamăgire?
Viorica Șuteu: Se desprinde din „Fețele timpului” sentimentul speranței sau al dezamăgirii? Dacă într-un timp al doliului am găsit resurse să evoc timpul tinereții, al bucuriilor firești oferite nouă de natura „vindecătoare de nevroze”, de fondul profund uman al acelora care mi-au stat în preajmă și mi-au influențat existența, dacă în preajma vârstei de 80 de ani un om, o femeie, mai vorbește de bucuriile pe care ți le oferă „cetitul” cărților, contactul cu oamenii dragi, călătoriile visate sau proiectate, înseamnă că speranța e aceea care ne dă putere să ne simțim victorioși în lupta cu timpul. Dacă vorbim cu dor, zilnic, despre patria noastră, România, o simțim aproape, în sufletul nostru, înseamnă că n-am părăsit-o. Dacă îi pomenim mereu pe cei plecați, nu-i lăsăm să moară. Moartea înseamnă uitare, iar noi știm că cei dragi, amintirile noastre, nu vor muri „de tot” nici o dată cu noi. Lăsăm moștenire urmașilor noștri datoria de a ține minte, de a nu uita.

Ion Mariș: Vă mulțumesc pentru acest dialog peste… continente. Veți fi acasă, cu noi, când vom lansa volumul dumneavoastră, în 02 aprilie, o zi care ni-l reamintește pe omul de cultură Jean Bălin.
Viorica Șuteu: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog peste… timp!

Ion Mariș

E dimineață. Razele soarelui, mult prea sfioase, bat ușor în geamul odăii mele. Îmi deschid pleoapele destul de buimacă pentru că nu prea voiam să mă duc la școală, dar parcă ziua aceasta îmi dădea mai multă forță. Așa că mă ridic și mă uit pe geam. Cât de frumos este afară! Parcă totul a prins viață, parcă ceva s-a schimbat. Ochilor mei le place mult ceea ce observă, dar încă eram nedumerită. Mergând spre bucătărie, văd pe geamul din hol, un ghiocel. Nu se poate!! Cum de nu mi-am dat seama că e 1 Martie! Cea mai frumoasă zi a primăverii, ziua în care totul renaște, totul se transformă în ceva deosebit, ziua în care auzim cântecul păsărelelor după ce au tăcut o bună perioadă de timp.

Cât de fericită mă simt acum că suntem în această lună plină de frumuseți. Când ies afară, deși gerul ne mai dă târcoale, parcă simt cum aerul timid – primăvăratic îmi dă un pupic de bun venit. Ziua aceasta, ziua în care vine primăvara, este una dintre zilele pe care le iubesc cel mai mult! Ador ghioceii enorm pentru că emană puritate și simplitate. Ei sunt simbolul adevărat al primăverii, cei care ne aduc bucurie în suflete. Ce poate fi mai frumos decât un ghiocel firav care tocmai a ieșit din pământul umed si rece?

Odată cu venirea primăverii, vine și iubirea. Toată lumea este mai atentă cu persoanele din jur, băieții oferă flori fetelor, dar mai ales mărțișoare. Cred că cel mai frumos cadou pe care îl poate primi o femeie de 1 Martie este un buchețel de ghiocei cumpărat de la doamna care stă în fața pieții și asteaptă cumpărători, dar și un mărțișor care să vină din suflet. Am citit undeva o poveste despre lupta primăverii cu iarna care spunea ca Zâna Primăverii a ieșit la marginea pădurii și a observat că a răsărit un ghiocel. Ea s-a hotărât să îl ajute, să înlăture zăpada și să rupă ramurile spinoase. Iarna, însă, nervoasă, a suflat peste ghiocel aer înghețat, iar acesta s-a făcut stană de piatră. Primăvara, a acoperit mai apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a tăiat din cauza mărăcinilor. Din degetul Primăverii s-a desprins o picătura de sânge care căzând peste ghiocel l-a făcut să reînvie. Se spune ca fundița mărțișorului are culoarea roșu și alb deoarece simbolizează picătura de sânge peste zăpada albă.

Povestea aceasta m-a făcut să înțeleg semnificația mărțișorului pe care nu o știam până acum. De astăzi, când voi purta mărțișorul, voi ști că primăvara frumoasă a învins geroasa iarnă prin dragostea ei față de natură și voi fi atentă să îmi plec și eu capul în fața primăverii, la fel cum fac ghioceii, ca aceasta să își aștearnă caldura asupra mea; iar cu ocazia acestei zile minunate, nu pot să vă spun decât că vă doresc o primăvară prosperă, frumoasă, plină de realizări și împliniri.

1 Martie să vă găsească cu sufletul curat, fericit și dornic să împlinească cât mai multe. Un început de primăvară frumos, plin de mărtișoare și ghiocei!

Anca Maria Corneștean,
Liceul „Regele Ferdinand”, Sighet

De când eram mică mi-au plăcut cărţile. La vârsta aceea, părinţii îmi luau cărţi cu animale, cu tot felul de lucruri atractive pentru vârsta respectivă. Pe parcursul vieţii avansam, plăcându-mi tot mai mult să citesc sau măcar să privesc coperta unor cărţi care îmi trăgeau cu ochiul. Din păcate, în timp ce societatea a evoluat şi au apărut aceste smartphone-uri performante, atât eu cât şi lumea din jur, a cam uitat de cărţi. Auzeam mereu: “ La ce sunt bune cărţile dacă citim tot de pe telefon?”. Ei bine, nu spun că nu îmi place să stau pe telefon sau să urmăresc noutăţi pe toate reţelele de socializare, dar pot spune sincer că nu voi ezita niciodată să citesc o carte.

Pentru mine, a citi o carte nu înseamnă să iau telefonul şi să o citesc de acolo, ci înseamnă să o am în mână, să îi pot răsfoi paginile şi aşa să putem forma un întreg, pentru că în momentul când citeşti o carte te transpui cu totul, îţi imaginezi că faci parte din ea, iar asta te face fericit. Bineînţeles că sunt cărţi care poate nu sunt pe placul nostru, dar asta nu însemnă că ele sunt scrise urât. Toate au scopul de a te face fericit, de a te învăţa o lectie de viaţă sau de a-ţi prezenta un eveniment. A citi o carte nu te va duce niciodată la rău, ci, dimpotrivă, te va cultiva şi te va face să percepi altfel lucrurile. Mereu trebuie să citesti o carte în linişte, să fii doar tu cu ea, ca să o poţi înţelege. Un vechi proverb zice așa : “Cine are carte are parte”, dar sunt dezamăgită că în ziua de azi aproape nimeni nu mai este interesat de citit. Mereu au de făcut ceva mult mai important. Sunt perfect de accord cu Albert Einstein care spunea că: “Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relaţiile interumane. În lume va exista o generaţie de idioţi”. Peste câţiva ani, vom vedea copii – roboţi din cauza acestei tehnologii necontrolate, din cauza acestei educaţii nefolositoare vieții reale. Peste câţiva ani, vom vedea copii care nu ştiu să vorbească în public, fiind speriaţi şi ruşinaţi din cauza faptului că nu comunică.

De ce spun că o carte este un pasaj spre fericire? Pentru că în momentul când citeşti o carte şi colegul tău citeşte aceeaşi carte, veţi putea vorbi despre ea, spunându-vă părerea fiecare şi astfel veţi comunica în alt mod decât cel virtual. De patru ani, particip la un concurs numit “Bătălia cărţilor”, care constă în citirea a zece cărţi pe perioada vacanței de vară, adică trei luni, apoi îţi alegi o carte preferată şi o prezinţi în faţa unui juriu şi a unui public. Este un proiect minunat care m-a făcut să citesc 40 de cărţi în patru ani pe lângă cele pe care le citeam pentru şcoală sau cele care mi se păreau interesante, ceea ce este fenomenal. Mă simt o norocoasă!

Spunându-vă toate acestea, vă îndemn la citit pentru că nu veţi avea nimic de pierdut, ci doar veţi câştiga învăţături care vă vor ajuta enorm în viaţă, iar esenţialul a tot ce am spus este să citiţi ce vă place pentru că doar aşa cărţile vă vor deveni cele mai bune prietene.

Nu lăsaţi bibliotecile să moară cu atât de multă comoară în ele. Găsiţi cheia şi deschideţi cufărul cărţilor pentru că atunci veţi deveni cu adevărat mai bogaţi! În final, vă pot spune că oamenii sunt ca şi cărţile. Cu cât le rasfoieşti mai mult, cu atât le vei cunoaște mai bine.

Anca Maria Corneştean,
clasa a IX-a A, Liceul Pedagogic “ Regele Ferdinand”

-Bună seara! Ce mai faci? vorbea cu mine calendarul de pe noptieră. Îl privesc şi încerc să îmi dau seama cum poate alerga atât de repede – maraton, ce mai! – acest calendar… are un antrenor bun, oricum.

Ei bine, cu ochii obosiţi după o zi lungă, privesc luna noiembrie. Are desenat un frumos peisaj cu frunze multicolore, dansând în bătaia vântului, iar apoi sfârşind prin a fi jos pe o alee umedă de la ploaie. Uitându-mă aşa, nu îmi venea să cred că ma aflu în această lună, că s-a scurs aşa de repede toamna. Îmi încrucişez picioarele şi încep să mă gândesc la lucrurile pe care nu am apucat să le fac. Ajung la o concluzie, realizez că mereu, nu doar eu, chiar şi ceilalţi, uităm să facem câte ceva. Poate un lucru mic, poate un lucru important, dar uităm şi asta duce doar la… dezamăgire.

Calendarul încă mă privea şi aştepta un răspuns din partea mea… voi face ceva în privinţa aceasta sau nu? De cele mai multe ori uităm de lucrurile importante din viaţa noastră. Uităm să iubim ceea ce este în jurul nostru. A trecut toamna, iar noi, preocupaţi de treburile din viaţa noastră, nici măcar nu ne-am oprit să admirăm o frunză, sau poate nu am văzut copilul din parcare care stă în frig şi doarme pe frunze… dar timpul trece, iar noi suntem preocupați ca totul să ne iasă perfect.

Avem o vorbă “Ce repede trece timpul, iar eu nu am făcut nimic”. Ei bine trece repede pentru că noi îl facem să treacă, iar dacă ne-am opri măcar pentru o secundă să vedem ce frumoasă e viaţa, timpul ni s-ar părea ceva… relativ. M-am gândit să întorc mai repede o pagină din calendar şi să văd ce face Decembrie. Îmi oferă un desen alb, cu multă zăpadă, copii şi brazi îmbrăcaţi în veşminte albe. Meditez şi zic: Ah, decembrie, luna Crăciunului, luna cadourilor, luna bucuriei. Abia astept! Dar, realizez că la începutul toamnei am spus: E toamnă, ce bune fructe voi mânca, ce “recolte” frumoase voi strânge. Recolte am avut, dar poate mi-aş fi dorit şi câteva recolte sufleteşti atât din partea mea cât şi din partea celorlalţi.

Mă uitam concentrată la Decembrie şi am decis: de Crăciun voi sta cu familia mea, vom cânta colinde, vom mânca cozonaci făcuţi de mama şi vom fi fericiţi. Vom admira bradul, ne vom face cadouri, vom merge la biserică şi vom uita de toate problemele pe care le avem în viaţa de zi cu zi. Până la urmă, de ce ne comportăm aşa doar de sărbători? De ce nu deschidem ochii şi inima în fiecare zi? Gândul acesta era în mintea mea privind luna Decembrie. Chiar avem nevoie mereu de un motiv pentru a fi mai buni? Avem nevoie de o “maşină” care să ne împingă de la spate ? Nu. Avem nevoie de o schimbare. De ceva care să ne facă să fim mai buni. Eu zic să nu lăsăm calendarul să alerge fără să-i dăm un pahar cu apă. Să ne gândim şi la ceilalţi şi aşa poate nu va mai trece timpul fără să facem ceva care să ne bucure sufletul.
Toamna aceasta m-a făcut să meditez la această lume, dar, mai ales, m-a impulsionat să schimb ceva la mine şi… am încercat să ofer ceva și celor din jurul meu!

Anca Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Timp de o zi, 05 noiembrie 2017, Baia Mare a fost gazda dansului sportiv în cadrul concursului “Cupa Castanelor”. Ediţia a V-a a adus în concurs mai multe cluburi de dans printre care şi clubul sighetean Let’s Dance, condus de antrenorii Cosovan Deneş Iosif şi Cosovan Ramona.

Au participat concurenţi pe diferite categorii de vârstă, de la 4 ani până la 35 de ani, cu toţii dorind să demonstreze juriului că sunt experţi în… arta dansului. De dimineaţă până seara, concurenţii au dansat, și-au toooot dansat: cha-cha, vals lent, vals vienez, tango, samba, quick-step, jive, rumba şi passo doble.

Clubul Let’s Dance s-a mobilizat exemplar pentru acest concurs, dovada fiind şi premiile pe care le-au adus oraşului nostru. Aşadar, am revenit acasă cu bagajele pline de… diplome, medalii şi cupe.

Haideți să ne mândrim și să ne evidențiem – cu modestie! – laureații:

La clasa solo fete debutante:  categoria 8-9 ani – Boglarka Megyeri, locul II; categoria 10-11 ani – Simon Jessica Rebeca, locul III;  categoria 12-15 ani – Corneştean Anca Maria, locul II.

La clasa debutanţi cha-cha: categoria 10-11 ani – Harvis Hunor Zsolt şi Buftea Nemeş Sara, locul II; categoria 12-15 ani – Rayak Roland Adalbert şi Codrea Denisa Georgiana, locul IV.

La clasa precompetiţională: 2 dansuri – categoria 8-9 ani – Popovici Cezar Radu şi Dancuş Maia, locul II; 3 dansuri – categoria 8-9 ani – Hrihorisan Matei Cristian şi Calena Alesia Oxana, locul III.

La clasa hobby, categoria 12-15 ani, Gulin Sorin Vlăduș Casian şi Ungurean Amalia Maria au urcat pe locul III din 19 perechi.

La clasa E, categoria 14-15 ani, Bokor-Nistor Karoly-Pal şi Ungurean Dora Andreea, au obșinut locul IV.

Pentru câştigarea acestor premii am avut nevoie de mult antrenament, multă răbdare şi ambiţie dar, fiindcă nouă ne place mult dansul şi avem parte de antrenori minunaţi care ne sprijină şi îndrumă cum ştiu ei mai bine, totul a decurs… perfect!

Pentru mine, a fost o experienţă nouă, prin care am cunoscut oameni talentaţi cu multă dăruire şi pricepere. Baia Mare ne-a oferit un concurs de înaltă calitate la care au participat o mulţime de copii şi tineri talentaţi cu mult potenţial.

Pentru echipa Let’s Dance, dansul nu înseamnă doar prezența la antrenament şi efortul susținut ci şi o metodă prin care ne liniştim sufletul şi ne detaşăm de lumea reală, trăind în lumea dansului ca o familie.

Din partea întregii echipe Let’s Dance, vrem să le mulţumim antrenorilor noştri pentru maxima lor răbdare față de noi şi pentru că ne fac să înţelegem că putem mai mult şi că vom fi mereu învingători. Suntem bucuroşi de premiile câştigate şi sperăm să le înmulțim!

În final voi încheia cu un citat al lui Curt Sachs care spunea că “Dansul elimină graniţa dintre trup şi suflet”, ceea ce ne defineşte din plin și pe noi, micii dansatori ai Sighetului!

Anca Maria Corneştean
clasa a IX-a A
Liceul Pedagagic “Regele Ferdinand”

Paul Ananie s-a născut în comuna Vadu Izei, comună “lipită” de Sighetu Marmației, dar educația primară și liceală și-a desăvârșit-o la Sighet, absolvind Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”. Și-a continuat studiile la București (Facultatea de Litere, specializarea Studii culturale – Etnologie), unde s-a și stabilit. Stăm de vorbă, așadar, cu interpretul de muzică populară Paul Ananie, cel care realizează emisiuni la televiziunea Patriarhiei Române – Trinitas TV.

Salut, Sighet!: Am citit diverse informații privitoare la locul tău de naștere. Al cui ești de fapt? Al comunei Vadu Izei, sau al municipiului Sighet?
Paul Ananie: Dați-mi voie, în primul rând, să salut cititorii voștri și… cum aș putea să fac asta mai bine decât folosind exact numele frumos pe care voi l-ați ales: Salut, Sighet! Mai apoi, revenind la întrebare, eu m-am născut la Sighet dar casa părintească, locul unde am copilărit și crescut este Vadu Izei. Loc frumos, de poveste și de povestit! Sighetul însă, m-a ”adoptat” încă din clasa I. Până în clasa a XII-a am fost elev al Liceului Pedagogic ”Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației. Îmi aduc aminte cu nostalgie de iernile din copilărie, când omătul era până la genunchi și îmi croiam drum până în centrul comunei, ca să iau autobusul spre școală. Făceam naveta în fiecare zi, eram ”o căciulă umblătoare”, așa cum îmi spunea mereu regretata Marioara Murărescu, vizavi de prima mea întâlnire cu dumneaei. O căciulă umblătoare care a ajuns să umble mult… Dacă ar fi să aleg a cui sunt, aș spune cu dragă inimă că sunt al Maramureșului, pentru că nu-i loc mai fain pe lumea asta decât Maramureșul nostru drag.

Salut, Sighet!: Cum te-ai apropiat de folclor la Liceul Pedagogic, specializarea… matematică-informatică?
Paul Ananie: Aplecarea spre muzică am avut-o de foarte mic, primele înregistrări cu mine ”cântând” – îngăimând câteva cuvinte într-o română pe care abia reușeam să învăț a o vorbi, având doi ani și jumătate. Provenind dintr-o vatră folclorică atât de bogată, cum este Maramureșul, având-o pe mama care a cântat extraordinar de frumos și pe tata, care este un jucăuș de frunte, era inevitabil să nu mă apropii de folclor. La Matematică- Informatică am ajuns dintr-o întâmplare… Venisem pregătit de acasă, cu fișa completată pentru înscrierea la profilul filologic al liceului. Pe când am ajuns, m-am întâlnit cu toți profesorii mei din generală și toți m-au sfătuit să mă mai gândesc, că poate dau la Mate-Info. Îmi aduc aminte de o întâmplare amuzantă de atunci, când m-am întâlnit pe holuri cu domnul profesor de matematică Gheorghe Gherasin și m-a întrebat unde vreau să aplic. I-am răspuns, mi-a spus că poate mă mai gândesc și atunci i-am spus, foarte sincer: – Domnule profesor, dar știți că mie nu-mi place matematica, ce să mă fac eu la Mate-Info? Replica domnului profesor a fost, cum îmi place mie să zic, genială și n-o s-o uit prea curând: – Paul, dar notele încep de la 1, nu-i musai să ai numai 10. Asta ca asta… dar ce m-a determinat de fapt a fost momentul în care am ajuns în sala cu înscrierile și am constatat că aproape toți dintre foștii mei colegi din clasele 5-8 se înscriseseră la Mate-Info. Atunci am zis… nu se poate! Eu nu mă despart de ei! Am tăiat repede peste ce alesesem și am completat Matematică-Informatică. Nu regret o secundă! Chiar dacă la liceu toate mediile mele erau 10, mai puțin fizică (unde nu puteam nicicum trece de 9, haha) și matematică (unde aveam cam 8, în anii în care mă căzneam mai tare, 9), chiar dacă la Bacalaureat am obținut 9,15 la Limba Română, 10 la Biologie și… 5.00 la Matematică, tot nu regret! A fost o continuă luptă liceul, dar m-am ales cu prieteni extraordinari, oameni care sunt la inima mea și cu care împărtășesc amintiri de neuitat!

Salut, Sighet!: Formarea ta sigheteană pe linia folclorului presupune influențe și din partea profesorilor de muzică?
Paul Ananie: Am avut bucuria de a o avea ca profesor de muzică pe doamna Rodica Gheorghiu, pe care o salut și o țuc cu tot dragul! Un om atât de plin de viață, un om bun și frumos, care mereu emana bună dispoziție și orele cu dumneaei erau un deliciu! Dar, cel mai bun profesor de folclor mi-a fost mama. Ea a trăit pe pielea ei clăcile, jocurile în sat, horile moroșenești, am considerat că ea este cel mai avizat om cu care să lucrez. Formarea mea muzicală se constituie din cursurile Școlii de Muzică din Sighet, secția Pian, cu domnul profesor Korody Ladislau și Școala Populară de Artă din Baia Mare, pe care am urmat-o destul de târziu, abia în timpul liceului, cu doamna profesor Clara Săcăleanu, căreia îi mulțumesc pentru toate învățăturile de preț pe care mi le-a oferit. Cam asta e toată pregătirea mea muzicală. În rest… mama.

Salut, Sighet!: Cât de “curat” este folclorul maramureșean, azi?
Paul Ananie: Foarte bună întrebarea și… foarte greu de răspuns. ”Curată” nu mai e nicio zonă, din punct de vedere al folclorului muzical. Trebuie spus că ceea ce facem noi, interpreții de muzică populară, nu se numește folclor. Poate genul muzical, da. Dar noi cântăm muzică populară, acesta e termenul potrivit. Pentru că în secunda în care decontextualizezi un cântec/obicei/costum popular și îl urci pe scenă, îl scoți din mediul său natural, din sânul comunității, el nu mai este folclor. Cum zicea profesorul meu de etnomuzicologie de la Universitatea din București, domnul Grigore Leșe: „Omu’ cântă numa’ la năcaz, omu-și cântă dorurile și greutățile”. Omul arhaic a cântat ca să-și descarce sufletul. De bucurie… a jucat, a chiuit, a strigat. Acum, noi cântăm și de bucurie și de dor și de dragoste și de necaz și de… de toate. DAR! Există un ”dar”. Una dintre caracteristicile folclorului este că el are obiceiul de a se reactualiza. Este într-o continuă reactualizare, updatare dacă vreți. Oamenii de demult cântau despre armată că asta trăiau atunci, noi acum cântăm despre străinătate că asta trăim acum. Vedeți, așadar, cum folclorul se updatează continuu. Important este să păstrăm linia arhaică pe care strămoșii ne-au lăsat-o, particularitățile muzicale ale zonei, stilul versurilor și costumul popular, așa cum l-am moștenit!

Salut, Sighet!: De ce nu ai revenit acasă, în Maramureș, după absolvirea facultății?
Paul Ananie: Revin acasă cu drag, ori de câte ori am ocazia, însă mirajul Bucureștiului e de vină, haha! Bucureștiul m-a cucerit de prima dată când am venit aici, Bucureștiul este locul în care nu poți să spui niciodată ”N-am ce să fac, m-am plictisit”. Plin de acțiune, este locul unde eu mă încarc, pentru că trebuie să ții pasul, trebuie să ai energie mereu, să nu rămâi în urmă. Și încă un motiv pentru care nu am venit acasă până acum este acela că urmez cursurile programului de Master al Universității din București, specializarea ”Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor”.

Salut, Sighet!: Cât de adecvat este zbuciumul monden al capitalei pentru un interpret de folclor?
Paul Ananie: După cum spune și vorba ”La București se dă ora exactă”. Așa e și cu muzica populară. Aici este nucleul televiziunilor naționale, aici este și Radio România, aici sunt majoritatea instituțiilor care se ocupă cu promovarea muzicii de tip tradițional din țară. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care am ales să vin în capitală. În ceea ce privește zbuciumul monden… eu sunt tot moroșanul acela liniștit, calculat, care nu se grăbește în a lua decizii și le întoarce pe toate fețele până ia o hotărâre. Așadar Bucureștiul nu m-a schimbat nici vizavi de modul meu de gândire, nici de educația pe care am primit-o de acasă și inima mare, de moroșan, la fel bate.

Salut, Sighet!: Care sunt cele mai importante succese, premii pe care le-ai obținut… cântând?
Paul Ananie: Îmi place să cred că cel mai important premiu este dragostea publicului și aprecierea din partea lor. Dacă vorbesc despre premii, am obținut premii frumoase, ducând numele Maramureșului cu fală în țară și în străinătate. Am obținut Marele Premiu și Trofeul Festivalului Național de Interpretare a Cântecului Popular Românesc ”Mamaia” în 2012, Premiul I al Festivalului Național de Folclor ”Strugurele de Aur”, Alba Iulia, 2010, Trofeul Festivalului Național de Folclor ”Iosif Sivu și Cosmin Golban”, în Timiș, 2010, apoi la Bistrița am fost laureat cu Premiul I la Festivalul Național de Folclor In Memoriam Valeria Peter Predescu, 2010 și Trofeul Festivalului Național de Folclor ”Pană de Păun”, în același an. Am multe premii frumoase și foarte dragi, iar vizavi de succese, pot să consider un succes faptul că am cunoscut atâția oameni frumoși, mari interpreți, valori ale neamului, dar și oamenii mândri care ne ascultă, românii mei dragi, atât din țară cât și de peste hotare. Ei sunt cei pe care eu îi numesc ”succesul meu”.

Salut, Sighet!: Care sunt maeștrii folclorului care ți-au influențat cariera?
Paul Ananie: Am avut bucuria de a lucra cu oameni extraordinari, de la care am avut ce învăța sau oameni care s-au ocupat îndeaproape de îndrumarea mea, cum ar fi domnul Alexandru Pugna, omul care mi-a fost alături foarte mult la începuturile mele. Îi mulțumesc necontenit pentru tot ceea ce sunt eu astăzi, pentru că e mare lucru ca un interpret consacrat de muzică populară să se aplece asupra tinerilor, să le întindă o mână de ajutor. Apoi întâlnirea cu doamna Sofia Vicoveanca, întâlnire care a avut loc la Madrid, într-un turneu, m-a marcat în cel mai bun și mai frumos sens, faptul că am reușit să o cunosc și ținem legătura și acum, și la toate zilele de sărbătoare, doamna Sofia este printre puținii oameni cu care țin legătura, uneori chiar și după vreo apariție la TV, mi-e mai mare bucuria când mă contactează doamna Sofia și mă felicită sau îmi dă un sfat, este un om extraordinar. Un alt bucovinean, bun prieten și om de nădejde cu o familie minunată, om care mi-a fost alături foarte mult și cu care am bucuria de a fi prieten, este Sorin Filip. Oameni de suflet care au avut și au grijă de mine atât ca om, cât și ca artist. Am avut și am parte de oameni minunați în jurul meu.

Salut, Sighet!: Care crezi că sunt interpreții de folclor semnificativi ai Maramureșului de azi?
Paul Ananie: Dacă ne raportăm la generații, avem astăzi în Maramureș interpreții din generația de aur: Nicolae Sabău, Angela Buciu, Gheorghe Turda, Ștefan Petreuș, apoi Nuțu Leordean, Maria Leordean, apoi Cornelia și Lupu Rednic, Florentina și Petre Giurgi, Grupul ”Iza” și Ion Pop, cei mai mândri moroșeni, apoi Năstăcuța Iuga, o voce foarte frumoasă a Maramureșului și acum vine și rândul celor mai tineri, colegilor mei de generație, voci foarte bune și oameni care fac lucruri frumoase pentru folclorul muzical al zonei. Toți cei enumerați mai sus nu ar fi putut străbate dacă nu ar fi fost deschizătorii de drumuri, primii interpreți ai zonei noastre, cum ar fi regretata Victoria Darvai, cea care a lăsat un adevărat tezaur în ceea ce privește cântecele pe care le-a cântat. Modele și oameni care au dat o mare valoare muzicii tradiționale din Maramureș sunt și cei care astăzi cântă în corul îngerilor, în lumea cea fără de dor: Titiana Mihali, Viorel Costin, Ion Petreuș, Ioana Petreuș, Rodica Ivanciuc și mulți alții.

Salut, Sighet!: Care este “rolul” tău la Trinitas?
Paul Ananie: Împreună cu bucovineanca Andreea Haisan, realizăm și moderăm o emisiune de folclor, numită Magazin Folcloric. În cadrul acestei emisiuni, încercăm să realizăm o punte de legătură între tradiția creștină și tradiția populară, încercăm să apropiem tinerii de tot ce înseamnă folclorul românesc, tradițiile noastre, obiceiurile, muzica, portul și tot ce constituie simțirea neaoșă românească.

Salut, Sighet!: Ce alte pasiuni, preocupări mai ai?
Paul Ananie: Singura mea pasiune este muzica, în toate formele ei, cu toate genurile ei. Îmi place să ascult cât mai multă muzică, să descopăr piese noi, genuri noi, să mă inspir și să creez. Îmi place și fotografia, teatrul, munca în televiziune însă marea mea pasiune rămâne muzica.

Salut, Sighet!: Consideri că ești un interpret de succes? Cum crezi că stai cu… popularitatea?
Paul Ananie: Dintr-un studiu pe care l-a făcut o echipă specializată privind rețele mele de socializare în mediul online, aș spune că stau bine, haha. Vorbind serios acum, succesul, cred eu, se măsoară în aprecierea publicului, lucru de care, Doamne-ți mulțam, nu mă pot plânge. Oamenii sunt foarte receptivi la cântecele mele, la tot ce le ofer și mă bucur din suflet pentru asta. Le mulțumesc pentru fiecare mesaj, fiecare vorbă pe care mi-o adresează, pentru că le citesc pe față bucuria și astfel mă încarc și eu de voie bună! Mulțumesc mult!

Salut, Sighet!: Știm că ai scos până acum un album (CD) de muzică populară. Care sunt planurile tale, pe termen scurt?
Paul Ananie: Am realizat CD-ul intitulat „Din Maramureșul meu drag”, care conține 20 de cântece din lada de zestre a muzicii populare moroșenești iar acum, m-am hotărât să lansez pentru publicul meu, tot câte o melodie nouă. Le ofer lor câte un cântec, cam la 2-3 luni, iar când se vor strânge mai multe, am să le pun pe un nou material discografic, albumul cu numărul 2.

Salut, Sighet!: Te conformezi trendului actual? Cânți și pe la nunți, la petreceri?
Paul Ananie: Nunțile nu sunt nicidecum un trend actual, că nunți sunt de când lumea și pământul. Trendul actual, care se derulează de cam 70 de ani, este acela de a cânta un singur om la nuntă, adică interpretul împreună cu orchestra/formația instrumentală. Poate știți, poate nu, dar la nunțile de demult nu era solist.. era numai ceteraș. El cânta cu vioara și toată lumea din nuntă cânta cu vocea, horile care se cântau în vremea respectivă. Mi se pare un lucru extraordinar. Acum, v-am spus mai sus că folclorul de reactualizează, nu ar mai fi posibil acest lucru, dat fiind faptul că nunțile nu se mai țin în casă, cu oameni puțini, ci în săli de evenimente, cu oameni mulți, mulți, câteodată parcă prea mulți . Și tocmai de aici necesitatea de a aduce oameni cu sisteme de sonorizare performante și interpreți, care să acopere hărmălaia pe care o fac oamenii din prezent, care nu toți mai știu să cânte horile de demult, însă apreciază muzica populară și le curge prin vene (că n-are cum altfel, că-s moroșeni). Sigur că particip la astfel de evenimente private, unde mă încarc cu energia oamenilor și bucuria pe care o emană atunci când eu le horesc e minunată!

Salut, Sighet!: Pe când un concert bine promovat la Sighet?
Paul Ananie: Toate la timpul lor. Vorbeam adineauri de un al doilea album, poate lansarea sa va avea loc chiar la Sighet! Nimic nu e întâmplător și nu se știe niciodată ce va fi, însă poate mă voi gândi și voi pune în scenă un spectacol și la mine acasă, în orașul meu de suflet.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu și îți dorim să continui să iubești și să promovezi folclorul maramureșean, în special!
Paul Ananie: Și eu vă mulțumesc și vă urez toate cele bune, atât vouă cât și cititorilor voștri și am să închei cum îmi place mie: Considerați-vă țucați! Doamne ajută!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Anul acesta, Aradul a găzduit cea de-a a XXV-a ediție a Fes­tivalul Internaţional de Teatru Tânăr Francofon „Amifran“. De acest festival se ocupă în mod deosebit profesorul Florin Didilescu – creatorul şi inima Asociaţiei Amifran. Fidel unei promisiuni făcute acum 25 de ani, Festi­valul Internaţional de Teatru Tânăr Francofon reuneşte an de an pe scena mare a Teatrului Clasic «Ioan Slavici», sute de liceeni din România, Franţa, Spania, Germania, Italia, Rusia, Bulgari, Polonia, Canada etc.

Aproape 400 de participanți, 12 spectacole ale unor trupe din România, 10 spectacole din străinătate, 9 ore de formare în cadrul a 17 ateliere, 27 de animatori din Franța, România, Quebec, Italia și Bulgaria, un spectacol al atelierelor cu rol de evaluare, 7 sesiuni de dezbateri în jurul spectacolelor prezentate (En coulisses, la parole aux jeunes ), un concours-spectacol dedicat dramaturgului Jean Giraudoux și textului său La guerre de Troie n’aura pas lieu (Războiul Troiei nu va avea loc), un concurs de fotografii Au-dela du rideau (Dincolo de cortină), un spectacol de deschidere în care joacă actrita Roxana Fânață, (fostă amifrană ), cinci numere ale cotidianului festivalului Girouette de la nuit, iată câteva date care oferă rezumatul acestei a 25 a ediții.

Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmatiei a participat anul acesta cu spectacolul Pinocchio de Joël Pommerat, în interpretarea tinerilor actori Mihai Petrețchi, Daniel Pop, Denissa Fetico, Corneștean Anca, Camelia Kellerman, Frankel Orly.

Reluare modernă a unei cunoscute povești a italianului Collodi, aceasta pune în scenă peripețiile unui Pinocchio dedublat, în aspirația lui spre umanitate, obligat să treacă numeroase probe ce îi servesc drept învățătură. Un bătrân taie într-un bloc de lemn o mică păpușă cu caracteristici umane pe care o numește Pinocchio. Și miracolul se realizează: marioneta prinde viață. Pinocchio aspiră la o viață ușoară; totuși, el urmează sfatul tatălui său și merge la școală. Dar drumul lui nu este pavat cu trandafiri. Conținutul povestirii lui Collodi se regăsește în piesa lui Joël Pommerat, ridicând în același timp întrebări importante despre adevăr, despre lume și despre părțile întunecate și fermecătoare ale naturii umane.

Autor, prof. Gelu Marian

N.R. De mai bine de 15 ani profesorul Gelu Marian coordonează trupa de teatru școlar „Ferdy” a Liceului „Regele Ferdinand” din Sighet, elevii făcând o tradiție din participarea la câteva festivaluri de teatru francofone de imens prestigiu și istorie, din țară și străinătate, muncind din greu pentru a se prezenta cât mai onorabil. Piesele abordate fac parte din repertoriul teatral pentru copii și adolescenți, în special din autori francezi contemporani: Yves Garric (Caprices de papillons), Ann Rocard (Le Petit Chaperon Fou, Qui suis-je?, Défilé de mode, Les chasseurs de choux, grande représentation du cirque Plic, La belle au bois dormant, un tournage qui reveille!) Sylvain Brison (La Dingomachine), Thierry Francois (Gare aux valises), Mélanie Sandt (Ah.. La vie quotidienne) dar și români: Ion Băieșu, Valeriu Butulescu, sigheteanul Ludovic Bruckstein etc.