Larisa

A venit primăvara și-n ochii tăi căprui,
păsările își fac cuib în părul tău
– în fiecare dimineață
te trezești de la cafeaua cu gust amărui
din somnul care-ți provoacă greață,
față de oameni păstrezi distanță
ca să nu mai ațipești
și să repeți la nesfârșit povești.

A venit primăvara și-n gândul tău de foc,
ți se așează pe buze eternitate
– în fiecare seară
se așează stelele pe trupul tău
gol
lipsit de ură și banalitate,
cred că-ți lipsește un joc
pentru că te-ai aprofundat în noroc,
în tunete și în noapte.

Gând de noapte bună

cu gândul
cu vântul
am învârtit pământul
mi-e frică că
sunt esență de nori
ca apa de ploaie
și mă întreb
de ce sunt pe pământ
oare
ca să las în urmă
mai mult decât am luat?

Poezie la prag

De-ar fi să ningă mâine
eu plec,
tu pleci,
nici umbra nu rămâne.
Rămâne doar distanță
între idei și atitudini
pentru că
suntem culori în apă,
trecători prin minți,
stagiari în nori,
palizi
ca vara luminii trecătoare.
Măcar ne revedem
la final de lună
într-un răsărit de soare.
Am fantezii cu tine
în limba abracadabra
hai să
lăsăm umbrele să se îmbine
la final de lună.
Ești excesul meu de iubire
îmbrăcat în nuanțe de iarnă
care mă încălzesc
ca o ploaie de vară.

Mădălina DANCI
studentă, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

Cu mai mult sau mai puțin simț estetic ne exprimăm stilul de viață în mediul online, fie prin haine, machiaj, melodii sau citate. Ne formăm o imagine care ne reprezintă, sau nu, și așteptăm să fie aprobată de cei din jur. Zilnic avem parte de experiențe și, din păcate, ne-am obișnuit să le încărcăm pe o platformă de socializare, să le arătăm oamenilor de pe internet ce facem și cum suntem. Vrem să fim credibili în mediul online, să avem o influență și să fim admirați.

Momentul în care ne deconectăm din online nu există deoarece mereu purtăm în minte o grijă a aparențelor; ne putem șterge orice platformă pe care a existat numele nostru, dar e inutil dacă libertatea e recâștigată prin detașarea noastră de păreri, atât pozitive, cât și negative. Încercăm să ne păstrăm imaginea formată în mediul virtual și, de cele mai multe ori, încercăm să o amplificăm în mediul real. Suntem responsabili de ceea ce oferim, fără îndoială, dar există și o dorință de a fi responsabili inutil de o imagine care nu e de fapt a noastră. De ce vrem să fim credibili în online? Pentru că avem nevoie de aprobare. De ce căutăm validare în online? Pentru că în online poți să fii cine vrei, când vrei și cum vrei. Chiar și așa, imaginea reală și imaginea virtuală nu au și nu o să aibă o legătură profundă, tot ce-i material stă la suprafață.

Oamenii caută zilnic pozitivitate și aprobare, doar un om lipsit de încredere o să-și amplifice negativitatea acumulată prin mai multă ură către sine și către alții. Totuși, mediul online este pentru toți oamenii, fiecare se exprimă când vrea și cum vrea. A trecut o perioadă lungă de timp în care stăm în case, și evident, pe internet. Ne-a copleșit statul în casă, dar nu și internetul. De ce? Fie că suntem credibili sau incredibili, suntem greu de dezobișnuit de obișnuit.

Din păcate, sau nu, internetul a devenit ceva obișnuit.

Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

Problema principală e că nu știm când să vorbim și când să ne ținem gura închisă. Dacă n-ai o opinie pentru care ți-ai risca demnitatea, alege tăcerea. Dacă ai o opinie care nu-ți aparține, nu o împărtăși pentru că nu ai putea să o duci departe. Dacă ai de gând să spui ceva elevat când nu-i cazul, mai bine taci. Dacă simplitatea e apreciată vizual, de ce alegem să ne complicăm verbal? Dacă nesimțirea nu ne complimentează imaginea, de ce ne rostim opinia care e posibil să jignească un om? De ce țipăm când suntem furioși? De ce nu tăcem când vorbește cineva? Dacă totul stă în firea noastră, e greșit să zicem ce avem pe suflet?

Am citit în copilărie o carte legată de limbajul verbal. Dacă ne imaginăm că vorbele pe care le rostim vin dintr-o baghetă magică și pot influența atât starea, cât și destinul unui om, am vorbi sau am tăcea mai mult? Am critica sau am lăuda? Dacă i-am privi pe alții cum vrem noi să fim priviți, am prefera să fim orbi. Conversația este o excelentă școală de retorică. Printre persoanele cultivate dezvoltăm ,,arta vorbirii”. Să asculți cu atenție ce se spune, să folosești un limbaj ales, analizându-te cu simț critic, este cel mai bun mijloc de a-ți îmbogăți vocabularul și a-ți lărgi posibilitățile de exprimare. Am observat că din cauza unui vocabular sărac, semn al lipsei de cultură, majoritatea oamenilor adoptă ticuri verbale și lasă baltă o discuție abia începută sau se refugiază în expresii precum: ,,Înțeleg, e foarte adevărat!”, ,,Așa e viața!”, ,,Așa e lumea!”. Total banal! De cele mai multe ori n-au niciun sens aceste expresii, sunt doar vorbe goale. Dar într-o societate, gesturile sunt, de multe ori, mai importante decât cuvintele. În tot ceea ce facem în societate, important este să avem simțul măsurii.

Exemplul clasic prin care psihologii demonstrează dificultatea de a te exprima fără a recurge la semne este cel al scării în spirală pe care trebuie să o definești în puține cuvinte. Din o sută de persoane cărora le-am pune întrebarea, abia zece ar reuși să răspundă fără să schițeze în aer un tribușon ascendent. Limbajul nonverbal e considerat mai important pentru că gesturile pornesc din subconștient. De cele mai multe ori ne arătăm personalitatea fără să ne dăm seama, ne construim zilnic caracterul și îl distrugem când îndepărtăm oamenii din jur. Pe măsură ce îndepărtăm oameni și ne schimbăm, atragem alți oameni și alte situații. Când o să ia sfârșit tot jocul social, sper să fim toți niște elevați care poartă un zâmbet modest.

Mădălina Danci
Studentă jurnalism
UBB Cluj Napoca

Verde și gri

O întâlnire literară de weekend, ce va marca și cei trei ani de existență ai publicației virtuale „Salut, Sighet!”, va avea loc sâmbătă, 14 decembrie 2019, ora 11:00, când un grup de poeți și prozatori, toți publicați constant în ziarul electronic www.salutsighet.ro, se vor întâlni cu iubitorii de literatură. Cei 7 sigheteni, sunt publicați și în ultimul număr al revistei trimestriale „Mantaua lui Gogol”, ce apare la București (director, Mihai Hafia Traistă), revistă ce va fi „răsfoită” și oferită celor prezenți.

O altă „atracție” a întâlnirii de weekend este lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum”, autor Mihai Hafia Traistă. Scriitorul, dramaturgul, poetul Mihai Hafia Traistă, născut la Sighet, dar stabilit de mulți ani la București, va fi prezent împreună cu noi la Galeria Vassiliev (P-ța Libertății, nr. 13), unde vom „socializa” și vom încerca să nu… plictisim!

Salut, Sighet!

Curcubeu

Mi-am urmat calea și am ajuns într-o pădure.
Animalele sunt libere.
Zboară pe cer un stol de păsări călător.
Mirabil, poate am plănuit cândva să ajung aici.
Am împlântat crucea în pământ și m-am pus lângă ea.
Am sperat să rămân înconjurată de trandafiri până la final.
Dar n-am ținut cont de timpul care trece și am negat că florile se ofilesc.
E noapte și plouă.
Stelele cad în ocean.
Furtună.
Mi-am zis că toate trec.

Am stat și am așteptat.
O furtună nu e permanentă.
Nu mă înalță doar zilele cu soare.
Ploaia curăță pădurea.
Acalmie.

La finalul ploii învie flori pe care le credeam moarte.
Se apropie dimineața.
Cerul devine senin.
Nu există conceptul de mai bine.
Nu există timp.
Totul e iubire.
Totul e armonie.
Am ales ce am vrut să fiu până m-am trezit.
Mi-am dat seama că basmul nu are un final.
Se desfășoară încontinuu.
Toate trec.
Ceea ce contează rămâne.

E ușor să las factorii externi să mă definească.
Mai ales cei traumatizanți.
Mă definesc doar dacă-i las.

Mădălina DANCI,
clasa a XII-a F, CNDV

foto: pinterest

Mi-am maturizat sentimentele și am crescut prin persoana lui. Cred că am ajuns să-l iubesc din prima clipă în care l-am văzut pentru că a avut legătură cu fiecare text pe care l-am scris și mi-a dat impresia că o să-l cunosc mult mai bine după ce vorbim. Am crezut că prin banale conversații o să ne atașăm mult mai tare și o să ne fie greu să ne uităm. N-am renunțat la noi pentru că ne-am iubit și ne-am purtat în suflet indiferent de locurile în care am mers. M-am concentrat pe ceea ce am simțit. Am trăit o viață minunată alături de el. Cu bune și cu rele… eram noi, asta conta. Nu mai era nevoie să-l impresionez pentru că el mă accepta cum eram. Cred că nici eu nu m-am iubit așa mult pe mine însămi. Timpul a trecut și cu toate astea nu m-am gândit nici măcar o clipă că va muri. Brusc, nu mai era… Am ajuns să-l cunosc mai bine după ce s-a oprit din a mai vorbi cu mine, și așa am început să mă cunosc și pe mine.

Eram îmbrăcată în negru, amintirile îmi provocau doar lacrimi amare și ochii îmi rămâneau pierduți în pozele cu el. În fiecare dimineață aveam migrene colorate și stări de leșin, am slăbit și am plâns mult. Dar asta a fost cea mai necesară experiență, chiar dacă eram bătrână, am mai putut crește ca om. Am crescut ca om printr-un moment de nefericire. Nu mai aveam habar cine eram la un moment dat și asta mi-a produs o frică imensă. Am ajuns să nu știu cum e bine să mă comport cu oamenii. Aveam atacuri de panică și anxietatea s-a produs inevitabil. Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce spun. Nu am ajuns așa din simplul motiv că omul pe care l-am iubit a murit. Am ajuns așa pentru că am rămas singură. Când eram lângă el eram prinsă într-un vis și o scenă de film. Când am rămas singură am devenit prizoniera minții mele. Oamenii mereu m-au privit și au văzut ceea ce au vrut. Nu știu dacă el m-a văzut cu adevărat și nici n-am nevoie să știu asta. Aș schimba multe, dar nu pot da timpul înapoi. Cu toate astea… nu mă mai simt văduvă, el încă se află în sufletul meu la fel ca toți oamenii care au trecut prin viața mea.

Oamenii care m-au făcut să privesc lumea altcumva, m-au învățat să iubesc și m-au făcut să mă iubesc. Prin relația cu el voiam să mă schimb, iar la final am ajuns să mă accept. În clipa în care a plecat a luat cea mai mare comoară: prezentul pe care îl puteam împărtăși în continuare. Prezentul meu are tragedie și fericire, iar cel mai important lucru e că am ajuns să-l trăiesc cu adevărat. Experiența acumulată până la vârsta pe care o am nu m-a făcut mai înțeleaptă, m-a făcut mai confuză în legătură cu multe aspecte și abia acum am realizat că am atras ceea ce a fost necesar, nu ceea ce am vrut. Am ajuns să mă iubesc pentru că mi-am asumat trecutul.

Cine sunt acum? Poate o bătrână tristă blocată în tinerețe sau poate o căutătoare de adevăr în oameni. Oameni care acum preferă să renunțe la alți oameni în loc să schimbe ceva, în loc să se dezvolte preferă să rămână în zona de confort și să trăiască o viață perfectă din punct de vedere social, cu o familie frumoasă și cu o slujbă bună, dar asta nu cred că produce cu adevărat fericirea.

Avem aspirații și ne gândim la un viitor mai bun decât trecutul. Ne plângem de toate relele care ne-au fost făcute și nu vrem să ajungem într-un stadiu pe care-l considerăm inacceptabil. Pare că în noi domină ipocrizia și frica, poate de asta n-ar trebui să ne mirăm că rămânem fără valori morale și lipsa iubirii e prezentă în fiecare parte a zilei. Ura a devenit mai sinceră. Am să încetez să mă mai uit la cer, nu vreau ca într-o zi să mă uit în jos și să văd că și eu mi-am luat zborul. În noaptea amintirii ies suferințele la suprafață, dar gândurile le întunecă. Genii sau oameni comuni, de la o extremă la alta – toți alcătuim Geea și progresul e înlocuit de distrugere. Între a muri și amor căutăm o șansă fiind pictorii culorilor fără planșă.

După stele, zeii plâng, dar lacrimile curg prin ochii noștri.

Mădălina DANCI

clasa a XII-a F, C. N. ”Dragoș Vodă”

foto: Pinterest

Blocați într-un colectiv de oameni
Agitați, căutători de valori materiale, speriați că poate mâine și viața dispare.
Trăim în neantul psihicului,
iar oroarea produsă duce către disperare.

Facem revoluție sau rebeliune?
Prinși între granițe sau teritorii?
Ieșim afară și începem să strigăm
Că suntem ființe fără viață
și ne-am săturat să luptăm
Cu noi înșine.
Nu avem libertate,
Putem striga cât ne țin plămânii,
Ne cheamă doar pământul
Căci ne aud numai străbunii.

Asta e vremea în care ne înconjurăm cu ruine,
Epoca de tablă în care o să apară a IX-a Cruciadă.
Mentalitățile au rădăcini adânci,
Nu poți să evadezi din iadul ce singur îl gândești,
Totul e întipărit încă din copilărie
Când observi oamenii care trăiesc în sclavie.
Resemnare, nu vreau să trăiesc prin răzbunare
Dacă te lupți cu sistemul pentru a face oamenilor bine
Te poți pierde pe tine.
Inima de penița lui Cioran mi-e zgâriată
Când văd mâneci lungi în zile însorite,
urme de la lovituri, sânge pe asfalt
și când din case se aud țipetele
Se rup corzile din inimă.
Să nu te judeci niciodată cât timp ești copil,
Viața e un dar, nu un chin.

Moartea definește viața,
Viața e definită de noi.
Oamenii nu vor să își piardă aripile
și se sinucid.
Tu, copil nenăscut, ai vrut să rămâi în Rai.
Noi rămânem prinși în Închisoarea Raiului – Terra
Unde fericirea și nefericirea fac parte din același joc corupt.

Mădălina DANCI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Sursă foto: Pinterest

Adolf Hitler scria în cartea sa autobiografică, Mein Kampf, că, dacă vrei să rămâi la conducere, trebuie să menții țara în frică. Societatea ne condiționează. Ne pierdem principiile și ni se schimbă valorile. Societatea e la fel ca o închisoare, ne oferă „condiții rezonabile și siguranță”. În momentul în care dispar certitudinile pe care le-am primit, apare frica. Frica ne limitează la un mediu cunoscut, ne limitează orizonturile gândirii.

Suntem dezbinați și dresați încă din școala primară să fim concentrați numai pe ce ne separă. Se cultivă în noi sentimentul de mândrie, dacă rodim trufie, culegem robie. Suntem înconjurați de influențe, iar așteptările pe care le avem acoperă realitatea. Așa ajungem în închisoarea condiției umane unde uităm să fim umani. Ajungem în condiția tragică a omului strivit de frică și neliniște.

Sistemul nu o să se schimbe dacă nu ne schimbăm noi. Noi suntem cauza, iar viața noastră este efectul. Cea mai mare frică din lume este frica de părerea celorlalți. Dacă ne limităm la ceea ce spun cei din jur o să rămânem blocați la un anumit nivel. Trăim în turmă și ne etichetăm reciproc. Preferăm să generalizăm în privința oamenilor și căutăm mizeria fiecărui suflet chinuit.

Am creat o imagine – definiție pentru ceea ce înseamnă „frumos” și pentru ceea ce înseamnă „urât”. De ce să ne limităm la așa ceva? Dacă nu atingem un anumit ideal, apare frustrarea. Am ajuns să călcăm pe cadavre pentru a obține ceea ce ne dorim, de-aici și dezbinarea. Suntem inconștienți de forța pe care o avem dacă suntem uniți. Dacă am fi uniți prin conștiința colectivă majoritatea falselor valori ar fi nule, fiind fictive.

Doar în momentul în care exteriorul nu mai are efect asupra stării noastre am învins sistemul. Realizează că orice te afectează, orice supărare, orice frică constituie un potențial de evoluție. Dacă, în ciuda fricii, îți asumi riscul, înseamnă că ai curaj.

Când ai ieșit din sistem ai devenit un neadaptat, dar ești liber. Când sufletul tău se eliberează de condiționări, în tine se dezvoltă un soi de bunătate. N-ai cum să mai urăști oamenii, pentru că în tine se află doar iubire. Din clipa în care știi că ești absolut liber să fii tu însuți, viața începe să aibă o calitate dinamică.

Frica încătușează, libertatea dă aripi!

Mădălina Danci,
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”