Și papagalii se împușcă, nu-i așa?… (autor, Ion Mariș)

Vă spune ceva titlul, vă amintiți de celebrul film al anilor ‘60?… „Și caii se împușcă, nu-i așa?”… Bietul animal, bietul cal, a fost împușcat de…

Ce legătură este între drama oamenilor obișnuiți din timpul Marii Depresiuni americane (1930) și Marea Pandemie a zilelor noastre? Simplu: frica, incertitudinea, falsele speranțe, moartea tragică, tonie – distonie, „criza” garantată 100%, sunt, cu puține cosmetizări, ingredientele recuzitei perpetue!

Lumea de astăzi este înspăimântător de colorată, multicoloră, fals scânteietoare, disortografiată, un amalgam al cailor și… papagalilor. Predomină papagalii multicolori, țanțoși – gălăgioși, experți – exasperanți, literați – penali, agramați – bahici, spectacularizați, manelizați, nereciclați, microb-iști, pandemiști sus-puși cu sau fără grade (în creier, nu-i așa?), quasi-zburătoare și quasi-cuvântătoare brrr și buum!… au amuțit!

A fost o pseudo – pauză, dar semnele că va reîncepe gălăgia și colcăiala sunt evidente. Papagalii mai și vorbesc, unii spun… vorbe, înjură, alții imită elegant – parfumați, prea-credincioși, unii sunt clarvăzători, o altă parte sunt sălbatic – nefolositori, ceilalți se domesticesc în luxul decorurilor și dresorilor din umbră… vai de mama lor, unii chiar mor!… priviți-le penajul, chiar arată a buni vorbitori pe toate limbile (oratori se spune, cu derogare, dar să nu exagerăm!), toți au aceeași macro-structură: limbaj minimal, culori vizibile impecabile, gesturi ultra – exersate, creier mic (sau, haideți să fim îngăduitori azi, relativ mic!). Exact ca și virusul, jenant de mic, submicroscopic, rău până la Dumnezeu (reformulez: până la om!) și imperturbabil (pe termen scurt)!

Se vor schimba regulile de mâine? Vor muri papagalii? Sau vor muri truditorii cai? Cred că vor muri cei mai puțin rezistenți în maratonul prostiei, penibilului, croncănelii ordinare! În niciun caz papagalii!…

Papagalii sunt cunoscuți în peste 350 de specii și… 80 de genuri, le place untul de arahide și iubesc traiul în colivie! Se mulțumesc cu reprize foarte scurte de libertate, 15 – 20 de minute sunt suficiente, unii trăiesc până la 95 de ani, cei din specia Kaka-po. Ăștia prind repede cuvintele, tocesc, stâlcesc, dar le reproduc… papagalicește. Mai să-i credem!
Doamne, Doamne, ce viu colorat este pământul și cât de frumoasă a fost liniștea de ieri dar, urmează războiul zilei de azi – mâine. Să nu ne amăgim, totul a reintrat în normal, s-a reluat gălăgia papagalilor eliberați din izolarea coliviilor, vom auzi despre mai multe și mai mari aranjamente inter-specii, ăia care reușesc să vorbească vor pactiza cu moderatorii dresori și perioada de odihnă impusă va fi răzbunată. Mi-e frică de urmările pandemiei, lumea – lumea papagalilor – se va reseta dar, probabil, într-un croncănit ultra-secret. Cei „vorbitori” vor cârâi mai tare, asurzitor de tare, cei cu neuronii virusați vor aștepta cuminți în colivii.

Unii dintre puținii biologi „acreditați” în teoria hazardului supraviețuirii prevăd modificări spectaculoase în structura ADN – ului papagalilor, cică unii vor fi imuni la toate bolile specific umane și vor încerca să-și refacă structurile papag’nterlope. Întrebarea este cine va fi sacrificat de către Cel de Sus, pentru ca să se împlinească povestea resetată: calul sau papagalul?
Se poate împlini, oare, previziunea apocaliptic-orweliană cum că lumea va fi – la un moment dat – dominată de animale, de… papagali?!… Nostradamus a lăsat câteva indicii în scrierile sale postume dar, se pare, că există divergențe și-n breasla cititorilor în astre. În fine, lumea papagalilor n-a dispărut; poate, unii au murit de moarte bună, alții au fost eliberați din greșeală însă, supraviețuitorii – mai puternici – tot la năravurile vechi vor reveni.

Vom regreta, în curând, lumea virtuală pe care am experimentat-o în carantină?!…

Ion MARIȘ




Distanțare, n-ai…. valoare?!

Pandemia va dispărea
Într-o vară oarecare,
Și-om cânta și ne-om distra,
Poate vom pleca la mare!

Pân’ atunci, la întâmplare,
Lumea-aplică la terase
Sfaturi despre distanțare:
Stați puțin și-apoi spre… case!

Viața asta-n pandemie
E făcută pentru turmă,
Cei de Sus nu vor să știe
Că minciuna ne conturbă.

Noi ce stăm la rînd, la coadă,
Și-acceptăm cu umilință
Să ne distanțăm pe stradă,
Mai avem câte-o dorință:

Să nu fim prostiți pe față,
Nu vrem zâmbete teatrale,
Vrem și bucurii în viață
Nu minciuni…. electorale.

Ras Publica




Sighet – Album retro (LIV)

Centrul Sighetului într-o imagine de pe la începutul secolului trecut. Este ușor de identificat zona din apropierea Hotelului Korona/ Tisa/ Coroana, cu trecători suficient de mulți și… farmecul mijloacelor de transport tradiționale.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Imaginea a fost preluată, cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Salut, Sighet!




Sigheteni, puteți vizita expoziția „O istorie a Europei în 38 de mărturii”!

În această perioadă, până la sfârșitul lunii iunie (în zilele însorite, fără precipitații), vă invităm să vizitați pe Pietonala din fața Memorialului Sighet expoziția „O istorie a Europei în 38 de mărturii, organizată în colaborare cu Institutul Național al Patrimoniului, coordonatorul național al programului Marca Patrimoniului European.

Expoziția – realizată de Comisia Europeană în 2018  – prezintă  38 de situri care fac partea din rețeaua Marca Patrimoniului European.

Marca Patrimoniului European este o iniţiativă a Uniunii Europene, lansată în 2011 menită să aducă în atenţia publicului şi în special a tineretului european valorile fundamentale europene, elementele comune de istorie şi cultură ale patrimoniului cultural care contribuie la consolidarea sentimentului de apartenenţă la Uniune şi a dialogului intercultural. Acordarea mărcii la nivel european se desfăşoară o dată la doi ani şi fiecare stat membru al Uniunii poate transmite Comisiei Europene două candidaturi de situri.

În martie 2018, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet a primit oficial „Marca patrimoniului european” alături de alte 8 situri din state membre europene, fiind primul din România căruia Uniunea Europeană îi oferă această distincţie.

În iunie 2018, la Sighet a avut loc ceremonia de dezvelire a plăcii Marca Patrimoniului European, mesajul transmis fiind „Memorialul Sighet oferă o perspectivă asupra represiunii comuniste în Europa de-a lungul secolului XX, inclusiv asupra morţilor şi suferinţelor cauzate atât în interiorul, cât şi în afara zidurilor închisorii. El este înscris în lista siturilor patrimoniului european al Uniunii Europene datorită rolului important pe care l-a jucat în istoria şi în cultura Europei. EUROPA ÎŞI ADUCE AMINTE!“.

Lista celor 48 de situri (10 noi situri au fost adăugate în martie 2020), precum și informații despre Marca patrimoniului european găsiți la: https://ec.europa.eu/programmes/creative-europe/actions/heritage-label_en

Memorialul Sighet




Sighet – Album retro (LIII)

Imagine din centrul Sighetului, la începutul secolului XXI, când orașul nostru era mult mai verde și cu muuulte Dacii! Chiar arăta minunat, cu circulația „minimalistă” și – în mod sigur – un aer curat… garantat 100%.
Atât de liniștit a mai fost Sighetul – din păcate – doar în zilele… pandemiei!

Salut, Sighet

N.R: fotografie din colecția prof. dr. Mihai Dăncuș.




La „arme”, sigheteni! Blufuri politicianiste?! (autor, Ion Mariș)

Incredibil amalgamul de „informații” și dezinformări ale apărătorilor cetății! Urmează stagiul pre-electoral și, probabil, unele dintre partide și unii „catindați” au nevoie de electo-viruși. Revenim, se pare, în zona de confort a „poveștilor” cu priză la public!

Am fost uimit de conștiința civică a unor concetățeni de-ai noștri care au pornit o fulminantă petiție pentru a împiedica vânzarea unei mici suprafețe de teren care NU este situată pe strada Pietonală (str. Corneliu Coposu). Noi am publicat în e-ziarul nostru (Salut, Sighet!) tocmai în 10 iulie 2017, o mică parodie „Verdeață à la… Sighet”, (vezi aici) în care deplângeam imaginea bălărioasă situată exact pe Pietonală. Nimeni nu s-a agitat, în urmă cu trei ani să strige cetățenește că nu arată cool Pietonala, mulți aveau preocupări strict domestice. Oricum, pe acel petec de teren (proprietate privată) a fost ridicată o clădire frumoasă (cu avizul specialiștilor) care se încadrează în contextul arhitectural al zonei. Sunteți de acord că arată mult mai bine decât fosta parcelă „eco”, ce era ultra-vizibilă, nu? Oricum, clădirea s-a construit pe o parcelă privată! Iar proprietarul își dorește să construiască în spatele clădirii o anexă pe un teren care NU este situat pe pietonală, este amplasat pe str. Bogdan Vodă, nr. 18, teren care, dimpotrivă, arată mizerabil, un fel de depozit pentru diverse… resturi (vedeți în imagine, în partea dreaptă). Acea bucată de teren NU blochează nimic, NU blochează parcarea, NU afectează Pietonala și NU obturează ochiul vigilent al cetățeanului onest.

Dar, să vedem cum a demarat vânzarea „imensei” suprafețe de 30 de metri pătrați din avuția Sighetului. Proprietarul clădirii recent construite (Con Invest SRL) a făcut o petiție către Consiliul Local în data de 07.10.2019 (adresa nr. 12823) pentru a solicita cumpărarea acelui petec de pământ care nu deranjează deloc Pietonala (așa cum susțin unii), chiar este ascuns în spatele noii clădiri. Toate comisiile (inclusiv juridic, urbanism și buget – finanțe) au APROBAT in integrum separarea parcelei buclucașe (pornind de la demersul inițial), cu condiția dezmembrării, evaluării și trecerii din domeniul public în domeniul privat al Primăriei. Petentul a făcut toate demersurile și, încurajat de votul dat în Consiliul Local (HCL 61/ 31 oct. 2019), de către TOȚI consilierii locali, pentru „operațiuni de cadastru și publicitate imobiliară” (aprobându-se astfel și „nașterea” lotului de 30 mp), a achitat toate cheltuielile aferente (dezmembrare, evaluare etc.). Dar, pandemia întrerupe continuarea celorlalte etape, se schimbă procedura de vânzare, se cere o nouă re/evaluare, făcută de un expert angajat de Primărie prin SICAP, iar primul preț al terenului (rezultat dintr-o evaluare plătită de solicitantul dezmembrării) se pare că nu a fost mincinos ci chiar a… scăzut.

A urmat – săptămâna trecută – votul pentru vânzare, dar comisiile juridică și buget – finanțe din CL se opun! Sigur, nu-i nimic rău în buna intenție de-a păstra patrimoniul orașului pentru cetățeni!… dar această schimbare de atitudine generează câteva suspiciuni… procedurale! Poate că dă bine și agitația înainte de alegerile din toamnă?! Merg și petițiile la popor că, de, imaginea se cosmetizează prin lovituri subite și subtile.

Dar, ce m-a uimit la modul cel mai trist a fost atitudinea războinică – în ne(re)cunoștință de cauză, probabil – a fostului primar, „părintele” Pietonalei, care pe vremea când era viceprimar, împreună cu doamna primar din anii 2010 s-au „debarasat” nu de 30 mp de teren ci de… Palatul Cultural al Sighetului. Nu s-au împotrivit la vremea respectivă, n-au contestat, n-au luptat pentru o clădire emblematică din patrimoniul Sighetului (clădire care făcea parte dintr-un proiect european, aprobat, de 10 milioane de euro) ci, dimpotrivă, cu argumente penibile (pe care ni le-a dat dl. viceprimar de atunci, ulterior primar, face to face) au contribuit la transferul „legal” al proprietății palatului. Am fost patru persoane care am acționat în instanță (pe cheltuiala noastră) pentru a încerca anularea unei decizii luate de Sus, care a împrăștiat definitiv instituțiile culturale sighetene din acei ani. Unde au fost „corecții” apărători ai patrimoniului sighetean atunci? Clar, tot electoral s-au comportat, în special „aleșii” (și nu numai!) și în urmă cu aproape zece ani!

Ei bine, azi, repet, prin dezinformare – manipulare, populația Sighetului este „agitată” pre-electoral pentru un petec de teren care după cosmetizare și construirea unei anexe (care garantat nu-i va deranja pe iubitorii de pietonale), va arăta sigur mai bine; vorbim de o „palmă” de pământ perfect…. izolată.

În altă ordine de idei, aștept cu nerăbdare programele partidelor pentru viitoarele lupte electorale de la sfârșitul acestui an sau – cel târziu – de la începutul anului viitor, ca să vedem ce idei mărețe ne vor oferi și ce strategii – doar pe hârtie, evident – vor scoate de la „izolare” pentru bunul mers al minunatului nostru oraș! Mai avem doar câteva clădiri – bujuterii în patrimoniul Sighetului și, mă întreb… ce-au făcut, ce proiecte au propus consilierii locali (cei mai galonați) pentru ca acestea să arate mai bine, să fie restaurate, să fie exploatate în folosul comunității?… Clar, Pietonala nu are nevoie de salvatori, e acolo nu se modifică nimic, dar Sighetul trebuia/ trebuie salvat! Vedea-vom oare noi, cetățenii ordinari, un raport corect – concret al activității consilierilor din mandatul pe care-l vor încheia în câteva luni?

Mă întreb cât de „colorat” va fi următorul Consiliu Local, ținând cont că servilismul politicianist este o calitate care dă greutatea listelor de… catindați! (mare vizionar, nenea Iancu!)…
Vom auzi probabil, în curând, diverse idei îndăznețe, pentru liniștea noastră!… Cei obișnuiți cu “specificul” activității politice știu unde, când și cum să atingă mințile și… butoanele!

Până atunci să ne bucurăm de multicolora simfonie a reprezentanților noștri ieșiți din… izolare!
Doamne ajută-i pe cei săraci în… ADN! S-auzim doar de bine!!!

Ion Mariș




Distanțări în primăvară (autor, Marin Slujeru)

Nu-i de râs!
* Frig, lumină, primăvara în toi. Doi pescari şi un alergător la Iza. Hotelul închis. O densitate de anii ’60 a trecătorilor în „Cuza Vodă”. În supermarket-ul tăcut, un amic, grav şi retras de felul său, îmi sare în faţă exuberant: „Haha! Acuma nu mai râde nimeni!” Ni se oferă mănuşi pentru manipularea alimentelor. La „Pariloto” ne dezinfectăm, fetele poartă mască. O pereche de vârstnici duc un balot de hârtie igienică pe o bicicletă. În taximetru sunt poftit în spate.
* Izolare, altfel: isolation, isolement, isolamento, aislamiento / contención, isolamento / se-paração / insulação, elválasztás / szigetelés, Isolierung, Isolering, изоляция, tecrit…
* În sec. XIX, la vreme de epidemii, cei infectaţi se chemau „smreduiți”, iar lazaretul se numea „Nizam”

Interval orar legal I (11-13 a.m.)
* La Iza. Cineva aleargă pe dig – să ameţeşti câte ture poate face!… Mai bine te „zgâieşti” la undiţele pescarilor, cum se cabrează când şi când. La ţoaclele lor sclipind în soare. La cipilicile lor multicolore, în toată forma. La părul argintiu al unora dintre ei, lucind. Cum unul aplaudă uşor răţuştele apărute pe râu, din …pământ – faine, dolofane. În parc, ar fi „Concert în luncă”, de n-ar fi ciorile. Trei tineri gânditori dezbat ceva gesticulând, la „distanţa socială” cuvenită – nu chiar atât de mare ca între castanii din jur. O domnişoară: „Scuze! N-aţi văzut o pisică gri, mai grăsuţă puţin? Scuze!”. Într-o grădină, soţul cu soţia la muncile agricole – spre ilustrarea anotimpului.

Interval orar II (07-11 a.m.)
* O zonă mirifică pustie. Apare un congener mascat şi el. Cum-necum, trecem unul pe lângă altul cât mai aproape. Înclin capul şi îmi răspunde tot aşa… Altminteri, trec maşinuţe în culori zvăpăiate, adânci – albastru, verde, roşu.
* Sădite într-un strat de flori, câteva păpădii s-au crizantemizat (!) din cale-afară – galben imperial!
* Râul sub Deal, singur. Frumuseţea locului covârşită de absenţă, de spaimă.
* „Numa’ p’ângă casă, ca găinile!…” – zice careva.
* Absenţa noastră lăţită pe toată stradă. O linişte intensă. Un uriaş lat în umeri apare şi dispare…
* Singuri de noi, copacii de pe alee pare că stau „în poveşti”. Cât despre bradul deja înnegurat, pare a fi într-un solilocviu.
* Un vânt tăios. Bradul străzii vuieşte cât un codru – ceilalţi arbori, cât o pădure.
* Sighetean get-beget. Lucrează ore în livadă cu „Kossuth Rádió” non-stop alături. – Singuranţă…
* Şi crainica de la Radio poartă mască – citeşte cu tonalitatea obişnuită Buletinul de ştiri teribile.
* Astăzi nimeni. Nici veveriţa din parc, nici Alergătoriţa de pe dig…
* În micul market din cartierul fără bancomat şi cu n-şpe farmacii, necăjiţii oficiază ritul distanţării sociale. Apoi, trândăvesc poetic, pe rând, pe băncile din părculeţ, de-a valma cu câinii şi comersanţii ambulanţi. O risipă de flori roşii din rododendroni… Ay, lume, dor!…

Mai de voie…
* Liber la Grădina Morii, la Iza! Parcul şi malul râului animate. Înjurături proaspete (a new generation…). Role trântite la statuia Eminescului. Un individ cărunt face o demonstraţie de înot, încurajat de amici… După ore de alergare şi joacă în parc, un băieţaş îşi duce acasă, în braţe, câinelaşul – epuizaţi…
* Luni, soare, zi de relaxare. Stăm la rând, pe trotuar, să achităm telefonul. Intrăm câte unu. O tânără din faţă răspunde la un apel: „Te suun eu, când ies de-ai’!” După atâta tăcere, ce viu, ce proaspăt sună graiul străzii! Un adevărat cântec.

Consemnări de Marin SLUJERU

foto: Marin Slujeru




Liberalizare feminină post virală (autor, Alina Marincean)

Alina Marincean

N-am fost niciodată o împătimită a socializării. Cu cât trece vremea mă văd tot mai des pusă în postura fericirii de a rămâne eu cu mine. Perioada solitudinii și a distanțării virale pe mine nu m-a speriat. A fost liniște și curățenie și poate s-au mai limpezit cu clor și cei mai puțin igienici dintre suferinzii cu ,,lungul nasului”. Iar acum că se relansează economia și văd o adresabilitate mărită spre segmentul feminin, mă gândesc unde să-mi redirecționez banii: aștept prima carte cu bancuri. Cu și despre femei în timpul pandemiei. Nimic nu pare mai atrăgător decât acest umor absurd. O astfel de investiție va fi prima mea achiziție feministă de după relaxare.

A fost foarte interesant să urmăresc unele manifestări feminine din timpul izolării. Share gen (ca să parafrazez exprimări adolescentine) Rețete-ingeniozitate și imaginație (dacă nu, s-a reglat din editare). Pozele din tinerețe-gingașe ridiculizări pe care le îndrăgim. Amintirile-fiecare unică în unicitatea unică a unicității sale unice. Cărțile citite pe bandă rulantă-no comment. Kilometri alergați – oare cui îi pasăăăă?… Nasul sus, nasul jos, nasul la soare, nasul la umbră-analiza de portret poate? Cafeau mică, cafeaua mare – e versatilă. Mai puține poze cu soț (deja insuportabil), mai multe în intimitatea unui pahar de vin-rafinament absolut! Yoga străpunge cerul și mâncare sănătoasă că deh pentru noi ne îngrijim. O concluzie feministă? Femeile sunt niște influențeri! Cele frumoase postează despre ele și cele urâte despre mâncare și despre alții. Și tot așa…. (Concluzia nu-mi aparține).

Și mă uit și eu la mine și zic (același gen): prietena mea mă critică mereu (îi forțez pe oameni să nu-mi mai zică Alinuța) lăsănd să mi se vadă tâmplele argintii; avocat cunoscut, prieten cu ai mei mă mustră că nu port destulă culoare la haine (probabil ca nevastă-sa, o fi vrând să zică, etalon roz că alte modele de dame au dispărut), coleg singur către finalul emoțiilor observă și insistă că ar trebui să arăt ce se unduiește sub hainele largi de in șifonat; misogin declarat oferă cu gratuitate ori de câte ori poate aluzii răutăcioase (și) la figura mea nemachiată și părul nevopsit care îi aduce aminte probabil de feministele activiste (pe care le urăște, tot probabil) ale anilor polenizați de generația flower power.

Se găsesc destui să-și dea cu părerea despre cum ar trebui să apărem eu/ noi în lume pentru ei, că doar n-o să traumatizăm omu’ încercînd să spunem că putem sau vrem să fim altfel decât… Decât ce oare? Ce trebuie sau ce vrem? Sau mai bine, putem să vrem să fim oare?

Am înțeles că nu corespund tiparului feminin contemporan de când mă sfătuia mama ce și cum se poartă. De asta n-am știut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare ca atare cum să și arăt când voi fi mare și m-am lăsat așa doar să cresc și incomodez bărbați și pe unele femei că-mi las părul nevopsit, n-am parfumuri asortate și dressing cu păpuci stiletto, port plase de cârpă și plec uneori cu săptămânile de acasă pe la tot felul de întâlniri cu oameni șterși și îngândurați, ignorând, ba mai mult îngropând cu nerușinare simțul maternal și esența feminității!! Și nu mă mustră conștiința??!!

Noroc cu izolarea asta că odată reevaluată m-am luminat! Acum văd clar ce pot să fac și încep să plănuiesc ofertele gândite să mă salveze de stigmatizare. Așadar începem cu capul, pe dinafară, că pe dinăuntru e bine, gol, se poartă lejer. O femeie frumoasă e frumoasă și cu pălărie și fără, nu?

Tuns/ vopsit, timp utilizat 90 minute, preț, depinde de vopsea și de frizer/ stilist. Tratament facial 60 minute, cost, depinde de produs de la 20 lei din farmacie la sute de lei la expertă, cel puțin. Pensat/ vopsit gene sprâncene 30 minute poți să le și tatuezi, sa le împletești să le faci moațe și câte și mai câte, preț variabil. Manichiura 30 minute, aici e cu gel, praf sau simplu pentru modeste sau cu sarmale finuț conturate, pentru gurmande. Pedichiura 30 minute cost minimal dacă-ți faci pachet. Epilat 60 de minute (sau este din ăla definitoriu sau definit, indefinit sau nedefinit ? oare?) e de sute de lei oricum ai alege. Și lista poate continua cu fel de fel de servicii care ne ajută să ne selectăm/ rezervăm spațiul convivial. Un minim de investiție: câte cinci – șase ore pe lună cel puțin, chin uneori, povești despre altele mult și cam 6000 de lei pe an. Toate procedurile sunt recomandate cel putin o dată la trei săptămâni dacă vrei să fii și cu, și fără pălărie.
IOI….

Deznădăjduită, întoarsă la sensul vieții mele mici, abandonând dezarmată încă o dată pe bază de fonduri (de toate felurile) insuficiente, răsfoiesc printre cele șterse și necolorate ale mele și găsesc cum alți oameni pot să aibă și alte preocupări:
Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

Și iar un ioi dar un altfel de ioi …

Mihaela MiroiuFilosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională […] Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe.

Și cum? Nimic de gene smocuri???

Pentru alte răspunsuri consultați cu încredere:  Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală de Mihaela Miroiu.

Cred că m-am hotărât. Când voi fi mare vreau să mă fac Mihaela Miroiu.

Alina MARINCEAN




Jurnal de coronavacanță – APRILIE (autor, Gabriela Mich)

1 aprilie 2020
Azi copiii pot cere luna de pe cer și o primesc, adulții caută peștișorul norocos, iar perii albi și-ar dori doar o pasăre de aur care să le aducă în zbor tinerețea. Azi fiecare cere ce vrea, dar oferă altceva, pentru că azi e 1 Aprilie – o zi care ne aduce aminte cum suntem în celelalte 364 zile ale anului. Nu o spun eu, ci chiar Mark Twain. Eu doar meditez asupra acestei afirmații…. Oare chiar așa să fie? Oare 2 mai, 5 iunie, 25 decembrie să fie tot un 1 Aprilie, dar cu alt chip? De ce alegem să păcălim încontinuare de parcă nu am ști că minciuna e un paravan de protecție pe termen scurt?

PROVOCARE: Astăzi, păcălește viața! Ademenește-o cu vorbe duioase, spune-i că vei fi mai bun, mai amabil, mai corect, mai iubitor, mai recunoscător, mai modest, mai,mai…. Spune-i! Sună melodios, nu? Atunci, haide să punem împreună în practică tot ce am vorbit cu viața! Păcălește viața: trăiește frumos!

2 aprilie 2020
Azi am descoperit că nu există doar o cheie a comunicării, ci un întreg mănunchi. Reflectă, perseverează, focusează-te mai mult pe ascultător, stabilește relații, dar continuă să îți scrii povestea! Fă-ți curaj! Totul începe de undeva. Ce vine ușor nu durează, iar ce durează nu vine ușor! Mulțumesc, Club Interact Sighetu-Marmației, că putem crește atât de frumos împreună!

3 aprilie 2020
Vreau o țară ca afară…
Așa spune un mare cântec românesc.
Eu nu vreau o țară ca afară; vreau doar țara mea. Țara mea frumoasă cu oameni luptători, ambițioși, perseverenți, talentați. Țara mea ce i-a oferit lumii pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana și lista poate continua la infinit. Vreau doar o țară în care oamenii ajută, ascultă, respectă, muncesc, iubesc. Nu vreau să fie ca afară, vreau să fie unică. Iar țara visurilor mele se va forma doar dacă eu, tu, el și ea punem umărul.

4 aprilie 2020
Adesea ne jucăm cu Dumnezeu ca și cu o tablă de șah. Când avem doar binecuvântări îl considerăm un simplu pion crezând că nouă ne aparține pământul. Când totul ia o altă traiectorie, e ca și un nebun. Neplâncându-ne monotonia, Dumnezeu e pentru noi ca o tură: doar înainte, fără abateri spre alte căi. Dar întotdeauna uităm că fără rege nu se poate da șah-mat. De aceea rege nu îl considerăm, nu ne place. Vrem să avem noi ultima lovitură….

5 aprilie 2020
Pentru lucrurile pe care le practic în privat, voi fi răsplătit în public. (Anthony Robbins)
Corect, dar, după părerea mea, incomplet. Pentru tot ce practic în privat, vor fi și alții răsplătiți în public. Spațiul și timpul nu pot fi oare finite? Atunci duplicitatea de ce nu are avea o limită? De reținut: tot ce practic eu va avea efecte asupra celorlalți. Azi… atât.

6 aprilie 2020
Odată cu războiul s-au schimbat și cuvintele, și sunetele. Spui „mama” și e cu totul altceva, spui „casă” și e, la fel, cu totul altfel. Li s-a adăugat ceva. Mai multă iubire, mai multă teamă. (Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici)

7 aprilie 2020
4 valori ale unei comunități puternice: credință, integritate, devotament, altruism.

8 aprilie 2020:
Am descoperit azi un proverb român care spune În vin e adevărul. Ei bine, pe eticheta sticlei nu apare adevăr. O fi greșit proverbul sau am greșit noi crezându-l? Când nu vrem să spunem adevărul, ne ascundem după ce ne convine. Nu, nici în vin , nici în copil, nici în soare nu e adevărul. În om e adevărul. Trebuie doar să îi deschidă lacătul cu cheile virtuții.

9 aprilie 2020
Dacă punem reflectoarele pe calitățile unei persoane, acestea se vor dezvolta și vor crește frumos sub ochii noștri. Dar dacă le punem pe defecte? Ce rezolvăm promovând falsa înțelepciune ?

10 aprilie 2020
V-ați gândit vreodată la culori, la cum se combină, la ce ne-ar spune? Pentru mine, albastru e culoarea care îmi inspiră dorința de a o lua de la capăt chiar și în cele mai grele momente. Dacă e să o vorbim despre verde, zic să ne uităm la frumusețea naturii și e de ajuns. Pentru a înțelege galbenul doar deschideți poarta soarelui. Roșul se ascunde în petalele trandafirului. Alb… albul se simte mirosind crinii. Iar pentru roz, portocaliu, violet… deschideți-vă inima! Lăsați-vă imaginația să zboare!

11 aprilie 2020
Ce are prioritate în viața ta?
Ce ar trebui să aibă prioritate în viața ta e ceea ce te învață să fii:
Puternic
Răbdător
Iubitor
Onest
Rațional
Invincibil
Tenace
Atent
Tăcut
Excelent

12 aprilie 2020
De la iubire la ură e doar un pas. De la admirație la dispreț e o linie atât de subțire. Ne-o demonstrează chiar ziua de azi.
De Florii nu se sărbătoresc nici copacii înfloriți, nici venirea primăverii, nici măcar florile din viața noastră. Azi se sărbătorește intrarea lui Isus în Ierusalim. Cât de schimbător e omul… Creat să fie adaptabil,dar alegând mereu și mereu schimbarea, viteza, mulțimea. Duminică a fost primit pe un drum de flori, de osanale… iar vineri drumul a dus spre dealul Golgotei. A fost nevoie de 4 zile… Doar 96 ore oferite tot de Împăratul universului pentru ca oamenii să se schimbe complet, de la flori la spini.

Te-aș întreba și m-aș întreba: noi ce facem în zilele fără flori? Ia exemplul lui Isus!

13 aprilie 2020
Soare, oameni, iarbă, flori…
Noi de normalitate doritori.

14 aprilie 2020
Azi am descoperit o frântură de înțelepciune: o muscă în farfurie poate fi un fapt banal sau o tragedie cosmică. Ești pe pământ, iar deasupra ta sunt o infinitate de stele. Ești între oameni și în jurul tău sunt mii de păreri. Nu le interpreta, ci încearcă să le înțelegi. Nu le eticheta drept neimportante, ci îmbunătățește-le.

15 aprilie 2020
E greu să înveți ce știi. E foarte greu să înveți ce știi, deoarece niciodată nu vei fi mulțumit. Vei dori mereu să evoluezi și nu e rău deloc. Vei dori să crești, vei face eforturi, vei plânge, vei sacrifica pentru ce îți dorești să fii sau să știi. Dar până ajugi la podium, e greu să înveți ce știi… dar e atât de frumos….

16 aprilie 2020
Îmi aduc aminte de primele zile din martie. Aveam teama de necunoscut, de boală. Eram speriată pentru mine și pentru toți.
Dar acum nu știu ce e cu mine…. Frica a fost înlocuită de calm. Unii ar numi acest sentiment indiferență, dar eu știu că e doar calm. Cu siguranță am învățat că situațiile de criză nu se gestionează cu teamă, ci cu încredere.

17 aprilie 2020
Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele. Păsările știu asta, oamenii nu. (Lucian Blaga)

18 aprilie 2020
Și ne iartă nouă greșelile noastre PRECUM și noi iertăm greșiților noștri…
De multe ori repetăm fraza aceasta ca pe o mantră. Însă este acolo un cuvânt uzual precum… un cuvânt ce introduce o altă propoziție pe care, adeseori, o rostim șoptind, în grabă, mai cam pentru noi decât pentru Domnul. Oare de ce? De ce ne e atât de greu să iertăm și pretindem atât de ușor să fim iertați? Încă nu am aflat răspunsul….

19 aprilie 2020
Ai muri pentru o minciună?

Eu… nu. Dar, pentru a mă salva chiar și pe mine- cel dintâi între păcătoși- cineva a murit pentru o minciună. Știe din ce suntem făcuți… de aceea ne-a iubit atât de mult, dând ca și garant un rege. Și noi ce trebuie să facem? Doar să fim lumini printre oameni! Luptă-te lupta cea bună și aleargă pe calea dreaptă. Caută evlavia, dragostea, răbdarea, bunătatea, cinstea, adevărul și credința. Bucură-te întotdeauna și, în aceste zile, descoperă puterea rugăciunii de acasă.

Mulțumesc că mi-ai dat șansa ca, ori de câte ori mă tem, sunt în fundul gropii sau pe vârful muntelui, eu să mă încred în Tine!

20 aprilie 2020
Iubesc să gătesc… Și tot gătind am asociat această artă cu viața. De ce? Pentru că pe calea mea, arta culinară a părut un munte pe care nu credeam că îl voi urca. Dar acest lucru s-a schimbat radical și de atunci în special patiseria și cofetăria sunt parte din mine. La fel ca în viață încerc, aduc inovații, improvizez când nu îmi văd lungul nasului și mă cred mai mare decât chefii, învăț, culeg rețete noi, iar finalul îmi demonstrează că nu am greșit investind în această pasiune. O viață echilibrată înseamnă câte o prăjitură în fiecare mână…

21 aprilie 2020
Azi scriu din perspectiva grădinarului, a micului producător…

Am crescut printre roșii, ardei, vinete, păstăi, castraveți. Am fost crescută de oameni modești, dar sinceri care m-au învățat întotdeauna ca vorba să îmi fie ca și fapta. Iar dacă vorba a fost produsele noastre sunt bio, așa ne e și fapta. De ce? Pentru că ne respectăm și îi respectăm pe clienții noștri. Am crescut printre legume și nu îmi pare rău deloc. Am învățat să respect munca fiecăruia, am învățat că eforturile dau roade, am văzut că o sămânță poate da naștere unei binecuvântări așa cum un zâmbet dă naștere altui zâmbet. Am fost crescută de oameni muncitori, corecți. Nici nu aveam nevoie de mai mult.

Acum m-au năpădit lacrimile – cuvintele sufletului. Sunt atât de mândră de ei!

22 aprilie 2020
Se spune că o poză e mai grăitoare decât mii de cuvinte. De aceea iubesc să fac fotografii. Cum ar fi viața noastră fără amintiri?
Iubesc să fac fotografii, să citesc, să scriu, să gătesc, să muncesc, să învăț, să cânt… Iubesc oamenii, muntele, florile, zâmbetele, marea….. Iubesc poate prea multe, dar niciodată îndeajuns.

23 aprilie 2020
Cartea îți e prietenul în ceasuri de neliniște, e doctorul la începutul bolilor, e sfătuitorul de bine în nevoi, e bătrânul care te netezește pe cap și-ți arată calea cea adevărată. (Ion Simionescu)

Pe mine cărțile m-au salvat de disperare, lașitate, plictiseală, lacrimi. De multe ori mi-am cuibărit sufletul printre paginile volumelor cu satisfacția că, prin lectură, scap de povara existenței cotidiene. Și tot de atâtea ori am mers spre raftul bibliotecii la fel ca la cei mai dragi prieteni pentru a le spune motivul zâmbetului meu. Uneori m-au înțeles, alteori am încercat eu să înțeleg cum procedează familia mea de hârtie. Am crescut împreună, am asimilat informații împreună și, chiar dacă uneori o părăseam, ea mă aștepta tăcută tot în același loc. Nu am realizat când literatura a devenit pasiunea mea. Știu doar că m-am prins de ea ca de o frânghie și nu m-am mai lăsat.

24 aprilie 2020
Săptămâna aceasta am scris despre o parte din pasiuni. Nu știu neapărat de ce, poate am vrut să vorbesc cu mine, am vrut să îmi confirm că fac bine, dar se poate și mai bine. Atunci când toți spun că ești perfect mustarea are rolul ei important.

25 aprilie 2020
Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. (Psalmii 19:13)
Descoperim multe…. cunoaștem galaxii, anticipăm unele catrastofe, gestionăm situații de criză, zburăm dintr-un loc în altul… dar nu știm tot. Totuși avem impresia că totul ne este în mână când, de fapt, am descoperit doar un pumn de nisip din marele Univers. Doar capitolul mândrie ia încet, dar sigur, locul întregii cărți.

Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. Păzește-L și de teamă, stres, uitare, amorțire, indiferență. Dar, mai important, învață-L să-și păzească credința. Tu și El… infinit.

26 aprilie 2020
Dacă iubești pe cineva doar când se conformează idealurilor tale, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu faci sacrificii, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu îi spui când greșește, aceea nu e iubire.
Dacă iubesți…. Îmi vei spune STOP! Ce știe un adolescent despre iubire? Poate nu știu multe, dar sunt sigură că la final rămâne iubirea!

27 aprilie 2020
Stimată Coronovacanță, văd că nu te grăbești să pleci!
Ne-ai obligat să purtăm măști și ne-am conformat! Ai impus izolarea la domiciliu și am ascultat (știi și tu că sunt excepții care întăresc regula) . Ne-ai tot repetat să avem grijă de igiena noastră și nu ai făcut rău. Însă observ că nu îți e dor să vezi elevi mergând la școală. Și poate, în tot răul, acest lucru e pentru a ne responsabiliza. Școala online nu va înlocui niciodată dascălul- călăuza noastră. Poate vrei să ne dai o lecție pentru a le oferi respectul care li se cuvine. Dar până când învățăm această lecție, propun să fim responsabili pentru noi și viitorul nostru.

28 aprilie 2020
Să nu termini de citit o carte doar pentru că ai început-o. Să nu stai lângă un om doar pentru interes. Să nu înveți ceva doar pentru a arăta că știi. Să nu ajuți doar pentru a aștepta laude. Să nu ierți doar pentru a reproșa mai târziu. Să nu faci niciodată ce ție nu ți-ar plăcea să ți se facă.

29 aprilie 2020
În acest moment lumea e împărțită în cel puțin două categorii: cei care susțin că ne vom schimba și cei care afirmă vehement că după această criză vom fi tot la fel. Eu nu știu ce să zic. Mi-ar plăcea să cred că ne vom schimba, dar ceva mă împiedică. Am trecut peste atâtea catastrofe și am rămas tot la fel. De ce? Pentru că avem impresia că ni se cuvine totul fără să facem nimic. Ne rugăm să se deschidă bisericile, dar câți vom merge în ele? Ne e dor de școală, dar când începe câți vor merge voioși spre ea?Vrem să-i vizităm pe bătrânii noștri, dar după… după cât de singuri vor fi iar? Vrem să revină totul la normal. Dar ce facem pentru acest lucru? Și, până la urmă ce mai e normal într-o lume superficială?

30 aprilie 2020
Oare chiar am scris tot ce nu ar trebui să fie uitat?
E spre asfințit și o serie de întrebări își caută răspunsul.

31 aprilie 2020
Lucruri învățate în coronovacanță:
• Ți-a spus cineva Ai grijă de tine!? Sau s-a interesat de cum te simți cu adevărat? Ți-a transmis vreun gând bun? Atunci păstrează acel om lângă tine!
• Dacă tu ai fost un om puternic și i-ai ridicat pe alții, rămâi așa în continuare! Dacă meritele nu îți sunt rescunoscute, adu-ți mereu aminte ca un copac fără rădăcini nu există, iar rădăcinile nu sunt vizibile.
• Timpul e prețios. Iar omul e și mai prețios ca să îl irosească.
• Ai văzut și azi raza soarelui? Mulțumește!
• Atunci când nu ai nimic, tot ai ceva. Uită-te în sus!
• Cu adevărat vreau să fiu dascăl… un dascăl ce va pune întrebări, va asculta păreri, va oferi provocări, va mustra la nevoie, va încuraja fără măgulire, va învăța mereu și va vorbi despre lacrimile sale pentru ca elevii să le plângă pe-ale lor.
• Cartea, florile, muzica, liniștea sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai omului.
• Biserica poate fi chiar în casa ta.
• Nu e bine să îți faci priveghiul înainte de vreme.
• Am învățat că e greu să te înțelegi. Oferă-ți timp! Fă-ți curat în gânduri. Ai răbdare cu TINE și vei avea și cu alții.
• Fiecare zi oferă și soare, și ploaie! Alege ce vrei să faci cu ele!
• Nu te lăsa pradă amânării!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A, C. N. „Dragoș-Vodă”




Trifoi cu patru foi (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Câteodată și obsesiile sunt bune la ceva. A mea e cea a Timpului eliadesc, a „camerei Sambo”, în care totul e suspendat, în care-ți afli starea paradisiacă. Cred că mereu am încercat să suprim timpul, să-l opresc într-o capsulă a mea, în care să mă regăsesc. Rareori am reușit să citesc semnele ce se arată doar celor inițiați. Ce m-a purtat înspre spațiul sigur și fericit a fost mișcarea de pendulare a leagănului. Priveam iarba din gradina lui Mama-Bună, care azi e a mea. Trifoiul m-a frustrat întotdeauna. Puteam să cercetez grădina fir cu fir în căutarea celui norocos, cu patru foi, că tot nu-l găseam. Însă, dacă Dia era lângă mine, îl repera în câteva minute. Eu n-am reușit niciodată să-l văd. Și vocea surorii mele răsuna tare: „N-o să ai noroc!” Căteodată mătușa mea, care ne însoțea în căutări, dibuia trifoiul mult dorit și mi-l strecura nevăzut, ca și cum eu l-aș fi aflat. Uneori acceptam tacit minciuna, mă prefăceam că l-aș fi găsit, dar știam, în sinea mea, că norocul nu-i al meu.
Cu ochii deschiși, mă las purtată în spațiul meu sacru, în casa bunicii. Acolo arareori era liniște. Mai tot timpul plină de copii, bunici, mătuși, verișori, vecini. Îndeosebi vara, când ușa era mereu deschisă și un du-te-vino anima acest axis mundi.
Agitația era și mai mare pe vremea recoltei. O remorcă își vărsa conținutul în curtea noastră și, ca prin minune, apărea un munte de știuleți de porumb pe care mă cățăram cu o adevărată frenezie. Alunecam, mă scufundam, mă zdreleam toată, mă apuca disperarea până ce, extenuată, ajungeam în vârf. Toți umblau forfota, veneau oameni la clacă și începea distracția. Știuleții erau deșfăcați și cu „mustățile” îmi făceam o mândrețe de perucă, perciuni, păr la păpuși și clăi înalte, nesfârșite. Bunicile și mătușile, băbuțele din vecini își luau locul pe scăunele și cu o dexteritate incredibilă curățau porumbul de pănuși și de „părul prețios”. În cap îmi suna o melodie ale cărei versuri nu le puteam desluși, nu aveau sens în mintea unui copil care încă nu era de școală: „Hai, hai, inimă, hai! /La (multe răle mă dai) muntele lu’ Mălai”. Așa era. Clar. Doar o auzisem de atâtea ori la radio: „La muntele lu’ Mălai”. Ăsta trebuia să fie muntele. Din curtea noastră. Și se numea așa. Fix așa. Nu contează că acuma știu versul „La multe răle mă dai”. Râd când aud melodia și o cânt cum am înțeles-o atunci.

Tot sărbătoare era și mersul la câmp, la săpat cartofi. Terenul era mai departe de casă, pentru mine putea fi în altă țară, așa îndepărtat îmi părea să mergem la Puskapor. Se pregătea merindea, căruțul cu sape, greble și tot felul de obiecte cărora nu le dădeam importanță. Femeile gospodăriei matriarhale se precipitau, vociferau, plănuiau. Eu una mergeam în excursie. Terenul se întindea cât vedeai cu ochii, niciodată nu i-am atins capătul. Se înainta organizat, fiecare preluând atâtea rânduri cât îi permiteau puterile și priceperea. Bunicile aveau câte trei, mătușile încercau să țină pasul, iar femeile tocmite cu ziua făceau ce puteau. Eu zburdam veselă prin iarba înaltă care-mi biciuia pielea fragedă. Culegeam flori și măcriș și făceam traseul câmp-pompa de apă de zeci de ori pentru lucrătoarele însetate. Știam că trebuie să am ceva răbdare până la momentul cel mai frumos, pentru care eu consideram că mersesem cu toții acolo: masa. Așa că, înțelegătoare, rezistam o oră-două. Mă ofeream să ajut și mi se trasau sarcini după puterile mele, căram gălețile cu buruieni într-un loc anume stabilit. Pășeam țanțoș, cu impresia că eu duc tot greul muncii. Făceam glume și ironii cu bunicile: „Ooo, numa’ atâta ați săpat! Că eu am cărat deja zece găleți”. Ele zâmbeau cu înțelegere în timp ce mâinile se mișcau amețitor, făcând să pară toată treaba o joacă de copil. Atât de înfumurată eram, încât mi se părea că pot și eu. Și ceream, poruncitor aproape, să mi se dea o sapă, să-mi dovedesc puterile. Primeam una mică, specială pentru mine, cu două coarne întoarse. O agitam cu putere, izbind în toți cartofii și făcând prăpăd între rânduri. Mama-Bună mă lăsa, motivând că „aceia or si la porci”. Nu mă opreau bunicile, în schimb mătușile îmi făceau vânt dintre șirurile pe care le dădusem peste cap. Îmbufnată, nu mai aveam răbdare și răcneam de la distanță întrebând din cinci în cinci minute când mâncăm. Toropiți de căldură și sătui de chemările mele disperate, se adunau cu toții la pompă unde-și spălau mâinile pline de pământ, își clăteau fețele și-și potoleau gâtlejurile arse. Se întindea o masă câmpenească cu fel de fel de bunătăți: slănină, ceapă, brânză, cârnați, roșii, castraveți, pâine proaspătă și câte cele. Se mânca cu poftă, se râdea, se mai închina câte un pahar de apă cu miros urât, de-mi strâmba nasul. Îi ziceau „horincă” la apa aia pe care eu n-aș fi pus gura. Aș fi vrut să stăm așa toată ziua, începea să-mi placă la câmp. Dar ele se ridicau și se întorceau la pământul răscolit, lovindu-l în același ritm. „Eu nu mai car găleți! Am obosit. Vreau acasăăă!!!”, protestam. Mama îmi șuiera ceva printre dinți, în timp ce Mama-Bună dădea verdictul: „Îi trudită cocoana. Mircea, du-o acasă!” Și vărul meu, as al bicicletei, mă punea pe șaua lui fermecată și într-o viteză nebunească mă aducea în „inima” casei, unde cădeam la datorie, ca o bună muncitoare ce fusesem în ziua aceea.

Mi-e la îndemână să văd cu ochii minții episoade din copilărie, momente-capsulă, dragi, liniștitoare, cu totul ale mele, parte din ființa mea. Cotloane numai de mine știute. Podul prăfuit în care zăceau toate comorile pământului: cărți, caiete, carnete de note de-ale mamei, de-ale mătușilor, leagănul de lemn în care fuseseră ocrotiți toți frații mamei, curse de șoareci care așteptau viclene să-și primească victimele, porumb pe care mă rostogoleam frenetic, cântar cu greutăți de diferite forme și mărimi, sticle, cuie, fiere, obiecte ciudate cărora nu le deslușeam întrebuințarea… Mă pierdeam cu totul în amalgamul acela peste care domnea praful. Podul copilăriei, încărcat de comori. Beciul era un alt cotlon, cu aer ciudat, închis, cu ușor iz de mucegai, unde se aflau butoaiele, damigenele, furtunuri, ulcele, sticle multe așezate pe rafturi, mireasmă de pământ bătătorit, de cărămidă, de vin, de țuică și de un nu-știu-ce venit de nu-știu-unde. Celălalt beci. Cel cu provizii. Cartofi cu mustăți crescute, cununi de ceapă și usturoi, lăzi de mere… Proaspăt amestecat cu mucegai, cu umed. Apoi cămara. Ticsită cu dulceață, cu sticle de sirop, de vișinată, afinată, borcane cu compoturi, săculeți de pânză plini… culoare, peste tot culoare și miros frumos. Din când în când se deschidea un alt spațiu, cu iz de afumătură. Mirosul cel mai bun. De cârnați și costițe afumate. De interzis. De simțit numai cu porția. Sâmbăta și duminica, când se mânca ceea ce mie îmi plăcea cel mai mult: carnea.

Zgomotul de joacă, de râsete și veselie venea din podul grajdului, unde ne aruncam frenetic în fânul care ne înțepa pielea. Ploua cu paie, înecăcios, făcându-te să strănuți, să râzi, să plonjezi în grămezi de sănătate. Podul acela era locul în care, stând pe spate, cu un pai între dinți, îți trăiai poveștile și prieteniile.
Tot cu ochii minții o văd deseori pe Buni țesând la război, pe Mama-Bună cosând la mașina ei Singer, pe Mama-Mia, mătușa mea, fierbând acele și seringile într-o cutie metalică, pe „șpor”. Mereu mergea la cineva acasă să dea injecții după ce-și pregătea cutia magică. O strigam: „Mama-Miiiaaaa… cu cutiiiaaaa!!!” Mi-a dat și mie injecție o dată, cu bătaie înainte de intrarea acului. Îmi amintesc perfect circul pe care l-am făcut. Dar a fost „musai”. „Ga-ma-glo-bu-li-nă”. „Ce-i aia?” „Ca să nu faci hepatită”. Sora mea făcuse și era internată la spital. Îmi amintesc că am vizitat-o și i-am dus castane fierte. Nu avea voie să le mănânce. M-am bucurat. Îmi rămâneau mie. Și oricum, din cauza ei luasem injecție. Avea Mama-Mia un dulăpior pe care-l analizam meticulos. Și foarte des. Erau aranjate frumos creme, săpunuri din cele bune, pernițe cu șampon, ciocolate, spray-uri, cutiuțe cu bijuterii nemaivăzute: un medalion de aur ce o înfățișa pe Nefertiti, lanțuri, inele cu turcoaze, pandantive. De câte ori deschideam cutiuța, scăpam câte un oftat. Nefertiti, bijuteria mea preferată, era promisă surorii mele, „atunci când o să împlineasca 18 ani”. Adică timp berechet ca Mama-Mia să se răzgândească și să mi-o dea mie. Toată copilăria am visat la asta. Dar regina Nilului a ajuns, spre jalea mea, la Dia, cea căreia îi fusese promisă. În schimb, eu am primit, ajunsă la maturitate, bijuterii de o neasemuită frumusețe de la mătușa mea.
Sora mea era cea la care-mi raportam existența. O urmăream ca o umbră. Cam smiorcăită și pârâcioasă, ce-i drept. Sufeream teribil că Dia o prefera pe Liuța, fata nașei mele, cu care era de nedespărțit. Așa că eu eram cumva umbra lor, a amândurora. Erau îmbrăcate la fel, iar eu aveam ceva similar, niciodată identic cu ce purtau ele. Se țineau de mână și-și șușoteau secrete la urechi, făcându-mă să cunosc invidia, gelozia. Mereu cu câtiva pași în fața mea, poate mici, cât timp eram sub privirile adulților, dar care se transformau în pași de uriași o dată ce ieșeam din raza lor vizuală. Dia și Liu o luau la goană, ținându-se de mână, lăsându-mă cu o ploaie de lacrimi pe față și cu noduri în gât. Ascultam toate trei o casetă cu basmul „Făt-Frumos din Lacrimă” și, invariabil, când se ajungea la partea în care vorbea Muma-Pădurii, se făcea cumva și ele aveau o treabă importantă în altă cameră, lăsându-mă pe mine singură și împresurată de vocea teribilă a personajului negativ care icnea, amenința din „piuă”, strigând: „Făt-Frumos, vinooo, să te sfărâm între mă-se-le!!! Hi-hi-hiii!!!” Doamne, înfiorător mai era! Stăteam paralizată de spaimă, neputând să fac nicio mișcare, convinsă că Muma-Pădurii va ieși de undeva să mă sfărâme între măsele. Aud și acum, aievea, frânturi spuse pe o voce întipărită pe veci într-un ungher al minții mele… „fata Genarului, oacheșă și visătoare…”
Mereu încercam să reproduc tot ce putea să facă Dia. Podul de sus. Statul în mâini cu capul în jos. Roata țiganului. Mișcări de gimnastică ritmică. Cu panglica, cu cercul. Nu-mi ieșea nimic în afară de fluturarea panglicii. Dar nu mă lasam. O copiam în mintea mea întru totul. Cu urcatul în cireș, până-n vârf, cum făcea ea, nu-mi ieșea deloc. Mi-era frică de înălțimi atunci cum mi-e frică și azi. Așa că, stăteam spășită lângă trunchiul cireșului, salivând de poftă, așteptând ca Dia să-mi arunce câteva cireșe. Îmi dădea din când în când. Necoapte.
Căutam împreună, an de an, cadourile de Iepuraș în grădină, printre flori, tufe, cu o bucurie și un entuziasm fără margini. Dintre tote cadourile găsite vreodată de Paște, unul îmi răsare înaintea ochilor, bucurându-mă și acum ca și atunci: două cărucioare albastre, cu coviltir, în care se odihneau păpuși. Iarba înaltă dezvelea acele două minunății albastre care mi s-au întipărit în suflet. Am eliberat amândouă niște țipete pline de încântare și am alergat să ne revendicăm prețioasele daruri.
De cele mai multe ori primeam cărți printre cadouri, pe care, de Crăciun, Moșul scria dedicații de felul acesta: „De la Moș Crăciun pentru Oana, cu condiția să nu se mai bată cu Diana.” Eh, Moșul ăsta, cum le vedea el pe toate… Ne băteam, e adevărat, câteodată în glumă, alteori pe viață și pe moarte, ca zmeul cu Făt-Frumos. La final de bătălie ne arătam rănile judecătorului suprem, mami, care concluziona că eu sunt foarte agresivă și las urme pe pielea surorii mele, drept pentru care mai încasam niște lovituri – supliment. Faptul acesta mă determina să-mi pregătesc răzbunarea, așa că bătăile între noi două au fost o constantă până am ajuns la liceu. De cele mai multe ori erau însoțite și de vorbe ce pentru noi erau arme (ca și-n Enciclopedia zmeilor lui Cărtărescu), sudalma simplă, dublă ori triplă fiind mereu la îndemână. Și cu toate acestea o iubeam și mi-am dorit s-o copiez până prin clasa a V-a, când îmi căpătasem individualitatea.

Azi, privind trifoiul din grădina sacră, mă iau în brațe, pe mine, copila care știa că nu va avea noroc, și-i zâmbesc. Nici acum nu-l pot găsi. Și-n această dulce realizare îmi văd fericirea de copil, rotundă, cu tot cu frustrările ce atunci mă chinuiau. Acum închid pleoapele și văd tot ce vreau cu ochii minții, fac legături și cred că încep să mă cunosc, să mă accept cu bune și cu rele, cu traume sau epifanii. Știu de ce nu găseam trifoiul cu patru foi. Pentru că îl căutam în iarbă, în vreme ce el era viu, lângă mine, îmi zâmbea, vorbea, alerga, mă tachina. Dia e trifoiul meu norocos. Și l-am avut întotdeauna.

Oana ȚÎNȚAȘ