Negura

am continuat să merg,
să nu mă abat de la cărare,
de la drumul care mi-a fost urzit

dar…

s-a lăsat ceața,
o întindere fără sfârșit,
densă și grea.

am continuat să merg,
să străbat poteca prin necunoscut
și am ajuns să iubesc
sobrietatea și liniștea ceții,
să inspir mireasma necunoscutului
și să expir cunoaștere.

înaintând
am ajuns la o răscurce
trebuia, pentru prima oară, să decid:
ceață sau soare?
pericol sau siguranță?
necunoscut sau monotonie?

în final,
am devenit un lup,
un vânător fără de haită
și am ales NEGURA!

***

Nisipuri mișcătoare

mai demult,
când încă eram dimineață,
mi-am dorit
ca pietrele
să dispară din calea mea!

acum,
îmi doresc
ca poteca vietii mele
să se transforme
în nisipuri mișcătoare!

numai așa
voi învăța
să înot printre nori!

***

Lor

n-am fost acel vis frumos
pe care l-au avut cândva.

le plac păpușile cu sfori,
cuminți, tăcute și supuse,
iar eu mi-am tăiat sforile
înainte să-mi dau seama,
înainte ca sufletul să renunțe la ei.

le-am fost coșmar,
mi-am fost si mie,
m-am condamnat singură!
m-am izbit de ziduri
și am desenat zâmbete pe ele.

apoi în regat a apărut soarele

nu ne-am înțeles sufletele,
dar bătăile inimilor noastre
răsunau nepământean,
bătăi mute,
nu era nevoie să le aud,
căci le cântam.

au trecut ani –
nici acum nu mă-nțeleg
dar eu da,
ei și eu, deopotrivă,
tot între zidurile de zâmbete sunt
dar acum e mai ușor.

***

Fugind de tine

te-am văzut în repetate rânduri
contemplând
singuratatea în care te-ai ascuns

te-am văzut ca pe un soare
chinuit și palid

ți-am văzut sufletul pustiu
strigând
după un ajutor inexistent

ți-am văzut zâmbetul
trist, resemnat și fals

te-am văzut în fiecare-oglindă
încercând
să fugi de tine.

***

Statuia de ceară

nu te pricepi
la ascuns lucruri

când am sperat
să mă surprinizi,
nu mă așteptam la asta.

bineînțeles că începi cu brațul drept,
întotdeauna începi cu dreptul,
e una din superstițile tale.

mă întreb ce o să faci cu cicatricea,
doar nu ești suficient de naiv
încât să abandonezi totul.

incredibilă abilitatea ta
de a mângâia cu sânge rece.

a durat mai mult ca de-obicei,
dar rezultatul e cu adevarat spectaculos-
nici n-ai zice c-am fost
vreodată vie!

Adriana Tiodar
Studentă, anul II
Universitatea Babes Bolyai Cluj Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Frații avocați, dr. Bota George și Bota Grigore, au făcut parte dintr-o familie maramureșeană importantă care a locuit și profesat în Sighet. Cunoscuți pentru profesionalismul lor, demonstrat în perioada interbelică și continuat pe parcursul întregului secol XX, aceștia îți dorm somnul de veci în cimitirul central ortodox din Sighet.

Avocatul dr. Bota George, decedat în anul 1990, este înmormântat alături de soție, profesoara Bota Elena (a predat limba română la Liceul „Dragoș Vodă” în perioada 1945 – 1947 și la Liceul Pedagogic între anii 1951 – 1968), mormintele celor doi fiind situate chiar pe aleea principală a cimitirului. Avocat dr. Bota George și soția prof. Bota Elena n-au avut copii, poate de aceea sau poate din nepăsare, se pare că nimeni nu observă că pe mormântul lor „crește” o grămadă de resturi și gunoaie.

Cum și de ce se pot întâmpla aceste lucruri nu știm încă! Să nu ne pese de oamenii relevanți care au însemnat ceva pentru istoria orașului? Să nu reprezinte nimic mormintele concetățenilor noștri plecați la cele veșnice?

Privind grămada de gunoaie de pe mormintele familiei Bota, ne întrebăm unde este minimul respect pentru cei dispăruți. Chiar și cimitirele ascund părți din istoria orașului dar, când preocupările lumești prevalează, trecutul, istoria mor din cauza nepăsării.

Spiritul civic ne îndeamnă să semnalăm și să arătăm ceea ce nu este funcțional în societatea noastră! Poate, poate ne vom „adapta” secolului XXI!

Asociația „Firul Vieții”