Virgilio BARDOSSI, renumitul artist fotograf italian și mare prieten al Maramureșului, a împlinit 80 de ani!

Virgilio Bardossi, renumitul artist fotograf italian și mare prieten al Maramureșului, a împlinit ieri frumoasa vârstă de 80 de ani.

Unul din cei mai premiați fotografi de către Federația Internațională de Artă Fotografică (FIAP), Virgilio s-a îndrăgostit de Țara din Nord încă de la prima vizită, pozele sale realizate aici fiind apoi expuse în mai multe țări, începând, desigur, din Italia.
Virgilio va rămâne în istoria fotografiei, dar și în cea artistică și antropologică a României, prin lucrarea sa de căpătâi, albumul foto “1995-2001 Maramures – 2016, back again. Same place, same people”, o carte „în oglindă”, în care a surprins magistral aceleași personaje, în aceleași locuri, la distanța de 15-20 de ani.
Prin tot ceea ce a făcut și continuă neobosit să facă (peste câteva săptămâni el va reveni iar la noi), artistul a acționat permanent ca un adevărat ambasador al Maramureșului.

La mulți ani, Virgilio, îți mulțumim pentru tot!

Teofil Ivanciuc

Foto: Virgilio Bardossi, Maramureș, 1995




Ultimii 6 eroi maramureșeni (autor, Marius Vișovan)

…Munții Maramureșului gem/ Blestem, de potop și de pară/ Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară/ Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” (Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric, a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc. Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția  fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o  rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în „noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului  epitetul de „mic-burghez și contrarevoluționar” . În afară de orașul Sighet, capitala istorică a Maramureșului, centrele rezistenței au fost comunele Ieud și Dragomirești de pe valea Izei, atât prin numărul mare de persoane implicate cât și prin amploarea evenimentelor petrecute acolo (inclusiv ciocniri armate cu Securitatea). Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost evocate pe larg în textul meu de acum câțiva ani intitulat „Martirii Maramureșului” (și care poate fi citit aici).

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Vasile Vlad, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, „Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și „Maramureșul în lupta anticomunistă” am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

După recenta plecare la cele veșnice a domnului Gheorghe Bărcan mai avem printre noi 6 seniori nonagenari (dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm și cu care ne mândrim (în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual):  Vasile Bizău (Dragomirești – Franța), Nistor Man (Șieu – Tg. Mureș), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte (Breb – Timișoara), Ioan Dunca (Ieud – Vișeu de Sus), Aurel Vlad (Dragomirești – București). Le urăm multă sănătate!

Într-o Românie debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere!

Preot prof. Marius Vișovan




Centrul Cultural-Social din Vișeul de Sus participă la Serbările Consulare de la Lyon (Franța)

Î𝐧 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐝𝐚 𝟏𝟓-𝟏𝟔 𝐢𝐮𝐧𝐢𝐞 2024, 𝐕𝐢𝐬̦𝐞𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐒𝐮𝐬, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐂𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥-𝐒𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥, 𝐯𝐚 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐑𝐨𝐦â𝐧𝐢𝐚, 𝐜𝐚 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐨𝐧𝐨𝐚𝐫𝐞, 𝐥𝐚 𝑭𝑬̂𝑻𝑬𝑺 𝑪𝑶𝑵𝑺𝑼𝑳𝑨𝑰𝑹𝑬𝑺 (𝐒𝐞𝐫𝐛ă𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐮𝐥𝐚𝐫𝐞) 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐋𝐲𝐨𝐧.
Suntem onorați ca, la invitația consulului general al României la Lyon, E.S dl. Oleg Ungureanu, să fim parte a unui eveniment unic în Franța, un eveniment de diplomație publică de maximă vizibilitate, ce pune în valoare bogăția culturală a celor aproape 70 de țări reprezentate la nivel consular la Lyon.
Tema de anul acesta, 𝑨𝒓𝒕𝒊𝒛𝒂𝒏𝒂𝒕 𝒆𝒕 𝑺𝒂𝒗𝒐𝒊𝒓-𝒇𝒂𝒊𝒓𝒆 𝒅𝒆 𝒏𝒐𝒔 𝒕𝒆𝒓𝒓𝒊𝒕𝒐𝒊𝒓𝒆𝒔 (𝑨𝒓𝒕𝒊𝒛𝒂𝒏𝒂𝒕𝒖𝒍 𝒔̦𝒊 𝒄𝒐𝒎𝒑𝒆𝒕𝒆𝒏𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒊𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒏𝒐𝒂𝒔𝒕𝒓𝒆), aduce în prim plan artizanatul, meșteșugurile. Iar România, în general, și Maramureșul, în special, se poate mândri cu o adevărată zestre de valori ieșite din mâinile meșterilor populari. De aceea, la standul României, francezii și turiștii veniți din întreaga lume (pe parcursul celor două zile standurile sunt vizitate de aprox. 200.000 de persoane) vor descoperi țoluri și ștergare maramureșene, trăistuțe și zgărdane, blide și ulcele de lut ori fuse cu zurgălăi, pe care s-a tors, de veacuri, firul tradiției.
Iar pentru că evenimentul are loc în preajma „Zilei Universale a Iei”, împreună cu Consulatul General al României la Lyon și reprezentanții asociațiilor românești din zonă, vom expune ii și cămeși din diferite zone ale țării, arătând „unitatea în diversitate” a portului tradițional românesc, dar și măiestria și ”savoir-faire”-ul transmis din generație în generație.

Comunicat de presă




Cronica anului 1934! (fragmente)

Transmis’au cronicarii noștri, obicei din moși strămoși,
Ca la praznice de seamă, la cântatul de cocoși
Să se facă pomenirea, celor ce-au fost altă dată
Printr’o stihuire anume, zisă cronică ritmată –
Care-ades era stropită cu vin bun de viță veche,
Ce’ndemna pe bietul hronic, să le spună-ntr-o ureche
Și de-aceia peste veacuri, prin nori grei, prin zări cu ceață
Cronica de „Sfânt Vasile” s-a transmis mai șugubeață.

Tot acest-ar fi și rostul rândurilor de mal jos,
Ca să’nșiruie aicea, tot ce-a fost mai arătos,
Într’o formă cam poznașe și cu slove mai cu haz
În anul ce l’a dus Domnul, și-l putem îngropa azi.
Dar regret, de data aceasta, noi vom strica veselia
Și în strofe mai amare, vom releva sărăcia
Unui an hapsân, mișelnic, ce-a trecul prin astă lume
(An de crime și de jale, piară pe veci al tău nume!)
Fapte rele săvârșite, anul ce-i săpăm mormântul
Și-a cernit în semn de doliu, până la Ocean pământul.
[…]

Iar poporul pare vesel și-i prezent la sindrofie
Mai în fiecare seară. Cluburi multe, cărți de joc.
La „ruleta” pe la „toți” la „pocher” si la „noroc”
Toată lumea joacă într-una, joacă să se-mbogățească.
Și discută românimea, cum mai mult să se-mpărțească.
Doi cu doi nu-s laolaltă. Toți „deștepți” și toți se-njură.
Nu vezi patru de-o părere, parc’ar fi o făcătură!
Fiecare-i „cel mai nemeș”, mai deștept și mai român
Și mai bun ca să conducă. (Dar străinul e stăpân!)
[…] Și se ceartă ca țiganii care are mai mult drept
Ca să stăpânească orașul. Care este mai deștept.
Și în loc să stea cu toții braț la braț, umăr la umăr.
Ei se tot împart, românii, în „societăți” fără număr
Cu’n comitet fiecare, un program și-un prezident
Și discută cu ardoare „un subiect foarte ardent”,
Din care să fiți prea siguri, că nimic n-o să se vadă,
Decât peste vreo trei zile un nou motiv de gâlceavă.
Dacă vezi stând mai aproape trei persoane sau chiar două,
Să știi că ei pun la cale „o societate” nouă,
Unde vor vorbi de alții și vor pierde vremea’n vânt,
Numai din iubirea sfântă, de norod și de pământ.
Iar streinii vor rămâne, tot stăpâni pe-a ta avere
Maramureș, țară trista, țară plină de durere!

Încheind răvașul nostru, noi rugăm pe Domnul Sfânt,
Care e stăpân pe toate, peste ape și pământ:
Să nu uite că pe lume este si-acest colț de țară
Unde-i jale și durere și e foame legendară
Să nu uite și s’aducă – în anul care ne vine –
Pentru bietul Maramureș, cât se poate mai mult bine… […]

M. Mohor
(Graiul Maramureșului, Sighet, „Cronică”, nr. 71 – 72, 25 decembrie 1934)




Ziua Maramureșului, un deziderat legitim și fezabil (autor, Teofil Ivanciuc)

Peste tot în lume, statele, provinciile istorice, departamentele/ județele, fără să mai vorbim despre localități, au o zi anume a lor. Bunăoară, în România găsim, printre altele, Ziua Olteniei (celebrând intrarea în București a revoluționarului Tudor Vladimirescu, în 1821), a Bucovinei (semnificând unirea din 1918 a provinciei istorice cu România), a Banatului (momentul ieșirii de sub dominația turcească și alipirea la Imperiul Habsburgic, în 1718), a Dobrogei (încorporarea Dobrogei de Nord în Regatul României, în 1878), dar și ziua județului Timiș (instaurarea administrației românești, petrecută în anul 1919), toate declarate ca atare de către Parlament (respectiv de către Consiliul Județean, în ultimul caz).

Știind ce însemnătate are Maramureșul pentru istoria țării noastre, acesta merită și ar trebui să aibă o zi de sărbătoare numai a sa. Care să fie, însă, data acesteia?

Poate cea legată de momentul 13 august 1391? În acea zi, în urma solicitării voievozilor maramureșeni Balc și Drag, mănăstirea Peri a fost ridicată la rangul de stavropighie de către Patriarhul Constantinopolului, starețul acesteia, exarh patriarhal, primind dreptul de jurisdicție bisericească asupra Maramureșului, Sălajului, Beregului, Ugocei, Ardudului, Ciceului, Ungurașului și Almașului, adică asupra unei mari părți din nord-vestul Transilvaniei, deci aici avem un moment de însemnătate maximă nu numai pentru întregul Maramureș, ci pentru istoria bisericească românească în ansamblul său.

Plus că, acea zi este urmată de o altă dată istorică, 14 august 1703, când renumitul haiduc Pintea Viteazu, „unul din cei  mai importanţi români ai secolului al XVII-lea”, a fost împușcat mortal în timpul asediului Băii Mari.
Iar după 14 urmează 15 august, adică hramul renumitelor mănăstiri maramureșene Moisei și Rohia…

O altă dată demnă de luat în calcul ar fi 9 aprilie 1945, atunci când s-a petrecut revenirea Maramureșului sub administrație românească, după ce, aflată sub cizmele Armatei Roșii și condusă de către aventurierul secesionist Ivan Odoviciuc, provincia (este vorba doar despre Maramureșul „istoric”, granița fiind stabilită pe linia Gutinului) s-a „unit”, pe 28 ianuarie, cu Ucraina Subcarpatică și prin aceasta cu U.R.S.S., într-o falsă și scandaloasă adunare populară!

Apoi, pe 5 martie, mii de maramureșeni în frunte cu primarul Borșei, Gavrilă Mihali-Ștrifundă, au organizat un marș de protest spre Sighet, ceea ce a împins guvernul Groza să decidă revenirea la situația anterioară, decizie nepusă însă în practică (!), până când, pe 9 aprilie, sinistrul lider comunist Vasile Luca nu a rezolvat, personal, grava problemă.

Din întreaga epocă recentă, acel moment a fost cel mai periculos dintre toate, atunci când ne referim la apartenența teritorială a Maramureșului, depășind poate chiar și tristul moment din 1920, când străvechea Țară a fost sfâșiată în două, pierzând două treimi din teritoriu în favoarea Cehoslovaciei…

Și ziua de 4 septembrie 1717, când a avut loc, la Borșa,extraordinara înfrângere a ultimilor invadatori tătari, ar putea fi reținută. Atunci, 2000 de maramureşeni (borşeni, moiseeni, săteni de pe Iza şi haiduci, conduși cu toții de către Popa Lupu Șandru), au prăvălit peste dușmani bolovani mari și copaci tăiați din vreme, în Strâmtura capcană de pe Vișeuț, de sub Prislop, atacându-i apoi cu puștile, arcurile, lăncile și săbiile, ucigând 6000 de tătari, alţi 2000 de invadatori fiind surprinşi de o alunecare de teren, puțini reușind să fugă peste munte, la urmăfiind eliberați și cei 12000 de robi creștini…

Sigur, lista este deschisă, multe alte momente istorice putând fi luate în calcul.
Probabil ar trebui organizată o dezbatere publică, în urma căreia să fie aleasă o dată reprezentativă, plină de rezonanță și care să poată fi celebrată cu tot fastul meritat, ziua Maramureșului nostru drag.

Teofil Ivanciuc




De 20 de ani, un cineast german stabilit la noi, promovează Maramureșul (Teofil Ivanciuc)

Unul dintre cei mai valoroși și discreți oameni (adoptați) ai Maramureșului, Björn Reinhardt, este regizor de film, fotograf, scriitor, pictor și grafician.
Născut pe 5 decembrie 1963 la Berlin, cu studii la Academia de Artă Berlin – Weissensee, acesta a debutat profesional ca asistent de producție TV, devenind apoi scenograf de teatru și operă în Germania.
Prima sa vizită în România a fost în 1982, de atunci venind la noi an de an. În 1997 el s-a căsătorit cu maramureșeanca Florentina, cuplul stabilindu-se începând cu anul 2002 la Vișeu de Sus, pe Valea Vinului.
Îndrăgostit iremediabil de Maramureș începând de la primul contact și până în ziua de azi, Björn Reinhardt a fost unul dintre primii occidentali care s-au stabilit, definitiv, aici.
De-a lungul anilor, Björn a realizat peste 40 de filme documentare (însă pe canalul său YouTube – rb.gy/lntk34, are încărcate vreo 200 de filme și filmulețe, în marea lor majoritate despre Maramureșul său drag).
Primul său documentar, ”Hinter Sieben Burgen” (1995, despre dispariția sașilor transilvăneni), a fost nominalizat pentru ”Grimme Preis” (supranumit „Oscarul german”), iar cele mai recente filme, lansate în 2023, sunt ”Back to the Roots” (despre țambalistul ucrainean Alexander Fedoriouk) și ”Zipser. Die letzten ihrer Art” (despre țipțerii din Vișeu de Sus).
El a filmat și ucrainenii, țipțerii și romii și pe Maria și Nicolae Pipaș, și târgurile, hramurile, nunțile și înmormântările și adevăratele șezători din fața porților maramureșene de lemn și „Viflaimul” și multe alte lucruri deosebite, realizând una dintre cele mai prețioase și consistente arhive de film ale Maramureșului.
Filmele sale au fost proiectate la nenumărate festivaluri din Austria, Albania, Bulgaria, Elveția, Estonia, Grecia, Islanda, Germania, Italia, Franța, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Slovenia, Serbia, Ungaria, Nepal, Columbia și SUA, multe fiind nominalizate ori obținând premii prestigioase.
Documentarul ”„Obcina” a obținut 7 premii la festivaluri internaționale organizate în Italia, Franța (Premiul ”National Geographic” decernat la ”FIFMA” 2008), Germania, Polonia și România, ”Der Kinderberg” – premii în Bulgaria și Italia (Premiul Special la prestigiosul ”Trento Film Festival” 2010), iar ”Die Dritte Violine”, un premiu la un festival din Italia, toate trei făcând parte din miniseria ”Rutenischen Trilogie”, realizată în cătunele izolate din Munții Maramureșului).
În afara Maramureșului și a României (Munții Apuseni, Transilvania, Dobrogea, Bucovina etc.), Björn a mai filmat în Georgia, Albania, Grecia, Ucraina, Muntenegru, Croația, Polonia, Italia, Turcia, Israel, Cuba, Egipt, Indonezia, India ș.a.
Cele patru cărți publicate până acum: romanele ”Limes. Flucht über die Berge” și ”Der Weg ist das Ziel”, primul volum din seria autobiografică (”Unbequeme Schönheiten”), plus un album foto (”Maramuresch. 101 Foto/Geschichten aus Waldkarpaten Rumäniens”), au fost bine apreciate de către cititori.
În calitate de artist plastic, Björn jonglează degajat între uleiuri pe pânză, grafică în cărbune și icoane pe sticlă, în timp ce soția sa, Florentina, pictează pe sticlă atât iconografie creștină, cât și compoziții sofisticate cu temă laică (pe site-ul lor găsiți o galerie cu lucrările proprii).
Iar casa de oaspeți a celor doi de pe Valea Vinului (”Weintal”), a găzduit, de-a lungul a peste 15 ani de activitate, nenumărați musafiri de limbă germană și nu numai.
L-am rugat pe Björn (pe care l-am cunoscut acum vreo 20 de ani, la târgul din Poieni) să adreseze câteva cuvinte cititorilor acestui articol. Iată-le: „Chiar dacă viața în Maramureș s-a schimbat mult (și va continua să se schimbe), nu-mi voi pierde speranța că maramureșenii vor rămâne mereu fideli naturii lor profunde: mândria, deschiderea și ospitalitatea lor”. Sperăm ca așa să fie!
Mai multe despre berlinezul care cunoaște Maramureșul mai bine decât majoritatea localnicilor, dar care, însă, este mai știut „afară” decât la noi, găsiți pe www.maramures.de.
Mulțumim, Björn Reinhardt, pentru tot ceea ce ai făcut și faci pentru Maramureș!

Teofil Ivanciuc

Foto: arhiva Björn Reinhardt




Teofil Ivanciuc este preocupat și de istoria nobilimii maramureșene!

Recent a fost publicat un studiu care sintetizează câteva aspecte ale istoriei nobilimii maramureșene, cea mai numeroasă din Regatul Ungariei și, mai apoi, din Principatul Transilvaniei, respectiv din Imperiul Habsburgic.

Cu una din cele mai mari vechimi din regiune (primul nobil localnic fiind atestat în al doilea deceniu al secolului al XIV-lea), corpul nobiliar comitatens a fost alcătuit preponderent din români (de religie predominant ortodoxă și, apoi, greco-catolică), urmați de către maghiari (initial calvini iar apoi și romano-catolici) și de alte nații.

Astfel, numărul total al nobililor maramureșeni a ajuns, la apogeu, la aproximativ 30.000 de suflete, caracterul de „comitat nobiliar” al Maramureșului fiind dat, în proporție de două treimi, de micii nobili români, urmașii celor cca 280 de familii „antice” (atestate înainte de anul 1550), din care au provenit, apoi, restul.

Această stare a fost împărțită în două categorii principale: donatarii, adică nobilii vechi, proprietari funciari și scutiți de taxe (în majoritate români rezidenți ai așezărilor rurale), respectiv armaliștii, care dețineau doar un blazon însă nici un petec de teren, majoritatea ultimilor fiind vorbitori de maghiară din târgurile de coroană.

În comitat s-au aflat, conform articolului semnat de Teofil Ivanciuc, numai 36 de familii de aristocrați (23 conți și 13 baroni), dintre care doar 3 de-ai locului (2 maghiari de origine română și 1 evreu), la care s-au adaugat cei intrați în clasa superioară prin căsătorie.

Nobilii maramureșeni și-au obținut statutul privilegiat prin originea străveche și prin luptă, ei fiind de o vitejie redutabilă, dovedită în slujba regilor ungari, a principilor transilvăneni, respectiv a împăraților austrieci. Ei erau destul de pauperi, majoritatea locuind în reședințe țărănești (case de lemn), foarte puțini având conace sau curii de piatră, unul singur având un castel propriu-zis. Se mai diferențiau de restul și prin anumite elemente ale costumului purtat. Modestia lor materială se trăgea mai ales de la cutuma locală, care însemna împărțirea averii (și titlului) în părți egale între toți fiii familiei, neprivilegiind doar primul născut, precum în alte țări.

Nobilimea mică și-a pierdut drepturile în anul 1848, iar aristocrația, în anul 1919.

Lista nobililor prezentată în studiu, departe de a fi completă, conține în acest moment 1623 de patronime și variante, atât de maramureșeni get-beget (960 de nume, dintre care 659 de familii românești și 301 – maghiare, austriece ș.a.), cât și de nobili veniți – mulți dintre ei temporar – din alte părți, mai ales după anii 1700 (663 de patronime).

Articolul, apărut în „Revista arhivei maramureșene”, nr. 15, 2022, poate fi citit aici:

https://teofil-ivanciuc.weebly.com/din-istoria-nobilimii-maramure537ene-aristocra539ia-lista-numelor-de-familie.html

Salut, Sighet!




Sinceritatea (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Sinceritatea este o entitate ce-și are locul în relațiile dintre două persoane, în cadrul unui grup social, sau cu o mai mare extindere. Este prezentă și în individualitate, sinceritatea unei persoane față de ea însăși. Ea semnifică o „frumusețe”, o „noblețe” de caracter, de comportament, acolo unde și când o găsești. Minciuna, s-ar putea vedea opusul ei, dar nu este totdeauna așa. În cazul unei stări de normalitate într-o societate, cu viața trăită în firescul ei, lipsită de orice turbulențe, cele două entități ar fi într-adevăr contrare, opuse una alteia. Aceasta ar fi o stare ideală, care nu se prea găsește și nu știu să se fi petrecut vreodată, de când societatea este organizată în tipicul vremilor.

S-ar pune problema dacă ele au un caracter absolut sau relativ, interpretativ. Dar cum absolutul în viață lipsește, cam în toată desfășurarea ei, nu se poate crede că s-ar găsi chiar aici, într-un domeniu atât de sensibil, de care depind atâtea, bune și rele. Din expunerea unor realități, se va putea deduce că ambele sunt interpretative și uneori sunt chiar „prietene”, că e necesar și bine să se sprijine una pe alta, în anumite situații. Depinde de timpul în care ele se produc și de cei de care țin. Îmi exprim câteva păreri personale, în care ar putea apare și unele erori. Acestea sunt studiate, în filozofia și generalitatea lor, de către specialiști, dar și în acest caz se pot prezenta deformate, în funcție de istoria timpului în care se produc, când ce era odată minciună se prezintă ca adevăr și invers. Istoria mai recentă este bine reprezentată în acest domeniu și se poate ușor constata. Am să mă refer la câteva exemple în legătură cu Statul, în relațiile familiale (deosebit de importante în acest domeniu, familia fiind Instituție de bază a societății) si sub aspect general.

Chiar în prezent, în administrație, în domeniul politic, în Instituțiile de bază ale Statului, se aud acuzații de minciună, de falsitatea sincerității, afișate sau declarate și, la o analiză pe fond, se constată, de multe ori, că situațiile sunt inversate, că acuzatorul devine acuzat, sau că ele se află de ambele părți. Se folosește mult minciuna si promisiunile, sinceritatea formală, de către conducătorii societății, pentru a-și aduna enorme bogății din banii și bunurile publice, „unele” dintre ele fiind soluționate prin Instanțe, cu sancțiuni grave și rușinoase. Azi sunt puține „robe” a celor care ne conduc, care să poarte cu ele corectitudinea și demnitatea umană, să fie curate și nepătate. Depind mult acestea de evoluția timpului în care se organizează societatea, de către aleșii noștri, de cinstea și demnitate lor, care atât de mult lipsesc.

Cum am în vedere „sinceritatea” și „minciuna”, ca fenomene în relațiile dintre oameni, acestea nu se pot limita doar la o anumită perioadă, la un anumit regim, izvoarele lor fiind depărtate în timp. Am să dau câteva exemple din regimul nu demult trecut, în prezent dezvoltarea și manifestarea lor fiind în „concordanță” cu noile organizări sociale, la fel cu multe ciudățenii.

În mediul rural, numărul chiaburilor a crescut mult, celor câțiva existenți li se adăugau mulți țărani mijlocași, care se opuneau întovărășirilor și colectivizării. Acestora li se fixau cote foarte mari și dacă nu le puteau achita, le puteau plăti în bani, altfel făceau închisoare între 3 și 6 luni. Unii declarau veniturile diminuate, minciună ce se putea afla uneori și erau acuzați de sabotaj și sancționați sever. Care scăpau, minciuna folosea întreținerii familiei, așa cum, cu toată sinceritatea au declarat la constituirea ei, „până la sfârșitul vieții”. Iată cum minciuna proteja sinceritatea, iar aceasta o motiva.

Dacă așteptau un vițel de la o vacă, trebuia obligatoriu anunțat medicul veterinar și erai obligat să-l îngrijești bine un an de zile, să aibă o anumită greutate, pe care-l prelua Statul, bine crescut, la un preț „oficial”. Mulți oameni, cu familie mai numeroasă și cu copii, luau imediat vițelul și-l asfixiau; chemau apoi medicul veterinar să constate că vițelul s-a născut mort. O minciună care îi permitea să fie sincer față de familie, față de copii, pentru întreținerea ei având nevoie de lapte. Aici sinceritatea și minciuna familiale se protejau reciproc, împotriva abuzurilor si ilegalităților de tot felul. O acțiune fără imputare, pentru nevoile familiei. Este însă dură suprimarea vieții unui tânăr animal.

În regimul trecut, detenția și exterminarea celor închiși era mai multă ca oriunde și ne mângăiam doar cu gândul că am scăpat de el. A continuat însă sub forme diversioniste, la butoane rămânând aceiași torționari sau urmașii lor, cu puține excepții. În aceea situație, „minciuna”, „tăcerea” „sinceritatea” și „solidaritatea umană” trebuiau să fie într-o strânsă colaborare, înlocuindu-se una cu alta, pentru a suprima suferințele, sau pentru a le diminua eventual, pentru cei în curs de a le îndura. S-au înființat mulțime de organizații de elevi și studenți, pentru a lupta împotriva răului si terorii ce se dezvolta, dar au fost anihilate destul de repede, datorită neglijenței sau trădării, la nivel general. Au primit ani grei și mulți de temniță și munci de exterminare, de unde destui nu s-au mai întors. Pentru studenți fiind rezervată închisoare de la Pitești, cu un tratament de o monstruozitate nemaiîntâlnită în lume. De mai lungă durată au fost organizațiile PNȚ si PNL și, mai ales, luptele de partizani, care cuprindeau țărani, elevi, studenți și chiar femei, îndurând o lungă prigoană, destui plătind lupta lor dreapă prin sacrificiul total. Pașca Gheorghe din Maramureș a fost ucis după 10 ani de partizanat, ducând cu el și câțiva torționari.

Conducerile precedente ale Statului erau cunoscute, poate câteva zeci de mii. Dar au fost închiși milioane și aici se vede rodul informatorilor (opt sute de mii sau mai mulți). Afară regimul era criticat de masele de oameni, care-și spuneau unii altora oful nemulțumirilor. Unii erau arestați și condamnați, alții erau închiși și șantajați să spună tot ce au auzit, să trădeze, pentru că regimul voia să cunoască și pulsul societății. Unii rezistau și foloseau minciuna, pentru salvarea celor cu adevărat revoltați de „ordinea” din țară, alții se înrolau în mulțimea informatorilor, aliați ai securității, care făceau ca altă mulțime de oameni să ia calea prigoanei, chinurile anchetelor, pentru alte descoperiri, sau condamnarea, prin instanțe sau în forme administrative. Aceasta tagmă a informatorilor, mărea suferințele celor închiși, sau le sporea numărul lor.

În această situație, tăcerea celor știute, sau minciuna unor activități subversive, la care poate au luat și ei parte, era o obligație morală, trecând peste orice suferințe. Acest comportament proteja sinceritatea, asumată sau neasumată, a credinței si gândurilor tale de mai înainte și prin această ținută se manifesta eroism și demnitate umană. Iată cum „minciuna” proteja sinceritatea, iar aceasta motiva această ținută. Se produceau mulțime de abuzuri, Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, iar lupta ascunsă împotriva acestora, era cu asocierea tăcerii, minciunii și nesincerității, în timp, lupta pe față fiind imposibilă, cu prezența în tară a colosului Armatei Roșii, până în 1958. Nici azi nu s-a terminat procesul de cunoaștere deplină a celor ce au colaborat cu securitatea și au produs atâtea cazne, pentru „arginți”, sau alte favoruri și apar cazuri de mare surpriză și acuma. Multe Dosare au fost distruse, periate și mai sunt și azi destule la „secret”.

Familia, Instituție de bază a unei societăți, are doua componente: relația între cei doi ce formează cuplul familial și buna creștere, educație și instrucție a copiilor, până ajung „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi binecuvântează cu această „bogăție”. Într-o familie, sinceritatea totală este de bază, pentru a trăi și a se dezvolta în idealurile frumuseții, bunici, părinți si copii. În fapt, aceasta ar fi ceea ce au promis la întemeierea familiei, sub jurământ, în fața preotului la altar și în fața ofițerului de stare civilă și nu trebuie decât să respecte ce au promis, să fie sinceri.

Dar, din păcate, abaterea de la promisiuni, nesinceritatea familială și în general, cresc de la an la an și prin aceasta aduc familiile în suferință. Unele de la înființare pornesc greșit, punând la bază interesul. În cele mai multe cazuri, acestea se destramă, în suferința copiilor, mai ales. În alte situații intervin părinții, peste dorința tinerilor și multe au aceeași soartă. Este necesară o avertizare, din partea părinților, dar neforțată. În acest domeniu se produc multe situatii cameleonice și tinerii nu le observă. În cele mai multe cazuri intervine imoralitatea societății de azi, când promisiunile și jurământul, de la început, le consideră mulți simple formalități și, evident, acestea eșuează. Printre altele, se promite fidelitatea, respectul, să rămâna împreună și la bine și la greu, până la sfârșitul vieții. Dar mulți se „sfârșesc” și sunt „reanimați” și iar încep cu altă sfârșire si reanimare, de nu știu câte ori. Copiii sunt însă adevăratele victime în acest „joc” de-a familia, traumatizați și aceștia, ca și părinții vitregi și se definesc bine prin exprimarea „vitregiei”, în toate nuanțele ei. Admir pe acel partener care rămâne singur, jertfă pentru susținerea si îngrijirea copiilor, fără a „încerca” alte variante de familii, mai „norocoase”.

Într-un film western, o doamnă spune patenerei sale: îmi place tipul acela și aș dori să fim în relații mai apropiate. Fac apoi o baie mai fierbinte și sunt precum am fost mai înainte, Nu, stimată doamnă (domn)! Chiar dacă ați face baie în apă clocotindă, tot nu veți mai putea fi ceea ce, probabil, ați fost (cândva).

Sunt mulți tineri sau persoane adulte care folosesc mult „mobilul”. El este foarte util în atâtea situații: salvează oameni, descoperă răufăcători, înlesnesc comunicări utile și rapide, în atâtea alte cazuri. Dar dacă o persoană onestă ar auzi la multe mobile „ce aud” ele, „ce răspund”, „ce programează”, mulțime de acte josnice și tragedii, peste toate „sinceritățile” si „bogăția minciunilor”, poate ar cere să se desființeze, pentru că fac mai mult rău decât bine. Este a doua față a lui, cea a lumii reale, în trăirile ei. Nu se știe care este raportul între cele două laturi ale acestuia, cea onestă, foarte utilă, ori cea încărcată de mult rău, cu care produce adevărate catastrofe, atâtea depărtări de firescul vieții și multe alte necazuri și tragedii.

În ce privește sinceritatea în general, ea își păstrează caracterul de noblețe, deși se împuținează și nerespectarea ei duce la înșelătorii, la dobândirea de bunuri necuvenite, la hoții, jafuri și uneori la mari suferințe.

Gheorge Bărcan
Minneapols, Minnesota, USA




„În afara cercului” suntem… noi (Mariana Bălan)

Marți, 21 iunie 2022, solstițiul de vară, cea mai lungă (luminoasă) zi din an. Poate nu întâmplător în această zi a avut loc lansarea celui de-al doilea roman „ÎN AFARA CERCULUI” al băimăreanului Walter ÜBELHART, la Galeria de Arta Vassiliev din Sighet. Lumina puternică a soarelui din cercul și din „afara cercului” de prieteni ai autorului (numeroși, de altfel) a pătruns în galerie, creând o atmosferă plăcută, destinsă și prietenoasă, pregătind parcă această întâlnire între cititori – „actori”, cunoscuți și necunoscuți, iubitori de carte (da, mai există!).

În anul 2017 a avut loc lansarea primului roman istoric al autorului Walter Űbelhart, „ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE”, un roman „misterios”, extras din lumea medievală băimăreană și europeană, care mai târziu a stat la baza unui film artistic de succes „The Silversmith” – Argintarul, film primit cu uimire și interes, demonstrându-se că „prin artă se pot depăși toate barierele și că succesul depinde de pasiune și încredere.” Filmul a fost distribuit pe toate continentele! (Cu excepția – deocamdată – Antarcticii)

Drumul literar al maramureșeanului Walter Űbelhart continuă, astfel că de curând a apărut noul roman „ÎN AFARA CERCULUI”, Editura Maestro Tip (director Mircea Remetan), Fersig, Romania.

Lansarea romanului a fost moderată de către domnul Ion Mariș, un fin observator al detaliilor, care a reușit să ne dezvăluie doar câteva dintre acestea, lăsându-ne nouă, cititorilor, plăcerea de a descoperi lumea fascinantă, misterioasă, în care ne poartă povestea – cu accente istorice – unor fapte petrecute în urmă cu peste trei veacuri, cu repercusiuni în secolul XXI, fapte ce dau naștere unor întrebări declanșatoare de multiple răspunsuri.
Completări „la subiect” au fost devoalate de conf. univ. dr. Ioan Mircea Farcaș (decanul Facultății de Litere – Centrul Universitar Nord, Baia Mare) și de însuși autorul romanului.

Noi, cititorii, vom găsi în paginile acestei cărți, „o eliberare a imaginației” și a „dorinței de a cunoaște necunoscutul” dar mai ales speranța de a găsi… „rețeta nemuririi”. Totuși, mai bine vă las să descoperiți ce ne face nemuritori… citind romanul!

Mariana Bălan

Foto: Ion Mariș




Schengen-ul legumelor (Horia Picu)

Autorităţile centrale (subliniere necesară, pentru că de cele locale am tot vorbit) tânjesc după Spaţiul Schengen ṣi fac din atingerea acestui obiectiv subiect fundamental de promisiuni electorale.

Pe http://www.schengen.mai.gov.ro/index02.htm am găsit câteva date despre zona după care oftează politicienii români.

– Sunt 26 de ţări în Spaţiul Schengen, la care se adaugă 4 ţări (Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein) care nu sunt membre ale renumitei colectivităţi a UE din care facem ṣi noi parte activă, fiind întotdeauna de acord cu tot ce vor celelalte 25 (din U.E. plus Schengen).

– Bulgaria, Cipru, Croaţia ṣi România (ordine alfabetică, să nu vă gândiţi la alt criteriu de enumerare!) sunt pe dinafară de Schengen. Deocamdată.

Avantajele aderării:
– te duci pe unde vrei în ţările astea, nu dai nimănui socoteală la graniţe, pentru că nu mai există graniţe, poţi sta în altă ţară ca turist trei luni sau poţi lucra acolo. Toată tărăṣenia este să ai un card de Identity sau Passport valabile.

– mărfurile ṣi capitalurile circulă liber.

Dezavantajele aderării:
– Răufăcătorii ar avea un spaţiu mai mare de manevră ṣi unde s-ar putea ascunde. Ştiţi cum se spune: „azi aici, mâine-n Focṣani″… ṣi zicala poate depăṣi spaţiul carpato-dunărean.
– „posibilitatea creşterii criminalităţii. Odată cu eliminarea controalelor la frontieră ar putea creşte pericolele pentru securitatea internă″.

H.P. Oricum din România pleacă cine vrea ṣi când vrea. Sunt unii pe „lista de aṣteptare″ a justiţiei care o tulesc de n-au nicio treabă, apoi autorităţile îi dau în urmărire generală.

Condiţiile aderării (sursa: https://www.ionescu-asociatii.ro):
-„țările trebuie să își asume responsabilitatea pentru controlul frontierelor externe ale Uniunii Europene;
-acestea trebuie să aplice un set comun de norme Schengen, cum ar fi controlul frontierelor terestre, maritime și aeriene, precum și emiterea de vize Schengen;
-pentru a asigura un nivel ridicat de securitate în spațiul Schengen, statele trebuie să coopereze cu agențiile de aplicare a legii din alte țări Schengen și să opereze Sistemul de Informații Schengen (SIS)″.

Toate acestea fiind zise, urmează vestea bună pentru românii din politica centrală ṣi pentru visătorii la Spaţiul Schengen.

România a făcut paṣi mari spre lumea mult visată! Azi am văzut în rafturi ceapă românească din Olanda. Mai exact, conform etichetei de prezentare, ceapă- produs românesc – cu originea în Olanda.
E tare asta, nu? Singura explicaţie ar fi că seminţele olandeze rodesc mai bine în solul fertil al patriei. Dar seminţele româneṣti de ceapă ce-au păţit? Eu văd cepe la piaţă de la producătorii autohtoni. Ceapa românească n-are loc în supermagazinele cetăţii? Sau a noastră o fi toată pe la Utrecht, pe la Amsterdam, sau pe la Volendam și Marken (două sate olandeze, găsite de Google când l-am „întrebat″)?
Răspunsul nu-l vom ṣti poate niciodată. Ne consolăm în schimb cu constatarea deplinei armonii între seminţele olandeze de ceapă ṣi solul fertil al patriei, atât cât mai e (o bună parte fiind deja la export) .
Olanda e ţara care se opune cel mai tare integrării României în Spaţiul Schengen. Pare-se că ţara noastră trebuie să parcurgă niṣte paṣi, pe regnuri. Deocamdată, cu regnul vegetal s-a rezolvat!

Până la aderare, eu abia aṣtept roṣiile alea imperfecte ca formă, dar minunate ca gust rodite din pământul Maramureṣului, din seminţe româneṣti!

Horia Picu