PoetikS – Mădălina Danci

Curcubeu

Mi-am urmat calea și am ajuns într-o pădure.
Animalele sunt libere.
Zboară pe cer un stol de păsări călător.
Mirabil, poate am plănuit cândva să ajung aici.
Am împlântat crucea în pământ și m-am pus lângă ea.
Am sperat să rămân înconjurată de trandafiri până la final.
Dar n-am ținut cont de timpul care trece și am negat că florile se ofilesc.
E noapte și plouă.
Stelele cad în ocean.
Furtună.
Mi-am zis că toate trec.

Am stat și am așteptat.
O furtună nu e permanentă.
Nu mă înalță doar zilele cu soare.
Ploaia curăță pădurea.
Acalmie.

La finalul ploii învie flori pe care le credeam moarte.
Se apropie dimineața.
Cerul devine senin.
Nu există conceptul de mai bine.
Nu există timp.
Totul e iubire.
Totul e armonie.
Am ales ce am vrut să fiu până m-am trezit.
Mi-am dat seama că basmul nu are un final.
Se desfășoară încontinuu.
Toate trec.
Ceea ce contează rămâne.

E ușor să las factorii externi să mă definească.
Mai ales cei traumatizanți.
Mă definesc doar dacă-i las.

Mădălina DANCI,
clasa a XII-a F, CNDV

foto: pinterest




După stele, zeii plâng… (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Mi-am maturizat sentimentele și am crescut prin persoana lui. Cred că am ajuns să-l iubesc din prima clipă în care l-am văzut pentru că a avut legătură cu fiecare text pe care l-am scris și mi-a dat impresia că o să-l cunosc mult mai bine după ce vorbim. Am crezut că prin banale conversații o să ne atașăm mult mai tare și o să ne fie greu să ne uităm. N-am renunțat la noi pentru că ne-am iubit și ne-am purtat în suflet indiferent de locurile în care am mers. M-am concentrat pe ceea ce am simțit. Am trăit o viață minunată alături de el. Cu bune și cu rele… eram noi, asta conta. Nu mai era nevoie să-l impresionez pentru că el mă accepta cum eram. Cred că nici eu nu m-am iubit așa mult pe mine însămi. Timpul a trecut și cu toate astea nu m-am gândit nici măcar o clipă că va muri. Brusc, nu mai era… Am ajuns să-l cunosc mai bine după ce s-a oprit din a mai vorbi cu mine, și așa am început să mă cunosc și pe mine.

Eram îmbrăcată în negru, amintirile îmi provocau doar lacrimi amare și ochii îmi rămâneau pierduți în pozele cu el. În fiecare dimineață aveam migrene colorate și stări de leșin, am slăbit și am plâns mult. Dar asta a fost cea mai necesară experiență, chiar dacă eram bătrână, am mai putut crește ca om. Am crescut ca om printr-un moment de nefericire. Nu mai aveam habar cine eram la un moment dat și asta mi-a produs o frică imensă. Am ajuns să nu știu cum e bine să mă comport cu oamenii. Aveam atacuri de panică și anxietatea s-a produs inevitabil. Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce spun. Nu am ajuns așa din simplul motiv că omul pe care l-am iubit a murit. Am ajuns așa pentru că am rămas singură. Când eram lângă el eram prinsă într-un vis și o scenă de film. Când am rămas singură am devenit prizoniera minții mele. Oamenii mereu m-au privit și au văzut ceea ce au vrut. Nu știu dacă el m-a văzut cu adevărat și nici n-am nevoie să știu asta. Aș schimba multe, dar nu pot da timpul înapoi. Cu toate astea… nu mă mai simt văduvă, el încă se află în sufletul meu la fel ca toți oamenii care au trecut prin viața mea.

Oamenii care m-au făcut să privesc lumea altcumva, m-au învățat să iubesc și m-au făcut să mă iubesc. Prin relația cu el voiam să mă schimb, iar la final am ajuns să mă accept. În clipa în care a plecat a luat cea mai mare comoară: prezentul pe care îl puteam împărtăși în continuare. Prezentul meu are tragedie și fericire, iar cel mai important lucru e că am ajuns să-l trăiesc cu adevărat. Experiența acumulată până la vârsta pe care o am nu m-a făcut mai înțeleaptă, m-a făcut mai confuză în legătură cu multe aspecte și abia acum am realizat că am atras ceea ce a fost necesar, nu ceea ce am vrut. Am ajuns să mă iubesc pentru că mi-am asumat trecutul.

Cine sunt acum? Poate o bătrână tristă blocată în tinerețe sau poate o căutătoare de adevăr în oameni. Oameni care acum preferă să renunțe la alți oameni în loc să schimbe ceva, în loc să se dezvolte preferă să rămână în zona de confort și să trăiască o viață perfectă din punct de vedere social, cu o familie frumoasă și cu o slujbă bună, dar asta nu cred că produce cu adevărat fericirea.

Avem aspirații și ne gândim la un viitor mai bun decât trecutul. Ne plângem de toate relele care ne-au fost făcute și nu vrem să ajungem într-un stadiu pe care-l considerăm inacceptabil. Pare că în noi domină ipocrizia și frica, poate de asta n-ar trebui să ne mirăm că rămânem fără valori morale și lipsa iubirii e prezentă în fiecare parte a zilei. Ura a devenit mai sinceră. Am să încetez să mă mai uit la cer, nu vreau ca într-o zi să mă uit în jos și să văd că și eu mi-am luat zborul. În noaptea amintirii ies suferințele la suprafață, dar gândurile le întunecă. Genii sau oameni comuni, de la o extremă la alta – toți alcătuim Geea și progresul e înlocuit de distrugere. Între a muri și amor căutăm o șansă fiind pictorii culorilor fără planșă.

După stele, zeii plâng, dar lacrimile curg prin ochii noștri.

Mădălina DANCI

clasa a XII-a F, C. N. ”Dragoș Vodă”

foto: Pinterest




Aripi în flăcări (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Blocați într-un colectiv de oameni
Agitați, căutători de valori materiale, speriați că poate mâine și viața dispare.
Trăim în neantul psihicului,
iar oroarea produsă duce către disperare.

Facem revoluție sau rebeliune?
Prinși între granițe sau teritorii?
Ieșim afară și începem să strigăm
Că suntem ființe fără viață
și ne-am săturat să luptăm
Cu noi înșine.
Nu avem libertate,
Putem striga cât ne țin plămânii,
Ne cheamă doar pământul
Căci ne aud numai străbunii.

Asta e vremea în care ne înconjurăm cu ruine,
Epoca de tablă în care o să apară a IX-a Cruciadă.
Mentalitățile au rădăcini adânci,
Nu poți să evadezi din iadul ce singur îl gândești,
Totul e întipărit încă din copilărie
Când observi oamenii care trăiesc în sclavie.
Resemnare, nu vreau să trăiesc prin răzbunare
Dacă te lupți cu sistemul pentru a face oamenilor bine
Te poți pierde pe tine.
Inima de penița lui Cioran mi-e zgâriată
Când văd mâneci lungi în zile însorite,
urme de la lovituri, sânge pe asfalt
și când din case se aud țipetele
Se rup corzile din inimă.
Să nu te judeci niciodată cât timp ești copil,
Viața e un dar, nu un chin.

Moartea definește viața,
Viața e definită de noi.
Oamenii nu vor să își piardă aripile
și se sinucid.
Tu, copil nenăscut, ai vrut să rămâi în Rai.
Noi rămânem prinși în Închisoarea Raiului – Terra
Unde fericirea și nefericirea fac parte din același joc corupt.

Mădălina DANCI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Sursă foto: Pinterest




Libertatea îți dă aripi! (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Adolf Hitler scria în cartea sa autobiografică, Mein Kampf, că, dacă vrei să rămâi la conducere, trebuie să menții țara în frică. Societatea ne condiționează. Ne pierdem principiile și ni se schimbă valorile. Societatea e la fel ca o închisoare, ne oferă „condiții rezonabile și siguranță”. În momentul în care dispar certitudinile pe care le-am primit, apare frica. Frica ne limitează la un mediu cunoscut, ne limitează orizonturile gândirii.

Suntem dezbinați și dresați încă din școala primară să fim concentrați numai pe ce ne separă. Se cultivă în noi sentimentul de mândrie, dacă rodim trufie, culegem robie. Suntem înconjurați de influențe, iar așteptările pe care le avem acoperă realitatea. Așa ajungem în închisoarea condiției umane unde uităm să fim umani. Ajungem în condiția tragică a omului strivit de frică și neliniște.

Sistemul nu o să se schimbe dacă nu ne schimbăm noi. Noi suntem cauza, iar viața noastră este efectul. Cea mai mare frică din lume este frica de părerea celorlalți. Dacă ne limităm la ceea ce spun cei din jur o să rămânem blocați la un anumit nivel. Trăim în turmă și ne etichetăm reciproc. Preferăm să generalizăm în privința oamenilor și căutăm mizeria fiecărui suflet chinuit.

Am creat o imagine – definiție pentru ceea ce înseamnă „frumos” și pentru ceea ce înseamnă „urât”. De ce să ne limităm la așa ceva? Dacă nu atingem un anumit ideal, apare frustrarea. Am ajuns să călcăm pe cadavre pentru a obține ceea ce ne dorim, de-aici și dezbinarea. Suntem inconștienți de forța pe care o avem dacă suntem uniți. Dacă am fi uniți prin conștiința colectivă majoritatea falselor valori ar fi nule, fiind fictive.

Doar în momentul în care exteriorul nu mai are efect asupra stării noastre am învins sistemul. Realizează că orice te afectează, orice supărare, orice frică constituie un potențial de evoluție. Dacă, în ciuda fricii, îți asumi riscul, înseamnă că ai curaj.

Când ai ieșit din sistem ai devenit un neadaptat, dar ești liber. Când sufletul tău se eliberează de condiționări, în tine se dezvoltă un soi de bunătate. N-ai cum să mai urăști oamenii, pentru că în tine se află doar iubire. Din clipa în care știi că ești absolut liber să fii tu însuți, viața începe să aibă o calitate dinamică.

Frica încătușează, libertatea dă aripi!

Mădălina Danci,
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”




CNDV-ista Mădălina Danci, în dialog cu regizorul Cătălin Saizescu și actrița Georgiana Saizescu

Mădălina Danci

În filmul „Scurtcircuit” (proiectat la Sighet sâmbătă, 26.05.2018, la Școala de Muzică, Sala „Monica Chifor”), regizorul Cătălin Saizescu a atins multe subiecte sensibile și interesante prin care a încercat să ne trezească la realitate. Filmul o prezintă pe Melania, o adolescentă care se „alege” cu o sarcină nedorită. Se regăsesc probleme sociale: lipsa educației sexuale din școli, sistemul de adopție deficitar din România, focalizarea unor jurnaliști doar pe subiectele de scandal, stereotipiile, diferențele sociale peste care nu pot trece oamenii, faptul că biserica este mult mai venerată decât spiritualitatea și noi nu observăm ceea ce contează – să fim uniți și plini de compasiune. Prin arta cinematografică, se evidențiază astfel, probleme sociale bazate pe fapte reale.

Am stat de vorbă, în exclusivitate, pentru site-ul www.salutsighet.ro, cu regizorul Cătălin Saizescu și cu actrița Georgiana Saizescu (rolul asistentei), prezenți la gala sigheteană a filmului „Scurtcircuit” (organizator, Rotary Club Sighet).

Cătălin Saizescu: Acest film este o ficțiune inspirată din realitate, ne-am documentat intens, am studiat tot ce a însemnat parte de dosare, de procuratură, ne-am întâlnit cu toți oamenii care s-au implicat direct mai ales în partea de reconstituire a tragediei pentru că am încercat să fim destul de obiectivi. Nu am luat direct legătura cu cei care au avut de suferit: cu părinții victimelor sau cu asistenta de la Giulești. Inspirația vine din faptul că ambii copii pe care îi am cu Georgiana: Maria și Matei, sunt născuți în aceeași maternitate. În momentul în care a apărut această catastrofă efectiv m-am simțit ca fiind unul dintre acei părinți care puteau să aibă copilul la terapie intensivă, am luat-o destul de personal și mi-am zis că acest caz trebuie spus exact așa cum e pentru că are mult mai multe valențe. Tocmai de aceea filmul e prezentat din punctele de vedere ale diferitelor personaje care au fost parte din aceeași situație.

Mădălina Danci: Credeți că prin aceste povești de viață ați putut „atinge” mai mulți oameni? 
Cătălin Saizescu: Noi am încercat un soi de manifest artistic. Puterea de schimbare și această „revoluție” ar trebui să se afle în fiecare din noi. Noi putem să ne schimbăm pe noi, degeaba încercăm să dăm întotdeauna vina pe alții indiferent că e vorba de politică, de administrație sau de orice altceva. Până la urmă, fiecare dintre noi ar trebui să ne schimbăm și să fim mai responsabili, așa putem să mișcăm acest mecanism ancrasat. Căci nu degeaba titlul filmului tradus în engleză, acest Fault Condition, duce și cu ideea la o stare de blocaj.

Mădălina Danci: Credeți că prin acest film puteți schimba mentalitățile adolescenților?
Georgiana Saizescu: Eu cred că da, sunt mulți adolescenți care au văzut filmul și mi-au spus că au rămas impresionați. Tinerii au descoperit anumite sentimente pe care le aveau și nu știau că le pot avea. Eu cred că tinerii sunt viitorul. 

Viața noastră e un dar. Am venit aici ca să fim noi înșine. Avem puterea să ne exprimăm.
Să fim aici, atenți, conștienți. Ne ridicăm prin recunoștință, iubire, gânduri, cuvinte și acțiuni bune. Risipim întunericul doar prin lumina pozitivității. Noi putem face o schimbare. Oamenii sunt adevărații revoluționari.

Autor, Mădălina Danci
clasa a XI-a F, C. N. Dragoș Vodă