Ce mai fac copiii în era digitală?

În era digitală pare un miracol că unii copii citesc. Uite că, prin intermediul Lecturiadei Sighetene, aflăm că sunt copii care scriu cărți, copii care își dedică timpul liber așternerii pe hârtie a gândurilor, întâmplărilor, minunilor din viața lor. Copii care, sprijiniți și stimulați de adulții din jurul lor, au curajul de a face ca rândurile scrise să vadă lumina tiparului și de a le împărtăși astfel, cu generația lor.

Un astfel de copil-scriitor este Carina-Luiza HOJDA, elevă în clasa a VII-a la Școala Gimnazială nr. 1 din Moisei, care, la începutul acestui an, și-a lansat primul său roman, ”Ana și talismanul secretelor” (Editura Charmides, 2018).  Ieri, 22 martie 2019, Carina a avut parte de o întâlnire călduroasă și emoționantă cu cititori pasionați, participanți la Lecturiada Sigheteană, organizată de doamna prof. Odarca Bout.

De ce a ales doamna profesoară Odarca Bout s-o invite pe Carina la Lecturiadă? Aflăm chiar de la domnia sa:În cadrul Lecturiadelor de la Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”, ne-am propus, ca o noutate,  să citim o carte scrisă de o elevă de clasa a VII a, pentru că ni s-a părut interesant din mai multe puncte de vedere: nu am mai citit literatură pentru copii scrisă de… copii, pentru că nu puteam să credem că e chiar o carte ca a autorilor adulți, pentru că eram curioși cine e fata aceasta care scrie, cum scrie, ce scrie, când scrie… ?! Personal, când am primit cartea, am citit-o pe nerăsuflate, nu doar cu ochiul cititorului, ci și cu cel  al profesorului de limba și literatura română. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu i-am putut reproșa nimic, ba mai mult, am  așteptat de mult să le recomand elevilor mei de gimnaziu o carte pentru vârsta lor, cu un limbaj accesibil, cu personaje cu care se pot identifica, cu aventură și magie, pe gustul lor. Din ce citesc interesant, le povestesc și elevilor mei… Așa s-a întâmplat și cu această carte, „Ana și talismanul secretelor”, de Carina Luiza Hojda, iar interesul și entuziasmul lor, când au aflat că e scrisă de o elevă, m-au convins repede să fac rost de carte și s-o citim cu toții. Au citit-o repede mărturisind că le-a plăcut foarte mult. M-au impresionat mai ales elevii din clasele a IV-a care nu s-au lăsat mai prejos și au citit-o într-un timp record. Aici e meritul colegelor mele de la primar, Anuța Roșca și Mariana Ștețco. Elevii noștri (clasele IV-VIII), dar și colegele din catedra de limba și literatura română – Anca Tibil, Maria Lazăr, Nina Hoza, au așteptat-o pe Carina cu nerăbdare, cu multe întrebări, cu surprize , chiar și cu cântecele și, evident, cu cărțile pregătite pentru autografe. Carina ne-a impresionat și ne-a încântat pe toți prin răspunsurile inedite, prin atitudinea ei desăvârșită, prin naturalețe, prin maturitate. Felicitări, copil minunat! Ne bucurăm că te-ai simțit, după cum ai afirmat, o adevărată scriitoare printre minunații noștri cititori!” (prof. Odarca Bout)

*

Imediat după acest emoționant eveniment, am provocat-o pe Carina la un scurt, dar intens interviu, în care ne-a vorbit despre carte, mister, copilărie, proiecte de viitor și… fericire: 

Mă consider o elevă obișnuită, care este pasionată de literatură și de cărți. Am iubit cărțile încă de la o vârstă fragedă, de pe la 4-5 ani, când părinții au început să-mi citească povești. Încă de atunci am început să iubesc cărțile, iar pe la 7-8 ani, când am ajuns la școală și am învățat să scriu, am început să scriu câteva povești. Bineînțeles, pe-atunci visam să devin o mare scriitoare și să le public. Dar nu știam că două povești nu erau de ajuns. Dar apoi, din cauza temelor, nu am mai reușit să scriu, până când, în clasa a 5-a, la Olimpiada Națională de Limba Română, la festivitatea de premiere, am fost încurajați să scriem. Atunci mi-a venit ideea că aș putea să scriu un roman, mai ales că acum, aveam mai multă încredere în mine, și aveam și cunoștințele necesare. După ce luni bune m-am gândit despre ce va fi cartea, despre titlul cărții, despre personaje, în vacanța de vară am început să scriu. Și, pentru a o termina, până la sfârșitul verii am scris aproape în fiecare zi. Aveam și zile mai ușoare, când scriam până și 6-7 pagini, dar și zile mai grele când deja îmi pierdeam speranța, oboseam și chiar credeam că n-o să mai reușesc niciodată s-o mai termin. Dar, până la urmă, nu mi-am pierdut nici încrederea, nici răbdarea, și-am continuat să scriu și, în toamnă, am reușit în sfârșit, să o termin. Apoi, a urmat procesul de publicare a cărții. (Carina Hojda)

Salut, Sighet: Așadar, ”îți vezi visul cu ochii”: ai devenit scriitoare. În această calitate ai participat, la invitația doamnei prof. Odarca Bout, la întâlnirea cu cititorii tăi mai mici și mai mari. Cu ce impresii ai rămas?
Carina Hojda: În momentul de față, nu pot să exprim bucuria pe care o simt, deoarece mi-am îndeplinit visul: am reușit să scriu o carte și să o public și, mai ales, cartea mea a fost citită de foarte mulți copii care și-au exprimat părerile despre cartea mea la evenimentul organizat de doamna profesoară Odarca Bout la Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”. Pot spune că a fost un eveniment de neuitat, deoarece am fost printre copiii de vârsta mea, la fel de pasionați de cărți ca și mine. Copii care chiar înțeleg magia cărților și înțeleg ce înseamnă o carte. De aceea m-am simțit foarte bine, mai ales pentru că erau cititorii mei, m-am bucurat pentru că și-au exprimat liber părerile despre cartea mea, mi-au pus întrebări, și am avut posibilitatea de a le răspunde și de a discuta cu cititorii. 

Salut, Sighet!: ”Când își făcea temele, sau cel puțin încerca – deoarece de la ecuații, verbe și texte, gândirea ei ajungea tot la magie, zâne și vrăji – [Ana] fu atrasă de un lucru interesant…”. Cine este Ana și în ce măsură te identifici cu personajul tău? 
Carina Hojda: Ana este o altă versiune a mea deoarece, atunci când am scris cartea, pot spune că, în unele părți, m-am inspirat din realitate. Astfel Ana, colegele ei, familia Anei sunt personaje reale. Chiar cred că mă identific cu personajul Ana.

Salut, Sighet!: Dacă ar fi să-ți promovezi cartea, ce ai spune despre ea?
Carina Hojda: Este o carte plină de aventură, de mister și magie și cred că va captiva deoarece, întâmplările se petrec atât de pe tărâmul oamenilor, sunt întâmplări obișnuite, dar și de pe alte tărâmuri, acestea sunt întâmplări magice, aventuri de neuitat. De aceea, cred că este o carte captivantă și interesantă atât pentru copii de vârsta mea, dar și pentru adulți, deoarece, până la urmă, literatura nu are vârstă. Și nici magia.

Ambițioasă. Răbdătoare. Creativă. Așa se descrie Carina în trei cuvinte. Mai adăugăm noi, o prezență extrem de serioasă, calmă și caldă, un interlocutor cu vorba cursivă și plăcută. Chitara este una dintre pasiunile ei însă, deocamdată, a renunțat la ea, în favoarea scrisului și a olimpiadelor școlare. Iubește nu doar limba și literatura română, ci și engleza, fizica sau chimia. Își dorește ca și peste zece ani să scrie, însă e conștientă că e greu să-ți faci o careieră de scriitor. De aceea, are în vedere și o altă posibilă meserie, cea de judecător, doctor sau profesor de română.

Salut, Sighet!: În ce măsură mai sunt preocupați elevii ”zilelor noastre” de lectură. Se mai citește?
Carina Hojda: Cel puțin la mine la școală, elevii nu prea mai citesc, deoarece sunt pasionați mai mult de tehnologie. Au uitat pur și simplu de magia cărților. Dar, în schimb, astăzi la Lecturiadă, am descoperit că, totuși, există încă în țara asta copii pasionați de cărți. Spun asta, deoarece, am observat cum copiii de acolo, citesc foarte mult și înțeleg ce înseamnă cărțile. Deci, chiar dacă nu toți copiii citesc, există printre ei unii care încă prețuiesc cărțile.

Salut, Sighet!: Ce înseamnă fericirea pentru tine?
Carina Hojda: Fericirea înseamnă să te bucuri de fiecare moment. Să te bucuri alături de prieteni, de familie… Fericirea înseamnă să-ți îndeplinești visele, să reușești să faci ceea ce îți propui, și apoi să te bucuri și să împărtășești bucuria cu cei din jur. De pildă, copilăria mea… a fost (este încă!) cea mai fericită perioadă, plină de jocuri, de magie, plină de cărți și, nu cred că aș schimba nimic. Eu încă mă consider copil, deoarece, încă îmi place să mă joc, chiar să mă uit la desene sau să citesc povești. Nu cred că voi vrea vreodată să părăsesc această perioadă.

Salut, Sighet!: Ieșirea de sub tipar a primului tău volum, ”Ana și talismanul secretelor”, a presupus un efort colectiv, de echipă. Cui vrei să mulțumești pentru reușita îndeplinirii visului tău?
Carina Hojda: În primul rând, vreau să le mulțumesc părinților mei, deoarece ei m-au sprijinit în tot ceea ce am făcut, m-au ajutat. Îi mulțumesc mamei mele deoarece, m-a ajutat pentru că, privind obiectiv, cu un ochi critic ceea ce scriam puteam afla astfel, părerea, perspectiva cititorilor despre carte. Tatăl meu, de asemenea, m-a ajutat foarte mult la publicarea cărții. Vreau să-i mulțumesc și profesoarei mele de limba română, Tomoiagă Ileana, deoarece, ea m-a pregătit pentru participarea la olimpiadă. Probabil dacă n-aș fi participat, nici n-aș fi avut ideea de a scrie o carte. Îi mulțumesc și doamnei învățătoare, pentru că ea mi-a călăuzit primii pași pe drumul literelor. Mulțumesc Editurii Charmides și întregii echipe care m-a ajutat să-mi împărtășesc cu cititorii visul de a-mi vedea cartea scrisă. Îi mulțumesc și doamnei profesoare Odarca Bout care a organizat un eveniment foarte frumos unde am avut posibilitatea de a-mi întâlni cititorii.

Salut, Sighet!: Și-a găsit Ana talismanul… ?
Carina Hojda: Am început vara trecută să scriu volumul al II-lea al cărții. Încă nu l-am terminat, am scris vreo șapte capitole, însă mi-am propus să-l termin vara viitoare, deoarece, în timpul anului mi-e greu să mă concentrez la scris, având atâtea alte treburi.

Mulțumim, Carina, felicitări, nu renunța niciodată la vise și… nu uita să le împărtășești cu noi!

Brîndușa OANȚĂ




Mama, cel mai frumos cuvânt! (Anca Corneștean)

Anca Corneștean

Salut tuturor!

Azi îmi încep articolul cu un frumos și sugestiv citat din popor, care sună așa: “Mama mea nu este milionară, milionar/ă sunt eu când o îmbrățisez”! Cu ocazia acestei zile de 8 Martie, doresc să dedic acest articol tuturor mamelor.

De când deschidem ochii, o vedem pe ea, plină de fericire că am venit pe lume. După un an, îi spunem mama, alergăm prin casă, ne jucăm și prin toate acestea îi umplem sufletul de bucurie. Ea este cea care ne duce de mânuță la școală, este cea căreia îi pasă cel mai mult de noi, care ar lupta până în pânzele albe ca să fim fericiți. Ea este cea care comunică cu noi, care încearcă să ne fie prietenă, care se pune în locul nostru pentru a ne rezolva problemele. Mama, este cea care ne oferă cele mai bune sfaturi, care uneori ne enervează, dar ne ajută de cele mai multe ori. Din punctul meu de vedere, ar trebui să le mulțumim zilnic că există și că își rup din timp pentru a ne fi alături. E femeia la care ne uităm când avem o serbare, recităm o poezie sau avem emoții, fiind femeia care ne imprimă încredere, cea care ne pune mâncare pentru școală, frumoasa femeie care dacă mai vede o felie de tort pe farfurie, ți-o dă ție, chiar dacă tu ai mâncat două și ea niciuna.

Toate mamele trebuie să fie respectate și iubite de copiii lor, indiferent de ceea ce sunt. Ele sunt cel mai mare dar al nostru, fără de care noi nu am fi existat. Trebuie să le fim recunoscătoare mamelor mereu, deoarece ele ne-au dat viață, au depus cel mai mare efort și nicio fată nu realizează, până nu devin la rândul lor, mame. Cred că cea mai frumoasă “meserie” este cea de mamă, deoarece îți vezi copilul cum se dezvoltă sub ochii tăi, cum trece prin fiecare etapă a vieții și la fiecare reușită de-a lui, devii cea mai fericită mamă din lume. Mama este un profesor care nu ne predă din cărți, ci din propria experiență de viață și eu cred că sunt cele mai bune profesoare ale unui copil.

Eu mă mândresc cu mama mea și prin intermediul acestui articol vreau să îi mulțumesc că există și că are grijă de mine în fiecare clipă. Le mulțumesc de fapt, tuturor mamelor din lume care își dedică viața pentru copiii lor, oferindu-le zilnic iubire necondiționată, fiind singurele persoane care nu pot sta supărate pe noi mai mult de o zi, care atunci când plângem, ele suferă de 1000 de ori mai mult, iar atunci când suntem fericiți, mulțumesc lui Dumnezeu că le-au dat copii așa frumoși și buni. De 8 Martie și nu numai, vreau să vă urez sănătate, fericire și să vă mulțumesc, dragi mame, că ne faceți niște copii împliniți. Fără voi nu am fi nimic!

Anca CORNEȘTEAN

Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Lansare de carte la Sighet: „Fețele timpului. O nouă Patrie”

Editura „Valea Verde” vă invită marți, 12 februarie 2019, orele 13:00, la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinad” Sighet unde va avea loc lansarea volumului „Fețele timpului. O nouă Patrie”.

 

Salut, Sighet!




Viața: un munte de câștig! (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

Salut tuturor! Revin după lungi săptămâni în care inspirația nu mi-a prea bătut la ușă, însă acum s-a gândit să îmi facă o vizită. Ei bine, dragii mei, stând așa, m-am gândit că viața este ca un munte. La baza muntelui se află momentul nașterii noastre. Pe măsură ce înaintăm în viață, urcăm și muntele. În vârful muntelui se află scopurile noastre, ceea ce vrem să ajungem, familia pe care urmează să o avem, se află dorințele noastre, se află de fapt fericirea, dar fiindcă viața este un munte înalt și greu de urcat, până să ajungem în vârf vor dura decenii. De aceea poate pe drum, ne vom lovi de o stâncă ascuțită și ne va sângera piciorul, deci va trebui să luăm o pauză. Poate că mai sus vom da de zăpadă și va trebui să coborâm ca să ne îmbrăcăm mai gros și să o luăm de la capăt. Poate la mare înălțime vom vedea un urs și va trebui să ne prefacem morți și poate chiar în apropierea vârfului vom întâlni alți oameni care nu vorbesc și gândesc ca noi și va trebui să ne adaptăm ca să trecem la alt nivel.

În momentul când ajungem la ceea ce ne-am propus, am pus steagul în vârf, ne-am făcut stăpânii piscului și suntem fericiți. Avem familia noastră, suntem angajați, deci suntem niște oameni împliniți. Sunt mulți care atunci când ajung în vârf preferă să coboare și să “atace” un alt munte. Sunt mulți cei care ajungând sus, pun un picior greșit pe o piatră slabă și cad, fiind nevoiți să reia traseul muntelui.

Din toate acestea, ceea ce trebuie să fie înțeles este faptul că pe parcursul vieții vom avea multe piedici. Poate nu ne va plăcea școala la care mergem sau prietenii pe care îi avem, poate nu ne va plăcea în ce oraș locuim sau ce prepară mama la micul dejun. De-a lungul vieții nu ne vor plăcea multe, vom lua multe decizii proaste, vom călca greșit și ne vom ridica, vom plânge și apoi vom râde, dar cel mai important lucru este să avem voință. Dacă avem voință nimic nu ne poate doborî. Dacă noi vrem să ajungem în vârful muntelui, vom ajunge acolo indiferent de eșecurile și loviturile vieții. În schimb, dacă aceste piedici ne vor lovi și vom rămâne acolo răniți, nu ne vom atinge niciodată scopurile.

Nu uita, necazurile nu te rănesc, ci te întăresc. Ploaia nu te udă mereu, ci poate îți curăță o cale, iar viața nu-ți vrea răul, ci te pregătește pentru “propriul munte” și te învață cum să-l învingi.

Până data viitoare, vă doresc să fiți puternici și să aveți succes în tot ceea ce v-ați propus să faceți.
Vă îmbrățișez!

Anca CORNEȘTEAN
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Pietonala Sighet în… carton!

Mihai Patricia Maria are 10 ani și pe lângă talentul scrisului (povești și poezie), elevei din clasa a III – a îi place chiar să… construiască. La vârsta ei, Patricia a finalizat un proiect pe care l-a fixat doamna ei învățătoare, Mariana Ștețco (Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”), pentru ora de geografie. Tema proiectului a fost la liberă alegere, iar Patricia a ales să reconstituie, din diverse materiale ușoare, deșeuri, strada Pietonală (Corneliu Coposu) din Sighet.

Ce-a ieșit? Priviți proiectul Patriciei! Să fie, oare, primul proiect al unei viitoare… arhitecte?

Ne dorim să promovăm și alte acțiuni, inițiative, proiecte, idei ale micilor și marilor sigheteni! Cine îndrăznește? Cine urmează?…

Salut Sighet!




Oameni și oameni… (autor, Anca Corneștean)

Salut tuturor! Azi m-am hotărît să “evadez” și să plimb în sufletul meu și o bucățică din “Salut, Sighet!”. Mi-am luat ghiozdanul în spate, agenda de articole, încălțămintea de călătorie, geaca de blugi și am plecat să îmi găsesc inspirația. Și iată că am găsit-o tocmai într-o Mocăniță și în spatele unor aburi fumurii care lovesc munții și stârnesc în mine mii de emoții. Pătrunzându-mi aburii prin gând, m-am decis să vorbesc despre oameni.

Acum, în jurul meu pot vedea o mare de oameni. Înalți, scunzi, unii mai grași, alții mai slabi, dar fiecare bucurându-se de farmecul pe care natura îl oferă. Sunt fericită că de-a lungul vieții, Dumnezeu mi-a dat ocazia să întâlnesc mii de oameni și să învăț că fiecare om intră cu un scop în viața ta, pentru a-ți arăta ceva și pentru a-ți da o lecție. De multe ori, suntem dezamăgiți de oameni și de faptele lor, dar nu avem cum să știm dacă acea atitudine pe care ne-o oferă, nu are să ne ajute să realizăm anumite aspecte ale vieții.

Cunosc multe persoane de la care am primit lecții și care m-au învățat că oamenii vin și pleacă din viața ta, lăsând în urmă amintiri atât plăcute cât și neplăcute. Sufeream mult din cauza oamenilor, până să învăț cum să mă comport cu ei. Am învățat că pe oamenii aroganți trebuie să îi evit, cu cei mai puțin deștepți, dar pe deasupra și fuduli, trebuie să fac cum spun ei și să tac ca să ne fie bine tuturor. Pe oamenii agitați, am învățat să îi liniștesc, iar pe cei triști am încercat să îi alin cum am putut eu mai bine. Cu oamenii buni și inimoși am făcut în așa fel încât să le ofer și inima mea. Alături de cei fericiți, am râs, iar pe cei care nu știu să râdă, i-am învățat. Nu m-am ferit niciodată de nimeni, am încercat să văd mereu binele la toți și să nu judec nicio persoană până nu o cunosc cu adevărat. Bineînțeles că am îndepărtat o mulțime de oameni de lângă mine, pentru că nu aveau o influență pozitivă asupra mea. Am primit o mulțime de oameni în sufletul meu. Cei care mi-au demonstrat că țin la mine, sunt și acum în inima mea și aș risca orice pentru ei. Viața ne oferă o mulțime de oportunități care ne ajută să ne maturizăm, să devenim din ce în ce mai conștienți de persoanele pe care le avem lângă noi. Cunoscând mulți oameni, e mult mai ușor să alegi pe cine vrei să ai lângă tine. Din punctul meu de vedere, cu cât ești mai retras, necomunicativ, vei ajunge sa fii foarte dezamăgit de lume, pentru că nu vei știi cum să selectezi, cum să faci diferența dintre un om bun și unul mai puțin bun. Nu vreau să atac pe nimeni, toți oamenii au farmecul lor aparte, dar sunt mulți oameni falși care pe față îți vor binele, te iubesc, iar pe la spate, te bârfesc și îți vor răul. De acești oameni m-am ferit mereu, dar Dumnezeu mi i-a dat în cale pentru a mă învăța să nu îi bag în seamă, să îi las să își facă jocul și să merg mai departe.

De fiecare dată când văd un om bun, încerc să îl țin aproape de mine, să mă comport frumos și să îl îndrăgesc. Singurii oameni pe care nu i-am înțeles au fost cei invidioși. Cei care nu se mulțumesc cu ceea ce au și îți poartă ură pentru ceva ce tu ai și ei nu. Invidia mi se pare cel mai urât lucru, după părerea mea, fiind pălăria sub care se ascund toate celelalte păcate. Trebuie să apreciezi ceea ce ai, să te bucuri că nu e mai rău, iar dacă îți dorești ceva ce deține cel de lângă tine, muncește și poate cândva vei avea și tu. Eu nu am purtat invidie niciodată și muncind, am avut numai de câștigat, iar cei ce mi-au purtat mie invidie, acum sunt tot acolo, fără nicio evoluție. Când întâlnesc oameni inteligenți, caut să învăț ceva de la ei, să știu să îi apreciez și să acumulez cât mai multe informații. La oamenii care mi-au atins inima cu o poezie sau un cântec am încercat să îmi stăpânesc lacrimile, iar cu oamenii înțelepți mi-am luat doza de bucurie și puritate.

Acum, aici, văzând mulți oameni care mai de care mai “sofisticat”, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am doar oameni frumoși în viața mea, cu care mă pot lăuda și cărora le mulțumesc că au apărut odată cu timpul pentru a-mi face viața minunată. Chiar dacă voi fi acasă când se va publica articolul, vreau să vă spun că aici, în Vișeu de Sus, am înghețat de frig în perechea mea cea nouă de Vans-uri, dar numai aici mi-am găsit inspirația, deci a meritat să mă plimb cu Mocănița și să îmi limpezesc gândurile. Mă bucur că am lăsat o amprentă de “Salut, Sighet!” și aici. Chiar vă recomand să dați o tură cu Mocănița, să vedeți cât de minunat e, dar până atunci, dragii mei, vă îmbrățișez și vă iubesc. Fără voi, nu eram ceea ce sunt acum…

Anca Maria Corneștean
Cls. a X-a A, Liceul Pedagogic “Regele Ferdinand”




Germania – O experiență de neuitat! (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

După lungi călătorii prin Italia, Israel, Polonia și Ucraina, fac un popas în Germania. Poate vă întrebați de ce. Ei bine, vreau să vă împărtășesc faptul că Germania e țara mea de suflet. În perioada martie-august 2018, în cadrul Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand” s-a desfășurat un schimb de experiență între Germania și România. Anul acesta, cinci eleve din Germania au venit în România respectiv, cinci eleve de la noi au plecat în Germania, iar una dintre norocoase am fost eu. Mulțumesc școlii pentru că mi-a oferit această oportunitate!

Ei bine, acum să vă povestesc despre impresiile mele. Germania e o țară educată și disciplinată din toate punctele de vedere. Ceea ce am apreciat la ei este mentalitatea care diferă enorm față de cea a noastră. În cele două săptămâni în care am stat acolo am primit câte un mare „șoc” în fiecare zi. Dacă ar fi să încep cu școala și cu condițiile de acolo, aș spune că sunt perfecte. Condițiile lor sunt la cele mai înalte standarde. O săptămână am avut oportunitatea de a participa la orele de curs, însă ceea ce m-a impresionat este faptul că profesorilor le pasă de elevi și îi pun pe ei pe primul loc. Ceea ce am observat și admirat este faptul că la începutul fiecărei ore, profesorii îi întrebau cum se simt, ce mai fac, dacă totul le merge bine, ceea ce un lucru minunat. Profesorii le sunt prieteni, nu oameni de care să le fie frică. Ei au cursuri pentru tot ce e legat de viață, ei fac teste de logică în timpul orelor, ei pur și simplu se dezvoltă în toate domeniile. Toți sunt buni la toate materiile. Într-adevăr, fiecăruia îi place altceva, de aceea din clasa a unsprezecea, fiecare învață doar materiile pe care și le alege, ceea ce e extraordinar. De ce să învăț chimie și fizică, dacă mie îmi place româna și engleza și vreau să mă specializez în acest domeniu? Din punctul acesta de vedere, nota 10. Nu mai vorbesc de laboratoarele lor ultra moderne, de sala lor de muzică plină de instrumente, de terenul de sport cu pistă de alergare și biblioteca cât 5 clase de la noi. Cu toții le putem avea, dar nu vrem. Am rămas blocați pe un sistem de acum 50 de ani și nu îl mai abandonăm. Degeaba cumpărăm video-proiectoare, că le folosim în pauze ca să ascultăm muzică, sau ne uităm la filme. La noi, totul pe caiet, tocit, răspuns și… gata, ai luat nota. Pentru două săpămâni, în care am văzut ce înseamnă Germania, m-aș fi mutat acolo fără doar și poate. Copiii merg cu dragoste la școală, își iubesc profesorii și profesorii îi iubesc pe ei. Vreau să văd și aici așa ceva. Să văd când profesorii nu vor mai fi controlați de elevi. Sunt sigură că la noi nu va fi niciodată disciplină.

Pe lângă acestea, vreau să vă mai spun că, dacă elevii au autobuz la ora 13:20 si e ora 12:00, își lasă ghiozdanele cu bani și telefoane acolo și pleacă să se plimbe în curtea școlii. Am fost șocată să văd că nimeni nu se atinge de ele. Nimeni nu fură nimic. Sunt niște oameni foarte calculați, iar la ei cuvântul e cuvânt. Se respectă reciproc, se ajută enorm și sunt uniți. Nu se mânâncă între ei, ba mai mult, dacă cineva are o problemă, îi sar în ajutor o mulțime de oameni. Sunt oameni veseli. Când am fost în Nürnberg, oamenii cântau pe stradă, iar unii dintre ei erau plătiți de primărie ca să înveselească lumea în timp ce mergeau prin căldura mare de afară. Îmi place că le pasă de cei din jur. Din punct de vedere al curățeniei, în Germania nu vei găsi deloc mizerie pe jos. Dacă nu este un coș de gunoi în preajma ta, iar tu ai o mizerie, o pui în geantă și nu pe jos. Sunt foarte ordonați. Animalele nu sunt folosite pentru lucru. Caii nu sunt legați la căruțe, caii sunt pentru călărit. Dacă un câine poposește la casa ta ești obligat să îl iei acasă și să îi fii stăpân, drept pentru care, nu vezi un câine vagabond de care să te temi noaptea că te atacă.

Până să merg acolo nu am realizat câte lipsuri are România. Da, nu contest, e o țară frumoasă, plină de tradiții, dar ne lipsește mentalitatea, educația pentru a ne face viața mai frumoasă. Mi-a fost dor de casă, dar nu aș fi vrut să vin acasă, ci mai degrabă să îi duc pe toți cei dragi acolo și să îmi reconstruiesc viața până nu e prea târziu. Acum înțeleg de ce foarte mulți tineri aleg să studieze în străinătate și nu se mai întorc, realizăndu-se extrem de bine în domeniile preferate. Nu vreau să credeți că nu sunt patriotă. Nu. Îmi iubesc țara, dar știu că putem mai mult și nu o facem. Din punctul meu de vedere ar trebui să fim mai cinstiți și să dăm startul modernizării, începând de la spitale până la școli, grădinițe, cămine de bătrâni etc. Sincer, îmi pare rău că elevii români nu pot beneficia de acele lucruri minunate. Sunt extrem de norocoasă că timp de o săptămână am fost elevă acolo!

Așadar, Germania e o țară pe care vă recomand din tot sufletul să o vedeți. Vă veți umple de energie pozitivă din momentul în care veți intra în prima biserica, primul tren, primul oraș, pentru că atât oamenii, cât si locurile sunt extraordinare. Mulțumesc Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand”, dar și familiei care m-a găzduit și care s-a ocupat de mine ca și cum aș fi fost fiica lor, pentru cele mai frumoase două săptămâni din viața mea!

Anca Maria Corneștean,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Tehnologie vs. Umanitate (autor, Anca Maria Corneștean)

Salut tuturor! La începutul verii, vreau să abordez o temă importantă pentru societate. V-ați întrebat vreodată de ce suntem așa distanți? De ce trecem pe stradă și, poate, nu ne mai salutăm? De ce puștoaicele de 15-16 ani au iubiți de 35? Sau de ce suntem atât de antisociali? Stând de vorbă cu părinții mei, am aflat că pe vremea lor nu existau smart-phonuri și tablete de ultimă generație. Oamenii comunicau față în față, își scriau scrisori, aveau contact vizual. Ei bine, acum, dragii mei, să îmi spuneți și mie ce se întamplă cu noi? Nu contest, ne este mult mai simplu să trimitem un mesaj virtual deoarece ajunge mai repede la destinatar. Da, tehnologia are avantejele ei, însă ceea ce mă deranjează cel mai mult la noua generație este că efectiv se “droghează” cu tehnologie, pur și simplu uită cine sunt, uită cum arată prietenii lor în realitate, nu se mai cunosc pe stradă, dar, cel mai rău, se folosesc de acel facebook pentru a-și arăta calitățile, virtual.

Nu pot să înțeleg de ce nu putem interacționa în realitate. Cunoști o persoană pe facebook, iar pe stradă nici nu o bagi în seamă. Avem peste 1000 de prieteni pe facebook, dar pe câți dintre ei îi cunoaștem? De unde știm ce ascunde fiecare dintre ei? De când cu aceste rețele de socializare, ne încredem în oricine, fără să știm ce e în spatele lor. O mulțime de conturi anonime ne cer prietenia și acceptăm crezând că totul e în regulă, dar nu este. Sunt prea multe tinere care se încred în așa ceva. Își creează relații și iluzii virtuale, iar când întâlnesc persoana în realitate, se dovedește a fi… altcineva. Ne-am pierdut curajul de a comunica față în față. Nu mai oferim zâmbete, doar emoji-uri. Nu mai ieșim nicăieri fără să dăm check-in. Sincer vorbind, cred că nu suntem ceea ce ar trebui să fim. Vreau să trag un semnal de alarmă. Vreau să se schimbe ceva. Mi-aș dori să nu mai fim controlați de un aparat cu butoane, să nu ne mai ascundem sentimentele în spatele unui telefon. Tehnologia are rolul ei, dar hai să nu uităm de umanitate, să nu uităm de frumusețea vieții, crezând că totul e mai nașpa în viața reală. Nu un telefon ne oferă iubirea, fericirea și împlinirea, ci viața. Urăsc să văd persoane care pe stradă sunt cu ochii nedezlipiți de telefon, nevăzând ce se petrece în jur.

Oferiți iubire și nu una viruală. Priviți în jur, comunicați, legați prietenii pentru că doar așa viața va deveni frumoasă. Nu vă lăsați “înghițiți” de tehnologie. Folosiți-o cu măsură: să nu lăsăm ca tehnologia să ne “acapareze” viețile! Să nu creăm o societate fără viață, o societate rigidă, unde lipsește comunicarea face to face. Jucați-vă și în parc cu copiii. Nu le dați telefoane copiilor. Eu, în clasa a doua, mă jucam “elastic” în fața casei. Acum, copiii se joacă pe iphone-uri. Sunt antisociali și nici nu vor să audă de ieșitul pe afară. Voi, părinți, încercați să vă ocupați mai mult de copii. Dacă le dați telefoane doar ca să aveți câteva ore de liniște, greșiți. Așa nu își vor dezvolta niciodată capacitățile de comunicare. Nu își vor face prieteni adevărați. Cele mai multe rele se întâmplă din cauza tehnologiei folosite în exces. Accidente provocate din cauza live-urilor pe facebook, fete ucise de „prietenii” de pe facebook. Haideți să creăm o societate frumoasă, veselă, controlată de sentimente, nu de telefoane. Haideți să ne salutăm pe stradă, să ne oferim o îmbrățișare și să fim prieteni. Lăsați să vă conducă inima, nu tehnologia! Încercați să cunoașteți oamenii în realitate, nu virtual. Fiți comunicativi, spuneți-vă părerea în realitate, nu prin reacțiile de pe facebook. Nu mai judecați oamenii, dacă nu ați cunoscut acele persoane în realitate. Sunt de acord, tehnologia e ceva util, ceva ingenios. Până la urmă, fără ea nu puteam publica acest articol, dar haideți să o facem să ne ajute, să o utilizăm în folosul nostru pentru a face o lume mai bună, nu una în care devenim niște roboți.

Și, nu uitați să fiți oameni!

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Păpădiile din copilărie! (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

Salut, tuturor! Mă bucur să vă scriu deși a trecut un pic de timp. Azi voi atinge o temă frumoasă. O temă despre care nu prea vorbesc… adulții! Acest articol este despre copilărie. Până acum câteva zile consideram copilăria o perioadă în viața omului de care el dorește să se debaraseze, pentru ca să-și asume maturitatea cât mai rapid, pentru ca să devină cât mai repede… responsabil. Ei bine, ieri mi s-a schimbat percepția. Nepoțica mea, în vârstă de 5 ani, mi-a arătat ce frumoasă este de fapt copilăria. Am ieșit cu ea în grădină ca să ne jucăm. Monitorizând-o atent, la un moment dat, văd cum începe să sufle peste păpădii cu putere. Eu consider păpădiile ca fiind ceva deranjant, mai ales când acel puf ți se așează în păr sau pe gene.

Ei bine, ea mi-a spus însă: „Hei, Anca, uite ce frumoase păpădii. Parcă sunt niște umbreluțe care zboară și ajung încet pe pământ”. Atunci mi-am dat seama că există o diferență între ce gândeam eu și ce gândea ea. Așa am realizat de fapt că această perioadă, copilăria, este fără nicio grijă. Fără probleme și fără stres. E perioada când poți gândi orice fără a fi judecat, când nu depinzi de nimeni și când ai libertatea de a-ți imagina că totul e frumos. Copilăria te face să vezi totul într-un mod mai simplu. Stând cu ea, mi-am amintit de anii când eram mai mică și ieșeam afară să mă joc cu copiii, fără să mă gândesc că mâine am teză sau examene… Atunci, tot ce făceam era impregnat de libertate și armonie. Acum înțeleg de ce oamenii mari spun: „Ce n-aș da să fiu din nou copil”. Da. Chiar și eu aș vrea să fiu copil din nou. Sunt și acum, dar în acest articol mă refer strict la perioada grădiniței și cea a claselor primare. Sunt foarte bucuroasă când petrec timpul cu copiii, deoarece ei emană sinceritate. Dacă ar fi să fac o listă cu “atuurile” copilăriei, mi-ar lua pagini întregi, dar cred că cele mai importante sunt sinceritatea, puritatea și frumusețea. Pentru mine, copiii sunt îngerii care îți arată că viața trebuie privită frumos, chiar dacă există și rele în ea. Mereu exită o rezolvare, uneori… copilărească!

Așadar, dacă aș propune o definiție pentru copilărie, aceea ar fi: cea mai frumoasă perioadă a vieții, iar dacă viața noastră ar fi o plajă plină de scoici în care susură marea, cele mai bine fixate în nisip ar însemna copilăria, pentru că ea, copilăria, este fundamentul vieții noastre, pe care ni se clădește întregul destin.

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Mihai Petrețchi… „urmașul” lui Demostene la Sighet!

În urma Concursului Național de Oratorie „Demostene” desfășurat vineri, 30 martie 2018, Mihai Petrețchi va reprezenta Sighetul la faza națională, organizată la Pitești în perioada 20-22 aprilie 2018. Decizia a fost luată de juriul alcătuit din: prof. Raluca Lozbă, Oana Mariș și prof. Claudia Coman. Cele trei jurate au avut de luat o decizie grea întrucât toți participanții au fost foarte bine pregătiți. Locul al doilea a fost ocupat de Ioana Denisa Vraja, iar al treilea de Nyikora Ludwig.

Comunicat de presă, Club Interact Sighet