Stimată doamnă profesor Livia Monica Chifor, onoraţi foşti şi actuali profesori ai Şcolii Gimnaziale de Arte, mă adresez dumneavoastră şi corpului didactic auxiliar şi nedidactic.

Mă gândeam că aș putea vorbi despre dascălul Livia Monica Chifor, dar probabil aș spune lucruri pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră le cunosc, pentru că marea majoritate a avut privilegiul de a activa în preajma domniei sale. Aș putea spune ceva despre pianistul Monica Chifor, dar, cu siguranță, sunt alții mult mai bine plasați decât mine pentru a face o descriere a carierei Domniei Sale. Și atunci, cred că din postura deținută astăzi, cel mai potrivit ar fi să spun câteva cuvinte despre dascălul Monica Chifor. Și dacă ar fi să spun în foarte puține cuvinte ceva despre asta, aș spune că a fost omul potrivit, la locul potrivit şi la momentul potrivit.

Participăm astăzi cu emoţie şi deosebită bucurie la un distins eveniment: pensionarea doamnei profesor Livia Monica Chifor.

Doresc să subliniez că ne aflăm în compania unei personalităţi marcante a învăţământului din şcoala noastră şi nu numai. Timp de 40 de ani, doamna Livia Monica Chifor a onorat catedra de pian a şcolii pe care a slujit-o cu dăruire şi mai ales cu pasiune şi competenţă.

Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că doamna profesor este înzestrată cu talentul de dascăl, fiind şlefuitorul a zeci de generaţii de pianişti şi a contribuit la consolidarea şcolii. Prin activitatea depusă, a reuşit să revoluţioneze actul de predare al pianului. Prezenţa deosebit de activă a doamnei profesor în plan pianistic, şi nu numai, i- a adus o înaltă recunoaştere a meritelor şi o deosebită apreciere din partea colegilor şi a unui public larg, elevi, părinţi, autorităţi publice, ceea ce na face să afirmăm că, domnia sa, întruchipează personalitatea unui pedagog de mare valoare, recunoscut la nivel local, naţional şi, de ce nu, şi la nivel internaţional.

De asemenea, traseul didactic s-a împletit armonios cu funcţiile deţinute de-a lungul carierei didactice: membră în juriul mai multor concursuri; membră în consiliul consultativ al profesorilor de muzică; membră a echipei RODIS; profesor corepetitor al elevilor la toate concursurile; membră a corului Cristos Rege; membră a grupului Voces; voluntară la Casa Madre Colomba a surorilor Benedictine de Caritate; responsabil catedră din 1985 până în 2015.
A obţinut peste 260 de premii cu elevii clasei la diferite concursuri interne şi internaţionale.

Dragă doamnă colegă Livia Monica Chifor, întâlnirea de astăzi, reprezintă, pentru noi toţi, cei care au activat şi activează la Şcoala Gimnazială de Arte, prilejul de a vă arăta preţuirea de care vă bucuraţi pentru excepţionala dumneavoastră activitate didactică şi umană.

(prof. Nicolae Paraschiv, director al Școlii Gimnaziale de Arte – fragment din alocuțiunea rostită în data de 5 iunie 2017 la pensionarea doamnei profesor Monica Chifor)

***

Draga noastră Monica… Îmi spuneai mereu râzând „tu ai întotdeauna vorbele la tine” fiindcă găseam mereu ce să scot în evidență în orice situație. Dar azi… n-a fost nevoie de vorbe, nici ORGA nu s-a auzit în biserică… s-a auzit foarte clar corul deși toți plângeam în hohote. TE CÂNTAM PE TINE, de fapt! A fost cea mai tristă liturghie din viața noastră dar, sunt sigură că tu ne auzeai de pe norii albi care brăzdau cerul privirii mele… doar eu eram cu fața spre cer și cred că te zăream fiindcă gândurile mele au curs doar spre tine, de-a valma cu lacrimile.

Știu că o să ma cerți că sunt atât de siropoasă, tu cea pragmatică și atât de sigură pe-o partitură. Aici însă, vorbesc de partitura VIEȚII care ni te-a răpit fără explicații, fără să ne dezmeticim din nebuloasă!

Ți-am cântat azi „RUGĂCIUNE” de Eminescu, apoi „CUM SUNT, PRIMEȘTE-MĂ”  ca Dumnezeu să te adăposteacă în grădinile lui nesfârșite în care, vei învăța îngerii să cânte la pian… îi vei învăța cum să atingă clapele ca ele să sune DUMNEZEIEȘTE așa cum ne-ai încântat tu pe noi toată viața!
Corul CRISTOS REGE te va însoți pretutindeni în cântări iar eu, te-am cuibărit în sufletul meu pe veci… când am întrebări, îmi mângâi sufletul și te aștept la sfat!

ODIHNĂ VEȘNICĂ, SCUMPA NOASTRĂ! 
(Rodica Gheorghiu – profesor, coleg)

***

Nu pot să cred, nu pot accepta gândul că profesoara Monica Chifor ne-a părăsit pur și simplu. S-a retras din activitate în urmă cu doar câteva zile, avea în sfârșit planuri pentru a se ocupa un pic și de sine însăși, după o viață de muncă remarcabilă, cu rezultate excepționale. Discretă, cu mult bun simț, iubită de către prieteni și cunoștințe, atentă la cei din jur, așa am cunoscut-o atât din întâlnirile Clubului Rotary Sighet – din care soțul ei, Alexandru Chifor face parte – dar mai ales am admirat-o, mult mai îndeaproape, la Roma, integrată într-un grup care s-a solidificat prin plimbările lungi, dar deloc obositoare, din Piața Sfântul Petru și prin spiritul Vaticanului.

Doamna Monica Chifor a plecat lăsându-ne roadele muncii de zeci de ani, elevi – pianiști realizați, a lăsat o școală cunoscută pe plan național și internațional, a lăsat colegi, prieteni îndurerați, dar mai ales, ne-a lăsat imaginea dascălului de “modă veche”, dedicat total muncii, pianului, muzicii. Din păcate, de azi înainte doamna profesoară va avea parte doar de acompaniament celest.

Dumnezeu s-o odihnească în pacea Cerurilor! 
(Ion Mariș – Rotary Club Sighet)

***

Sunt alături de colegul nostru Alexandru Chifor, membru al Rotary Club Sighet, past – president, în momentele acestea deosebit de grele, când se desparte de soția lui, profesoara Monica Chifor, o doamnă din familia noastră rotariană, care și-a dedicat viața educației muzicale a copiilor din comunitatea sigheteană. Condoleanțe familiei îndoliate!

Dumnezeu s-o odihnească în pace!
(Emil Sopoian – Guvernator 2017 – 2018, District Rotary 2241, România & Republica Moldova)

***

Mi-este greu să aștern câteva gânduri concise despre doamna Chifor la atât de scurt timp după ce am aflat tragica veste… Tot ce mi-a trecut azi prin cap a fost, mereu și mereu: „Fără dânsa, eu nu aș fi eu, cea de azi”. Și, spunând asta, nu ma refer doar la faptul că dânsa mi-a deschis calea muzicii și m-a îndrumat să continui. Ci, poate și mai important, felul în care a făcut-o în acei primi ani cruciali ai dezvoltării unui copil. Am început studiul pianului cu dânsa la vârsta de 5 ani, însă mi-am dat seama abia după ce am plecat de la dânsa, cât a fost de valoroasă educația pe care am primit-o. Din punct de vedere al bazelor educației muzicale, cred că foarte greu s-ar fi găsit un profesor asemănător cu ea la noi în țară. Pe lângă asta însă, dânsa ne-a făcut să ne simțim bine pe scenă, să privim activitatea noastră ca pe ceva firesc – lucru pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața. S-a stins din viață un om care, prin faptul că a insuflat dragostea de muzică și de artă atâtor copii talentați, a adus o rază de lumină miilor de oameni care au ajuns și vor ajunge să asculte această muzică din mâinile și sufletele celor pe care i-a îndrumat.

Dumnezeu s-o odihnească!
(Aurelia Vișovan, asistent universitar, Universitatea de Muzică, Viena)

***

Am primit cu mare durere vestea morții doamnei Chifor Monica. Îmi aduc aminte cu nostalgie de momentele frumoase petrecute împreună, descoperind tainele muzicii și ale pianului. A dăruit din timpul ei, din resursele ei, investind în mine așa cum nimeni altcineva nu a fost dispus să o facă. Azi pot să sper la un viitor mai luminos datorită ei, de aceea, dragă doamnă profesoară, vă mulțumesc din suflet!
(Cadmiel Boțac, student, Conservatorul „Gheorghe Dima”, Cluj – Napoca)

N.R.: Ceremonia funerară va avea loc miercuri, 21 iunie 2017, ora 12:00, la Capela Romano – Catolică, Sighetu Marmației.

Echipa “Salut, Sighet!” transmite sincere condoleanțe familiei!

Din cauză că depozitarea prafului de puşcă era interzisă în interiorul oraşului, armata a construit pe malul râului Iza un turn special destinat acestui scop, în care, praful de puşcă era depozitat în butoaie de lemn. Clădirea, sub forma unui mic bastion, avea perimetrul împrejmuit şi păzit cu stricteţe.

Terminarea Primului Război Mondial a dus la schimbarea tipului de armament, astfel că turnul, ca depozit de praf de puşcă, a devenit inutil, el fiind dat în chirie unui anume Klein Dávid, comerciant de combustibil. Datorită frecventelor scurgeri de petrol care au poluat chiar şi fântânile din zonă, adminsitraţia a luat decizia de a închide turnul, pentru ca în anul 1930 să fie demolat.

Numele de „Puskapor” (Praf de puşcă) s-a păstrat până în prezent, el fiind şi numele podului de peste Iza aflat în imediata vecinătate.

Pietrele rămase în urma demolării au fost utilizate la construirea unor mici case, ridicate în locul vechiului turn.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Există o tanti virală pe net (ştiţi expresia) cu zeci de mii de vizualizări, cum ea însăşi se laudă că are, care, pe cei interesaţi, îi învaţă totul despre părinţie. Se prezintă regulamentar cu un site bine construit, curat, simplu, armonizând perfect galbenul cu mov exact după studiile de cromatică de la şcoala de arte. Culori calde care inspiră încredere şi două animăluţe ce-şi unesc năsucurile în faţa unui apus de soare minimalist. Se adresează cu Tu şi un impersonal Dragă, trimite mailuri regulate cu bancuri pentru mobilizarea umoristică, răspunde politicos la comentarii şi îşi expune graţios ţinuta impecabilă în timp ce îşi articulează rar discursul construit atent, presărat cu zâmbete încrezătoare. Susţine povestea cu mişcări ample ale braţelor frumos lucrate la sală şi unghiile îngrijite, străjuite de nişte contemporane cătuşe mărgelate. Ah!… tipica mamă a societăţii noastre, nu?

Minunatul discurs este atât de lung până să ajungă la partea esenţială, care nu e chiar rea, încât reuşeşti să-ţi dai seama ce pe lângă eşti de tot ce zice ea în acest context de estetică a marketingului care este menit să-ţi câştige încrederea în această exegetă a variantelor oferite pentru nişte nevoi apărute în urma cataclismului din România în domeniul creşterii copilului. Ea spune că regulile au apărut când a dispărut bunul simţ. Şi tot ea ne spune că deţine soluţii „să-ţi gândeşti copilul pe termen lung şi să-l construieşti aşa cum ai visat”. În aceeaşi ordine de idei, la Bucureşti se organizează sesiuni pentru hârjoneală între copii şi părinţi şi bătaie cu perne într-o sală luminoasă cu parchet din lemn masiv. WTF!!!?- ca să nu vorbesc bureţos în română.

Până nu demult mă lăudam că m-am născut în cea mai faină lună din an. Sunt destul de realistă să nu mă laud cu cea mai faină copilărie dar am luat ce se putea mai bun din ea. Jocul cu petale de bujori aruncate prin curte, cu beţele-păpuşi îmbrăcate în frunze, devorat de spumă de căpşuni până mi se facea rău de la ea, mâncat de cireşe furate până râgâiam de trei ori zgomotos şi promisiunea că anul acesta voi fi destul de curajoasă să mă urc pe liană în fizeş şi să fac baie în Tisa interzisă scăldatului. Uneori părinţii mei erau atât de absenţi sau de ocupaţi încât îmi imaginam că am fost adoptată şi îmi construiam o lume paralelă şi o altă dimensiune a iubirii şi a vieţii. Se numeşte imaginaţie. Asta nu se întâmpla niciodată în luna iunie. Era momentul meu să fiu şi să-i vad şi pe părinţi mai veseli ca de obicei. Sfârşitul anului şcolar venea doar cald şi era un dulce moment de eliberare, de împlinire, iubire şi recunoştinţă pe care nu puteam atunci să le numesc, ci doar să le simt.

E iar acea lună din an. Am participat şi eu la câteva serbări-momente de sfârşit de an. Părinţi care dau pe dinafară de părinţie, transpiraţi, emoţionaţi, îngrijoraţi de-a dreptul că temele pe vacanţă nu-s destule, mămici asortate şi tapate sau cu părul întins (depinde de stil, deşi azi sunt posibile ambele), bunicuţe cu baticuri simţindu-se anacronic şi stingher între samsunguri, aifonuri şi olviuuri, ridicate sub forma unor proslăviri către cer. Buchete de flori sub diverse forme, aranjamente plastifiate din diverse specii de înflorituri nenumite, sub forme de săgeţi, sori, stele, avioane, bărci, deschizătoare de bere, trandafiri sciplicioşi, margarete transformate genetic, crini chinuiţi şi doamne fereşte, fără garoafe!!!

Apoi, copiii… Ştiţi, în minunata lume capitalistă, competiţia e una dintre cheile succesului şi nu există probleme, există doar provocări. După acerba competiţie de peste an şi presiunea managerului suprem-părintele, vine momentul bilanţului. E de bine, de foarte bine, de suficient, am fost destul de cursiv, destul de serios, destul de politicos, destul de ambiţios, destul de corect, destul de tupeist, destul de muncitor, de ordonat, de atent, de rapid, de proaspăt, de original de, de, de… nicidecum de copil. O fetiţă mică, mică îi cere tatălui să-i dea jos coroniţa la fel de impecabilă ca ţinuta doamnei exeget, pentru că o deranjează la dans, singurul moment în care toţi copiii se deshid la nasturii cămăşii apretate, râd portocaliu şi îndrăznesc să păşească dincolo de ritm. Nu! Nu dai jos coroniţa, nu dai jos jerseul, nu bei apă, nu faci pişu, nu ţi-e cald, nu-ţi mişti buzele, nu greşeşti, nu, până nu primesc confirmarea la superlativ a abilităţilor mele exclusiv părinteşti! Unii părinţii încetează să mai fie şi altceva după ce se fac părinţi şi asta îi costă în primul rând pe copii.

Într-un iunie actual am văzut copii programaţi sub forma unui produs, gândiţi şi introduşi în strategii personale, modelaţi sub forme de proprietate personală care e musai să corespundă perfect şi să se integreze în constructe sociale din ce în ce mai puţin armonizate.

Ce ne facem, aşadar, dragi părinţi dezorientaţi, în vacanţa fără teme, fără zecile de concursuri în care să ne etichetăm copilul în termeni calificativi, fără sala luminoasă cu parchet din lemn masiv şi fără monitorizarea specializată a bătăilor cu perne. Ce fac părinţii în vacanţa mare? Pentru cei care caută răspunsuri există cursuri de… parenting of course .

Autor, Alina Marincean

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona

Elevul Daniel Biro, din clasa a VIII-a A, de la Școala „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa din Sighet”, a obţinut o bursă pentru a participa, în perioada 9-15 iulie 2017, la Space Camp Turkey (Tabăra Spaţială Turcia), în zona orașului Izmir, organizată de Global Friendship Through Space Education Turcia, în parteneriat cu Asociația Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC) din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”.

Tabăra implică o serie de activități educative distractive de vară desfășurate în limba engleză cu instructori vorbitori de engleză la nivel nativ. Elevi din mai multe țări și culturi participă împreună în mediul neutru al unei tabere științifice, unde vor lua parte la un program distractiv și practic, gândit pentru a dezvolta abilitățile de lucru în echipă, de rezolvare a problemelor și cele creative, pe lângă stimularea interesului în matematică și științe.

Îl felicităm pe Daniel pentru reușită și îi urăm distracție plăcută! Mai multe detalii despre aceasta tabără: http://www.spacecampturkey.com/en-US/.

Sursă știre: https://www.facebook.com/scoalamihalyi/

Când vorbim de cultură, vorbim despre tot ceea ce păstrăm frumos și valoros, ducând mai departe spre a fi cunoscut și altora, fiindcă obiceiurile și tradițiile înseamnă moștenirea cea mai de preț, înseamnă identitate și unicitate, iar dincolo de mândria de a trăi în spiritul culturii în care te-ai născut, se află bucuria de a o împărtăși celor din jur.

În virtutea acestui sentiment, de câțiva ani încoace, maramureșenii cu origini ucrainene stabiliți peste ocean, enoriași ai bisericii Sf. Petru și Pavel din orașul Auburn, statul New York organizează anual un deosebit festival cu un puternic impact în comunicatea americană, este vorba despre Festivalul Tradițiilor Ucrainene (Ukrainian-American Heritage Festival – desfășurat anul acesta duminică, 11 iunie). Acest festival este mai mult decât o sărbătoare, organizatorii români, ucraineni și americani deopotrivă, colaborează încercând prin eforuri mari să reînvie cele mai frumoase tradiții ucrainene și să le prezinte tuturor celor care doresc să le cunoască.

Scopul evenimentului constituie conservarea și promovarea culturii ucrainiene în comunitatea americană prin prezentarea tradițiilor și obiceiurilor transmise din generație în generație în materie de: preparate culinare cu specific ucrainean, muzică și dansuri tradiționale, port popular și alte atracții specifice culturii ucrainene.

Participanții au fost încântați și impresionați de tot ceea ce au văzut, degustat și ascultat, cultura ucraineană fiind celebrată într-o atmosferă de sărbătoare și multă voie bună, în compania familiei, prietenilor și tuturor celor care s-au alăturat invitației de a face cunoștință cu obiceiurile ucrainene .

Iată părerile cătorva dintre participanții la Festivalul Culturii Ucrainene din orașul Auburn, statul New York:

„Festivalul a fost deosebit, am avut mâncare tradițională ucraineană, ansamblu popular care ne-a încântat cu muzică și dansuri, ne-am distrat de minune iar fetițele mele, Brianna și Alisa au câștigat câteva premii la concusurile organizate în cadrul evenimentului”. (Maria Mihaela Ilcu, născută în comuna Remeți, stabilită în orașul Auburn, NY)

„Cred că a fost cel mai frumos festival pe care l-am avut de câțiva ani încoace. M-a impresionat în mod deosebit muzica live, calitatea fiind excepțională. Se simțea spiritul comunității prin enoriașii bisericii care au contribuit la realizarea acestui eveniment, cu mult entuziasm și multă căldură sufletescă. Ce mă îngrijorează este faptul că tineretul din biserică este seminificativ redus și foarte puțin interesat de păstrarea și promovarea tradițiilor pe care, împreună cu părinții și bunicii lor, le-au adus aici, în America, iar cu timpul, această reticență a noii generații față de propriile lor tradiții va conduce iremediabil la uitare.” (Darian Dubovici, Auburn, NY)

„Organizarea acestui festival a însemnat mult efort, în special pentru enoriașii care au pregătit cele mai alese bucate. Este important să înțelegem că acest festival oferă, înainte de toate, posibilitatea pentru localnicii din Auburn precum și din orașele apropiate, de a face cunoștință cu specificul culinar și atracțiile culturii ucrainene. Numeroși participanți devin nostalgici când iau parte la acest festival, aducându-și aminte de unde au pornit, făcând o călătorie în trecutul lor, în tinerețe, pe vremea când bunicii și părinții erau ucraineni autentici. Din păcate, majoritatea își aduc doar aminte de trecut, fără a încerca să mențină vie această cultură. Speranța enorașilor acestei parohii, constituită majoritar din persoane vârstnice, este ca prin acest festival, cultura ucraineană să renască, iar această renaștere este în primul rând legată de biserică, întrucât biserica din Auburn este singura instituție de rit ucrainean care ne-a rămas aici. Împreună cu întrega parohie, suntem foarte mândri că am reușit să organizăm acest festival sperând ca în viitor, numărul celor care doresc să îmbrățișeze cultura ucraineană să fie cel puțin la fel de numeros ca la ediția din acest an”. (Taras Colopelnic, Auburn, NY)

Autor, Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Vasyl Colopelnic

Peisajul orașului nostru s-a îmbogățit cu un maidan de toată frumusețea. Bălării, resturi stradale, mizerii – este tabloul prezentat de acesta, rezultat în urma demolării clădirii fostei fabrici „Unitatea” (de’, relicvă a „trecutului rușinos” – care, oricum, a făcut cunoscut în lume numele urbei noastre – Tricotaje!).

În timpul campaniei și după alegeri, actualul primar promitea cu tam-tam și emfază construirea unei parcări ce trebuia să deservească Școala „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, C.N „Dragoș Vodă”, Poliția. Unde este parcarea? Trotuarele sunt pline – mai ales în fața Poliției – de autoturisme. Ca pieton, ești nevoit să treci pe carosabil – de’, polițiștii pot parca oriunde, că așa-i la noi.

Zilnic drumul este parcurs de copii – mai mici, mai mari. Așteptăm detașamentele de rozătoare să-i atace? Așteptăm izbucnirea unei epidemii din „maidanul cu buruieni”?

Asta este realitatea cruntă – una promitem, cuie facem.

Măcar aveți simțul răspunderii și spuneți-ne și nouă – umilii dumneavoastră alegători – ce se întâmplă. Sau nu mai prezentăm interes până la următoarele alegeri?

P.S.

Știți ce este vis-a-vis, pe ambele părți de maidan? O grădiniță cu orar prelungit, o școală și un liceu. Apropos – de când nu ați mai trecut prin această parte a orașului? Este în centru, totuși.

Autor, Aurelia Dragoș

Au mai rămas exact şase minute. Trei pentru a-mi pregăti ceaiul de roiniţă, două pentru a-mi mângâia observatorul tăcut, un pui Chartreux găsit acum două zile în ghiveciul cu Howea (nu am o explicaţie pentru vizita aparent permanentă a micuţului) şi unul pentru a-mi deplasa trupul amorţit până la fereastra ce dă spre răsărit.

5:50 a.m. Începe. Primele particule de lumină se strecoară printre siluetele clădirilor de care atârnă ultimii fluturaşi de la campania de vot din noiembrie anul trecut. Îmi place să privesc răsăritul, îmi aminteşte că un dezastru naţional este atât de infim pe lângă procesul de eternă derulare a Universului.

Mă numesc Victor M. şi sunt un intelectual, de aceea nu mă implic în viaţa politică. Prefer să stau deoparte, să observ şi să analizez. Asta şi pentru că, dacă mă manifest, îmi semnez sentinţa la moarte, stadiu la care oricum voi ajunge, însă doresc să-mi las câteva gânduri înainte ca acest lucru să se întâmple. Tind să cred că această ţară nu este în realitate atât de deplorabilă din punct de vedere politic pe cât este în capul meu, deşi, aproape de fiecare dată când încep a mă informa cu privire la situaţia actuală, mă opresc după maxim două minute şi înghit în sec.

Bănuiesc că mi-aţi observat deja opoziţia faţă de mult lăudatul regim reformator, în principal rezultată din faptul că am o repulsie pentru orice sau oricine îmi impune un mod de gândire sau un stil de viaţă altul decât cel pe care îl consider eu corect, mai ales venind din partea unor oameni care promovează frauda şi crima. Pe lângă acest lucru, gândul că în curând singurul venit al tatălui meu, clasicul ţăran cinstit şi prea sufletist pentru lumea în care trăieşte, îi va fi confiscat, iar eu nu voi putea împiedica cu nimic această nedreptate, îmi provoacă o senzaţie profundă de dezgust şi încleştări incontrolabile ale pumnilor.

Ultima şansă la libertate am risipit-o conştient în momentele în care amânam plecarea din ţară. Cine ar fi prevăzut că în timp ce dincolo de graniţe apare primul calculator digital, în plan naţional vom avea parte de izolare? Cu siguranţă aceleaşi persoane care consideră că falsificarea voturilor este varianta cea mai justă pentru a câştiga o campanie electorală. Hm, dar acesta este un aspect demult apus. Însă unii nu şi-au închis ochii în faţa acestor nedreptăţi şi au avut proasta inspiraţie de a riposta. Printre aceştia se numără şi prietenul meu din copilărie, Adam L., fost membru al Partidului Naţional Liberal. Zic „fost” pentru că acum el nu mai este. Şi nici Partidul Naţional Liberal.

Obişnuiam să găsesc o bizară plăcere în a critica pe cei care pleacă ochii în faţa acestei calamităţi politice, însă nu acelaşi lucru fac şi eu cu natura? Oare nu mă conformez cu fiecare aspect al ei fără a pune nimic la îndoială? Oare nu refuz a crede că poate există o altă versiune a ei, mai bună? Oare… Există o portiţă de scăpare din acest lagăr? Prefer să nu ştiu. Statutul de „duşman al poporului” nu mi-e compatibil. Totuşi, ce impozant este apusul unei seri de vară… de ce-ai vrea să-l schimbi?

23 aprilie 1949

Vreau să schimb apusul. Pasivitatea mea în ceea ce priveşte regimul a fost tulburat de un telefon prin care am fost anunţat că tatăl meu fusese arestat pentru refuzul său de a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. S-a terminat cu indiferenţa.

Nu pot să stau deoparte nepăsător în timp ce omul care a dat tot ce avea mai bun din el ca eu să fiu ce sunt azi este tratat în cel mai josnic mod posibil. Indignarea din interiorul meu este net superioară preferinţei de neimplicare de acum câteva luni, tocmai din cauză că este vorba de tatăl meu şi nu de propria-mi siguranţă. Ultimele două zile le-am dedicat redactării unui articol pe care l-am trimis revistei „Adevărul” cu dedicaţie specială secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorgiu Dej. Nu sunt nebun, sunt conştient de ce va urma, dar nu regret nicio secundă. În momentul de faţă stau în fotoliul meu Vivere, mai destins ca niciodată. De data aceasta ignor formele bizare ce ies din pipă, focalizându-mi toată atenţia asupra uşii de unde nu întârzie a se auzi nişte ciocănituri nervoase. Nu o să mă prefac că sunt surprins. Deschid uşa, îi salut politicos pe cei doi domni rotofei şi plictisiţi. Îi scutesc de banala introducere, aşa că îi rog să aştepte două secunde până îmi iau paltonul.

Rămân neclintit lângă intrare, cu spatele către domni, pentru a-mi imprima în minte sufrageria. Mă întorc şi ies, fără să realizez că în urma mea căzuse biletul pentru vecina de peste drum: „Vă rog insistent să aveţi grijă de Chartreux-ul meu. Am plecat în vacanţă”.

Autor, Ciobanu Georgiana,
clasa a XII-a E, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Cornelia Lucaci, handbalistă profesionistă, plecată de pe plaiurile maramureșene să joace în cele mai importante campionate din Europa, s-a întors acasă și încearcă, cu o ambiție și perseverență demnă de toată admirația să descopere și să crească talente, să le dezvolte și să le promoveze, pentru a demonstra că sportul poate fi practicat și-n cele mai… nordice locuri.

Cornelia Lucaci, născută la Sighet, a practicat handbalul de performanță atât în țară, în Liga I (Baia Mare), dar mai ales, a jucat de-a lungul anilor în campionatele puternice din Austria (6 luni), Germania (1 an), Ungaria (3 ani), Italia (6 ani). A fost, de asemenea, componentă a echipei naționale de junioare a României. Fiica dânsei, Ravasz Alexandra, este jucătoare de handbal în lotul național de senioare al… Italiei.

Cornelia Lucaci a revenit la Sighet în urmă cu patru ani – actualmente este profesor de sport la Școala Generală „George Coșbuc” – și a înființat Asociația Handbal Club GENIUS, a cărei președinte – antrenor este. Deși fără istoric spectaculos, Asociația Genius are deja rezultate frumoase pe tărâmul unui sport foarte iubit în România dar și la Sighet. Încă de la debutul activității, Genius s-a focalizat pe segmentul tinerelor de la 7 la 14 ani și începe deja să culeagă… roadele. La minihandbal, junioare V, în anul 2016, echipa Genius Sighet, s-a calificat în premieră la turneul final.

Iată că și în acest an, în 2017, echipa de junioare IV s-a calificat la turneul final feminin național, ce se va desfășura în Baia Mare (15 – 18 iunie 2017), unde participă echipe foarte puternice din București, Timișoara, Iași, Bacău, Craiova, Reșița, Galați, etc. care au fost repartizate în patru grupe. Echipa Genius Sighetu Marmației va juca în grupa a treia alături de CSS Bacău, ACS Unirea Dobroiești și HCU FEFS Craiova. Componența echipei de handbal calificate la turneul final include jucătoare de mare perspectivă: Brîndușa Sorina, Boiciuc Alisia, Pop Denisa, Romaniuc Denisa, Rusneac Mihaela, Andreicuț Andreea, Szakacs Ana, Utan Daria, Bârdaș Denisa, Jurj Denisa, Gridjac Melisa, Calena Anamaria, Botici Cristina, Pop Alexandra. Unele dintre tinerele anterior menționate sigur vor evolua pe viitor și în echipa României!… așa m-a asigurat doamna profesor – antrenor. Un aspect deosebit de important, demn de subliniat, 50 % dintre sportivele de care se ocupă doamna profesor Cornelia Lucaci, provin din mediul rural (Rona de Sus, Crăciunești, Tisa, etc.).

Să urăm succes tinerei dar ambițioasei echipe GENIUS Sighetu Marmației! Multă baftă!

Ion Mariș

Fericiți făcătorii de pace! 

Acesta este mesajul care a adunat pentru al 9-lea an consecutiv voluntarii asociației Frați Minori Capucini în colaborare cu diferite instituții și școli din Sighet pentru a sărbători Voluntariatul: dragostea de a dărui necondiționat frumusețea sufletului.

Cine a ieșit duminică, 11 iunie, în parcul „Grădina Morii” doar la o plimbare și nu știa de această „sărbătoare” cu siguranță a avut parte de o surpriză placută. Totuși, organizarea unei asemenea eveniment nu e chiar atât de ușoară. Voluntarii, copiii și tinerii implicați în programul artistic au dedicat mult timp pregătirii minuțioase a evenimentului. Momentele artistice, jocurile pentru toate vârstele, tombola și diferitele ateliere au făcut deliciul și au antrenat mulțimea de sigheteni aflată în parc.

Cu sufletul la gura și începând ziua cu o liturghie specială, voluntarii s-au rugat pentru o zi de succes, dar și pentru vreme bună! Condițiile meteo au fost perfecte pentru o zi cu adevărat specială!

Am fost plăcut surprins să văd oameni maturi implicându-se în jocuri, regăsindu-se în activități care stârneau zâmbete și bună dispoziție. Sighetenii au avut de unde să aleagă: de la tenis de masă, la fotbal mecanic, face painting sau darts, baschet sau cursa cu sacul, dar și tatuajele “Hena” au atras curiozitatea celor prezenți. Pentru odihnă și relaxare unii au ales să se așeze în fața scenei și să se bucure de momentele artistice, care, probabil, nu erau rupte de pe scenele hollywoodiene, dar erau interpretate cu pasiune și dăruire de artiști locali… câteodată nici nu ne dăm seama câți artiști avem în oraș, cât talent se ascunde în tinerii de azi! Nu e nevoie de ureche muzicală specială să sesizezi că acești voluntari cântă sau dansează din suflet!

Spre bucuria noastră, acest eveniment a atras și persoane din alte orașe. Și când spun asta, mă refer la faptul că studenți și alte categorii de persoane au venit în Sighet special pentru acest eveniment. Bucuria se simțea la orice pas! Puține evenimente adună atâția oameni, atâția copii, și rar ți-e dat să auzi atâtea râsete pure.

După o zi destul de lungă și obositoare, speranța voluntarilor a fost ca cei care au trecut prin parc duminică, să fi plecat cu sufletele pline de fericire, încărcați cu gânduri bune. Toți cei care erau acolo, voiau doar să răspândescă Binele, să fie Făcători de Pace.. Dacă spectatorul se lasă purtat de val la un astfel de eveniment, fără să realizeze, devine un „făcător de pace” deoarece transmite mesajul mai departe.

Fiecare persoană care a trecut prin parc a contribuit cel puțin cu un strop de bunătate din interiorul ei! Chiar și simpla curiozitate de a participa la un eveniment care promovează voluntariatul, a făcut posibilă schimbarea în sufletul celor prezenți, făcându-i mai buni, mai darnici!

Mulțumim tuturor celor care au sărbatorit voluntariatul alături de asociația Frați Minori Capucini și s-au lăsat ”atinși” de ceea ce au oferit copiii azi, cei care sunt viitorul de mâine!

Autor, Levente Pesek