Atunci când am primit vestea morţii mamei mele mâncam supă cu găluşte. Locuiam în chirie pe strada Câmpului, în Mănăştur, într-un apartament întunecos de la parter, în care proprietarul ţinea o cameră închisă exact ca în povestea cu Barbă Albastră şi vă pot asigura că fascinaţia pentru camera interzisă era aceeaşi ca în momentul primei lecturi.

Au trecut 16 ani de atunci şi mi-o amintesc pe mama la fel de intens, o văd clar şi la fel, de fiecare dată. Nu s-a şters cu nimic mersul ei aşezat pe strada uscată în mijlocul lui iulie. Parcă toată greutatea corpului o ducea din coapse, iar şoldurile îi susţineau corect şi solid toată viaţa. Fizic, acesta era punctul ei forte. Pentru că picioarele îi erau subţiri şi avea genunchii mari şi osoşi ca ai unui adolescent. Tot aşa i-au fost şi paşii şi drumurile şi cărările. Mereu despre învăţare cu arderi, mereu şubrezite de neputinţa condiţiei. De asta purta fuste lungi dar îi plăcea culoarea roşie şi îşi făcea codiţe cu tuş la ochi.

Apoi, îmi aduc aminte de toanele de servici. Semnele erau clare de cele mai multe ori. Era sau părea mereu puţin pierdută după o zi între copii, robotind absentă printre zacuşti şi gulii umplute. Probabil îşi dorea linişte însă nu ne-o cerea niciodată. Îi simţeam doar vâjâitul capului în ochii mari şi verzi. Trăda inconştient un soi de suferinţă în colţul privirii şi doar eu, noi, ca şi copii ai ei, o puteam vedea. Nu era mai mare provocare pentru noi decât să facem să dispară asta. Să o facem să spună ceva. Măcar…. Azi am impresia că o auzeam tăcând cu zilele spunându-ne totul doar în felul acesta. N-am ştiut niciodată cum sună vocea ei adevărată deşi ne (în)cânta frumos. În ultima vreme era mioapă tare. Dar putea să ne deosebească pe stradă după mers şi siluetă. Ba mai mult, internată într-un spital, o aud în timp ce aşteptam în spatele unei uşi închise spunându-i medicului: îmi permiteţi să ies, a venit fiica mea, o recunosc după parfum. Serios? Mama, când s-a schimbat asta? Era treaba noastră, a copiilor să ne recunoaştem mamele dupa creme şi săpun !

N-am avut destul timp să o cunosc. Ştiu sigur însă azi că lumea ei era prea mare ca să încapă în lumea noastră deşi se străduia să o înghesuie ordonat însă ieşeau mai mereu pe dinafară forme pentru care nu s-au inventat cutii: crengi înflorate, pene, panglici, uneori şireturi, bucăţele de lume care atârnau dizgraţios şi bănuitor într-o lume monotonă şi aparent aşezată. Părea desigur anormală şi separată de realitate însă ea doar cerea permisiunea de a putea fi altfel.

O mare parte din copilăria şi adolescenţa mea se leagă de ea. Primul mare proiect (că tot e la moda termenul). Să o cunosc pe mama! Fiind atunci şi singurul mod de a cunoaşte lumea. Am trecut şi petrecut multe nopţi, zile şi ani cântărind şi analizând totul. Crema doina, pogăcelele dulci de porumb cu lapte rece, bujorii de ziua mea şi prima dezbatere de grădiniţă despre cariera mea de ambasador, apoi cu anii au rămas doar tăcerile, lacrimile, dispariţiile, revenirile, regretele, durerile, disperările, rugăciunile, mângâierile, promisiunile, ambiţiile, convingerile, mobilizarea şi iar deznădejdea, renunţarea, nepăsarea, dezertarea. Toate astea însă diluate sau întărite după caz, de iubire. O viaţă de om mare în mâinile unui copil. Tânjetul  după trăire a unui om neîncăput nu trece uşor neobservat decât pentru cei care nu pot mai mult de atât. Iar iubirea necondiţionată a copilului pentru mamă e o prostie. Să-ţi faci mama fericită e misiune de grad zero pentru orice copil. Pentru că fericirea ta depindea simplu, de a ei. Şi atunci cum să nu faci tot ce este copileşte posibil să-ţi faci mama bine, să construieşti, să gândeşti, să concepi strategii şi analize swot despre impactul proiectului tău major: fericirea mamei!

Nici azi n-am renunţat să încerc să o fac pe mama fericită. Şi pentru asta natura firii mele îmi scoate în cale oameni pe care îi ştiu din alte lumi. Într-o zi, la sfârşit de octombrie, unul dintre ei se plimbă asumat pe tomnaticele alei din Central Park purtând o eşarfă vineţie cu flori roşii şi câteva găurele vechi de vreo 80 de ani. Uite, Mamă, strig eu cu toată forţa mirării unui copil, eşarfa ta e la New York !

Mulțumesc Chaya că o porţi pe mama aşa şi acolo unde îi este locul! Aşa cum se zice pe facebook, astăzi este (şi) despre tine. Dar nu pe facebook, ci la mine în suflet.

Alina MARINCEAN

Nu am apelat la această sintagmă neapărat pentru că m-ar bântui gândul propriei morți – fiecare în sinea lui se crede nemuritor sau, cel puțin, ar vrea să amâne cât mai mult „acel” moment. Eu fac parte din categoria celor care recunosc că, până la urmă, și moartea face parte din viață, din ciclul ei care e cel mai sigur lucru odată ce ne-am născut. Ba, e mai cert chiar decât natura. De aceea, n-am să fac o apologie a morții în sine, ci a vieții pe care suntem nevoiți s-o trăim; bună, rea.

Numai că aici, îmi permit totuși să nuanțez un pic. Contează foarte mult cum alegi să trăiești, deoarece ai liberul arbitru asupra acțiunilor tale. Oricum, la sfârșit vei da socoteală. De aceea, subiectul care „mă doare” de mai mulți ani, și pe care am datoria de a-l aborda, se va lega de respectul fiecăruia dintre noi față de cei ce nu mai sunt… Ori de câte ori trec pe lângă un cimitir, mă apucă un val de revoltă, de neputință, de milă în cele din urmă, față de cei care au trecut deja „poarta” . Dacă vrei să ajungi la ei, ești nevoit să treci pe lângă munți de gunoaie ce emană un miros pestilențial, greu de inhalat. Și, observ că acest fenomen s-a generalizat, din păcate, parcă ar fi o modă (sau o nouă tradiție?!).

Nu cred că această „tradiție” i-ar face mândri pe cei duși. Cel puțin eu, ori de câte ori mă întorc de la cimitir, intrând la mine în curte, mă simt vinovată față de cei abandonați la o margine de sat, „îngropați” în mormane de gunoaie.

S-au eradicat atâtea molime care au decimat în trecut populații întregi! S-a descoperit penicilina care a salvat atâtea vieți! Oare ce „revoluție” ar trebui să se întâmple, ce medicament miraculos ar trebui inventat ca să se inoculeze în creier noțiunea de curățenie, ordine, respect, bun-simț. Pentru cei care încă mai pot riposta, indigna, reacționa, se mai poate spera în mai bine. Dar, pentru cei ce nu mai pot avea „reacții”, decât să aștepte îndurarea celor vii, ce se poate face? S-ar putea, zic eu, să se umble la conștiință și să-și pună întrebarea – mai ales dacă are îngropată în cimitir o persoană dragă – dacă merită să fie lăsat în această mare paragină și dezolare?

Dacă fiecare ar realiza că (și) datorită celor plecați, noi, cei rămași, suntem ceea ce suntem! Poate că, puțina „brumă” lăsată de ei, pentru mulți dintre noi, a fost punctul de plecare în viață. Degeaba te întâmpină la intrările în comune construcții cochete numite Centre de Informare Turistică! Primul punct pe care eu l-aș iniția în programul de informare, ar fi vizitarea cimiturului din localitate. Vizitatorii să-și dea seama despre „sfintele tradiții” ale satului și să-și formeze o optică proprie. Un popor care nu-și respectă morții, nu-i respectă nici pe cei vii!

Ce valori predăm mai departe urmașilor, când de străbuni ne amintim doar de Ziua Morților? Atunci se fac eforturi din partea edililor și se duc gunoaiele (o dată pe an!).

Oricum, în aceste vremuri, speranța celor mai mulți dintre noi de a-i avea aproape pe copii la final, e din ce în ce mai deșartă. Dar, și atunci când mai vin pe acasă și mai trec cu o lumânare și o floare la cei plecați, trebuie mai întâi, să treacă printr-o „barieră” de gunoaie.

Dacă fiecare dintre noi și-ar face mea culpa, lucrurile s-ar îmbunătăți și ne-am desprinde din această lentoare „călduță” și am realiza că e problema noastră, a celor vii, de a ne îngriji de cei ce nu mai cuvântă.

Ileana PISUC

În atmosfera de reculegere din preajma Luminației, amintirile despre cei dragi și plecați demult, ne năpădesc…

… 1944… Eram în refugiu la Socodor, în județul Arad, aproape de granița cu Ungaria… stăteam acolo de patru ani… din ’40, de la cedarea Ardealului de nord. Tata, învățătorul Ion Chindriș, ofițer în rezervă concentrat, a fost pe front în Rusia, apoi o vreme n-am mai avut nicio veste de la el. Eu, în vârstă de 11 ani și cei trei frați mai mici am rămas cu mama… La liceu la Beiuș (patronat de călugarițe greco-catolice) n-am mai mers din aprilie, fiind transformat în spital militar. La 23 august ne-am bucurat, ni s-a spus că e pace, deci tata va veni acasă; mai mult, noi refugiații speram că ne vom putea întoarce în Ardealul cedat…

Dar imediat armata maghiară ajutată de nemți ne-a atacat. Luptele erau inegale, frontul de vest nu era asigurat. Frontiera – la 12 km de Socodor – a devenit câmp de luptă. Nu știam ce se întamplă acolo dar căruțele cu răniți treceau zi și noapte prin fața școlii în drum spre spital. Erau elevii de la Școala de ofițeri din Ineu. Tunurile se auzeau fără întrerupere, lumea din sat încerca să plece înspăimântată. Eram și eu îngrozită. O imploram pe mama să plecăm și noi dar ea declara răspicat : “-Nu plec nicăieri! Am mai plecat o dată cu hainele de pe mine!”… De la tata, nicio veste.

După 20 de zile, în 10 septembrie un soldat ne bate la ușă. Se înserase deja. Era trimis de tata. “-Nu vă speriați! M-a trimis domnul locotenent Chindriș să vă duc cu primul tren la Vulcan, pe Valea Jiului. Nemții și ungurii au dus trupe noi, în 2-3 zile vor rupe frontul. Aveți încredere în mine. Eu sunt ordonanța dumnealui. Și eu sunt din Maramureș…” Mama a rămas fără grai. Noi copiii strigam de bucurie. Dezmeticită, mama își freca mâinile: “-Dar cum pot să împachetez așa de repede? N-am nici valize, nici lăzi… -Nimic, doamnă ! Am ordin să iau o valiză cu mâncare pe o zi și una cu haine de schimb. Atât. Cu mai mult nu vom putea urca în tren.” Mama a început să plângă în hohote că nu pleacă. Soldatul știa că a primit un ordin și că trebuia să-l execute…

A doua zi dimineața abia am reușit să urcăm în tren. Peronul gării era plin, trenul avea ciorchini de oameni și pe scări. Soldatul și-a făcut greu drum. Pe cei trei băieți i-a urcat pe fereastra vagonului și eu cu mama era să rămânem jos. Să știți că scenele din filme nu sunt deloc exagerări.

Drumul de la Socodor la Vulcan l-am făcut în 20 de ore, cu trei schimbări de tren. În Arad ne-a surprins o alarmă aeriană. De data aceasta erau avioane germane (cu câteva luni înainte fuseserăm bombardați de americani), dar au bombardat la mare distanță. Eram adormiți când am ajuns la Vulcan. Tata ne așteaptă în gară, nu-l mai văzusem de nouă luni. Primul lucru ce i l-a spus soldatului și mamei: “-Nemții au rupt frontul, astă seară au intrat în Socodor și Chișineu – Criș. Slavă Domnului că sunteți aici!” Bucuria noastră a fost imensă iar soldatul era fericit și mândru că își făcuse datoria.

Am rămas la Vulcan un an și trei luni… apoi războiul s-a terminat și ne-am întors la Sighet… și viața a mers mai departe și cu bune și cu multe necazuri… tatăl meu a făcut închisoare sub comuniști și apoi a murit tânăr, la 50 de ani… mai târziu a murit și mama și toți frații mei, am rămas doar eu…

Soldatul care ne-a salvat atunci se numea Petru Vașvari – nenea Petrică, cum a rămas de atunci în memoria noastră. S-a întors și el la Sighet unde a trăit până la adânci bătrânețe. L-am mai văzut de câteva ori și de fiecare dată bucuria a fost reciprocă, ne unea această amintire dramatică dar cu final fericit… Ultima dată l-am văzut în 2003, acasă la el pe strada Gheorghe Doja… apoi la scurtă vreme am aflat că trecuse la cele veșnice.

I-am căutat mormântul în cimitir, am aprins o lumânare și am spus o rugăciune. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți binefăcătorii noștri !

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: http://transilvaniareporter.ro