Marți, 27 iunie 2023, la Universitatea Tehnică de Construcții București, a avut loc etapa națională a concursului internațional Ma thèse en 180 secondes, care a ajuns în România la a VI-a ediție.

Organizat de Agence Universitaire de la Francophonie și Institutul Francez din România, pentru doctoranzii vorbitori de limba franceză, concursul internațional a avut ca parteneri media Radio France International, Radio România Internațional, Radio România Cultural, Observator Cultural și Litero-mania. Din cei 20 de candidați înscriși, 15 au fost eligibili, iar 11 s-au prezentat la etapa națională.

Luminița Colopelnic, profesor la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”, lector în cadrul Centrului Județean de Excelență Maramureș, doctorand la Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare, a obținut Premiul I și va reprezenta România la etapa internațională de la Rabat, Maroc.

Pe 27 iunie a avut loc la Universitatea Tehnică de Construcții București etapa națională a concursului ,,Teza mea în 180 de secunde”, organizat de AUF și Institutul francez din România, concurs adresat doctoranzilor vorbitori de limba franceză. Excelența Sa, Laurence Auer, ambasadoarea Franței în România, a anunțat laureații. Mulțumesc AUF pentru frumoasele premii. Mulțumesc, Daria Popovici, pentru ajutor în realizarea slide-ului. Doamne-ajută la etapa internațională din Rabat, Maroc! (prof. drd. Luminița Colopelnic)

Salut, Sighet!

Beneficiind de primitoarea locație de la Galeria Vassiliev, pusă la dispoziție de cunoscuta creatoare de modă, am ales să finalizăm ediția 2023 a proiectului „Lumea lui Teodor Mazilu” cu un eveniment de suflet intitulat „Jos pălăria, domnule Mazilu!” Concursul literar, filosofic și de arte plastice care a început în 24 ianuarie ne-a dat ocazia să-l descoperim, să ne amintim sau, după caz, să aprofundăm ceea ce știam despre Teodor Mazilu, un om care și-a dedicat întreaga viață literaturii. Contemporanii săi l-au admirat, l-au contestat, l-au cenzurat, l-au pus în descendența unor scriitori români sau străini cu care nu s-a identificat. Opera sa, originală, de o mare forță și vitalitate a fost sursă de inspirație pentru pelicule cinematografice de o certă valoare pentru anii ‘70. Însă lumea pe dos din tragi-comediile sale continuă să fie o oglindă pentru mulți indivizi din vremea noastră. De aceea, la patruzeci și trei de ani de la moartea sa, piesa Frumos e în septembrie la Veneția se joacă pe scena Teatrului Național din București, dar și în străinătate. La Teatrul Național din Turda se lucrează la punerea în scenă a piesei Don Juan moare ca toți ceilalți. La Festivalul Național de Teatru pentru amatori de la Reghin, unde am participat în 2018, alături de trupa Centrului Cultural, am avut ocazia să vedem piesa cu care Mazilu a debutat în teatru, Proștii sub clar de lună, în regia lui Lucian Pintilie, piesă care i-a adus autorului atâtea neplăceri, dar mai ales cenzura, exilul. În 2020, Muzeul Național al Literaturii Române a publicat într-o nouă ediție volumul său de poezii „Cântece de alchimist”. În urmă cu 2 ani, au fost republicate eseurile adunate în volumele Ipocrizia disperării și Fotbalul n-a fost creat de diavol. Sunt doar câteva dovezi ale viabilității în timp ale operei maziliene.

A fost o onoare să o avem în mijlocul nostru pe doamna Ioana Mazilu, fiica marelui scriitor, pictoriță stabilită în Franța, departe de locul în care Mazilu a strălucit, cum spune chiar ea, pentru a fi puțin mai suportabilă despărțirea. A lăsat Valea Loarei ca să vină lângă Iza, să ni se alăture în călătoria noastră pe urmele lui, deși toate potecile îi sunt deja cunoscute.

Adevărul este că fiecare a trăit cel puțin o dată în viață o „situație Mazilu” și fiecare se regăsește undeva în opera sa, atât de ofertantă. Teodor Mazilu a fost un spirit creator care a avut voluptatea de a se exprima prin mai multe voci: a fost dramaturg, nuvelist, romancier, poet, eseist, umorist, jurnalist, scenarist, memorialist, actor, traducător. La prima ediție, ne-am propus să aducem în atenția publicului poezia lui, adunată în volumul Cântece de alchimist, însemnările sale de călătorie intitulate Este corida o luptă cu moartea? și câteva dintre lucrările doamnei Ioana Mazilu.

La reușita evenimentului a contribuit o echipă numeroasă, formată din profesori, elevi, studenți, scriitori și artiști plastici, de la Centrul Județean de Excelență Maramureș, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Corul „Armonia”, Facultatea de Geografie Extensia Sighetu Marmației, Centrul Cultural, Clubul de dans Mini Maxi. Tuturor le mulțumim pentru implicare, dedicare și profesionalism.

Un alt moment așteptat a fost premierea pe secțiuni la concursul „Lumea lui Teodor Mazilu”. Au fost în total 118 lucrări. Ne-am bucurat să avem participanți de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord, din Baia Mare, de la Colegiul Economic „Nicolae Titulescu”, de la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, de la Ulmeni, Șomcuta, de la Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani, de la Centrul de Excelență Caraș Severin, din Alba Iulia și Brăila, dar și din Sighetu Marmației, de la toate școlile, liceele și de la Clubul Copiilor. Felicitări tuturor participanților pentru talentul și munca depusă!

O pălărie din Maramureș a plecat pe Valea Loarei în semn de respect și de mulțumire pentru doamna Ioana Mazilu care a venit să spună alături de noi „Jos pălăria, domnule Mazilu!”

Luminița Colopelnic

Foto: Florian Szabo

Dodocarul aleargă ca vântul pe serpentine mărginite de brazi argintii. Nu știu încotro se îndreaptă, dar plătesc pentru o oră de evadare. Mă prefac că dorm. În felul acesta nu trebuie să vorbesc. Cu nimeni. Nu doar acum. Mereu. De obicei e liniște, doar eu și șoferul. Acum suntem trei și mi-e teamă. Nici eu nu știu de ce anume. Printre gene urmăresc buzele pasagerului din dreapta care turuie și turuie de vreo zece minute. Urechile mele nu-l ascultă, doar ochii mi se plimbă obraznici de-a lungul și de-a latul buzelor ca pe un pod alunecos. Ce mi-o fi plăcând la bărbatul robust, cu buze cărnoase, cu mâini mari și muncite, cu degete butucănoase, nu știu.

Deodată, bărbatul începe să-și frece palmele, își scoate o așchie din podul uneia, apoi, cu un scuipat, își freacă din nou palmele. Gestul capătă puterea de a-mi destupa urechile:

—Se fac douăzeci de ani de când șlefuiesc scaune în orașul de la malul Tisei. Câteodată mă mir cum au reușit oamenii să inventeze o mașină pentru orice, leacuri pentru Covid, dodocaruri și alte grozăvenii, dar șlefuirea scaunelor a rămas o artă manuală.

Așa e, îmi spun. În atelierul în care lucrez, mașinile sunt la mare preț, dar niciuna nu duce singură la capăt o rochie migăloasă cum o fac eu.

—Și nu te-ai săturat? Nu te-ai gândit vreodată să te întorci în țara ta? întreabă șoferul în timp ce trage dintr-o țigară electronică și scoate aburul pe geamul deschis. O aromă de mentă ajunge în nările mele odată cu indiferența șoferului față de propriul anunț: Folosirea țigărilor electronice în dodocar este strict interzisă.

—M-am gândit de nenumărate ori în acești douăzeci de ani. La ce să mă întorc? La o țară în ruine? La sărăcie și mizerie? Dar mai ales la cine să mă întorc? Părinții și bunicii mei au murit la Kiev în ’22, iar pe sora mea am pierdut-o la intrarea în România.

—Afurisit război! Povestește, nu te opri! Șofez bine, vremea e grozavă, traficul fluent, dar tot mai facem vreo zece minute până la Izvoare.

—Medici fiind, încă de la primele bombardamente, părinții s-au oferit să ajute cu ce pot, iar eu și sora mea am rămas în grija bunicilor. La scurt timp, soldații ruși au pus stăpânire pe casa noastră. Îmi amintesc cum, în curtea plină de soldați, bunicul a căzut în genunchi și se ruga de ei să-l împuște, dar să-i cruțe pe copii. Ne-au închis în pivniță împreună cu bunica, iar pe didu’ Vasko l-au oprit să le facă de mâncare. Nouă zile și nouă nopți ne-am hrănit cu dulceață și castraveți murați din pivnița rece și fără aerisire, iar treburile ni le făceam tot acolo. În a zecea noapte, un soldat ne-a eliberat și ne-a arătat pe unde să fugim așa încât să evităm terenurile minate și filtrele de pază. Bătrâna însă era prea slăbită și, cu lacrimi în ochi, i-am sărutat mâinile și am lăsat-o în urmă. Era totuși  bucuroasă că ne vede plecând. Sora mea avea doar cinci ani. Am alergat cu ea în brațe, în spate, ne-am oprit pe la case cerșind de mâncare…, apoi ne-am lipit de un convoi ce se îndrepta spre granița cu România. Ultima parte de drum am făcut-o cu trenul. Știi, pe vremea aceea trenurile încă circulau… Unii plângeau, alții rămăseseră desculți, alții povesteau înflăcărați despre podul împodobit cu jucării pe care vom trece biruitori.

Aici bărbatul face o pauză ca pentru a-i comemora pe cei care se înșelaseră. Devin conștientă că uit să respir, dar nu găsesc puterea de a inspira aerul îmbibat de mentă.

—Ei, zise neliniștit șoferul, și? Ați biruit, altfel cum?

—Ne-au ținut ore întregi în vamă. Eram epuizat de oboseală, de frig și de foame. Cum stăteam așa la coadă, un bătrân, văzând gleznele vinete ale surorii mele, și-a dat jos perechea lui de șosete galbene de lână și i le-a pus ei, spunându-mi: —E-abia paisprezece martie, băiete, încă e tare frig. De fapt, a trecut de miezul nopții. Acu’ e cinșpe. —Cinșpe martie zici, didule ? Atunci tocmai ce-am împlinit optișpe ani. Granița e închisă pentru mine. L-am implorat să o însoțească pe sora mea, altfel și sacrificiul părinților și bunicilor noștri, și trădarea soldatului, și foamea, și drumul, și șosetele, toate vor fi fost în zadar. Am sărutat-o pe Yuliya pe frunte și i-am pus mâna în mâna bătrânului. Eu am trecut apoi granița prin apă înotând cu disperarea unuia care mai are pe lume o soră. După revenirea din șocul hipotermic, primul gând a fost să o caut. Am căutat-o, jur că am căutat-o ca un nebun, o caut și azi, după douăzeci de ani, dar parcă a intrat în pământ.

—Da, îmi amintesc că s-au umplut atunci orfelinatele din Europa cu copii ucraineni. Ai încercat să…?

—Nu înțelegi?! Eu simt că ea a rămas aici. Speranța mea e în orașul acesta de la malul Tisei.

Șoferul își șterge lacrimile cu mâneca uniformei și încetinește. Brazii au devenit verzi și se lasă mângâiați de soarele lui aprilie. Nu știu ce anume mă trezește: imaginea didului Vasko prăbușit în genunchi, ura față de castraveții murați, ultimul sărut pe frunte sau șosetele galbene de lână. Dar știu sigur că și eu am pierdut pe cineva în războiul acela. Mă răsucesc brusc pe scaun, îi acopăr cu podul palmei buzele ce încă turuie și îi spun cu lacrimi care învață să curgă: Nikolai, sunt eu: Yuliya.

prof. Luminița COLOPELNIC

N.r.: Povestire remarcată de Adina Popescu în cadrul celei de a 27-a ediții a concursului trimestrial de povestiri organizat de Revista de povestiri: Un text de anticipație care evocă scene din războiul actual din Ucraina, prin vocea unui personaj bine construit care își amintește ce s-a întîmplat și pe cine a pierdut în urmă cu 20 de ani.

Sursă foto: emaramures.ro

Ce preferințe au sighetenii? Este întrebarea pe care și-a pus-o Comisia pentru activități științifice, învățământ, cultură, sănătate, protecție socială, sportivă, de agrement, tineret și femei din cadrul Consiliului Local al municipiului Sighetu Marmației și de aici s-a ivit necesitatea realizării unui sondaj de opinie în rândul populației locale.

Tinerii voluntari de la Serviciul de Ajutor Maltez, sucursala Sighet, au avut același imbold și, în perioada 2-4 iunie a.c., au cutreierat străzile, au stat de vorbă cu zeci de persoane de toate vârstele. Iată concluziile lor.
La întrebarea Ce fel de activități propuneți să aibă loc în orașul nostru? pe primul loc în preferințele sighetenilor s-a aflat promovarea oamenilor de cultură și a antreprenorilor locali. Sighetenii își doresc mai multe activități culturale, sportive și caritabile, festivaluri cu artiști consacrați, concursuri/ concerte de promovare a artiștilor tineri. De asemenea, se așteaptă la o mai bună diseminare a informațiilor cu privire la aceste activități.
Respondenții au considerat că tinerii, și nu numai, au nevoie de amenajarea unor locuri de agrement precum piscine, patinoare, piste pentru biciclete, parcuri pentru copii, zonă de promenadă, skate parc, alocarea unei săli sau a unui teren în aer liber pentru jocuri diverse, o sală de expoziții, zonă pentru canotaj.
Întrebați ce propuneri au pentru a îmbunătăți imaginea orașului, sighetenii, dar și turiștii aflați în zonă au estimat ca fiind primordială realizarea infrastructurii orașului, a clădirilor de patrimoniu, cu respectarea planurilor arhitecturale, a parcărilor, apoi amenajarea spațiilor publice (parcul dendrologic, fântâna arteziană din centru) și a spațiilor libere din parcul central pentru producătorii locali. Printre priorități s-a aflat și îmbunătățirea calității turismului local. Unii au considerat necesară existența toaletelor publice.

Să recunoaștem, pandemia a avut și ea o parte de vină în anularea evenimentelor culturale, artistice sau sportive, dar unele, precum reprezentațiile de teatru ale Centrului Cultural, încetaseră cu ceva timp înainte din lipsa unui spațiu adecvat.

Faptul că unele dintre dorințele sighetenilor au fost împlinite, ca să amintim doar de succesul târgului producătorilor locali, includerea în circuitul spațiilor destinate activităților artistice a „Casei Pălărierului” sau reușita ediției a IX-a a Festivalului Național „Floare de Colț” care, într-o formă inedită, a avut și o secțiune de concurs, nu poate decât să ne bucure. Așteptăm ca și celelalte să figureze în agenda comisiei și să fie implementate cu succes, iar cele deja existente să îmbrace o haină nouă, atractivă pentru localnici și pentru vizitatori. În definitiv, propunerile sighetenilor sunt cât se poate de firești pentru un oraș de talia capitalei Maramureșului istoric și, dacă e să credem vorba unui consilier local, pentru cultură se găsesc mereu bani!

Luminița Colopelnic

Mama mea, fiind cadru medical, avea de făcut tratament unei familii nou venite pe Valea Izei. Într-una din zile am însoțit-o pe mama mea până la poarta acestei familii, care, văzându-mă, a insistat să intru. În timp ce mama îi făcea tratament domnului, din una în alta, acesta și-a depănat povestea vieții. La început nu am fost prea atent, dar încetul cu încetul am fost captivat….

D. I. avea doar 6 ani când a rămas orfan de mamă. Era o familie formată din șapte copii, doi fiind dintr-o altă căsnicie a tatălui. Abia când a devenit adolescent a realizat că cei doi frați ai săi aveau o altă mamă. Trăiau cu toții o viață grea, cu multe neajunsuri, dar, fiind mici, nu realizau în totalitate greul pe care îl duceau părinții zi de zi.

Liniștea din localitate a dispărut odată cu apariția rușilor în județ. A început războiul, județul Satu Mare a fost împânzit de sovietici. Părinții s-au speriat și au fugit cu toții către Valea Măriei, unde stăteau ascunși toată ziua în stâni și în locuri unde nu era cosit, până au reușit să își facă o colibă. Au stat câteva zile, dar foamea și nevoia de scutece pentru cei mici au determinat-o pe mama lui D. I. să se întoarcă împreună cu copiii acasă. Ajunși în localitate și intrând pe poartă, mare le-a fost surpriza să-și vadă curtea plină de soldați. Așa au stat timp de trei săptămâni, perioadă în care D. I. își amintește cum unii dintre soldați îi luau în brațe, se jucau cu ei și fiecare strângere în brațe le amintea de tatăl lor care a rămas ascuns până când soldații au ieșit din localitatea lor.

A trecut războiul, iar mama lor a murit. Nici unul dintre ei nu a înțeles ce se întâmplă, îl vedeau pe tatăl lor cioplind într-un lemn, dar nu știau că făcea crucea pentru mama lor. Viața grea, abia atunci a început D. I. să o înțeleagă și să o simtă. Au trecut doar șase luni de la moartea mamei când tatăl s-a recăsătorit. Odată venită noua mamă în casă, D. I. a fost dat de slugă la o mătușă, sora tatălui, timp de doi ani unde a stat să îngrijească o ciurdă de vaci. Foame multă a răbdat în cei doi ani petrecuți peste Someș, povestește D. I. cu lacrimi în ochi: „mă duceam pe furiș și mulgeam vaca să nu mor de foame,” până într-o zi când mătușa, sora tatălui, l-a dus înapoi acasă, fiindu-i milă de bătaia de joc pe care trebuia să o îndure D. I. din partea soțului ei.

Reîntors acasă, nu mult a durat bucuria de a-și revedea frații și familia care se mărise cu încă doi membri, că tatăl l-a trimis din nou slugă la un ungur. Fără să aibă vreo putere asupra cuvântului, cu tristețe și durere în suflet, a plecat luând în brațe fiecare soră și frate rămas acasă. Familia ungurului avea și ea două fete care se bucurau de copilărie, de viața frumoasă de la țară, de serile de șezătoare și își amintește cum „fura câte o privire” din bucuria lor.

D. I. stătea câte o săptămână singur cu caii și dormea într-o colibă pe care ungurul i-o pregătise înainte să ajungă. A îndurat multă bătaie și dispreț din partea familiei. O singură dată pe săptămână avea voie să vină acasă la stăpân, unde stătea în podul grajdului, apoi se întorcea călare înapoi pe laz. Își atinge mâinile și îmi arată cum i-au fost biciuite ambele brațe atunci când caii pășteau în altă parte, pe alte proprietăți: „eram mic și nu puteam să îi stăpânesc pe toți, iar pleoapele mi se închideau uneori și ziua, că noaptea nu aveam voie să dorm, trebuia să fac tăciuni și să arunc pe unde stăteau caii, să nu vină lupii să mănânce mânzii.” Nu stătea nimeni lângă el, dar știa că vorba-i sfântă, dacă îi spunea să nu doarmă, nu dormea…

Ungurul i-a promis că îi va da pământ și îi va construi o casă pentru anii petrecuți la ei, dar tatăl, auzind, a venit la ungur și i-a cerut „sâmbrie” pentru el, nu casă și pământ pentru D. I. Auzind discuția dintre tată și ungur, D.I . a fugit de la casa lui, având doar 17 ani și a plecat la Baia Mare, unde, cu ajutorul unuia dintre frați s-a angajat la Furnicular, firmă ce se ocupa cu transportul minereului. După un an de muncă la Funicular, s-a hotărât să intre în mină la Ferneziu. Își dorea cu ardoare o casă și o familie alături de care să trăiască.

Îmi povestește cu cât drag și fară să țină cont de pericolul din subteran, pleca de la locuința unde stătea în chirie până la vestiarul din gura minei. Acolo se încălța cu bocancii de schimb, își lua lampa electrică și se ducea la colivie (lift) care îl urca la orizontul la care lucra. Aici se întâlnea cu noua familie (colegii de muncă) așa cum îi plăcea lui să le spună. Avea zile în care lucra manual cu lopata, ca vagonetar și zile în care era ajutor de miner, când stătea lângă un coleg la copturat frontul adică dezlipea piatra din tavan, după care scotea materialul din front și se arma, se asigura cu lemn sau cu TH-uri metalice, se bandaja cu lemn crăpat și începea perforatul frontului. Ambiția și dorința de a profesa l-au făcut pe D. I. să se înscrie la școala de artificier. Odată ajuns artificier, avea în grija lui alți mineri, iar el era cel care încărca locul de muncă, apoi pușca acel loc, după care ieșea afară din subteran, se spălau cu toții și se întorceau la casele lor. Așa era viața lui de zi cu zi, înafara acelor zile mai puțin norocoase când apăreau unele accidente: „am avut parte și de gazare și zile în care s-au rupt armăturile, dar echipa de salvare a venit în ajutorul meu și al celorlalți, deoarece știam că Dumnezeu ne veghează atât la suprafață cât și sub pământ”.

La 19 ani s-a căsătorit în localitatea în care s-a născut, a venit pe lume un băiat, iar după opt ani a divorțat de prima soție. Copilul a rămas în grija mamei, iar D.I. și-a continuat activitatea în subteran. În această perioadă de singurătate și-a întâlnit a doua soție. A venit pe lume o fetiță, iar după trei ani a divorțat și fata a rămas din nou cu mama. A întâlnit o a treia femeie, cu care a trăit 31 de ani fără să știe dacă a cunoscut dragostea sau așa a fost să fie călătoria lui în această viață.

La 63 de ani, pensionar fiind, s-a întors în Maramureș, loc care îi trezește multe amintiri, el lucrând o perioadă la mină, în M-ții Țibleș. În acea perioadă s-a creat o idilă între el și o femeie din acel loc, ea fiind căsătorită, cu familie și cu o poziție socială în acea localitate.

Într-o zi, hotărât, pleacă în căutarea acelei femei, pe care o găsește, spre bucuria lui, văduvă. Din momentul reîntâlnirii, scânteia s-a aprins în sufletul lui. Trăia din nou acele momente de bucurie și fericire din tinerețe. Rămas în acea casă, află că din dragostea pe care o avea în tinerețe cu acea femeie, s-a născut o fetiță frumoasă foc de care D. I. a aflat de ea abia la 63 de ani. În sfârșit și-a găsit liniștea, băiatul și fata din cele două căsătorii păstrează legătura cu el. Îl vizitează de câte ori le permite timpul, deoarece sunt departe de el. Nu a fost întrebat niciodată de ce a plecat de lângă ei, dar D. I. îmi mărturisește: „știu că într-o zi va trebui să plec în fața lui Dumnezeu, iar acolo va trebui să găsesc răspuns la toate întrebările care îmi vor fi puse”… mă îmbrățișează și îmi urează o viață binecuvântată.

O viață de om…. Uneori realitatea depășește ficțiunea. Câte povești neștiute se ascund în spatele unor chipuri de oameni pe lângă care trecem, îi salutăm, fără să bănuim câtă durere, câtă bucurie, câte neîmpliniri și câte căutări îi definesc! Îmi spun că povestea lui zbuciumată e pe sfârșite, poveștile noastre, ale tinerilor, abia încep….

Mihai Vlăduț MOLDOVAN
clasa a IX-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

*
mașini de zburat
visele păpădiei
cu ochii deschiși
*
joc de-a lumina
ale soarelui săgeți
ieșind dintre nori
*
două petale
de violete ude
ochii Fecioarei
*
aripi întinse
peste zile și nopți
mâinile mamei
*
iz de viorea
prin lucarnă furișat
în odaia mea
*
ghem de blană sur
căutând un cald culcuș
mâț în gheata mea
*
mască pierdută
printre ghiocei tușați
penel însorit

                       Luminița COLOPELNIC

*
apropiere –
forsiții distanțate
în parcul pustiu
*
Martie-n răscruci –
crucifix între doi pini
netezind calea
*
un nou răsărit –
livada bunicilor
într-o narcisă
*
lumini de gală –
semiîntunericul
din ringul de box
*
Briseis din vis –
Muntele întrezărit
în salonul scris
*
nana korobi –
munți încă înzăpeziți
în primăvară
*
stropi grei de ploaie –
lumânări se sting pe rând
cu primăvara

                  Marius VOINAGHI

*
fereastră la drum –
ea scutură tot felul,
de praf, de noapte
*
stadion pustiu –
prunc privind păianjenii
din vinclul porții
*
April, înfloriri –
un măr păzind o casă
în paragină
*
lalea în roșu –
o casă de vânzare,
cu anunțul șters
*
el cuprinzând-o… –
o mașinuță trece
toată strălucind
*
nouă zi de Mai –
alte aceleași vederi
pe vreun chip vechiu…
*
stradă în soare –
în praf, un zăvod negru
ori numai umbra

                                 Marin SLUJERU

Foto: Marius Voinaghi

Sunt încă amețit de această vrajă de Mai, la care am fost supus prin intermediul lui Ion Mariș,  la Galeria de Artă Ileana și Cyril Vassiliev, în prezența impozantelor gazde și a unei audiențe restrânse, selecte. A fost  lansată cartea  „Memoria păpădiei”, Editura Valea Verde, a doamnei Luminița  Colopelnic – profesoară la CNDV „Dragoș-Vodă”, voluntar la Serviciul de Ajutor Maltez în România, scriitor în toată legea.

Editorul Ion Mariș, prof. Alexandru Mărculescu, subsemnatul, prof. Brîndușa Oanță (coordonatorul site-ului www.salutsighet.ro), prof. Doina Voina, prof. Crina Voinaghi, ref. cultural Ileana Nemeș-Pop, soțul și fiul autoarei ș.a. au subliniat multiplele fațete ale personalității autoarei, una foarte activă, ale talentului ei literar, impactul întâlnirii lor cu scriitura ei.

Aduceri aminte sub pretextul unui jurnal într-o situație-limită (pandemia), descrieri amănunțite și judecăți integratoare ale vălmășagului psiho-social creat de această năpastă, un roman-jurnal sau un jurnal al clipelor irepetabile, doldora de prezent, de trecut, de semnificații de largă respirație culturală, ancorări-evadări sistematice în golful visării, al poeziei (propriile haikuri) și, peste tot: grație și îndrăzneală, devoalări, mărturii, confesări, profesiuni de credință, minuțioase autoreflecții…

Și câtă emoție  și cât farmec pot aduce în casă o mamă și soție scriitor am aflat din mărturiile soțului, preot, ale fiului, student și mai ales ale fiicei (prin simpla prezență). Lume, dor!

La final, ne-am delectat cu un fragment din jurnalul-poem, în lectura scriitoarei Luminița Colopelnic și cu un mesaj-poezetă pe aceeași temă (Amnezia păpădiilor), transmis de poetul Radu Bata (stabilit în Franța). Iar sesiunea de autografe a lăsat amprente „înflorate” pe volumele oferite participanților.

                                                     Marin SLUJERU

— O capră, asta ești! Nota 3. Biologia trebuie învățată, nu frunzărită!
— Cum îl chema și cum arăta? mă întrerupe Violeta, sorbindu-mă din priviri și sprijinindu-și bărbia în podul palmelor. Deasupra ceșcuței cu ceai verde din care ies aburi de muguri de bambus, cu fața albă, părul prins deasupra capului în două creioane, văd o gheișă. Nu întotdeauna am chef să mă întorc cu treizeci de ani în urmă, la anii de școală, am atâtea momente stânjenitoare și, cu mintea de acum, le-aș retrăi altfel. Dar, pe unele, pe unele le-aș păstra exact așa cum s-au petrecut.
— Nu mai știu decât că era înalt. În schimb, îmi amintesc bine că, stând în fața celor treizeci de colegi, rușinată până în vârful urechilor pentru răspunsurile care mi-au rămas în gâtlej, blocate de privirea strivitoare, mă simțeam și mai mică. Apoi, în drum spre banca din ultimul rând de la fereastră, m-am oprit o clipă, o clipă unică în care i-am privit pe colegi și i-am transformat pe toți în capre. Erau, așa cum văzusem la bunici, capre curioase, agile, capabile să deschidă ușa țarcului. Așa că m-am răsucit pe călcâie și am găsit cel mai scurt drum spre ieșire.
— Grozav! Aș vrea să am și eu curajul ăsta uneori.
— Nici eu nu-l aveam. Eram un metru patruzeci de timiditate și visare. Într-a patra, noul profesor de sport, în timp ce ne alinia după înălțime, m-a întrebat: Numele? Velker. Cu v simplu sau dublu? Cu dublu simplu, i-am spus, în timp ce el, în hohotele de râs ale colegilor, m-a așezat la coadă. Și am rămas Dublusimplu.
— Doar de ei nu-ți plăcea?
— Mai era doamna de istorie care adormea spunând lecția și, din cauza lentilelor ondulate, nu îmi dădeam seama când se trezea și mă punea să continui, apoi domnul de fizică Taci? Dormi pe tine ca ursu-n hibernare, domnul de matematică: tangentă de 60 de grade? Ăăă… Stai jos, doi, n-ai învățat. Am învățat, vă spun acum. Prea târziu, a plecat baba cu colacii. Ultimul a fost profesorul de folclor împotriva căruia am făcut grevă: întârzia, nu ne citea lucrările, parcă mereu avea altceva mai important de făcut. Pentru studenții cu pretenții de viitori profesori, comportamentul era inadmisibil. Decanul, sobru, ne-a ascultat pe holul impunător al facultății și, la sfârșit, ne-a spus doar atât: când un om se află pe marginea prăpastiei, voi îi dați un bobârnac?
— Adică?
— Nici eu nu am înțeles atunci. Dar acum știu că dascălul este și el om, cu defecte, cu probleme pe care unii pot doar să le ascundă, nu să le și rezolve. Puțini sunt fericiți. Profesorul de folclor tocmai își pierduse soția, după ani în care au fost ajutorul potrivit unul pentru altul și marea iubire. În acel moment, el avea altceva mai important de făcut: să își trăiască tristețea, iar noi aveam tot timpul din lume să devenim.
— Prea trist. Cu capre nu mai ai? întreabă fiica mea, descrețindu-și sprâncenele. Zâmbim, ne facem cornițe din degetele arătătoare, apoi ne întindem mâinile peste masă, una spre alta, într-o strânsoare prietenească. Pe vremea ta nu era un profesor cool datorită căruia ești așa acum?
— Chiar mai mulți. Unii profesori dăruiesc enorm, elevul ia ce se potrivește cu sufletul sau cu prelungirea lui. Cool erau profesoara de română, care prefăcea sala de clasă într-o scenă cu reprezentații felurite, madame care ne vorbea despre eleganța francezilor, uneori dovada fiind pantofii pe care și i-a luat de la Paris și povestea lor, poveste la care eram mai atenți decât la folosirea conjunctivului sau cea de psihologie care nu se sfia să apară în toată splendoarea ei de îndrăgostită, fredonând, în pauzele dintre idei, piese de Beatles. De dragul ei, învățasem și noi, pe de rost, Yellow submarine.
Însă cea care mă făcea să urc în cele mai ascunse cotloane ale sufletului era doamna Bucurescu. O văd și acum intrând la prima oră din clasa a cincea, cu o furcă mică de metal și un instrument voluminos care aproape o acoperea. Nu știam că furca se numește diapazon, ne imaginam că e cea care ne va ține tăcuți smirnă. Nu știam ce e o harpă, dar când, așezându-se pe scaun în fața noastră, a început să cânte, eram convinși că nu vom uita niciodată. Urmăream, cu sufletul la gură, degetele ei alunecând pe corzi, părul negru curgându-i în valuri până aproape de brâu. A vorbit puțin la prima oră, dar parcă o cunoșteam de-o viață. Cu atâta naturalețe și-a dezvelit sufletul, încât niciodată, după aceea, nu am ezitat să cânt în fața clasei, unde mă chema nu ca să îmi arate ce nu știu, ci ca să mă obișnuiesc cu scena. Când greșeam tonalitatea melodiei originale, mă avertiza cu vorbe atât de calde încât cea potrivită mi se așeza singură în gâtlej. Apoi, prin zâmbetul încurajator și felul în care-și mângâia părul, mă făcea părtașă la o mare sărbătoare. Cu fiecare instrument la care ne cânta, ne descopeream într-o altă lumină și învățam chemarea mării, trilul ciocârliei, sentimentul patriotic, aplauzele. În clasa a opta, ne-a oferit tuturor o casetă. Aici sunt zilele și nopțile mele, aici sunteți voi, ne-a spus. Apoi, o vreme, nu a mai venit. Intra câte un profesor care avea o fereastră. A răpus-o un cancer fulgerător, dar, cu ultimele puteri, a realizat acea casetă și continua să ne învețe. Datorită ei, devenisem un metru și jumătate de sensibilitate și curaj.
Draga mea, un dascăl nu pleacă pur și simplu, el rămâne până când trupul și scaunul devin o singură formă țeapănă, dar vorbitoare. În școală, se vorbește prea puțin despre iubire. Online, și mai puțin. Avem sarcini, drepturi și obligații, regulamente și programe de respectat. Avem cincizeci de minute de predat, fixat, evaluat. Asta înseamnă cincizeci de minute de iubit.

prof. Luminița COLOPELNIC

22 Septembrie 2020, Sighetu Marmației

170 de pachete de alimente sunt distribuite, începând de astăzi, persoanelor vulnerabile din județul Maramureș, într-o amplă acțiune derulată de către Serviciul de Ajutor Maltez în România. Acțiunea este parte din planul organizației de a susține persoanele afectate economic de criza COVID-19, ale cărei efecte devin tot mai pregnante în rândul categoriilor sociale defavorizate.
Distribuția pachetelor se va finaliza până la sfârșitul săptămânii, cu ajutorul echipelor de voluntari maltezi din județ. În total, un număr de 85 de persoane vor primi de două ori acest ajutor constând în alimente de bază precum făină, ulei, zahăr și alte produse. Beneficiarii sunt în principal persoane în vârstă, pensionari cu venituri foarte mici, dar și persoane cu dizabilități sau familii sărace cu mulți copii.

„Se vorbește foarte mult despre impactul medical al pandemiei, dar prea puțin despre oamenii care fie și-au pierdut locurile de muncă, fie au rămas fără susținere în urma acestei crize COVID-19”, spune Tischler Ferenc, secretar general al SAMR. „În cazul a mii de vârstnici, această criză a însemnat adâncirea stării de sărăcie și acutizarea problemelor sociale cu care deja se confruntau. Una dintre cele mai vulnerabile categorii din România a trebuit să înfrunte perioada de carantină cu venituri mici și într-o stare de izolare socială aproape totală”.

„Ajutorul oferit celor 85 de maramureșeni este posibil mulțumită unei finanțări pe care SAMR a obținut-o din partea The Global Fund for Forgotten People și ne-a fost acordat ca o recompensă pentru curajul voluntarilor de la Sighetu Marmației de a lupta împotriva noului coronavirus, de a ieși pe teren și a ajuta persoanele afectate. Pachetele vor fi distribuite în Sighetu Marmației și în satele în care avem voluntari activi: Sarasău, Călinești, Văleni, Rona de Jos, Rona de Sus și Coștiui”, ne-a declarat Luminița Colopelnic, conducător al sucursalei de la Sighetu Marmației.

Alte acțiuni similare au fost la Târgu Mureș și sunt programate, în perioada următoare și în Cluj-Napoca unde zilnic 120 de vârstnici sunt sprijiniți cu o masă caldă, numărul total al beneficiarilor ajungând la 455. Valoarea totală a alimentelor distribuite se ridică la peste 20.000 de dolari.

Încă de la debutul crizei COVID-19 în România, Serviciul de Ajutor Maltez a reușit să mobilizeze importante resurse financiare și umane pentru a fi alături de persoanele vulnerabile. În perioada martie – mai, filialele și sucursalele malteze din România au ajuns la persoanele aflate în situații de risc de peste 100.000 de ori, distribuind aproape 80.000 de pachete de alimente și produse de imediată necesitate, oferind, în același timp, și servicii sociale de susținere.

Înființată în 1991, organizația are, în prezent, 17 filiale în întreaga țară, derulând programe în beneficiul persoanelor aflate în nevoie: vârstnici, bolnavi, persoane cu deficiențe, copii din familii defavorizate și alte grupuri defavorizate. Voluntarii SAMR se implică constant pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie , să ducă o viață demnă , fără să țină cont de etnia, religia, sexul sau apartenența politică a acestora, militează pentru respectarea valorilor creștine, promovează cultura și respectul între oameni și construiesc spiritul comunitar.

Comunicat de presă

― Hai, măi, caporale, dă-te odată! Topoganul e pentru toți copiii! Tu numai stai acolo și vorbești.
― Vezi că nu știi? Nu se zice topogan, ci tobogan.
Când erau mai mici, Marian era cunoscut între copii ca șeful de șantier pentru că îi punea pe ceilalți să sape în groapa cu nisip, să grebleze, să aducă apă cu găletuța și să i se adreseze politicos. Porecla de caporal i s-a atribuit recent, după istorisirile interminabile din vârful toboganului despre războaiele de cucerire ale lui Napoleon. Nici setea de explorare, nici cutezanța, nici geniul, nici măcar amestecul perfect de lumini și umbre, nimic nu-i e străin și se vede că e mândru de asta. Acum, simt că lui Marian îi pare rău că iar l-a corectat pe Adi, dar nu se poate abține. La el în cartier, atâta timp cât va fi cel mai mare dintre copiii care vin în parc, nu va permite cuvinte stâlcite. Ca să îi poată corecta în cunoștință de cauză, a început să citească Mic dicționar enciclopedic. Când obosește, recitește câteva pagini din Omul cu masca de fier, romanul lui Dumas. Cu dicționarul, s-a poticnit la litera o, mai exact la cuvântul olog care îi amintește de ziua în care copiii l-au tachinat, iar el s-a enervat așa de tare încât a sărit de pe tobogan și a nimerit cu piciorul într-un cui ruginit. Zile la rând a umblat șchiopătând, chiar și după ce durerea trecuse. Poticnirea durează de ceva vreme și începe să ne îngrijoreze pe amândoi. Trebuie să găsească o motivație să continue lectura deoarece și-a făcut din asta un fel de misiune, de datorie față de mama lui și față de limba română. Amintindu-și de această datorie, Marian continuă: „Adi, mai pune mâna pe carte!”
― Astea nu-s vorbele tale! Așa-ți spune ție mama? Ups, scuze, iar am uitat că n-ai… zise alintat și își acoperi gura cu mîinile murdare, ignorând cu totul prezența mea la o distanță moderată.
― Am, dar nu-i aici! Și tu n-ai… altceva, zise Marian și se așeză în vârf cu brațele încrucișate pe piept.
― Altceva, ce? întrebă Adi, apropiindu-se de tobogan cu mâinile în șold și țintuindu-l cu privirea, până când se văzu nevoit să o coboare din pricina soarelui care îl orbea.
―Tu n-ai… și își încleștă gura de ciudă că nu-i venea un cuvânt salvator, dureros, sfredelitor. Tu n-ai suflet! zise deodată, sperând să aibă efectul pe care l-a avut asupra mea.
De când Irina a plecat la muncă în Italia, Marian doarme într-o cameră cu mine, într-un pat supraetajat. Mobila anticipează venirea pe lume a unei surioare, de aceea e jumătate oranj, jumătate albastră. Cel mai mult îi plac lui Marian sertarele și dulapurile care se deschid cu fluturi ornamentali. Și mai ține la dulapul mare lipit de pat care i-a adus scăparea atunci când, în nopțile bântuite de stafii, de oameni negri și păianjeni otrăvitori, făcea pe el de spaimă. Iar mama nu era acolo să-l ierte. Eu, neștiind cum să reacționez, îl ironizam, îl tratam ca pe un papă-lapte și îl obligam să se comporte bărbătește. Până la urmă, cu ajutorul unui psiholog, a scăpat de stafii și alte arătări nocturne.
De câteva săptămâni, Marian și-a făcut un prost obicei: aproape în fiecare seară, după ce vorbește cu mama la telefon, după ce eu îl învelesc, urc în patul de deasupra și ajung sub pătura îmbietoare, îmi cere un pahar cu apă. Să coboare pe întuneric îi e teamă. Nu mai știe nici el de ce sau de cine. Să se culce însetat nu dorește. Seară de seară, el cere, eu îl servesc rugându-l, de fiecare dată, să bea apă înainte de a se așterne liniștea. Într-una din seri, obosit, pe jumătate adormit, l-am refuzat.
―Ți-am spus de atâtea ori: bea apă la cină, bea înainte de culcare cât ai nevoie, dar nu mai striga după ce aproape am adormit!
―Te rog frumos, pentru ultima dată, să îmi aduci un pahar cu apă, îmi zise el cu glas mieros.
―Așa spui mereu. Ei, uite, în seara asta nu îți aduc, i-am răspuns cu fermitate.
―Te rog, tati! Nu îmi aduci? insista Marian.
―Nu!
―Tu n-ai suflet! Vezi, dacă eu aș fi fost tatăl tău, eu ți-aș fi adus. Și s-a întors cu fața la perete.
Am stat câteva secunde, m-am răsucit, am bombănit, dar m-am ridicat din pat și i-am dus paharul cu apă.
Nu, de data asta, nu avu același efect. Adi continua cu aceeași înverșunare:
―Și Adela a zis că ești orfan și schilod. Așa-i, Adela?
―Ți-a zis ție Adela asta? și se ridică în picioare cu pumnii strânși. Mincinosule! Pistruiatule!
― Schilodule!
― Nu mai înjurați ca birjarii! interveni Adela, o fată cochetă, cu un cangur de pluș în brațe. Vreau și eu să mă dau!
― Fetițele nu se dau pe tobogan! Vrei să-ți murdărești rochița roz cu volănașe? De data asta, Marian era cel care se alinta. Fetițele se plimbă cu căruciorul, uite, acolo pe aleea cu trandafiri și se fac că-s îndrăgostite de tatăl copilului.
― Sunt singura fată din bloc, nu-mi place să mă plimb singură. Și când mă voi îndrăgosti, ca să știi, va fi de-adevăratelea!
―Atunci îți dau o veste bună, zise Marian: nu mai ești singura fată din bloc. Am auzit că s-a mutat la etajul unu o fată de șase ani, dar va repeta clasa zero, deci nu poate fi mare brânză de capul ei.
După șapte ani de muncă în Franța, părinții Alessiei, noii vecini de la etajul doi, încă visau să își întemeieze un cămin printre străini, iar fata, isteață, începuse școala, cot la cot cu micuții francezi. La câteva luni de la înscriere, după ce Alessia se acomodase cu severitatea dascălilor, cu rigiditatea sportului de performanță, cu luările peste picior ale colegilor de fiecare dată când un sunet ușor diferit dădea naștere unor noi înțelesuri, căzuse din cer pandemia. Bătrânii lor rămași în țară au fost primele pietre care s-au rostogolit din fundația șubredă de pe meleaguri străine. Alessia încercase să țină pasul cu lecțiile care veneau zilnic pe email, dar grădina bunicii, chiar dacă se afla în centrul orașului, o ducea cu gândul departe de adunări și dialoguri plicticoase. Se trezea gândindu-se la colegii ei: René, Guillaume, Marguerite, Yvonne, Albert… și încerca să nu-i uite. Aveau nume atât de frumoase! În van încercară părinții să o pună cu burta pe carte. Înainte, de câte ori venea la bunica, era vacanță, erau cireșe, corcodușe sau cadouri, spiriduși și Moș Crăciun. Casa și grădina bunicii erau raiul pe pământ, iar școala era undeva la polul opus și aștepta, vorba bunicului ei, să fie unsă cu slănină s-o mănânce câinii. Părinții Alessiei deveniră conștienți că, în izolare, fata acumulase multe goluri pe care ei nu știau cum să le umple. Că va fi în țară sau în străinătate, clasa zero trebuia reluată. Și mai deveniră conștienți de un lucru: nimic nu le garanta un septembrie altfel decât acel martie pe care-l lăsară în școală, într-o sală luminoasă și pustie. Cum oamenii de la oraș se mutau la țară, convinși deodată de puritatea aerului de acolo, prețurile apartamentelor scăzură. Așa s-au gândit să facă o investiție din banii câștigați în șase ani de călcat hainele unora și de întreținut piscinele altora și să cumpere acest apartament într-un bloc la poalele Solovanului, înconjurat de verdeață și cabinete medicale private la tot pasul. Cel puțin așa am înțeles eu din spovada vecinului în timp ce doi băieți și nevastă-sa urcau accesorii în apartamentul cumpărat mobilat.
― O anabetă! concluzionă Adi.
― A-nal-fa-be-tă! Măi, Adi, nu mai folosi cuvinte pe care nu le știi! Vrei să nu mai fim prieteni?
― Serios?! interveni Adela. Voi doi prieteni? Mă sparg de râs. Iar tu, ca de obicei, stai acolo și, de sus, te dai cu părerea despre toți. Ești un înfurumat, un în-fumurat! Ar trebui să știi măcar atât: că fetele au întotdeauna prioritate, așa că lasă-mă să mă dau!
― De când au bâlbâitele prioritate? Și, apropo, părerea mea e că ar trebui să-i facem o primire, s-o intimidăm cumva, să treacă un test.
― Știi măcar cum o cheamă?
― Ce contează? Are șase ani și asta spune tot. E cu un an mai mică decât voi, iar eu sunt cu doi ani mai mare decât ea. Eu zic să-i lăsăm un șoricel mort pe prag.
― Asta e urât-urât, făcu Adela, scuturându-și capul a dezgust. E scârbos! E grețos! E…
― Bine, bine, am înțeles ideea. Voi, fetele…
― Eu am vrut să mai fie o fată în bloc și să devenim prietene. Adi, spune și tu ceva!
― Mie mi-ar plăcea să-i pun gumă în păr. Mai ales dacă are părul lung și …
― A, de asta ești tuns periuță? Și tu ai pățit-o! Ha, ha, ha!
― Adela, nu mai râde! Știi ce dureros e?
― Știu. De ce crezi că port mereu două codițe împletite? Caporale, ce faci, te dai sau nu? Cangurul meu vrea și el să se dea.
― Încă nu. Îmi place să reflectez de aici de sus. Aerul e mai curat și mă concentrez mai bine.
― De atâta stat pe tobogan, în fiecare zi, ți s-au găurit pantalonii, spuse Adela enervată la culme că nici cu cangurașul nu a reușit să îl înduplece.
― Nu e asta, zise Adi, așa umblă el. Ai uitat că mama lui nu e …
― Ia, mai lasă-mă! strigă Marian acoperindu-l. Știu ce am să fac: am să-i pun pe prag pantalonii mei scurți găuriți. Uite, acum îi dau jos.
Și, învârtindu-i pe degetul arătător ca pe-un trofeu, alunecă tot chiuind la atingerea pielii de toboganul încins și o luă la fugă în chiloți spre bloc. Devenind, în sfârșit, conștient de prezența mea, se roși până în vârful urechilor. Niciunul dintre copii nu îndrăzni să râdă până nu-l văzu dispărând în spatele ușii cu interfon.

                                                                                                     *
―Pe fata care se dă în leagăn, n-am mai văzut-o pe-aici, zise Marian ca pentru sine. O fetiță slăbuță, în tricou și pantaloni scurți albi, cu teniși albi, imaculați, cu pălărie albă, de sub care ieșeau câteva șuvițe de păr blond și creț, se dădea în leagăn ca o lebădă pe ape. Eleganța și echilibrul fetiței îl scoteau din sărite. Așa cum fredona Sur le pont d’Avignon, prea părea în largul ei. Și, întorcându-se spre Adi, zise: Hai să-i dăm de înțeles cine-i șeful!
― Chiar așa! răspunse Adi, bucuros că poate fi de ajutor.
― Hei, îi zise de îndată ce se apropie suficient de mult din lateral, n-ai văzut ce scrie la intrarea în parc?
― Nu. Ce scrie? întrebă fetița calm, dar încetinind legănarea și băieții fură surprinși de scânteierea de argint a dinților săi înveliți de aparat dentar.
― Scrie că leagănul e proaspăt vopsit, zise Marian uitându-se fix în ochii ei albaștri ca marea pe-nserat.
― Fir’ar! zise scurt fata și sări din leagănul în balans ca și picurată cu ceară. Băieții, zâmbind malefic, îi luară locul înghesuindu-se, împingând din fund și din picioare până când Adi, pe punctul de a cădea, renunță. Își amintiră că făcură farsa pentru a vedea reacția fetei și, potolindu-se, o cercetau cu privirea. Se așteptau ca fata să se enerveze, să se smiorcăie, să-i facă în toate felurile, dar ea nici poveste. Se întoarse și, observând două bare metalice care legau toboganul de leagăn, își puse pălăria pe o băncuță, reveni, fixă bara de jos cu privirea, se dădu puțin în spate și apoi, înaintă în fugă, sări în sus și se prinse cu brațele de ea. Își luă avânt, săltă pe cealaltă, mai înaltă, și se dădu peste cap de două ori, ținându-se strâns de bară și inversând la un moment dat, poziția mâinilor. A treia oară rămase cu picioarele în sus perfect paralele, apoi trecu pe bara joasă, se învârti și acolo o dată cât să facă o sfoară în mijlocul cerului, apoi ateriză la câțiva metri în față în groapa cu nisip. Se întoarse la timp ca să vadă patru ochi căscați de admirație:
― Uau! reuși să îngaime Marian, apropiindu-se de ea cu Adi deodată. Cum ai spus că te cheamă?!
― Alessia, zise fata gâfâind.
― Eu sunt Marian, zise caporalul, și el e Adi.
Adi vru să-i întindă mâna, dar Marian îi dădu cu palma peste ceafă și îi spuse:
― Acum nu se mai dă mâna! E mai mișto să ne atingem coatele. Și își atinseră toți trei coatele și zâmbiră.
― Alexia, mai știi și altceva să faci? întrebă Marian încă sub efectul a ceea ce văzuse.
― Alessia, te rog, nu Alexia. Să vă arăt stând în mâini cădere-n pod? Sau, și mai tare, dacă am găsi o bârnă, v-aș arăta roata țiganului. De exemplu, pe conducta de acolo… și se porni spre blocul vecin.
― Stai, asta trebuie s-o vadă și Adela! zise Marian zbughind-o spre ușa cu interfon. Tot aici ești, tată? Ai văzut și tu?

                                                                                                         *
― Și ce ți-a plăcut în Franța? întrebă Adela în timp ce stăteau toți patru pe iarba de lângă bloc și mâncau din corcodușele aduse de Alessia. Din când în când, câte o mămică îngrijorată striga la ei, de la geam sau de la balcon, să nu se apropie prea mult, să păstreze distanța. Fără să-și dea seama, după câteva minute, începeau să formeze un cerc tot mai mic.
― Mi-a plăcut că mama mă lua cu ea la servici. Când călca lenjeriile de pat, mă ascundeam sub masa de călcat ca într-un cort și, cum valurile de bumbac alb înflorat se mișcau, îmi imaginam că stau sub zăpada de acasă din care ies ghiocei. Apoi am început școala și n-am mai mers…
― Bine, insista Adela, dar nu ți-a plăcut ceva de-al lor, o brânză, că am auzit că au o grămadă sau, nu știu, altceva, așa, mai franțuzesc…
― Acum nu îmi amintesc decât că mi-era dor de corcodușele astea din grădina bunicii și nu găseam. Îmi dădeau caise.
― Caisele sunt mai dulci decât corcodușele, se băgă Marian în seamă. Astea sunt dulci-amărui și, în timp ce se strâmba de noutatea gustului, observă că Alessia avea ochii mamei lui. Oare ei îi plac corcodușele?
― Da, încuviință Alessia, dar astea scad colesterolul.
― Ce-i ăla colestelor? N-am mai auzit, recunoscu Adi.
― E o chestie pe care o măsoară bunica și, când o ia razna, o vreme mănâncă numai corcodușe, înțelegi?
― A, înțeleg, zise Adi, deși nu cred că înțelegea. Și când te-ai întors în România, continuă el, ce ți-ai adus din Franța, așa, de amintire?
Caporalului nu-i venea să creadă că Adi pusese întrebarea care și lui îi stătea pe limbă. Uitându-se când la mica gașcă de până acum, când la fata asta nouă, aterizată de pe altă planetă și totuși de aici, de aproape, îi simțea mai puțin răi, mai puțin dușmani. Și se gândi că ceea ce simțea pentru Alessia se cheamă recunoștință, dar nu era sigur. Trebuia neapărat să ajungă la litera r.
― Mi-am adus-o pe Jolie, zise Alessia ca și cum era evident pentru toată lumea.
― Cine e Jolie? întrebă Adela curioasă.
― Jolie e o pisică siameză, foarte inteligentă, curioasă și aventuroasă.
― Doar atât? insistă Adi. Ai stat în Franța atâția ani și ți-ai adus o pisică și atât?
― Cum doar atât? Jolie e mai scumpă decât tot aurul din Paris. Mititica, prin câte a trecut: paisprezece ore la vamă, apoi două săptămâni în carantină și fetiței îi dădură lacrimile.
― Bine, bine, zise Marian, deci tu te-ai dus în Franța să o vezi pe maică-ta cum calcă, să te înscrii în clasa zero, să te gândești la corcodușele bunicii și să îți cumperi o pisică. Păi, toate astea puteai să le faci și aici.
― Exact, zise Alessia, ștergându-și ochii cu o batistă călcată și brodată pe care și-o scoase din buzunarul de la pantaloni. Mă duc s-o aduc pe Jolie să ne jucăm leapșa cu ea! Și fugi să sune la interfon.

                                                                                                            *
Când se întoarse cu fuiorul de blană argintie într-o mână, Adi și Adela săriră să-l mângâie. Alessia îl dădu lor în grijă și se apropie, puțin emoționată, de Marian. Scoase cealaltă mână de la spate și i-o întinse. În punga de cadouri, Marian își recunoscu pantalonii scurți, erau cusuți și călcați. Îi mulțumi cu un zâmbet stângaci și, curios, scoase cartea pe coperta căreia scria Mic dicționar de nume proprii străine. Se uită la cuprins: 263 de pagini. Uau! și ochii lui verzi căpătară brusc străluciri de smarald.
― Ți-o dau de tot. Eu am terminat-o. Alessia: protector al oamenilor. Ce zici, caporale, am trecut testul?

Luminița Colopelnic