Un grup reprezentativ de sigheteni în… „Mantaua lui Gogol” (autor, Gabriela-Maria Mich)

Lectura îl face pe om complet. Scrisul îl face pe om exact. (Francis Bacon)

Mantaua lui Gogol (director Mihai Hafia Traista – scriitor, dramaturg, editor născut la Sighet) este o revistă trimestrială de literatură, artă, cultură și atitudine ce cuprinde studii literare, evenimente culturale, proză, poezie, teatru și texte pline de umor. În numărul comasat 32-34 (octombrie 2019 – iunie 2020) au apărut și o parte din creațiile unor artiști sigheteni. De la poezie, proză și până la studii literare, scriitorii sigheteni și-au deschis sufletul, s-au documentat, au creat și au lăsat cuvintele să formeze un alt fel de vorbire; o exprimare a esenței și emoției.

Printre autorii publicați se numără Echim Vancea (cunoscut poet, prozator, eseist, editor, publicist, autor a peste 30 volume de poezie dintre care amintesc eu, celălalt, Ocupantul provinciei, Abatere de la dialog, Ultima pagină etc), Ion Mariș (iniţiatorul publicaţiei on-line Salut, Sighet!, coordonator al Editurii Valea Verde, autor al volumelor Ultimul poem, Autostop printre gânduri, La masă cu președinții etc.), Antonia Luiza Dubovici (dragă poetă sigheteancă, stabilită în SUA, a publicat trei volume de poezie: Despre fluturi și praf, Despre înfrângerea definitivă a întunericului, Templul de Adamant), Hajnalka Cuth (absolventă a facultății de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Extensia Sighetu Marmației, fire artistică, pasionată de călătorie, literatură și muzică), Anastasia Herbil (elevă la CNDV Sighet, pasionată de științe exacte și scris, a debutat cu poezie în anul 2019 în publicația electronică Salut, Sighet!), Rebecca Georgiana Dunca (pasionată de poezie, licențiată în Drept în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, absolventa unui masterat în Dreptul internațional și european al afacerilor la Universitatea Sorbona din Paris), Raisa-Mirela Semeniuc (elevă la CNDV Sighet, pasionată din fragedă copilărie de muzică; a studiat pianul, chitara, muzică clasică, obținând diferite premii la concursuri naționale și internaționale), Alina Marincean (absolventă a Facultății de Istorie – Studii Iudaice, UBB Cluj Napoca, a debutat cu proză în publicația on-line Salut, Sighet!) și… Gabriela-Maria Mich (și eu sunt pasionată de tot ceea ce se definește creativ, de la științele exacte până la artă, literatură! :)).
Numărul este ilustrat cu o părticică din cele peste 1200 de lucrări ale lui Ion Bledea – sculptorul nordului, un exemplu de profesionalism, dăruire și implicare.

Pentru acest dar minunat îi mulțumesc editorului Ion Mariș – un observator de la distanță al “fărâmelor” de talent – care, cu o privire caldă și discretă, încurajează, oferă sfaturi și laudă cu dărnicie, dar fără măgulire. Felicitări tuturor celor care au scris în acest număr (triplu) al revistei! Viața să vă fie asemenea cuvintelor voastre pline de înțelepciune, emoție, curaj, creativitate, povețe!

Scrieți pentru voi pentru a ajunge la ceilalți! Scrieți și dacă vă pasă de marile probleme, dar și de cele “nesemnificative”; scrieți când zâmbiți, dar și când plângeți; scrieți din plăcere și dați frâu liber plăcerii până devine o pasiune. Faceți primul pas în aventura cuvintelor și veți vedea cum de la o joacă veți ajunge la iubire, inspirație, informare…. artă.
Și nu uitați: pentru a fi oameni compleți… CITIȚI! Urcați zilnic câte o treaptă pe scara cunoașterii. Priveliștea de sus e cu siguranță copleșitoare, dar până acolo e un drum lung și atât de frumos! Priviți cerul, bucurați-vă de soare, inspirați și porniți către o călătorie cu destinația finală: CUNOAȘTERE.
Spor în toate și bucurii în orice clipă!

Gabriela – Maria Mich
Clasa a XII -a, Colegiul Național “Dragoș – Vodă” Sighet

NR: Cititorii noștri care doresc să primească revista „Mantaua lui Gogol” (în format pdf), sunt rugați să ne scrie pe adresa redacției.
Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe), trebuie să achite 10 lei/ exemplar (+ 5 lei taxa poștală pentru revistele expediate pe teritoriul României) și pot face comandă pe adresa de mail mantaualuigogol@gmail.com.




Țărmul sufletului (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

O privea cu nesaț. Și-n mintea ei se îngrămădeau nelămuririle, speranțele, jurămintele, iubirile, secretele tenebroase ale inimii, toate spuse șoptit în fața ei, de-a lungul anilor, ca unei ibovnice credincioase. Talazurile înspumate se loveau voluptos de țărmul fierbinte, aducând promisiuni negrăite care se risipeau într-o clipă, ca o descătușare. Fiecare creastă de val făcea să se ițească dorurile, șoaptele, tânguirile, lepădându-le ba șovăielnic, ba năvalnic, într-un joc neîntrerupt, chiar la picioarele ei arse de soare. Țipătul spart și ascuțit al pescărușilor desparte trecutul de prezent și o face pe Ilona conștientă de preaplinul sufletului ei, singurul care a rămas cumva același în pofida încercărilor nemiloase. Câte și-a promis în fața mării? Cât din ceea ce-a promis s-a împlinit vreodată? Cele mai nebunești dorințe ei i le-a încredințat. Thalassa mult iubită i-a fost martora devenirii încă de când nu știa că o să vrea să-i vorbească și să-i spună tainele ei ca unei confidente. Mai întâi temerile adolescentine, apoi, pe rând, viața în toată plenitudinea ei. Fericirea sau nefericirea deopotrivă.

Acum se regăsea în fața ei dezarmată, dezgolită sufletește, cu lacrimile brăzdându-i fața. Oare tu știi? Oare tu mă înțelegi? Și ție trebuie să îți explic ce înseamnă tumultul meu interior? Zgomotul arsuzitor care-l întrece pe cel al talazurilor tale în vreme de furtună? De ce sunt în derivă? Ce e depresia mă întrebi, Thalassa?

Începe cu înstrăinarea. De familiar, de tot ce te doare, de ce nu mai poți duce. Ruptura e între tine și tine. Nu mai poți funcționa în spațiul cu care te-ai obișnuit. Apare dorința de a nu mai fi. Nu te mai regăsești în propriul tău corp pe care oricum îl detești. În propria ta minte cu care nu mai poți face pace. Care-a devenit cel mai teribil dușman al tău. Alienare e tot ce mai știi că ți se întâmplă. Pierzi pe rând conexiuni, relații, chiar dacă știi că aceia sunt singurii oameni de pe pământ cărora o să le pese vreodată de tine. Cu adevărat. Nu doar vorbe în vânt. Te rupi de singurul bărbat care s-a călcat pe el în picioare numai să-ți fie ție bine. Nu vezi asta. Vezi numai năduf, nemulțumiri și frustrări pentru că sufletul ți-e putred. Când am ajuns așa? Rea și plină de venin. Cu cât mă doare mai tare, cu atât sunt mai crudă. Spun lucruri intenționat să rănesc. Și golul din suflet se adâncește tot mai tare. Atât de tare încât privești neputincioasă cum fetița ta dulce care are nevoie de tine se retrage în lumea ei, se schimbă îngrozitor și nu poți face nimic. Hăul dintre tine și suflețelul ei se cască tot mai adânc. Și simți în centrul ființei tale că pierzi. În fiecare zi câte ceva. Nu există absolut nimic care să-ți placă la tine. Ești complet defectă. De nereparat. Tentativele tale de reconciliere cu el și cu ea eșuează lamentabil. Pentru că n-au substanță. Că nu știi ce și cum să repari. Și vezi în fiecare zi că totul merge înspre rău. Și oscilezi între ură și disperare și până la urmă știi. Că singurul mod de a opri durerea e să te duci. În neant. Dar cum să capitulezi dacă ai copil? N-o faci. Încerci. Dar renunți la primul obstacol. Nu mai fac față. N-o să mai fiu întreagă niciodată. Ce mă doare? Totul mă doare. Indiferența din ochii lui mă doare. Durerea din ochii ei mă doare. „Tu mi-ai făcut asta, mamă! Din cauza ta sunt un copil incomplet. Care-a trăit în abuz când trebuia să-și învețe încrederea în părinți. Unde-mi sunt părinții? De ce nu mă vedeți?” Asta spun ochișorii ei îndurerați. Și văd. Și nu pot face nimic. Paralizată. Amorțită. Incapabilă. Inutilă. Îi va fi mai bine fără mine, îmi zic. O să-i las scrisori în care să-i explic că mama nu mai poate. Că nu mai știe să fie mamă. Că-i face rău. Lumina ochilor mei… o să-i scriu scrisori pentru fiecare ocazie în care ar trebui să fiu cu ea. Când o părăsește primul iubit. Când intră la facultate. Când termină. Când o înșală următorul iubit. Când e deznădăjuită. Când îi e dor de mine. Când vine cea mai importantă zi, ea mireasă. Când vine un moment și mai important de atât. E însărcinată. Când e speriată că nu știe ce să facă. Când ea însăși simte că nu-i o mamă bună. Când… când… Și plâng amarnic și final că știu că n-o pot lăsa. Și tot nu mă pot aduna. Cine mai sunt? Cine am fost? De ce nu mă pot regăsi? De ce mă doare atât totul? Cum să pun în vorbe ce-i în sufletul meu? Cum mai arată speranța? De ce n-o pot reîntâlni? Cum Doamne să ma vindec? Cum umpli abisul fără sfârșit? Cum oprești căderea? Ce să-i dau inimii să tacă? Cum să opresc zbaterea haotică? Cum să fiu iar mamă, soție sau ce mai sunt? A cui sunt eu pe lumea asta? De ce-s așa urâtă tuturor? De ce nu mor acuma? Cum să opresc iureșul din mintea mea?

Îți spune Catinca cum. Iureșul se poate opri cu spaimă. Cu spaima că ți-a înnebunit copilul, că se gândește la ce te-ai gândit și tu. Să moară. Că nu mai poate nici ea. Se taie. Și lumea ta se întoarce iar cu fundul în sus. Și mintea ți-i vraiște. Dar spaima ce se naște în ființa ta lăuntrică e mai puternică decât amorțeala, decât deznădejdea, decât dorința ta proprie de-a nu mai fi. Instinctul de mamă te aduce înapoi pe buza prăpastiei, dar, de data asta, făcând pașii invers. Către viață. Tot ce faci e pe pilot automat sau din instinct sau din nebunia dată de groaza că fata ta vede moartea zilnic. Că duce o cruce mult prea grea pentru un pui de om. Unde am fost? Unde am fost? E tot ce mai poți bângui. Vină. Asta simți. Atât de mare încât te consumă. Și disperată cauți în afară pe cei care pot să-ți spună că fata ta nu e nebună. Cauți în zadar. Totu-i înăuntru. Privești înăuntru. La tine e moarte și gol. La ea e spaimă și singurătate. Încerci cu ultimele puteri să te vindeci. Ea te respinge ca să pedepsească toată suferința, toată singurătatea și frica ce-au pândit-o în anii când tu rătăceai mereu pe buze de prăpăstii. „Nu am nevoie de tine! Nu mă atinge! M-am obișnuit singură. Pleacă! Nu am nevoie de tine!” Cuvintele ei mă sfâșie, deznădejdea mă trage înapoi. Rezist stoic. Îmi iau palmele meritate. Scuipă veninul, iubirea mea! Mama care nu ți-a fost mamă merită pedeapsa.

După luni de speranță și disperare și licăr de speranță din nou, mintea îi spune Ilonei că vede iar limanul. Și la întrebările repetate ale terapeutului: „Cum te vezi? Unde ți-i liniștea? Ce vrei să faci cu viața ta?” poate îngăima un singur răspuns. Mă văd cu familia mea. Cu el și ea. Și pentru prima dată în nu știu câți ani mă văd clar. Dar regăsesc un suflet frânt. De nepăsarea mea, de răutate, de singurătatea lângă o femeie indisponibilă. Distanța între noi e atât de mare încât mă descurajează. Închid ochii să n-o mai văd. Deschid sufletul și sper. Că o să pot întoarce alt om de pe buza prăpastiei. Că o să creadă că-n brațele mele e iubire. Că-n ochii mei e adevăr. Că-s un om care-a pierdut tot. Tot, în afară de viață, pentru că a avut în timpul ăsta o ancoră care aștepta răbdătoare să mă întorc. Acuma, că-s aici, își ridică pânzele. Și eu urlu în eter: iartă-mă, sufletul meu! Nu te duce. Sunt întreagă, înapoi. Mai dă-mi o șansă. Iubirea își găsește drum în cele mai vitrege condiții. Amintește-ți-o. Te implor!

Ilona nu-și mai ștergea lacrimile. Buzele sărate nu se mișcau. Corpul îi rămăsese împietrit în aceeași poziție, care vădea clar o crispare a unui trup împuținat, ca o carcasă calcinată în interiorul căreia se zbătea un suflet chinuit. Lupta aceasta interioară îi răzbătea doar din privire, care acum căuta cu disperare răspuns, poate chiar sprijin, în genuni. Valurile loveau asurzitor țărmul. Câteva scoici îi ajunseseră la picioare. Ilona o ridică pe cea mai mare și o duse la ureche. Ascultă o vreme și-și șterse lacrimile cu podul palmei. Se ridică și cu pași șovăitori se îndepărtă de marea mult iubită. Își luă rămas bun, cu voce de data asta. Trase puternic aer în piept, să-și umple plămânii de cerul sărat, de miros de soare, de vânt, de nisip, de pescăruși și mai spuse șoptind: „Mi-am dorit atât de mult să te mai văd o dată!”

Oana ȚÎNȚAȘ

Proză publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019.




Chop Suey (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Îl iubise pe Nichita Stănescu cu mult înainte de a-i înţelege poeziile. Şi asta se datora unui album memorial destul de consistent apărut în 1984, la un an de la moartea poetului şi care publica interviurile, unele poezii şi mai ales poze, multe poze. Poetul de Crăciun, zâmbind jovial cu un pahar în mână şi sprijinindu-se de braţul Dorei, poetul copil, cu părul lăsat mai lung, lucru care ar face liceenii mai puţin iubitori de literatură să spună „Vezi, ţi-am spus eu că Nichita e nume de fată”, poetul cu prieteni, cu un premiu în mână, singur pe malul mării… Cumva, i se părea că seamănă cu tatăl ei: blond, cu o tristeţe permanentă în priviri şi o amăgire de zâmbet, cu pungi sub ochi şi reflectând în ei o oarecare absenţă, o anume plutire. Poate şi pentru că tatăl ei îl cumpărase dintr-o slăbiciune nemărturisită pentru poezie.

Îşi vedea foarte rar tatăl, era tot timpul ocupat, absent, nemulţumit. Îi spunea mamei ei că munceşte, aduce bani în casă şi ea, Elvira, îl credea, dar mai credea şi că îşi trăieşte viaţa în exteriorul lor, dincolo de ele, că erau doar o obligaţie, o decizie neinspirată. Asta o umplea pe ea de tristeţe şi pe mama ei de furie. Spărgea farfurii prin bucătărie când el îi spunea în ajun de An Nou că trebuie să plece, că are multe solicitări, multe centrale de apartament dădeau rateuri şi doar nu era să-i lase pe oameni fără căldură de Revelion. Era bun în ceea ce făcea, Elvira nu se îndoia de asta, doar că prea cu bucurie se desprindea atunci când primea un telefon, prea mulţumit era când îşi lua trusa cu scule şi anunţa că îl aşteaptă o lucrare dificilă care presupune mult timp. Apărea cu mult după ce Elvira adormea, doar nişte şoapte răstite şi uşa de la dormitor trântită îi confirmau întoarcerea.

Aşa că după ce tatăl ei muri când ea avea 12 ani, fără fasoane, a murit, haideţi după el, nu mai e nimic de făcut, Elvira se simţi pierdută, singură, fără rădăcini. Şi asta e paradoxal dacă ţinem seama de faptul că îi era aproape un străin. Nu-şi amintea de nicio aniversare la care să fi fost şi el prezent, nici un Crăciun, nicio vacanţă. Dar atunci când se întâlneau avea o scânteie în ochi, o iubire şi un abandon pe care nu le regăsea la nimeni altcineva, ştia că dacă ar fi fost cazul el ar fi ales-o pe ea dintre toţi oamenii de pe pământ, îi era clar că iubirea faţă de ea e atemporală. Ştia asta la cei 23 de ani ai ei dar este posibil şi să-şi fi construit un trecut, nişte senzaţii. Cât din ce ne amintim e real şi cât inventat, calibrat, înclinat în favoarea unui sentiment sau a altuia? Poate nimic nu era adevărat, poate tatăl ei avusese o altă viaţă de care ea nu avea cum să ştie, poate iubise pe altcineva mai mult dar nu prea conta, conta doar ce credea, ce simţea.

– Haide Elvira, plecăm, auzi vocea lui Emil, tristă şi sacadată, semăna cu cea a lui Nichita Stănescu atunci când recita.
– Nu prea vreau să plec, spuse ea încercând să nu plângă.
– Am discutat despre asta, dragă, ai spus că eşti de acord să plecăm din oraş, că nu te leagă nimic aici.
– Dar brusc Canada mi se pare foarte departe, silabisi ea cu gândul la poet.
– Pentru că e departe. Dar parcă spuneai că doar pe mine mă iubeşti şi unde voi fi eu…se precipită vocea rupând orice asemănare cu cea a unui tip blond care recită poezii.
– Da, stai puţin, lasă-mă să respir o dată doar.
– Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la mama ta? mai întrebă, teribil de real şi fără nici un farmec.
– Sunt sigură, spuse sfârşită, învinsă înainte ca lupta să fi început, lăsându-se moale pe un scaun, în timp ce Emil cobora să ia paracetamol de la farmacie. Pisica îi sări în braţe şi se cuibări acolo adormind pe loc.

Nu mai păstrase legătura cu nimeni din familie, de fapt nici nu avea o familie prea mare, doar mama ei mai trăia, retrasă şi nesimţindu-i lipsa. Cel puţin aşa credea ea. Mama ei putea plânge cât era ziua de lungă după ea, nu avea de unde să ştie. Îşi umplu plămânii cu aer respirând încăperea de unde voia să plece şi în care intrase pentru prima dată la 18 ani, atunci când mama ei se hotărî să nu-i mai ascundă existenţa dublă a tatălui. Poate trăise acolo singur, poate avusese o iubită, o amantă, nu îi era clar ce părere trebuia să aibă despre asta, mama ei fusese acuzatoare, era ca şi cum i-ar fi spus, vezi, nu ne-a iubit, a avut o altă viaţă dar Elvira înţelegea şi a început să meargă tot mai des pe la garsoniera lui. Mai întâi o noapte, apoi un week-end, a sfârşit prin a se muta acolo, în cămăruţa unde şi-a păstrat tot timpul cărţile despre repararea centralelor pe gaz, a curăţat toată bucătăria, prăjitorul de cafea, frigiderul minuscul, singura tigaie care exista, singura cană în care îşi făcea seara un ceai şi dimineaţa o cafea. A refuzat să schimbe ceva, şi-a luat doar o oală în care să-şi fiarbă pastele şi un strecurător, o pătură şi o pisică. A locuit acolo pe toată durata studenţiei, refuzând orice ajutor din partea mamei ei, întreţinându-se din bursă şi dintr-o jumătate de normă de chelneriţă. Barul în care lucra făcea posibilă legătura dintre ea şi oameni, o oprea să fie singură, să se gândească la ceva serios, în fiecare zi era acelaşi lucru: cursurile, oamenii din bar, obişnuiţi ai casei cu care purta conversaţii aiuritoare, mersul acasă la Cocuţa, pisica ce o aştepta mieunând, încurcându-i mersul nu prea sigur, de adolescentă obosită care nu-şi lasă deloc timp liber pentru a nu gândi, a nu analiza, a nu se descoperi complet singură.

Aşa că atunci când Emil a insistat, a dus-o la Cocuţa cu maşina, i-a mângâiat părul nemângâiat de multă vreme, Elvira a cedat apropierii, a acceptat-o ca pe un măr, o îmbrăţişare anonimă sau ca pe razele soarelui într-o zi de mai. Emil a văzut-o pentru prima dată într-un pub unde ea ajunsese pentru că Maria, colega ei de facultate îşi serba ziua şi era şi ziua ei liberă, nu putea să refuze. Şi-a comandat două tequila ca să fie sigură că nu se va pierde în gânduri ori nostalgii iar când Emil a văzut-o era singură între toţi acei oameni, cu o ţigară aprinsă de care uitase într-o mână, cu părul prins cu două agrafe mari, părea în mijlocul lucrurilor, al oamenilor, al lumii. Cei care treceau pe lângă ea ar fi vrut să se oprească, să-i spună ceva, ca atunci când vrei să distrugi ceva frumos doar pentru că tu eşti urât şi totuşi nu îi spuneau nimic, mergeau mai departe având acea senzaţie de şovăire şi regret. Chop Suey. Nu era o piesă pe care ţi-ai fi dorit să o vezi pe femeia visurilor tale dansând, părea stupid, nu putea să-şi explice cum de era atât de feminină, de simplă, de naturală, ca şi cum unduirea firească a piesei era făcută de o femeie cu părul prins în două agrafe într-un pub de unde putea să o vadă tot universul care, o data cu ea, intra într-o mişcare de slow motion. Părea o scenă dintr-un film şi după ce au trecut 3 minute şi 26 de secunde cât era piesa s-a simţit obligat de tot universul să meargă şi să o întrebe ceva, orice. S-a dat jos de pe scaunul de la bar iar în momentul când a atins podeaua a ştiut că nu mai există cale de întoarcere. Ca pasta de dinţi atunci când o scoţi din tub.

– Haide, Elvira, să plecăm, i-a spus Emil intrând grăbit cu punga de la farmacie în mână, întrerupându-i şirul gândurilor.

Elvira s-a uitat lung la valiza de la picioarele ei care conţinea puţinele lucruri personale, la prăjitorul de pâine din bucătărie şi la Cocuţa care mieuna a sfârşit de lume simţind că urma să se întâmple ceva neplăcut pentru ea. A ştiut în momentul în care a privit-o că nu exista nimic mai de preţ în viaţa ei decât acele rămăşiţe ale lumii ei de la 12 ani şi pisica pe care nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi lăsat-o vecinei de la 1. A ştiut că nu va pleca, că nu poate pleca.

– Emil, eu nu plec, a spus hotărâtă.
– Elvira, te rog, s-a întors el din drum grăbit şi iritat, am mai discutat asta, pierdem avionul, trebuie să ne grăbim.

Era chiar urât atunci când nu ieşeau lucrurile cum voia el. Avea un rictus care îi strâmba toate trăsăturile de altfel blânde, îi mărea ochii făcându-i incomod de mari şi îi cobora colţurile gurii părând gata să izbucnească în plâns. Schimbarea era atât de mare şi trecerea atât de bruscă de la o faţă la alta încât Elvira simţea de fiecare dată un fior neplăcut.

– Nu, eu nu plec, a spus ea luând pisica în braţe cu încăpăţânare.
– Tu ştii că eu plec, totul e rezolvat acolo pentru mine, de ce-mi faci asta?
– Nu-ţi fac nimic, pur şi simplu nu vreau să plec, nu pot să plec.
– Elvira, nu am timp de copilării, plecăm în două minute, fă ce trebuie să faci şi gata. Du pisica, adună-te, plecăm, am discutat despre asta.

Semăna cu mama ei când spunea asta. Plus că era chiar urât. Şi când te gândeşti că toate colegele ei de la facultate îl găseau extrem de şarmant, înalt cum era, tot timpul zâmbitor şi bine îmbrăcat, proaspăt tuns şi bărbierit fără reproş, cu trăsături masculine şi regulate. Pe lângă ea, mică, slabă şi mai degrabă ştearsă, cu părul prins într-o coadă anostă aproape tot timpul şi cu ochii prea mari, prea trişti.

– Tu ai discutat, adică ai monologat, eu nu ţi-am spus nimic, ai luat tăcerea mea drept confirmare. Şi chiar am crezut la un moment dat că voi fi capabilă să plec dar nu pot, nu ştiu de ce dar nu pot, i-a zis ea cu ochii şi mai mari şi mai trişti.
– O să-ţi pară rău că-mi faci asta, erai pierdută când te-am întâlnit şi aşa vei fi fără mine. Eşti stricată, nu ştiu cine te-a stricat dar m-aş mira să te mai repari vreodată. Cam asta a fost şansa ta, aici, acum, cu mine. Şi tu ai refuzat-o. Să nu uiţi asta, a şuierat el trântind uşa cu forţa celui care urăşte de atâta iubit.

Cam asta a fost încercarea ei de a pleca. Şi-a continuat viaţa în acelaşi ritm, cu aceeaşi rutină până într-o zi când o serie de evenimente au făcut-o să-şi piardă şi mai mult echilibrul precar pe care şi-l construise. Primul a fost că a găsit-o pe Cocuţa moartă. Aşa, pur şi simplu. Nu se înecase cu nimic, nu era nici urmă de sânge, era moartă pe parchet. Nu a ştiut unde să o îngroape şi în dimineaţa următoare, pe la 4.30 a înfăşurat-o într-un pled vechi şi a dus-o în păduricea de lângă parc. S-a îmbrăcat în trening ca şi cum tot ce voia era să facă jogging, a pus pisica într-un rucsac şi după ce a îngropat-o cu tot cu pătură, a marcat cu nişte pietre locul. Întorcându-se, cheia s-a înţepenit în ială şi nu a mai putut face nicio mişcare, văzându-se nevoită să caute pe google un lăcătuş dar niciunul nu-şi începea programul mai repede de 8, aşa că s-a aşezat lângă uşă, aşteptând. Era abia 6. La 8 avea ultimul curs de literatură universală, urma să termine şi masteratul şi ea lucra tot în acel bar, tot cu jumătate de normă iar gândul că într-o lună va trebui să schimbe ceva, că termina şi masteratul îi dădea fiori. Nu va mai ajunge, asta e clar, treningul şi adidaşii nu prea se potriveau cu un amfiteatru. Probabil că adormise cu capul rezemat de uşă când o voce o făcu să sară brusc în picioare.

– Unii aşteaptă prea mult.
– Cum? s-a scuturat de somn şi a sărit în picioare.

În faţa ei stătea tanti Dumitriţa, vecina din garsoniera alăturată, cu aceeaşi plasă goală pe care o flutura în fiecare dimineaţă când ieşea să-şi cumpere pâine. Avea nasul lung şi ascuţit, ochii apropiaţi ce o făceau să semene cu o pasăre de pradă dar în ciuda aspectului de cotoroanţă era o femeie bună. Curioasă ca toate femeile de vârsta ei, poate din plictiseală, poate din plăcere. Locuia singură, bărbatul o părăsise recent pentru una mai tânără şi poate o idee mai frumoasă, vorbea mult la telefon şi se certa cu fiica ei sau cu altcineva de la celălalt capăt al firului la ore destul de nepotrivite. Cu Elvira nu intrase în vorbă, îi răspundea doar la salut.

– Doar nu ai de gând să aştepţi ca tatăl tău!
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis ea simţindu-şi capul greu.
– Tatăl tău a aşteptat aici.
– A aşteptat ce?
– Asta nu ştiu. Dar până la urmă a murit. Cred că tot aştepta şi atunci.
– Eu aştept ora 8 să sun după un lăcătuş. Mi-a înţepenit cheia.
– Da, aşa zicea şi tatăl tău, ba aştepta primăvara, ba aştepta un telefon. Ia să văd ce are uşa şi cu o mână precisă întoarse scurt cheia în yală, deschizând-o cu un scârţâit uşor.

Elvira rămase cu gura căscată de mirare, ea se chinuise vreo 15 minute fără nici un rezultat.

– Nu ştiu cum de…
– Ţi-am spus eu, mai zise tanti Dumitriţa coborând scările, eşti ca taică-tău, o să treacă viaţa pe lângă tine şi tu vei fi tot aici.
– Da, da….mormăi Elvira şi strigă după ea Săru mâna, tanti Dumitriţa, mulţumesc.

Intră în garsoniera pustie şi îşi dădu seama că acolo timpul stătea în loc, lucrurile nu aveau vârstă pe când ea, ea avea şi ultimii 5 ani zburaseră, parcă a fost o singură zi multiplicata cu 365 ori cinci plus minus o zi două pentru anii bisecţi. Tatăl ei nu se mai întoarce, lucrurile care au rămas neclarificate sau nespuse vor rămâne aşa. A luat valiza şi a început pentru a doua oară în ultima lună să îndese în ea tot ce i se părea vital. Pe când cobora val vârtej scările se întâlni iar cu tanti Dumitriţa care urca legănând uşor plasa de data asta plină.

– Pleci în vacanţă?
– Da, într-un fel.
– Dacă ar fi gândit şi taică-tău aşa… Ei, asta e, măcar tu, să ai noroc!

Elvira a coborât în viteză dar când a ajuns jos a simţit brusc nevoia să se oprească. S-a aşezat pe banca din faţa scării pe care de obicei stăteau pisicile sau se odihnea vreo vecină obosită, cu valiza în faţa ei. A mutat-o la un moment dat în lateral pentru că era incomod pentru cei care voiau să intre sau să iasă din scară. A stat acolo până ce soarele a dispărut după clădirea cu birouri din faţă. Iar când mai mult de sete decât de somn a urcat iar scara, tanti Dumitriţa şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, făcându-şi datoria de vecină care ştie tot:

– Te-ai şi întors? a întrebat-o prefăcându-se că nu ştie că a stat toată ziua pe banca din faţa blocului.
– Am uitat să împachetez nişte lucruri, a zis Elvira grăbindu-se să deschidă uşa şi să dispară în interior. Cu siguranţă voi pleca mâine.

Ajunsă în siguranţa încăperii a lăsat din mâini valiza şi fredonând Chop Suey s-a apucat să caute în ea pijamaua. Ziua se uzase complet.

Crina VOINAGHI

N. R.: povestire publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019 

sursă foto: www.toxel.ro




Weekend cultural cu… „Salut, Sighet!”

Sâmbătă, 14 decembrie 2019, la Galeria de Artă Vassiliev, și-au dat întâlnire iubitorii de poezie și proză din Sighetul Marmației, într-un triptic cultural: aniversarea a trei ani de existență a revistei electronice „Salut, Sighet!”, semnalarea unui grup numeros de sigheteni publicați în revista culturală „Mantaua lui Gogol” și lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum” (autor, Mihai Hafia Traista).

La întâlnirea culturală de weekend a participat poetul, scriitorul, dramaturgul Mihai Hafia Traista, redactor-șef al revistei trimestriale de cultură și atitudine „Mantaua lui Gogol”, directorul editurii cu același nume.

În prezența unei echipe de la Televiziunea Română, membrii echipei de redacție ai siteului www.salutsighet.ro, împreună cu valoroșii invitați, au contribuit la crearea unei atmosfere destinse și distinse. Fără niciun fel de constrângeri și fără „inhibiții”, s-a vorbit despre fenomenul cultural sighetean în context național, „probat” și prin publicarea poeților și prozatorilor maramureșeni în „Mantaua lui Gogol”, în acest ultim număr fiind incluși poeții Echim Vancea, Marin Slujeru, Mihai Hafia Traista, Mihai Romaniuc, Ion Mariș, Marius Voinaghi, Sebastiana Joicaliuc și Mădălina Danci etc. și prozatorii Oana Țînțaș, Crina Voinaghi, Stepan C. D. Traista etc.

Au vorbit despre „itemii” weekend-ului: Brîndușa Oanță, Oana Țînțaș, Marin Slujeru, Mădălina Danci, Anca Maria Corneștean, Gheorghe Mihai Bârlea, Odarca Bout și invitatul zilei, Mihai Hafia Traista. Evenimentul a fost moderat de Ion Mariș. „Colindul gutuii din geam”, interpretat de Anca Maria Corneștean, ne-a apropiat sufletește de Sărbătoarea Crăciunului.

Redăm și câteva mesaje primite de la colaboratorii „Salut, Sighet!” aflați departe de casă, prin care și-au dorit să transmită gândurile lor:

„Salut, Sighet!” este pentru mine un loc de întâlnire cu oameni frumoși, a căror adâncime se reflectă în cuvintele lor. O revenire acasă cu un simplu click. „Salut, Sighet!” este cel mai rapid și accesibil drum către casa orașului sufletului meu. Un tablou pictat în cuvinte alese de oameni aleși, un privilegiu să fii acasă chiar și de departe. La mulți ani întru întregirea hărții sighetenilor de pretutindeni! La mulți ani, „Salut, Sighet!” (Antonia Luiza Dubovici, poetă, SUA)

Poate pentru voi, „Salut, Sighet!” nu este decât un site de unde recoltați informații și știri. Ei bine, pentru unii dintre noi poate fi un start pentru a ne da seama cine suntem. De a publica articole și opinii, de a ne face utili și totodată de a ne descoperi pe sine pentru că: majoritatea persoanelor care scriu probabil că o să aibă cândva un site al lor, iar majoritatea poeziilor publicate o să-și aibă sălașul într-o carte… Vedeți voi… „Salut, Sighet!” e un „Frate mai mare” care îți dă un hint în viață, îți dă o mână de ajutor de a te descoperi și, mai mult decât evident, este faptul că toți ne simțim ca într-o familie mare și primitoare atunci când scriem, respectiv postăm ceva. (Liana Bârsan, studentă, Cluj-Napoca)

Când spun „Salut, Sighet!” spun modalitatea prin care pot comunica cu oamenii, printre câteva rânduri ascunzându-se atâtea adevăruri pe care, subtil, fiecare dintre noi vrea să le scoată în evidență. (Ioana Trifoi, elevă CNDV, Sighet)

Echipa „Salut, Sighet!” mulțumește colaboratorilor site-ului nostru, tuturor participanților prezenți la întâlnirea culturală de weekend și gazdelor evenimentului, Ileana și Cyril Vassiliev!

Salut, Sighet!

Foto & video: Mara Țînțaș

 




Întâlnire cu poeți și prozatori sigheteni!

O întâlnire literară de weekend, ce va marca și cei trei ani de existență ai publicației virtuale „Salut, Sighet!”, va avea loc sâmbătă, 14 decembrie 2019, ora 11:00, când un grup de poeți și prozatori, toți publicați constant în ziarul electronic www.salutsighet.ro, se vor întâlni cu iubitorii de literatură. Cei 7 sigheteni, sunt publicați și în ultimul număr al revistei trimestriale „Mantaua lui Gogol”, ce apare la București (director, Mihai Hafia Traistă), revistă ce va fi „răsfoită” și oferită celor prezenți.

O altă „atracție” a întâlnirii de weekend este lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum”, autor Mihai Hafia Traistă. Scriitorul, dramaturgul, poetul Mihai Hafia Traistă, născut la Sighet, dar stabilit de mulți ani la București, va fi prezent împreună cu noi la Galeria Vassiliev (P-ța Libertății, nr. 13), unde vom „socializa” și vom încerca să nu… plictisim!

Salut, Sighet!




EXCLUSIVITATE – Poet, scriitor, dramaturg cu suflet de… Sighet

Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș