Momente (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Relatez câteva situații petrecute în realitatea lor, într-o interpretare și în câte altele în care s-ar mai putea face, fără a le mai simți acuma frumusețea, răutatea sau nelegiuirea lor, detașat de ele; acestea și-au pierdut obiectul lor concret, „viu”, de altădată, când s-a urmărit și realizat producerea acestora. Dar, anumite evenimente întâlnite și petrecute în viață, nu se uită niciodată, rămân în ADN-ul celui ce le-a îndurat, ori s-a aflat în prezența acestora, așa cum au fost, prin specificul lor, mai depărtate de cele normale și firești. De ce le reamintești totuși, chiar dacă acestea nu mai „trăiesc” și s-au stins în bestialitatea sau măreția lor? Istoria, în dezvoltarea ei cuprinde tot felul de evenimente, acțiuni și comportamente umane, desfășurarea vieții înseși pe diferitele ei trepte de realizări, de dezvoltare, de cultură și civilizație și este redată, mai ales, după ce personajele acesteia sunt trecute la cele veșnice, sunt consumate de aceasta. Dar rămâne ceea ce acestea au produs și realizat, în măreția sau condamnarea lor și este poate chiar o obligație de a le consemna, pentru a marca timpurile istoriei cu realitățile lor, așa cum au fost ele, cu bunătatea sau răutatea lor, cu culoarea lor specifică, “Pete de Culoare“ ale vremurilor, consemnate din ADN-ul ce le-a conservat. Apar comportamente crude, criminale și în epocile de început, în primitivism și apoi în cele ce i-au urmat acestei “stări” simpliste și s-ar putea să vedem în epoca modernă, de civilizație, acele cruzimi și ele “civilizate”, “fine”, încărcate de “rafinament”, în dezvoltare și ele, care, pe lângă cruzimea lor fizică, ce pătrunde până la os, ele afectau cumplit simțămintele, trăirile psihice, de inimă și suflet, având o mult mai largă afecțiune malefică. Acestea sunt argumentate prin peliculele trăirilor și acestea nu-i voie să moară, să se stingă, pentru că ele păstrează istoria adevărată, întocmai cum a fost ea, nefalsificată, suprimă minciuna, atât de mult prezentă în paginile ei.

1. Prima zi de munca în Lagăr. După călătoria de o noapte de iulie prin Bărăgan, trenul de marfă -fantoma, cu deplasare prioritară pe traseul București-Canal, a lăsat spre golire ultimele 2-3 vagoane, umplute la saturație cu deținuți, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc. Îmbrânciți și înjurați de pe malul stâncos și plin de betoane al acelei Mări Negre, mal pe care valurile ei îl băteau cu furie, suntem aruncați spre fundalul puțin distanțat al platoului, unde se afla sinistra colonie de muncă de exterminare “Capul Midia”, fortăreața” înconjurată de multiple garduri de sârmă, cu multiple formațiuni de “pază și ucideri”. Ne însoțeau îndemnurile “binevoitoare” ale securiștilor: “…zeii voștri de bandiți” și țipetele sinistre ale pescărușilor, care parcă voiau să plonjeze printre noi, prin acele zboruri sinuoase, în atmosfera încărcată de hulă a zorilor; totul se prezenta într-o imagine sinistră. Îndataă ajunși, am fost preluați și numărați, cu o iuțeală stimulatoare ce numai deținuții o puteau realiza, repartizați apoi în barăci, unde renumitele priciuri ne așteptau; ni se înmânează o gamelă, o lingură și, de îndată, după un dejun fugar, suntem rapertizați în brigăzi de muncă, încă “la cald”, eu fiind nominalizat pentru săpături într-o “ecluză” adâncă. Cred că erau orele 6 și acolo se lucra ziua plină, până la epuizare. Mă simțeam extrem de obosit, după o noapte întreagă de drum, în condiții extreme, drum în care unii nici nu și-au putut duce viața cu ei până la destinație și au pierdut-o pe drum. Sufeream de afecțiuni foarte grave, TBC pulmonar, amplificate prin lipsa de somn, de aer, de apă, prin înfometare, istoviți de zăpușeala căldurii, a mediului aproape sufocant. Ce comportament monstruos și criminal se aplica unor ființe umane, fără a li se lăsa o clipă de răgaz, de puțină odihnă, măcar o scurtă desmeticire după toate cele îndurate și ele în mod criminal organizate. Dar, prioritar, era exterminarea urmărită, chiar mai mult decât efectele muncii; în acest scop s-au și construit aceste locații de-a lungul Canalului, sau în alte zone dobrogene. Ecluza fiind în perimetrul acelui spațiu, ne-am deplasat în formație la locul de muncă, la locul de chin. Am coborât pe o șarpantă cu praguri săpate în pământ, cu o balustradă din lemn improvizată pe latearal, pentru a preveni prăbușirea în josurile acesteia. Iureșul muncii a început de îndată, “pe nerăsuflate”, în căldura care și începea să se simtă și în ploaia de înjurături ale brigadierilor, gardienilor și ale altor supraveghetori. Acestea nu erau pentru mine noutăți și nici chiar munca, în conceptul ei firesc, dar ceea ce vedeam aici depășea orice imaginație, te înfiora. Te aflai mereu sub amenințarea bâtei, a insultelor, cu îndemnurile “mai repede”, zeii…. Se săpa în pământ și se încărcau vagoane, se dislocau stânci și se spărgeau pietre, se schimba lopata cu târnăcopul, cu ranga și trebuia să te ascunzi mai departe, în scobituri ale pereților, la strigătul: “arde” , după care o serie de explozii aruncau în acea groapă un nor de praf, de pământ și pietre pe mari suprafețe. Noi trebuia să ne facem rapid apariția, mai înainte ca acestea să se așeze și să ne opintim cu ridicarea pietroaielor în vagoane, cu finalizarea de încărcat a garniturilor acestora, cu curățarea și adâncirea săpăturilor, toate într-un zgomot infernal, într-o atmosferă apocaliptică. Când ziua se apropia de sfârșit, am lăsat uneltele, și ele obosite, și ne-am îndreptat secătuiți de puteri spre aceeași șarpantă pe care am și coborât, spre ieșirea din scobitura pământului.

Eu abia mă târam în sus pe acel traseu, ajutându-mă și de mâinile puse pe balustradă, cu care mă trăgeam în urcarea treaptă cu treaptă a acesteia. Eram cu totul epuizat de greul zilei, mereu în picioare de la plecarea din București, atâtea ore (!), peste care s-a suprapus și greul muncii de acolo, având și acea afecțiune pulmonară foarte gravă. Dar, apropiindu-mă de “vârf” și privind în sus, observ că cei ajunși în capătul “scării” sprintează cu toată iuțela într-o parte și alta, sub plesneala unui bici care se abătea pe spatele lor, majoritatea având cămașa pe braț. Comandantul adjunct, Bogdan (așa cum am aflat că se numea), a venit cu caleașca să primească deținuții la ieșirea din “șut” și a căutat să-i învioreze puțin din oboseală, folosind biciul cu care-și îndemna la trap căluțul. Unii încasau mai multe lovituri, dacă nu erau rapizi la fugă și mai scăpa câte unul, atunci când monstrul lovea în cealaltă parte. O plăcere și un spectacol diabolice, așa cum se vedeau aproape zilnic astfel de spectacole, de un fel sau altul, în acele locuri de suferință umană, de exterminare, de ucideri. Erai îngrozit să vezi acele spainări brăzdate de dungi roșii, din unele picăturile de sânge căzute erau rapid absorbite de solul înfierbântat. Mă uitam fascinat înainte, gândindu-mă cum să procedez, deși soluția era unică: nu mă puteam opri, nu puteam bloca acel convoi în mișcare, pentru a ajunge la „bucuria” ce ne aștepta la capăt și, cum pentru mine fuga rapidă, într-o parte sau alta, era fără putință, rămânea drumul tot înainte, pe lângă agresor. Am trecut și așteptam mulțimea de lovituri, când, tot mergând, observam că nu mă ustura spatele și eram trecut de el, pe lângă el! Privesc în urmă și observ demonul cum împarte cu hărnicie lovituri alternative, cu neoboseală, parcă într-un delir nebun. Rezulta ca nu l-a prins mila de starea jalnică în care mă găseam și nici n-a interpretat ca act de curaj trecerea mea pe sub nasul lui, ci o altă judecată, tot criminală, a stat la bază: a observat că acea victimă s-ar fi prăbușit și l-ar fi încurcat în munca lui, ar fi scăpat mai mulți nepedepsiți; deci, era gândul unei eficiențe criminale, cât mai mulți maltratați ! M-am târât spre locul de adunare și-mi spuneam că acesta este salutul de: “bun venit la Capul Midia!”

Am fost repartizat apoi la alte munci, alte brigăzi, alte și altfel de “biciuiri”. Dar nu mult timp după acel spectacol abject, am auzit că acel personaj a vrut să simtă el însuși plăcerea acelor zvârcoliri cumplite, agățându-se în acel ceaplău cu noduri al biciului și, probabil, când a observat că nu e bine, era prea târziu. Precum Iuda!

2. Pâinea. Eram la Capul Midia și am fost repartizat la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma zilnică era de 4 mc, imposibil de realizat și urmau consecințele, în multe cazuri devastatoare. Chiar și numai stivuirea pentru măsurare a unei așa mari cantități de piatră, batucită și ea, reprezenta un mare efort. Normatorul trecea uneori o măsură mai sporită, mai aproape de realizare, așa cum se obișnuia să se realizeze normele în socialism; era spre beneficiul lagărului și ne mai ușura puțin și nouă sancțiunile. La un moment dat, aveam bocancii sparți și eram în pericol de a ma zgâria în cioburile de piatră și praf; o infecție putea fi fatală, dacă te lăsai în grija criminalilor, a comandantului Borcea și a medicului coloniei, dr. Radu, criminal și el. Am auzit că un tânăr din colonie mai făcea reparații, oarecum clandestin, mai pe ferite, din cauza unor unelte folosite. M-am dus la el și l-am rugat să-mi repare bocancii; i-am lăsat acolo și mi-a împrumutat pe câteva zile niște bocanci purtabili; evident că n-am facut nicio negociere de “preț”. Dar ce-i puteam eu oferi acolo? Eventual, la un termen “pe mai târziu”, care era însă foarte incert pentru amândoi! Trebuia totuși răsplătit cumva, pentru că făcea un efort în plus, în condiții grele, între două “șuturi”, peste greul muncii lui, foarte greu și el! Nu-i puteam duce ceva mâncare în gamelă; poate n-ar fi acceptat-o nici el și-mi era și mie foarte greu s-o separ, s-o restricționez! M-am gândit atunci la pâine, să fac puțină economie din bucățica mică ce o primeam la mese, așa cum am și procedat. O pâine mică se împărțea în 8 porții și mă gândeam că, de doua ori pe zi, să consum numai jumătate din rație; zis și făcut. În fiecare zi, la două mese (seara și dimineța, când serveam masa în colonie), rugam pe cel ce ne distribuia pâinea să taie bucata mea în două și consumam numai acea bucățică, mai mică. Schimbam zilnic porția întreagă economisită cu una proaspătă, apoi sfertul de pâine, jumătatea ei și, după 8 zile, aveam o pâine întreagă. M-am prezentat cu “valuta” la “meșter”care îmi înapoiază bocancii reparați, iar eu îi restitui pe ai lui, cu mulțumiri, și-i ofer apoi pâinea, scoasă de sub zeghe, cu întrebarea: oare ajunge? S-a întâmplat atunci ceva ce cred că nu am mai trăit altă dată și atât de greu de exprimat în cuvinte: el se uita la mine cum țineam mâna cu pâinea îmbiată spre el și acesta, în loc să o înșface, și să înceapă să o și devoreze chiar în fața mea, îmi spune: eu sunt mai “solid” decât tine și, acuma, cred, mai puțin flămând ca și tine; tu abia te ții pe picioare, ești străveziu. Du-te la baraca ta și consumă pâinea încet, cu răbdare, să pui la loc ce ai pierdut! Să vii și altă dată, dar fără pâine, pentru că altfel nu ți-i mai repar. Eu am mai insistat cu jumătea de pâine, dar refuzul a fost categoric: du-te, întinzându-mi mâna! Un nod mi s-a pus în gât și ceva fierbinte am simțit pe obraz, atunci când și mâna și vocea lui hotărâtă îi tremurau. Ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut, pentru că în câteva zile am plecat spre alte zări, spre salvarea de la “Castelu”, din fericire. A trebuit să petrec acest moment magnific, în lagărul de exterminare al criminalului Borcea, a doctorului Radu și a altora ca ei. Oare nu era în obligația acelor monștri de a asigura o minimă protecție personală pentru enorma muncă făcută?! Dar, în ce loc mai potrivit se putea manifesta un astfel de gest uman, de așa măreție, decât acolo unde viața prețuia atât de puțin, sau prețuia atât de mult, unde te aflai între diavoli și îngeri. Acel tânăr probabil mă privește acuma din cer și, de atâtea ori mă gândesc la el, la gestul lui de sfințenie, cu multă venerație.

3. Milițianul cu bâta. Într-o noapte, la Capul Midia, ne trezesc din somn țipetele unui milițian, care striga: toți cei ce-și vor auzi numele, să-și ia tot bagajul și să meargă pe platou; pas alergător!

Buimăcit de somn cum eram, fiind și eu strigat, mi-am strâns repede puținele lucruri ce le aveam și am alergat repede spre locul anunțat, cu bucurie, de ce să nu spun, pentru că trezirea la acea oră și adunarea acolo nu era decât pentru o plecare din acel loc de “iad”; nu te puteai gândi, totuși, la o execuție în masă! Dar am constatat că-mi lipsește gamela și mi-am amintit că i-am dus mâncarea mea de seară la infirmerie, lui Chiș Mitruca a lui Vasalie, consătean, vecin și neam cu mine, unde era inernat de câteva zile, în stare foarte gravă. Tot mergeam să-mi iau la revedere de la el și trebuia să recuperez și gamela, ca s-o predau; altfel, cine știe, mă puteau sancționa cu blocarea plecării mele, ceea ce n-aș fi dorit. Oriunde, doar să mă văd plecat de acolo! Nu credeam ca în altă parte putea fi mai rău sau tot așa de rău; deși, în acel regim de tratamente criminale, de exterminare, nu puteai discerne care dintre locații este mai grea, pentru că toate erau la cote înalte!

M-am furișat repede la infirmerie, în acea harababură a plecării și l-am găsit pe consăteanul meu extrem de slăbit, cu fața cadaverică (avea hepatită infecțioasă) și i-am spus că pe mine mă trimit în altă parte, nu știu unde; el abia mai putea vorbi și-mi spune :

– Gheorghiță, “mă duc” și eu!
– Lasă, nu vorbi așa; fii mai optimist, rezistă, că doar trebuie să ne revedem pe acasă, să povestim și la alții cum a fost pe aici, ce ne-au făcut ticăloșii!
– Gata, s-a terminat!
– Curaj, i-am mai spus, deși aceste cuvinte sunau în gol pentru amândoi; o ultimă îmbrățișare și ne-am despărțit definitiv, câte o lacrimă udându-i și lui obrajii supți; s-a stins, cred, în zilele următoare.

Răvășit cum eram, m-am îndreptat direct spre locul de adunare, pe traseul meu făcându-și prezența și un milițian, răzimat într-o bâtă, prin care caricaturiza ținuta ciobanului, având la brâu și un pistol; se afla printre mulți alții care supravegheau această forfotă. Prezența pistolului o înțelegeam, dar nu găseam cu sens purtarea bâtei. M-a lămurit el îndată; eu nu l-am ocolit, așa cum eram sub influența puternicei stări ce mă copleșea; întotdeauna, în alte dăți, îmi luam mereu un spațiu de siguranță în apropierea lor, precum pe lângă un câine, care te putea mușca, tot fără motiv. Am trecut pe lângă el și parcă nici nu mă vedea. Dar n-am apucat să-mi spun: bine că am scăpat, pentru că o puternică lovitură cu bâta m-a pus la pământ; necazul a fost că m-a lovit cu capătul bâtei și peste ceafă și am rămas câteva momente în neștire, jos. După ce mi-am revenit, m-am ridicat amețit, având gura și nasul pline cu sânge și nisip, din solul dur încărcat de ele. Am căutat să mă îndepărtez repede de acel monstru și, doar după câțiva pași, aruncând o privire spre el, i-am observat rânjetul plin de satisfacție, care-mi spunea că bine am făcut că măcar acuma m-am depărtat de el. Dacă mă mai lovea, sau dacă era mai grav, puteam rata plecarea și rămâneam definitiv la Capul Midia, aruncat sub ceva mal cu încă o bâtă. Nu știu cum a fost posibilă ambalarea într-o fizionomie omenească corpul și sufletul unor astfel de monștri!

Aceste momente mi-au fost incidente mie, le-am trăit deplin, așa cum ele s-au produs, în măreția și demnitatea lor, aflate în fiecare dintre ele.

Gheorghe Bărcan,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Sursă foto: ziarullumina.ro




Bunicul meu forțat să-și refacă viața (autor, Adrian Almași)

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.