O biografie interesantă, care s-a legat și de Liceul „Dragoș Vodă” din orașul nostru, este cea a profesorului și pictorului Liviu Szabo-Bordeaux, născut la Sighet, în 2 nov. 1896. Străbunicul său, Jean Bordeaux, a ajuns pe aceste meleaguri după revoluția franceză. Eugen Bordeaux, bunicul său dinspre mamă, un funcționar specialist în cartografie, căsătorit la Giulești, cu o maramureșeancă din familia nobilă Vințiu, a realizat, în 1870, o hartă a României Mari – aproximativ cea de la 1918 – pe care nepotul Liviu a ținut-o la mare cinste și a purtat-o cu el toată viața, ca pe o diplomă nobiliară a familiei sale. Una dintre fiicele lui Eugen Bordeaux și a Elisabetei Vințiu s-a căsătorit la Câmpulung cu un Szabo din Maramureș, devenit funcționar de tribunal regal. În 1902, acesta a fost transferat cu serviciul la Nyregyhaza, iar în 1908 la Kecskemet și apoi la Vacz, familia sa fiind nevoită să-l urmeze. Toată viața școlară a tânărului Liviu s-a petrecut așa, dar la Kecskemet a studiat în paralel și pictura, acolo existând atunci, în plină și înfloritoare activitate artistică, o colonie în jurul căreia se formase o adevărată școală de pictură. Aici, în atmosfera creată de marele pictor al vremii, Kosztolanyi-Kann Giula, s-a conturat personalitatea viitorului artist, Liviu Szabo-Bordeaux. Dar vacanțele și le petrecea de regulă în Maramureș, la neamuri, în familiile Moiș, Dunca, Marina, înrudite cu familia sa. Au urmat aproape trei ani de studii la Academia de Arte din Budapesta, timp în care a fost, pentru câteva zile, să-l verifice și Simon Hollosy, aflat la școala sa de pictură de la Teceu-Maramureș, familiile celor doi cunoscându-se din Sighetul în care au trăit. În 1918, pe când se aflau la Vacz, tatăl său moare în împrejurările complicate ale războiului și familia, rămasă fără nici o sursă de existență, în 1919 se întoarce la Sighet. Liviu a fost nevoit să-și întrerupă studiile academice de la Budapesta, iar sora sa mai mică, Magdalena, pe cele ale Școlii de muzică din localitate. Sora sa, Magdalena, pictoriță talentată și pianistă foarte bună, a fost numită profesoară de muzică la Blaj, iar el, profesor de desen la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Nu stăpâneau destul de bine limba română și începutul nu le-a fost deloc ușor. Au învățat, au susținut tot felul de examene și, până la urmă, au reușit. În toți anii petrecuți la Sighet, Liviu Szabo-Bordeaux a avut atelierul de pictură în Palatul Culturii (etaj II), în cea mai frumoasă sală a impunătoarei clădiri. Spațiul generos, luminos și încăpător, cu vedere panoramică spre oraș și spre Solovan, i-a permis tânărului pictor să-și amenajeze acolo un atelier-expoziție deosebit de reușit și foarte apreciat de toți cei care l-au văzut. Toate marile personalități (politicieni, miniștri, diplomați, Regele Ferdinand și alții) care au trecut prin Maramureș, au fost duși și la Palat, ca să vadă „atelierul lui Bordeaux și muzeul de artă populară a lui Vornicu”, aflat în sălile de alături. La loc de cinste în atelierul său, frumos înrămată, stătea harta desenată de bunicul său, care, se zice că l-a impresionat pe Rege în mod deosebit. De anii și de locul acela s-a legat în 1924 și începutul „Școlii de Pictură din Palat”, continuată și amplificată apoi de Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu și alții. În cei 14 ani de profesorat sighetean, Liviu Szabo-Bordeaux a organizat aici zeci de expoziții ale elevilor săi, și-a risipit cu generozitate propriile lucrări pentru înfrumusețarea unor instituții, a făcut schițele de portret ale ziariștilor și portretele unor personalități locale precum Mihail Șerban și Ioan Bușiția, a fost mereu prezent în presa locală cu articole pe teme cultural-educative. După plecarea lui Gheorghe Vornicu la Oradea, s-a îngrijit de Muzeul de artă populară, rămas în sălile aceluiași Palat al Culturii, s-a implicat ca artist-cetățean în viața comunității, a fost un model de conduită civică, morală, artistică, socială. Ca semn de recunoștință pentru generoasa sa găzduire, pictorul i-a dăruit (1931) Palatului Culturii o frumoasă frescă, așezată pe tavanul de deasupra casei scărilor, o alegorie reprezentând pictorul și muza sa.

În 1934 a fost transferat la Școala Normală din Cluj și a continuat să lucreze. După participarea la „Salonul Ardealului”, cotidianul local „Patria” nota: „În pictura profesorului Liviu Bordeaux trăiește Maramureșul însuși cu toate anotimpurile și bucuriile lui. Peste tot predomină eleganța formelor fine, adumbrite de un pesimism duios, care evocă înaltele calități artistice ale celuilalt neam latin, din Occidentul Europei, (Franța n.n.) prin care se înrudește.”

În 1940, după Diktat-ul de la Viena, s-a mutat, tot în învățământ, la București, a fost cooptat în Uniunea Artiștilor Plastici, a participat la expoziții în țară și afară. Amintim câteva din multele sale lucrări: „Podul peste Tisa”, „Bisericuța de pe Vaser”, „Pe malul Izei”, „Țărancă din Săliștea”, „Lenuța”, „Potretul mamei”, „Poetul și fata citind” (care se păstrează în Casa memorială „Liviu Rebreanu” din Maieru), „Munții Maramureșului” etc. Despre peisajele sale, ziaristul Mihai Marina de la „Graiul Maramureșului, a scris: „O singură vale pictată de Liviu Bordeaux se întinde și șerpuiește, pe lungimi de kilometri, până se pierde în desișul codrilor, care parcă se clatină în adierea vântului, urmați apoi în depărtare de glasurile munților, deasupra cărora norii aștern pete de umbre.”

O legatură cu totul specială l-a ținut mereu aproape de mama sa, pe care a dus-o mereu cu el și a îngrijit-o cu o iubire filială și o devoțiune de necrezut. Abia după moartea ei, pe când locuiau la București, s-a căsătorit și el, dar a rămas fără urmași.

Din nefericire, căsnicia sa a durat destul de puțin, iar moartea pretimpurie a soției l-a marcat profund. În 1976, la împlinirea a 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul Asociației maramureșenilor din București, continuatoarea celei înființate de studenții maramureșeni în perioada interbelică. Inițiatorul manifestării a fost vechiul său prieten, Dr. Mihai Marina, iar surpriza a constituit-o grupul de maramureșeni (Petru Mihalyi, Ion Berinde, Vasile Fodoruț), foști elevi ai sărbătoritului și țuica de prune „de-acasă” pentru încălzire. În anul următor (august 1977) foștii săi elevi din Maramureș i-au organizat o manifestare care l-a copleșit și pe care a descris-o într-o scrisoare adresată surorii sale, Magdalena, stabilită în Ungaria. Timp de o săptămână a fost înconjurat de prieteni și condus prin toate locurile rămase în amintire: Palatul Culturii, Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul pedagogic, unde a fost profesor etc. Fiindcă Liviu Szabo-Bordeaux a fost un profesor iubit de elevii săi.

Fire liniștită, cu o educație aristocratică de bună clasă, ale cărei baze au fost puse în familie, blând și manierat, de o eleganță discretă în ținută și în comportament și așteptând să fie recunoscut – și la propriu și la figurat – fără să se înghesuie pentru a ieși în față, tocmai de aceea, stările depresive, accentuate și de o gravă afecțiune a vederii, l-au izolat aproape total. În ultimii ani, câțiva dintre foștii săi elevi din Maramureș au inițiat o chetă pentru a-l ajuta să facă o operație la ochi. Din 1977, când Mihai Marina, cu care locuia în aceeași clădire – un bloc vechi, dintre primele construite în București – s-a mutat la Cluj, bătrânul pictor, rămas de tot singur și aproape orb, s-a autocondamnat la stingere. Din ultima sa scrisoare (pe care o avem), datată 10 ianuarie 1982 și adresată nepotului său Felician Karpati*, profesor de desen stabilit în Ungaria, la Erd, reiese clar acest lucru.

A fost îngropat în Cimitirul Bellu, lângă profesorul Dr. Vasile Pop, fost director al Școlii Normale din Sighet și Ilie Cleja din Bârsana. Distinsa Doamnă Melania Rițiu, stabilită la București, care-l cunoștea pe profesorul Liviu S. Bordeaux din anii de școală de la Sighet și știa locul mormântului, ne-a mărturisit pe când încheiam acest articol că el, mormântul!, nu mai este. A dispărut. Au rămas însă picturile lui Liviu Szabo-Bordeaux, din care reproducem mai jos câteva, ca un modest și pios gest de aducere aminte pentru cel care a purtat cu el, în suflet și pe pânze, Maramureșul în care s-a născut.

*Karpati Felician a tipărit, în 2012, în Ungaria și în limba respectivă, o lucrare monumentală despre familia sa.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

GHEORGHE STRIMBEI
Un pictor sighetean uitat

S-a născut în 16 februarie 1908, la Sighet. Tatăl său, proprietar – adică un mic moșier local – căsătorit cu o învățătoare din familia Gherasim, avea livadă mare cu pomi la marginea orașului și avea acolo casă de vară și acareturi, mergea acolo cu trăsura, la sărbători și la diverse ocazii, cu întreaga familie și cu prietenii.

Provenind din familii numeroase și având ei înșiși mulți copii, prin căsătorii strimbeienii au ajuns un neam cu mulți dascăli și într-o societate elevată, care prețuia frumusețile naturii înconjurătoare, artele plastice și muzica, sportul… cultura și civilizația.

Studiile primare, Gheorghe Strimbei, le-a făcut în limba maghiară, iar după Unire a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”. Apoi, după unele specializări de scurtă durată, a devenit finanțist și a lucrat ca inspector financiar până la pensionare. Soția sa, învățătoare, provenind din familia Poleanschi, o familie de dascăli venită din Bucovina, l-a secondat și încurajat în preocupările artistice.

Întâile noțiuni în domeniul artelor plastice le-a primit de la profesorul său din liceu, Liviu Szabo – Bordeaux, cunoscutul pictor maramureșean trecut pe la școala lui Hollosy de la Teceu, (cel care a avut prima tentativă de a iniția în Sighet o școală de pictură),* dar, după venirea la Sighet a tânărului profesor și pictor, Traian Bilțiu-Dăncuș, Gheorghe Strimbei a intrat total sub influența acestuia. A fost începutul unei prietenii, care a durat cât viețile lor.

După ce s-a căsătorit și s-a stabilit la București, Traian Bilțiu – Dăncuș venea în Maramureș de câteva ori pe an – tânjea după Maramureș – și la Sighet casa lui era cea a familiei Strimbei, iar copii acesteia – pe care i-a botezat cu numele lui și al soției sale: Traian și Constanța, au fost copiii lui, el neavând norocul de-a avea urmași.

“Adeseori venea însoțit de alți artiști prieteni, precum marele pictor Catul Bogdan – fiul academiciamului Gh. Bogdan-Duică – cu care s-a împrietenit în tinerețe, la Școala de Arhitectură din București, și care a îndrăgit mult Maramureșul” ne mărturisește doamna Constanța Gavaler, născută Strîmbei, al cărei portret, pictat de nașul Traian Bilțiu – Dăncuș la scurt timp după botez, ne privește de pe peretele din fața noastră.

“Era un om deosebit de modest și de discret. Când venea singur, îi spunea mamei că nu-i trebuie decât un pat și o pătură, într-un colț de odaie… În portretul de alături, făcut tot de el, este mama mea”.

Dar Gheorghe Strimbei a fost și un prețios ajutor al lui Traian Bilțiu -Dăncuș în toate marile sale lucrări realizate în Maramureș. La executarea picturii din Biserica „Adormirea Maicii Domnului” , de pe strada Dragoș Vodă, ridicată de vicarul Maramureșului, preotul Tit Bud, între anii 1890 – 1892, pictată de Traian Bilțiu – Dăncuș și considerată de acesta ca fiind una dintre lucrările sale de referință în domeniul picturii religioase, l-a avut tot timpul alături pe Gheorghe Strimbei, fapt consemnat de altfel și în presa vremii.

La fel s-au petrecut lucrurile și la realizarea unei alte astfel de lucrări cu care, în primăvara anului 1938, a acoperit pereții sălii de spectacole din Palatul Culturii, după ce acesta a fost cedat Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și în sala respectivă s-au oficiat slujbe religioase. Pictura respectivă, acoperită în primii ani ai dictaturii comuniste, se găsește acolo și în prezent.

Tot despre pictorul Gheorghe Strîmbei, iată și câteva secvențe din amintirile unuia dintre nepoții săi, pictorul maramureșean Gheorghe Codrea, stabilit după absolvirea studiilor la Cluj, dar rămas legat sufletește de Maramureșul natal și de unchiul său:

„Încă de mic mă atrăgea mirosul și strălucirea culorilor și am simțit acest lucru pentru prima dată în preajma unchiului meu, Gheorghe Strîmbei, fratele mamei, care era pictor, din păcate dispărut prea devreme și uitat prea repede. Căutam să fiu cât mai mult în preajma lui, să văd cum pictează. Mi-aduc aminte că, odată, mă uitam cum pictează un peisaj. Undeva, acolo pe pânză, era și o vietate, un iepure. După un timp, când am văzut tabluoul gata, animalul dispăruse, îl ștersese. Am întrebat mirat și contrariat unde-i iepurașul și unchiul Gheorghe, cu un aer cât se poate de serios, mi-a răspuns, că a trecut pe-acolo un vânător și… Am fost total bulversat. Nu mai înțelegeam nimic…. dar acest lucru m-a stârnit și mai mult să aflu tainele picturii.

Ceva mai târziu, tot datorită lui, care era foarte bun prieten cu Traian Bilțiu – Dăncuș, am ajuns și la Școala de pictură din Palatul Culturii. Îmi plăcea grozav în sala aceea mare și luminoasă de la etajul II, plină de tablouri și de șevalete și priveam cu mare admirație la cei care lucrau. (…) Acolo am început, acolo m-am „contaminat” pentru toată viața de culori și de mirosul lor, care îmi fac și astăzi atât de bine! (…)

Încă nu aveam 10 ani, când am primit prima sarcină importantă. Traian Bilțiu – Dăncuș primise comanda să picteze pereții sălii de spectacole din Palat, acolo urmând să fie capela noii Episcopii Ortodoxe a Maramureșului și, împreună cu Gheorghe Strîmbei și cu un alt prieten și pictor local, Alexandru Dohi*, pregăteau pereții și culorile, iar eu „pauzam” cartoanele care urmau să se transpună direct pe tencuială (…)

Pe toți pereții sălii, la o înălțime de aproximativ un metru, era proiectat un chenar ca un ștergar maramureșean stilizat, asemeni celor care se puneau în casele țărănești deasupra icoanelor și care era conceput dintr-un joc repetat de lumini și de umbre, ce-i dădeau o aparență de relief. Deasupra lui începea pictura propriu-zisă (…) Am lucrat cu mare plăcere și eram extrem de mândru de importanța care mi se dădea.”*

Trebuie menționat aici faptul că, în Maramureșul interbelic exista o puternică activitate plastică întreținută de o serie de artiști plastici valoroși, confirmați în anii următori la nivel național, precum: Liviu Szabo-Bordeaux, Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu, dar și o serie de localnici, mai puțin titrați dar dotați cu talent indiscutabil: Badzei Pall, Magdalena Karpaty, Gheorghe Strîmbei, Alexandru Dohi, Vasile Kazar și alții.

Gheorghe Strîmbei n-a pictat ca să vândă și nici n-a avut ambiția să-și organizeze expoziții. Picta pur și simplu pentru propria sa plăcere. Fire calmă, blândă și liniștită el se simțea cel mai bine în natură, în peisaj, să observe până în cele mai mici detalii tot ce-l înconjoară. Au rămas după el o mulțime de coli simple de hârtie acoperite cu peisaje realizate în tuș sau acuarelă – dovezi grăitoare despre răbdarea, meticulozitatea, plăcerea de a „lua” cu sine, acasă, câteva clăi de fân dintr-un colț de livadă, printre care se zărește casa gospodarului cu toate cele din jurul ei, până în cele mai mici amănunte. Și-a risipit cu generozitate lucrările, dându – le cadou numeroaselor sale rudenii și prietenilor. Au rămas după el câteva lucrări în ulei, câteva schițe, o serie de studii, mici desene în tuș și un basorelief sculptat în lemn, deosebit de frumos, reprezentând ciclul muncilor țăranului maramureșean. Le păstrează copiii săi, Traian și Tanța.

În ultimii ani, își amenajase în podul casei un atelier cu fața spre grădină și spre Solovan și se pregătea ca după ieșirea la pensie să picteze cu adevărat, în tihnă și liniște, așa cum și-a dorit mereu, dar, în 1969 (19 iunie), la 61 de ani, a fost răpus de o boală neașteptată și nemiloasă.

Am scris aceste câteva rânduri cu un dublu scop: 1. Să (re)aducem în actualitate figura unui concitadin, care a existat alături de mulți dintre noi, un om și un artist modest care și-a dăruit o parte din timpul și din sufletul lui iubirii frumuseților care ne înconjoară și pe care mulți dintre noi nu le observăm și 2. Fecem cu această ocazie un apel către cei care dețin lucrări ale pictorului Gheorghe Strîmbei, să ne sprijine în intenția, de a-i organiza, în luna iunie (2019), când se împlinesc 50 de ani de la dispariția sa, o expoziție, oricât de “modestă”, ca un firesc gest de recunoștință.

Reproducem mai jos câteva dintre lucrările rămase fiicei sale, Constanța Gavaler și fiului Traian Strîmbei și așteptăm reacțiile celor care pot și vor să ni se alăture, cu lucrări ale pictorului sau cu sugestii.

Ioan Ardeleanu – Pruncu