Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
– Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.” – R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Poetul, scriitorul maramureșean Pavlo Romaniuc s-a încumentat și a reușit să-l traducă pe marele poet român Lucian Blaga în limba ucraineană. O selecție din „Poemele luminii/ Поеми світла” traduse în limba ucraineană, a apărut înr-un volum recent publicat la Editura „Valea Verde” din Sighet,  la sfârșitul anului 2020.  Prefața este semnată de Anatol Viere (Cernăuți), Vasyl Makhno (New York) și Ion Mariș (Sighetu Marmației).

Volumul va fi lansat și în Ucraina în următoarele săptămâni, cu un prim popas la Cernăuți.

Salut, Sighet!

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan

Se spune că omul cât trăieşte, învaţă.

Profesoara mea de istorie ne spunea întotdeauna atunci când terminam ora, că seara, înainte de culcare, să încercăm să ne amintim câteva cuvinte, lucruri noi, pe care le-am învăţat în acea zi şi să le adăugăm în bagajul nostru de cunoştinţe, “cumva” asta însemnând faptul că nu am trecut doar ca nişte călători prin acea zi.

Zis şi făcut!…

Într-o seară, am încercat să-mi amintesc şi să reţin “cumva”, un joc de cuvinte spus de doamna dirigintă la oră. Încă nu puteam să leg bine, amintindu-mi ca printr-un vis, frânturi din el… JOC, ÎNŢELEPCIUNE, IUBIRE. Ştiam că acel joc de cuvinte avea ceva mai special, ceva ce m-a pus “puţin” pe gânduri. Nu că aş fi pasionată de Lucian Blaga, dar următoarele propoziţii mi-au trezit curiozitatea  de a le înţelege mesajul.
Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea!

Omul toată viaţa sa este acelaşi, are aceleaşi trăiri esențiale. Ceea ce se schimbă este accentul pus pe fiecare etapă din viață.

Copilul lipsit de experienţa vieţii râde şi începe să descopere înţelepciunea şi iubirea prin joc. Dacă ar şti cât de lung şi enigmatic este „el”, jocul!

Tânărul este entuziast, cântă, îşi descoperă înţelepciunea şi se joacă, iubind. Dar el nu ştie jocul care îi va arăta adevărata „faţă”.

Bătrânul, trecut prin ceea ce înseamnă viaţa, tace, ştie ce înseamnă joc şi iubire pentru că a devenit înţelept, îşi dă seama că, deși trecut prin toate “celelalte”, viaţa este un mister continuu, iar dacă l-ar elucida și-ar pierde farmecul. Aşa că… în această viaţa joci mai multe roluri – de copil, tânăr, bătrân – roluri în care TREBUIE să râzi, să cânţi, să taci, roluri după care trebuie să ÎNVEȚI să te joci, să iubeşti, să fii înţelept.

Atât pot să spun, cele “Trei feţe” ne sunt repartizate încă din prima clipă de viaţă, de noi depinde dacă le vom interpreta aşa cum trebuie sau doar vom trece prin ele precum nişte… “călători”.

Dacă nu TU, atunci cine?
Dacă nu ACUM, atunci când?

Lenuța Peter
(clasa a XI – a, Liceul Tehnologic Forestier)

Abia trecut echinocţiul de primăvară, învăţam iar, zilnic, lecţia luminii. Tot mai multă. După nopţi (prea) lungi şi după îndepărtare, ne-ntoarcem iar cu faţa spre lumină.

Întunericul şi Lumina, două dintre constantele vieţii noastre, a tuturor, două dintre cuvintele proprii oricărei limbi, poartă, dincolo de semantică, înţelesuri adânci şi puternice.

Alternanţa lor şi relaţia de interdependenţă, deşi antagonică, fac ca Întunericul şi Lumina să fie considerate părţi (dar nu întotdeauna egale) ale unui întreg. Care întreg nu e mereu doar Ziua… Reprezentate grafic sub forma unui taijitu, Yin (întunecos şi sumbru reprezintă totuşi feminitatea, noaptea, Luna) şi Yang (luminos, activ, dătător de de viaţă reprezintă masculinitatea, focul şi cerul) sunt forţele primordiale şi complementare ce stau la baza Universului. O zi se naşte (o dată cu Aurora) din întuneric, evoluează în lumină şi se „stinge” (prin Crepuscul) într-o nouă noapte.

Fără a intra în lumea imposibil de cuprins a sentimentelor, stările umane de conştienţă (trezie, contact vizual, lumină) şi inconştienţă (lipsa raţiunii, somn, meditaţie, întuneric) sunt angajate, pe parcursul vieţii, nu într-o luptă, ci într-un „dans” continuu, necesar, vital. Condiţionaţi de cultura căreia îi aparţinem, de vârsta la care ne aflăm şi de alţi mulţi factori, putem totuşi să ne alegem o parte din coregrafia acestui dans al vieţii.

Noi, oamenii, acceptăm şi iubim Lumina, pentru că ea: dezvăluie, arată, luminează şi pune în valoare. Este simbolul fericirii, al bunăstării şi înţelepciunii. Faţă de Întuneric suntem temători sau reticenţi, pentru că: ascunde, pierde sau tulbură. Este adesea simbolul durerii, al morţii (fizice sau spirituale) sau degenerenţei. Dar, fără existenţa şi prezenţa Întunericului, nu am fi remarcat imensitatea universului din care facem parte, căci numai noaptea putem percepe strălucirea celorlaltor corpuri cereşti, din lumina proprie sau cea reflectată …

Întunericul adânc e simbol al singurătăţii, al neliniştilor, al neştiinţei sau al iadului. Albert Einstein declara simplu: „Întunericul este lipsa luminii”, pe când Ion Minulescu scria:
„Întuneric – frate bun cu nebunia,
cu iubirea, cu păcatul şi cu crima –
tu eşti ritmul infinitului şi rima,
ce ne legi în somn cu veşnicia.”

Întunericul e necesar desfăşurării normale a vieţii; fracţionat în momentele scurte, în care ne creăm propriul întuneric şi închidem ochii pentru a rezista intensităţii unei emoţii, pentru a cugeta mai bine, pentru a „vedea” mai clar şi a alege soluţia optimă sau decizia corectă, sau desfăşurat în secvenţe mai lungi, de somn sau meditaţie, el este vital.

Întunericul ne este tuturor cunoscut, din: încercări, durere, deznădejde… În întuneric, apropierea de noi înşine ne-ar putea ajuta să ne înţelegem, să ne acceptăm, să înaintăm treptat pe drumul sinuos spre cea mai bună variantă a noastră, din această existenţă.

Dar Lumina?
Lumina este adesea înţeleasă în sens ascensional şi poate să sugereze: cunoaşterea, matricea lumii sau legătura între individ şi sinele său astral, calea înălţării, mântuirea şi fericirea divină. Din perspective creştine, Lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului. Multe doctrine mistice susţin existenţa unei lumini divine (Lux) din care s-a desprins lumina lumii noastre (Lumen).

Lumina lumânării din noaptea de înviere (focul haric) reprezintă simbolul Învierii lui Hristos, al biruinţei Binelui asupra Răului şi al vieţii asupra morţii.

Andrei Pleşu scrie, în lucrarea sa „Despre îngeri”: „(…) fiind creaturile cele mai apropiate de Creator, ei trebuie să fi fost creaţi cei dintâi. La ei se referă, probabil, primul verset al Cărţii Facerii când vorbeşte de „cer”: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” sau cel de-al treilea verset, când vorbeşte despre „lumină”: “ Să fie lumină.” E limpede că nu de lumina obişnuită e vorba, cea pe care o va institui abia în a patra zi a creaţiei, o dată cu facerea Soarelui şi a Lunii. E vorba de lumina pre-cosmică, simplu reflex al Luminii lui Dumnezeu. (…). În spaţiul creştin, lumina din care sunt făcuţi îngerii e aceeaşi care se manifestă şi în lumina Duhului Sfânt (…) şi în lumina Logosului, adică a lui Iisus, şi în Lumina Înţelepciunii divine.”

În Extremul Orient se vorbeşte de Lumina divină sau Lumina spirituală, lumina însemnând: cunoaştere şi evoluţie. Buddhiştii chinezi au ca scop al vieţii pământene accederea la iluminare, iar in lumea islamica En-nur, lumina, se identifica adesea cu Er-ruh, spiritul.

Ştiinţa străveche a Kabbalei, încercând să cuprindă esenţa cunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu, susţine că radiaţia luminii (aor) porneşte dintr-un punct primordial şi dă naştere spiritului. Aşa se poate interpreta simbolic: „Să fie lumină” din Facerea, cuvinte prin care Dumnezeu încearcă iluminarea şi nu doar ordonarea haosului.

Lumina apare reprezentată grafic ca: aureolă, văpaie, foc, lumina reflectată, fulger sau astre care coboară, raze ce însoţesc imaginea zeilor, aura sfinţilor. Aceste reprezentări sunt uşor de recunoscut, dublate adesea de culoarea galbenă sau portocalie. O reprezentare grafică mai puţin cunoscută este însă cocoşul. Acesta întruchipează lumina, cu toate valenţele ei cosmice şi spirituale. În Grecia antică, el era atributul zeului zilei, al luminii şi al artelor – Apollo. Pentru multe civilizaţii străvechi ale Terrei, cocoşul (mai ales cel alb) este o pasăre a luminii, căci el anunţă apariţia Aurorei, prin cântecul său. În simbolistica creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligenţa ce vin de la Dumnezeu; el apare deseori ca o repezentare a lui Iisus Hristos. Ca vestitor al luminii, ce vine să risipească întunericul nopţii, cocoşul învinge forţele întunericului. Simbolismul luminos zoomorf a stat la baza creaţiei lui Brâncuşi, în „Cocoşul de bronz” (1935). Strigătul îndreptat spre cer al acestui cocoş pământean poate fi o chemare a luminii.

Continuând în lumea pictorilor, remarcăm veşnica „luptă” dintre lumină și întuneric: lumină focalizată (însemnând: adevăr, realitate, apariţie) şi întuneric adânc (minciună, neştiinţă, mister) sau clar-obscur (lupta dintre cunoaştere/filozofie și întunericul mental, sau dintre ceea ce apare şi pare a fi, şi ceea ce ar putea fi…)

În literatura română, avem un poet-solar, „Poet al luminii”: Lucian Blaga. A împărţit lumină, pentru că a avut forţa lăuntrică generată de iluminarea conştiinţei: „Eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină” afirma Blaga în poemul său de debut. Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor, ci le opacizează; le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister.

Preocuparea lui J.W. Goethe pentru lumină a stat la baza unui studiu de peste 40 de ani numit „Lumină, Întuneric și Culori” prin care a demonstrat că, în realitatea noastră perceptibilă, doar îmbinarea între lumină şi întuneric face lumea uşor de recunoscut. Dincolo de acest studiu fizic al luminii, Goethe spunea: „Adevărul este o flacără atât de luminoasă, încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina” sau „Poate să dispară strălucirea soarelui; când e lumină în suflet, noi găsim în inima noastră ceea ce ne refuză lumea întreagă”.

La noi în popor se spune că: „Un singur om bun poate să facă lumină într-un loc întunecat.” Să fie, aşadar, cât mai mulţi oameni buni în jurul nostru, ca să fie Lumină!

Eliza Tudor

sursă foto: walldesk.net