A trecut azi (18 nov. 2017) la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, domnul Grigore Hotico (domiciliat la Baia Mare), unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan” primii deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric.

Pentru ilustrarea biografiei sale, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu oferit de domnia sa în urmă cu câțiva ani.

Tinerii să caute istoria adevărată a țării
-interviu cu domnul Grigore Hotico –

Stimate domnule Grigore Hotico, sunteți unul dintre ultimii supraviețuitori ai „Frăției de Cruce” din Sighetu Marmației, organizație cu activitate intensă în perioada 1946-1948. Care era atmosfera în Maramureș la ora aceea și ce v-a determinat să vă angajați în lupta anticomunistă?
În evenimentele din 1945, când s-a încercat anexarea Maramureșului la URSS, eu nu m-am implicat personal fiind încă foarte tânăr dar țin minte că la noi în sat la Ieud s-au dat lupte armate și primarul Roibu i-a dezarmat pe activiștii ucrainieni. Satul nostru a fost atunci centrul rezistenței românești și asta am plătit-o scump în anii următori când prigoana comunistă s-a dezlănțuit la noi mai mult decât în alte părți. După 1948 tot satul nostru Ieud va deveni și focarul principal al rezistenței greco-catolice din Maramureș, plătind cu ani grei de temniță mai mulți preoți, călugărițe și credincioși.

Ca elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet am văzut cum treptat se instala atmosfera comunistă. Ca să nu putem merge duminica la biserică ni se programau de multe ori activități culturale sau sportive. Eu nu realizam încă gravitatea situației dar vedeam că noul regim punea în funcții oameni de nimic, majoritatea de origine străină. Pătrășcanu, a cărui vizită la Sighet mi-o amintesc, avea un discurs mai naționalist, dar va plăti pentru asta mai târziu.

Împreună cu colegii mei Vasile Dunca și Ștefan Deac am intrat în „mănunchiul de prieteni”, o ramură a Grupului Legionar Maramureș, condus de profesorul nostru Aurel Vișovan. Am participat la întâlniri pe grupuri mai mici, dar n-am apucat să devin „frate de cruce” fiind mai puțin avansat în pregătire.

Când și în ce condiții ați fost arestat?
Am fost arestat pe 22 august 1948. Eram cu Ulici Petru într-un magazin din centrul Sighetului. Am fost luat și dus la Securitate. N-am fost bătut atunci. Am primit numai o palmă, dar ce palmă grea ! De ce? Fiindcă mi s-a găsit în buzunar o fotografie a unei mătuși din București. Securiștii credeau că era vreo colaboratoare secretă de – a noastră.

Un securist pe nume Toth a observat că aveam curea și șireturi la pantofi. Pur și simplu nu mi se ceruse să le predau. Pentru el era însă un pretext foarte bun. M-a pus să fac 100 de flotări în praful gros ce era pe jos, m-a înjurat…După ce am terminat m-a pus să fac iarăși până am picat grămadă. M-a lovit puternic cu cizma în șale. Și azi, după mai mult de 60 de ani, mai simt durerea în șale…La închisoarea din Sighet am stat o saptămână singur în celulă, apoi câte doi și din noiembrie ne-au pus împreună pe toți 18.

Eu am primit o condamnare de 2 ani și 6 luni. Cu ceilalți împreună am trecut pe la Jilava și am ajuns la Târgșor. Acolo eu am fost repartizat la bucătărie așa că timpul a trecut destul de ușor. Având o pedeapsa mai mică de executat pe mine nu m-au dus la Canal ci la Gherla în decembrie 1950. În aceeași situație cu mine erau Ionică Ilban și Petrică Ulici. N-am știut noi ce ne așteaptă la Gherla. Doar câteva luni, dar ce experiență groaznică…Am primit o bătaie sora cu moartea. Un alt ieudean închis la Gherla, Ioan Bizău, a declarat sub tortură că eu aș fi povestit la Târgșor că tatăl meu a știut despre activitatea mea anticomunistă și nu m-a denunțat. Pretextul era foarte bun ca să fiu bătut și să mi se ceară să recunosc. Nu puteam însă să recunosc această minciună fiindcă ar fi însemnat să-l bag și pe tata în pușcărie…
Am fost eliberat în aprilie 1951, dar viața mea va fi permanent marcată de consecințele anilor de închisoare…

După eliberarea din închisoare ați mai fost urmărit ?
Am făcut 3 ani de armată la muncă, apoi în 1956 m-am stabilit în Baia-Mare. Securitatea mă urmarea la serviciu și pe stradă.

În 1959 am fost luat noaptea și dus la Securitate. Mi-au pus reflectorul puternic în ochi. Îmi lăsasem soția acasă singură. Era însărcinată și mă gândeam că n-o să mai apuc să-mi văd copilul. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, a venit un securist, mi-a tras câteva palme…am început să lăcrimez… Ofițerul Bob m-a întrebat ” „Ce faci dacă te contactează cineva ca să aruncați în aer Combinatul Chimic? ” Am calculat rapid că o asemenea persoană nu putea fi decât trimisă de ei așa că am răspuns prompt: ” Vin și vă spun” . Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte de groază n-am spus nimănui. Soției i-am spus o minciună. De-abia după Revoluție a aflat adevărul…

Veți împlini anul acesta frumoasa vârstă de 85 de ani. Ce îndemn dați tinerilor de azi?

Să caute istoria adevărată a țării. Altfel nu se poate pune o bază solidă pentru viitor.
Vă mulțumesc.

A consemnat preot prof. Marius Vișovan

“…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc.

Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării, face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în “noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de “mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost : lupta împotriva anexării la URSS ( dec.1944-apr.1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice ( în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, “Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și “Maramureșul în lupta anticomunistă” am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 20 de seniori nonagenari și octogenari (dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm și cu care ne mândrim (în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): preot Ioan Bota (Rona de Jos – Cluj ), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu (Săpânța – București), Maria Ionescu (Dragomirești), sora Pelagia Iusco (Ieud – Roman /Neamț), Grigore Șofron (Sighet – Cluj), Nistor Man (Șieu – Tg. Mureș), Grigore Hotico (Ieud – Baia Mare), Ioana Petrovan (Ieud – Dragomirești), Ioan Ilban (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte (Breb – Timișoara), Ion Bizău (Ieud – Blaj /Alba), Ioan Dunca (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan (Săliștea de Sus – Cluj), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA ).

Urmărind numele comunelor natale ale seniorilor pomeniți vedem că două localități se repetă mai des: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei (cele două localități sunt foarte apropiate) unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală (există și azi biserica de lemn de la 1364 !), renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, dar aici se cuvine o precizare. Spre deosebire de satele maramureșene care (în ciuda secolelor de dominație străină) și-au păstrat caracterul predominant românesc, în Sighetul tradițional (situație valabilă până în anii ’60) românii nu erau majoritari (dintr-un complex de motive, discriminările din perioada austro-ungară fiind unul dintre ele). Grupul etnic cel mai numeros îl constituiau în perioada interbelică evreii (majoritatea stabiliți relativ recent, în a doua jumătate a sec. 19), care împreună cu maghiarii (stăpânii de până mai ieri) reprezentau circa 70% din populație. Centrul orașului era locuit masiv de alogeni (care dețineau comerțul și meșteșugurile), românii locuind la periferii, zona numită Locul Târgului fiind cartierul românesc cel mai important (capela greco-catolică care deservea zona fiind amenajată în casa eroului pașoptist Ioan Buteanu, unul din prefecții lui Avram Iancu). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta, etc. Practic, toți “frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Preot prof. Marius Vișovan

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduși de preoții catolici din „Congregația Don Orione” celebrată pe celularul închisorii – Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric, seniorii și urmașii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan, urmat apoi de agapa fraternă găzduită generos de domnul Petru Codrea. În ziua precedentă au avut loc momente de reculegere și rugăciune la mormintele camarazilor din cimitirul municipal.

Alături de cei 3 membri prezenți ai „lotului Vișovan – Ioan Ilban, Petru Codrea și Grigore Hotico, au mai fost prezenți foștii deținuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) și Melania Rițiu (București). Datorită decesului neașteptat al soției sale, domnul Nistor Man s-a întors de urgență la Târgu Mureș, după ce participase la prima parte a manifestărilor de la Sighet. Îl asigurăm de profunda noastră compasiune și solidaritate în această grea încercare.

Cei 5 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (87 ani) și Petru Codrea (86 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (85 ani) -Vișeu de Sus, Grigore Hotico  88 ani) – Baia Mare și Nistor Man (88 ani) – Tg. Mureș.

În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 12 deținuți politici din Maramureșul istoric.

Sursa: Marius Vișovan