În urma proceselor evreiești și romane la care a fost supus, Isus Hristos a fost condamnat la moarte prin crucificare. Oare ce înseamnă această sentință pentru umanitate? Ce înseamnă astăzi pentru noi?

Cele mai vaste și detailate descrieri privind viața, moartea și învierea lui Isus se găsesc în Noul Testament, în Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. De asemenea Isus (respectiv momentul crucificării Lui) este menționat de către istorici precum: Tacitus, Plinius cel Tânăr, Suetonius, Thallus, Phlegon, Lucian din Samosata, Flavius Josephus etc.

Într-o zi de joi, după ce Isus și discipolii săi au luat ultima cină împreună, aceștia au mers la Muntele Măslinilor (care se află în nord-estul orașului Ierusalim), iar apoi, ajungând la Grădina Ghetsimanii, știind că sfârșitul I se apropie, Isus avea parte de niște dureri psihice de neimaginat, transpirația lui devenind roșie ca sângele, un fenomen rar întâlnit, cunoscut sub numele de hematidroză, care, de obicei, apare numai în condiții de stres emoțional extrem, descris cu acuratețe în Evanghelia după Luca: „a început să Se roage și mai fierbinte și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca, 22: 44). Isus le spune ucenicilor: ”Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte, rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine” (Matei, 26:38).

Joi, imediat după miezul nopții, Isus a fost arestat în Grădina Ghetsimanii și a fost dus întâi la Anna și apoi la Caiafa, cei mai mari lideri ai bisericii iudaice de la acea vreme, în urma căruia a fost acuzat de blasfemie, o infracțiune pedepsită cu moartea.

Gardienii L-au lovit cu pumnii, L-au scuipat, L-au îmbrâncit și apoi a urmat procesul roman, întrucât permisunea pentru execuție trebuia să vină de la guvernul roman (Ierusalimul fiind sub stăpânire romană), așadar Isus a fost dus dimineața devreme la sediul fortăreței romane condus de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii. Totuși, Isus nu a fost prezentat în fața lui Pilat în calitate de blasfemator ci mai degrabă a unui om care se autoproclamă împărat și care ar submina autoritatea romană.

Pilat nu i-a adus nicio învinuire lui Isus și l-a trimis la Irod Antipas, tetrarhul Iudeii care de asemenea nu i-a adus nicio condamnare lui Iisus și astfel a fost trimis din nou în fața lui Pilat. Încă o dată Pilat nu a putut găsi niciun motiv legal pentru care Isus să fie condamnat, însă mulțimea striga să fie crucificat, astfel încât până la urmă Pilat cedează presiunii politico-sociale și proclamă sentința de răstignire.

Biciuirea era o practică preliminară oricărei execuții romane (exceptând femeile, senatorii sau soldații care nu dezertau), iar instrumentul utilizat era un bici scurt (flagellum) cu numeroși ghimpi, sau spini de diferite dimeniuni, în care erau înfipte bucăți mici și rotunde din fier sau bucăți mici și ascuție din oase. În timpul biciuirii, condamnatul era dezbrăcat de haine și mâinile îi erau legate de un stâlp, iar loviturile erau aplicate de către doi soldați sau de către unul singur (care tot timpul își schimba poziția de unde lovea). Severitatea loviturilor erau făcute să vlăguiască victima și s-o aducă într-o stare de leșin sau într-o stare cauzatoare de moarte, iar dacă supraviețuiau biciuirii, condamnații erau adeseori batjocoriți. Prin biciuire, pielea devenea plină de tăieturi și răni adânci, care continuau până în adâncimea țesuturilor, uneori până la os. Așa arăta supliciul la care era suspus un condamnat pe vremea lui Pilat.

În ceea ce privește supliciile la care Isus a fost supus, au fost dintre cele mai severe, soldații romani l-au batjocorit punându-I o mantie pe umeri, o coroană cu spini pe cap și un toiag de lemn ca și sceptru în mâna dreaptă, iar apoi L-au scuipat și l-au lovit, iar când au luat haina de pe El, I s-au redeschis toate acele răni. „L-au dezbrăcat de hainele Lui și L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap și I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi înghenuncheau înaintea Lui, își băteau joc de El și ziceau: “Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” (Matei, 27:29).

Abuzurile fizice și psihice la care a fost supus de către romani și iudei, asociate cu absența hranei, a apei, a somnului și epuizarea generală au făcut ca starea fizică a lui Iisus să fie una critică. Suferințele pe care Isus le-a îndurat prin biciuire au dezvelit nenumărate răni și pierderi însemnate de sânge, care L-au adus până în stadiul șocului hipovolemic, dovedit prin faptul că Isus, deja nu mai putea să ducă crucea (patibulum) până la Golgota.

Crucificarea a fost concepută să producă o moarte lentă cu suferință maximă, fiind considerată una dintre cele mai dezonorante și barbare metode de execuție, de obicei fiind aplicată sclavilor, străinilor, răzvrătiților și celor mai periculoși criminali. Ajuns în locul crucificării, lui Isus i s-au străpuns încheieturile (de la mâini și picioare) în cuie. Moartea pe cruce s-a datorat șocului hipovolemic asociat cu sindromul de epuizare și al asfixierii, o moarte cumplită și violentă.

Pe cruce, Isus zicea:”Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca, 23:34), iar înainte de a muri, a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca, 23:46).

După moartea Sa, trupul Lui Isus a fost luat de pe cruce și pus într-un mormânt nou săpat în piatră. A treia zi a înviat. Cu toate că Iisus le-a spus ucenicilor Lui în nenumărate ocazii despre momentul învierii Sale, acestora nu le-a venit să creadă nici măcar când L-au văzut, de aceea Isus li se adresează: “Pentru ce sunteți tulburați? și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt […]” (Luca, 24:39).

Fără îndoială că viața și învățăturile lui Isus Hristos au avut cea mai puternică influență asupra lumii, nu doar prin religia care s-a conturat și anume creștinismul ci și prin promovarea unei nou fel de a fi, al omului care își iubește aproapele, care arată compasiune, iertare, dăruire, adică tot ceea ce are mai bun în inima lui.

Întreaga viață a Lui Isus este o jertfă adusă umanității, o dragoste infinită și absolută pe care nu o putem înțelege decât dacă privim adânc înlăuntrul nostru, dincolo de tulburările și grijile cotidiene. Dacă am putea înțelege sacrificul Lui, dacă am putea să ne imaginăm cât de multe chinuri a îmbrățișat Fiul Lui Dumnezeu pentru a ne arăta adevărata lecție a iubirii! “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan, 3:16)

Esența acestei sfinte sărbători este sacrificiul, iar esența sacrificiului este dragostea. Hristos a Înviat!

Antonia Luiza Dubovici

Desen: Antonia Luiza Dubovici

Înalt, cu umerii adunaţi, cu mâinile lungi de adolescent în buzunare, fără ghiozdan sau alt accesoriu specific elevilor, Luca se îndrepta grăbit spre poarta secundară a liceului. Era pe jumătate adormit şi cam îngrijorat de testele ce fuseseră anunţate pentru acea zi cât şi de faptul că era final de semestru. Fulguia slab făcându-l să mijească ochii şi să-şi tragă tot mai des pe urechi căciula pe care o purta încă din octombrie. Era friguros, fragil, dureros de slab, îmbrăcat cu aceeaşi pereche de blugi şi o geacă verde ce părea moştenită de la un frate mai mare. Citise până târziu în noapte, îl descoperise pe Dostoievski la biblioteca şcolii, două volume prăfuite din Crimă şi pedeapsă şi nu adormise decât spre dimineaţă. Mai tot timpul îşi petrecea nopţile citind iar apoi îi era teribil de greu să se trezească.

Era departe de a fi un elev model. Nu avea aproape niciodată tema făcută, nu învăţa lecţiile decât în cazuri extreme cum era cel de azi, era luat prin surprindere de întrebările profesorilor şi aproape niciodată nu ajungea la timp la şcoală. Profesorii cu care avea primele ore se obişnuiseră: unii îi permiteau să intre chiar la jumătatea orei, alţii făceau crize în momentul în care îi zăreau părul în dezordine apărând în cadrul uşii. „De câte ori ţi-am spus, Răduleeeescu, aici nu vii când vrei tu, afară cu tine, eşti absent, auzi, ABSENT!” El făcea stânga-mprejur, cei din băncile de lângă uşă auzeau un „Mă scuzaţi, vă rog”, şi îl regăseau apoi în pauză, nimeni nu-şi dădea seama cum ajungea la locul lui. Stătea în penultima bancă de la geam şi de multe ori în timpul orelor profesorii îi atrăgeau atenţia pentru că nu asculta aproape niciodată, visa mai tot timpul, cu ochii pierduţi pe terenul de sport.

Ştia că poarta elevilor se închide la 8 fix, era o noutate în regulamentul de ordine interioară şi traversă strada alergând. Dacă nu ar fi ajuns la prima oră ar fi rămas cu siguranţă corigent, informatica aplicată şi programarea nu prea se potriveau unuia cu capul în nori. În momentul când ajunse, profesorul de serviciu tocmai închidea poarta.

– Vă rog, domn’ profesor, lăsaţi-mă să intru, îi spuse prin poarta grea de fier profesorului firav pe care îl cunoştea doar din vedere. Nu ştia dacă e înţelegător sau sever, dacă merită sau nu să înceapă o negociere.
– Copile, ora 8 a trecut. Respectăm regulamentul că nu suntem animale. Ai fost informat de schimbare, asta e, rămâi afară până în pauza de 9 când redeschidem poarta.
– Dar vă rog frumos… Mă scuzaţi că am întârziat… Nu înţelegeţi…
– Tu nu înţelegi, a schimbat brusc profesorul tonul, făcându-l pe Luca să tresară. O să ţi se scadă media la purtare, vorbesc eu cu dirigintele tău! Ia spune…

Luca s-a îndepărtat de poarta şcolii. Nu ştia ce să facă o oră, era atât de frig! Îşi privi mâinile roşii şi încercă să le ascundă în buzunare, blestemând momentul în care nu se întoarse pentru a-şi lua mănuşile. Şi oricum întârziase. Neştiind ce să facă, încercă să se plimbe să-şi mai dezmorţească picioarele îngheţate. Strada era aproape pustie, doar câţiva se aventuraseră afară din case. Se hotărî să escaladeze gardul din cealaltă parte, cea cu terenul de sport, în primul rând pentru a se mai încălzi şi apoi cu speranţa că va putea salva corigenţa. Nu era genul sportiv, ba chiar lipsea de la orele de sport, uitând de timp în bibliotecă, aşa că gardul ce se înălţa în faţa lui părea un zid de care nu era chiar uşor să treacă. L-a încurajat privirea pe care îşi închipuia că i-ar fi aruncat-o mama lui dacă ar fi rămas corigent. A fost însă repede descurajat de faptul că odată ajuns în vârf, nu a mai ştiut cum să coboare. Într-un final şi-a grăbit aterizarea încercând să blocheze chicotelile unui grup de fete şi băieţi ce fumau pe teren. A simţit o durere ascuţită în gleznă şi abia s-a ridicat. Cu râsetele celorlalţi în spate a intrat în şcoală. Glezna i se umflase şi îi pulsa dureros. A bătut la uşă, sala de clasă era la parter, un adevărat noroc.

– Doamna profesoară, mă scuzaţi, pot să intru?
– Extraordinar, tu de unde ai apărut? a părut deranjată profesoara de informatică aplicată şi programare. E 8.30. Parcă am stabilit că se închide poarta. Pe unde ai intrat?
– Am sărit gardul, a spus el şi toţi ceilalţi au izbucnit în râs.
– Ceee spui tu acolo? Ai sărit….gardul? Ia treci afară!Să-l sari înapoi şi să intri ca oamenii normali nu ca hoţii în şcoală! Auzi la el, a sărit gardul!
– Dar, ştiţi..
– Nu ştiu nimic! Eşti corigent, habar n-ai de programare! Ieşi!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară!

Glezna îl omora, în rest i se părea puţin amuzant cum provoca în şcoală asemenea valuri de furie prin simpla lui prezenţă defazată. Partea bună era că durerea îl trezise şi putea să răspundă la orice nenorocită de materie, şi-ar fi găsit el câteva cuvinte. Dar se pare că nu avea ocazia. Ştie ce i-ar fi spus mama lui: trebuia să spui cuvintele în timpul semestrului, nu la sfârşit când se poate întâmpla orice. Se va supăra pe el, îi va spune iar lăcrimând, poate chiar plângând de-a binelea cât îi este de greu să-l crească singură, el se va simţi vinovat şi… nu mai putea să se ţină pe picioare. S-a aşezat lângă perete iar când a sunat de ieşire abia s-a ridicat pe piciorul sănătos.

– Să nu crezi că mă impresionezi, Rădulescu, eşti un pierde vară care nu are nicio şansă de a deveni un om integru. Revino-ţi cât mai este vreme, lasă visele că nu ţin de foame şi stai drept, cine te-a învăţat să te scurgi pe un perete când un profesor vorbeşte cu tine?!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară.

Abia a ajuns în bancă. Deja devenise extrem de dureros să se sprijine pe gleznă. A încercat să se gândească la altceva dar nu prea îi reuşea.

– Nu fi supărat, Luca, hai să bem o cafea, te trece semestrul viitor.

Era Ana, colega lui cu păr verde şi gene rimelate, singura din clasă care vorbea cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat şi sincer nici nu ar fi vrut să-l fi luat ca fiind unul de-al lor.

– Nu pot, Ana, scuză-mă, am absenţe multe, diriga o să-mi scadă şi media la purtare.
– Poate te înţelege… Da ce-i cu tine, eşti palid…
– Mă cam doare glezna, cred că mi-am sucit-o când am sărit gardul.
– Vrei să mergi la cabinet? Azi e consultanţă virtuală dar poate îşi dă seama şi aşa.
– Nu prea are rost, cu ce să mă ajute dintr-un ecran? Am auzit că se discută ca de anul viitor să avem profesori care să predea lecţia online, concomitent la mai multe clase. Tu ştii ceva de asta?
– Atât ne-ar mai lipsi… Ne-am înţelege cu ei ca şi cu ecranul cu picioare de la chioşc. Spui o brioşă şi el îţi dă o gogoaşă. Şi mai trebuie să şi plăteşti altfel nu se deblochează uşa. Îţi dai seama cum ar fi când unul dintr-ăsta te-ar asculta?
– Nu prea cred că se poate pune în aplicare, ar rămâne mulţi oameni fără serviciu, ce s-ar alege de jumătate din profii noştri?
– Eu nu cred că le pasă. Până una alta avem oră cu diriga, iar o să-ţi facă morală că nu ai uniformă.
– Se prea poate, sper doar să nu mă ridice în picioare, zise el încercând un zâmbet şi gândindu-se că Anei îi stătea bine în albastru. Pe el îl făcea să semene cu un utecist, aşa cum îl văzuse pe bunicul lui în poze.

Nu s-ar fi gândit că vremurile se vor întoarce. Că elevii vor purta iar albastru. Iar bunicul lui nu s-ar fi gândit că elevii în albastru vor trebui să-şi ceară tot timpul scuze unor profesori iritaţi, pe cale să fie înlocuiţi de nişte maşinării care sigur îi vor verifica şi interoga fără înţelegere sau simpatie. Regulile vor fi respectate cu sfinţenie, la 8 fix în şcoală, albastru obligatoriu, teme da sau nu, învăţat da sau nu, corigent da sau nu. Nu vor exista nuanţe, nu va fi loc de vise şi interpretări. Luca spera să mai întârzie un an şi să termine liceul. Apoi, mai vede el.

Încercă să se aplece să vadă în ce stare era piciorul dar se dezechilibră şi căzu cu zgomot exact în momentul când profesoara şi diriginta lui îşi făcu apariţia în clasă. Toţi colegii îşi îndreptară privirile asupra lui, Ana îşi duse mâna la gură reţinându-şi un icnet speriat şi Luca auzi glasul piţigăiat care de atâtea ori îi spusese că îi dă 5 să nu-l mai vadă, pentru că nu e atent şi nu citeşte ce trebuie:

– Rădulescu, iar faci tâmpenii, nici n-am intrat bine în clasă…. Îţi scad media la purtare să ştii, asta a umplut paharul!
– Mă scuzaţi, doamna dirigintă.

S-a ridicat cu ochii în lacrimi, încercând să-şi închipuie că nu are decât un picior şi aruncând o privire spre Ana care arăta atât de bine în albastru…

Crina Voinaghi