Un an nou, un nou început! (autor, Camelia Pesek)

camelia-pesekLa fiecare sfârșit de an facem un ”inventar” a tot ce am trăit în anul în curs punând în balanță ceea ce ne-am propus cu ceea ce am dus la bun sfârșit. Cu siguranță fiecare am întocmit, conștient sau mai puțin, un raport personal pe anul 2016. Gradul de mulțumire, cu siguranță diferit de la om la om, ne-a pus în fața planului de acțiune pentru noul an.

E perioada de vise, speranțe și planuri! Fiecare an poartă cu sine provocările lui! Și cum vestita vorbă a românului : ”se poate și mai rău”, nu e populară fără motiv, iată că ne aflăm în fața unui nou început (unii pragmatici ar zice o crudă continuare) și din punct de vedere al guvernării statului. Ni s-au prezentat o serie de promisiuni care ne duc cu gândul la basmele cu zahăr și miere. Poate sunt doar eu cea care gândește așa, dar cred că în perioada sărbătorilor am consumat destule dulciuri, așa că propun să ne concentrăm asupra lucrurilor ”sănătoase”!

E de dorit să crezi în oameni, să le dai ocazia să te surprindă. Îmi doresc să fiu (plăcut) surprinsă în acest an, nu vreau să judec oamenii înainte să le dau ocazia să își exercite calitățile. Am rezervele mele, e adevărat, fiecare dintre noi avem un CV mai mult sau mai puțin bogat, cu o experiență și realizări cu care ne mândrim sau nu.

Pâna una alta să fim cetățeni responsabili, să ieșim să curățăm zăpada de pe spațiul din fața locuinței sau instituției unde muncim și să tratăm cu multă responsabilitate atribuțiile personale și profesionale și, încet, încet, se vor așeza toate.

Iar dacă vedem că planul celor puși să ne reprezinte se îndepărtează de așteptările generale, să nu uităm de opțiunea democratică de a ieși și a ne prezenta punctul de vedere!

Un an productiv, cu realizări și satisfacții!

Autor, Camelia Pesek




Un artist al naturii… statice: István-Ștefan Hegedüs [VIDEO]

Seria de filme dedicate artiștilor plastici sigheteni continuă cu scurt-metrajul: Un artist al naturii… statice: István-Ștefan Hegedüs în care pictorul ne dezvăluie câteva dintre trăirile revelate prin artă.




Fericire de mohair (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Am tot ce îmi trebuie. O casă cu atât de multe camere încât aş putea să mă pierd dacă aş bea mult de tot la o petrecere, un Audi S1 Sportback roşu, o piscină din fibră de sticlă de 1100X370 cm şi mai ales un soţ frumos, înalt, care câştigă mulţi bani şi pentru care toate femeile mă invidiază feroce. Eu nu le iau în seamă în mod expres, mă fac că nu văd şi trec pe lângă ele ţanţoşă, dându-mi pe spate părul mereu coafat, lung şi buclat cu care mă mândresc dintotdeauna şi care mă face să trec drept o femeie frumoasă. Poate şi sandalele mele Sergio Rossi, poşeta Hermes, ceasul Omega de Ville, toate cadouri de la soţul meu cel frumos şi bogat. În rest, sunt o femeie obişnuită căreia nu-i lipseşte nimic. Am un ten îngrijit la cei 33 de ani care mă face să par de 26 şi o sănătate de fier.

Am tot ce îmi trebuie. Sigur că uneori mă mai plictisesc şi eu, atunci când nu am chef de cumpărături  sau când lucrurile trenează prea mult în telenovela mea preferată, când nu aud zile întregi decât vocea Anei „Ce doriţi la cină?” sau când mă atacă gânduri sumbre despre ce ar fi putut să fie. Cred că ar fi mai interesant dacă soţul meu ar fi acasă măcar la cină, aş mai vorbi şi eu cu cineva, vreau să zic cineva în afară de Ana, vânzătoarele de la magazinele din mall, prietena mea Cristina care îmi răspunde la telefon doar când are ea chef sau motanul Fifi care nu îmi răspunde niciodată, cel mult mă priveşte făcându-şi ochii tot mai mici, din ce în ce mai mici până când într-un final îi închide de tot. Dar să nu credeţi că mă plâng, pentru că am tot ce îmi trebuie. Mă trezesc pe la 7.30, îi pregătesc micul dejun şi cafeaua soţului meu, el pleacă la 8.30 la firmă după care sunt liberă să fac ce vreau. De obicei nu prea ştiu ce să fac şi mă bag înapoi în pat, mă uit la o emisiune matinală, oricare, apoi îmi încep efectiv ziua. Ziua în care am tot ce îmi trebuie şi singurul lucru care mă îngrozeşte este că s-ar putea să plouă, soţul meu ar veni pe la vreo 6 prost dispus, iar Ana ar pregăti iepure pentru cină. Soţul meu urăşte iepurele dar eu tot îi spun cât e de sănătos, aşa că se străduieşte să-mi facă pe plac luând bucăţele mici pe care le mestecă morocănos timp îndelungat.

  • Charlotte, îmi zice – pe mine mă cheamă Carla, dar lui îi place să mă alinte aşa – sunt foarte ocupat, doar ştii, chérie, te rog să-i spui Anei să nu se complice dacă nu avem musafiri, nu am timp să rămân multă vreme, am o întâlnire de afaceri.
  • Ştiu, dragă, dar carnea de iepure are multe calităţi, îi răspund eu din celălalt capăt al mesei lungi din sufragerie la care cinăm doar noi doi.

Apoi el pleacă la întâlnirile lui foarte importante de afaceri iar eu îmi pun un pahar de coniac şi mă gândesc la cât de mult îmi plăcea cândva muzica sau teatrul iar acum sunt într-o continuă aşteptare. Dar am tot ce îmi trebuie. Dacă aş avea chef, în fiecare seară m-aş duce la teatru, chiar dacă nu e reprezentaţie decât de trei ori pe săptămână.

Deşi am tot ce îmi trebuie, uneori nu găsesc anumite lucruri cum ar fi bluza mea roşie, deschizătorul de conserve pentru mâncarea lui Fifi, cafeaua căreia Ana îi tot schimbă locul, spărgătorul de nuci, cheile de la maşină… nu are rost să le înşir chiar pe toate, sunt multe.  Dar ştiu că sunt pe undeva pe acolo şi gândul este reconfortant chiar dacă nu le găsesc întotdeauna. Am un mic acces de tristeţe când soţul meu miroase a parfum cu note lemnoase şi florale care sigur nu e al meu – nu aş putea avea gusturi atât de proaste – dar el mă linişteşte întotdeauna:

  • Nu fi prostuţă, Charlotte, tu ştii câte dame parfumate au intrat azi în biroul meu?  S-o fi prins şi de mine ceva parfum, uneori exagerează, trebuie să ţin o veşnicie geamul deschis.

Mă calmez imediat şi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie. Chiar dacă ies doar la mici cumpărături am grijă să mă fardez, să mă îmbrac lejer dar îngrijit, să-mi iau ochelarii de soare şi poşeta. Când mergem la câte un bal caritabil îmi cumpăr o rochie nouă, întotdeauna înainte cu trei zile sunt foarte ocupată pentru că trebuie să trec pe la cosmetică, coafor, manichiură şi pedichiură, vreau să fie totul perfect, sunt perfecţionistă, ştiu asta, mi-a spus şi mama atunci când nu am vrut să merg la altă facultate decât la cea de medicină. Păcat că m-am măritat în anul 5 şi a trebuit să renunţ la tot, soţul meu avea nevoie de mine, acum nu mai are aşa mult, stau singură zile întregi dar nu-mi lipseşte nimic, absolut nimic. Mama nu a fost prea bucuroasă când m-am măritat dar apoi s-a obişnuit, a văzut că am de toate, nimic nu îmi lipseşte, examenele erau grele iar pe urmă salariul destul de mic, i-am spus că mi-au lipsit destule până atunci, am mâncat destulă pâine cu untură, ajunge, voi fi fericită. Şi sunt! Orice vreau, trebuie doar să spun şi e al meu. Mai sunt şi mici excepţii dar pot să le trec cu vederea. Nu avem timp de toate copilăriile. De exemplu anul trecut i-am propus soţului meu să mergem, în afară de vacanţa de 5 zile din vară care este respectată cu sfinţenie, la schi în Austria, văzusem eu o ofertă drăguţă. S-a enervat destul de tare:

  • Charlotte, honey, tu ai impresia că eu pot lăsa oricând firma pe mâna oricui?  Te înşeli amarnic dacă tu crezi că totul se rezolvă simplu şi că eu aş face ceva care să pună în pericol munca mea de 11 ani.

Aşa că nu-l mai întreb nimic, nu-i mai propun nimic. La început, când am renunţat la facultate, aveam un program foarte activ, îl ajutam mereu la firmă dar după ce am pierdut o sarcină, s-a obişnuit să mă menajeze şi mă tot trimitea acasă de la birou să mă odihnesc. Până nu m-am mai dus deloc. Sunt zile întregi în care stau doar în casă, eu, Fifi, televizorul şi Ana, citesc horoscopul  şi ultimele tendinţe din modă, cum să asortez o centură roşie cu pantaloni crem, mă întristez la gândul că aşa voi fi şi mâine şi poimâine, tot cu Ana, televizorul şi Fifi, într-o ordine aleatorie, dar apoi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie şi gustul zilelor ocupate de pe vremea când eram studentă dispare într-o perfectă şi caldă somnolenţă. Ascult plantele din cameră cum cresc, ventriculul stâng cum pompează sângele oxigenat spre corp prin aortă şi mă gândesc la faptul că inima se regenerează pe parcursul unei vieţi în proporţie de 50 % iar eu la 33 de ani ar trebui să fiu pe la 20 % dar aş putea fi şi pe la 45%, asta nu am de unde să ştiu, nimeni nu poate avea certitudinea că inima se va reînnoi aşa cum scrie în cărţi şi îi va oferi alte bătăi şi emoţii, schimbate pe jumătate. Nici certitudinea că va trăi suficient cât să se schimbe cu 50%.

Aşa că aştept, cu inima mea nouă într-o anumită proporţie, să aibă iar soţul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când  îi spun că am tot ce îmi trebuie.

Autor, Crina Voinaghi

 




Ziarul turc Zaman despre sculptorul sighetean Mihai Borodi

Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil

Sursă articol: zamanromania.ro

Ca şi Brâncuşi, sculptoul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de vreo suta de ani aproape.

Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”

Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.

Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.

Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în  2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.

Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate  artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”

Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.

De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi, afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească. 

Cleopatra Lorinţiu

 

 




Ion Bledea: sculpturile mele aproape vorbesc [VIDEO]

Green Valley Films deschide seria scurt-metrajelor dedicate artiștilor sigheteni cu filmul: Sculpturile mele aproape vorbesc dedicat artistului Ion Bledea, unul dintre sculptorii reprezentativi ai României.




În/trecere 2016, 2017… (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Mai trece un an, mai adăugăm bilanțului bunele, relele și amintirile lui 2016.

Ultimii ani m-au învățat că în acest bilanț cei mai importanți sunt oamenii. Cei de lângă tine, familia, prietenii, mulți, puțini, așa cum sunt, mai serioși, mai puși pe șotii, important e, până la urmă, că îi ai alături de tine. Nu știi ce aduce clipa. Orice pierdere materială sau financiară se acoperă, într-un fel sau altul, dar oamenii pierduți nu mai pot fi înlocuiți, doar așezați în cutia sufletului pentru neuitare.

În rest, aproape nu mai contează nimic! Nici că sistemul electronic al cardului de sănătate cade exact atunci când pacientul are mai multă nevoie, nici că sistemul de eliberare a tichetelor de călătorie al CFR este inoperabil exact când e cererea mai mare, dar nu e nici o problemă se poate cumpăra locul din tren la un alt preț, că de, toată lumea trebuie să trăiască.

Nu contează nici măcar faptul că, din patru în patru ani avem promisiuni, multe, care în cea mai mare parte rămân doar la acest stadiu, de momeală electorală, de vânătoare de votanți. Nu contează nici măcar faptul că, pentru a-și satisface propriile orgolii, unii sunt în stare să treacă peste orice. Ne-am obișnuit, am acceptat, mergem mai departe.

Ne croim vise, speranțe pentru 2017. Nu ne costă nimic. Nu ni le poate lua nimeni, nici visele, nici speranțele. E un alt început. E o altă unitate de măsurare a trecerii noastre pe Pământ. E un an nou ce bate la ușa noastră. Să încercăm să-l primim cum se cuvine, să încercăm să facem din el un an bun sau noi să devenim mai buni în anul ce vine. Să ne pese mai mult de ceea ce se întâmplă cu noi și cu cei de lângă noi, să conștientizăm că timpul ne este dat pentru a-l folosi, nu pentru a-l risipi, nu pentru a-l arunca de colo-colo timp de 364 sau 365 de zile, pentru ca în a 365 sau a 366 zi să ne întrebăm unde a zburat încă un an și să începem să-l căutăm febril. Să știm că anii vin și trec oricum, dar timpul se așterne peste noi.

Să credem în primul rând în noi, pentru a putea realiza măcar o parte din visele și speranțele cu care ne pregătim să întâmpinăm Anul Nou. Să fim conștienți că timpul trece, dar important e ce facem și ce lăsăm în urma noastră.

Anul Nou să vă fie așa cum vi-l doriți. Cu sănătate. Cu lumină. Cu împliniri. Înconjurați de oameni buni și frumoși.

La mulți ani!

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel




Sfârșit și de la capăt (autor, Alexandra Nistor)

alexandra-nistor1Sfârşit şi de la capăt

Voi cum vă beţi cafeaua? Cu zahăr sau cu lapte, încet sau repede, dimineaţa sau seara? Dar finalurile cum vă plac? Triste? Nostalgice? Exuberante? Eu le prefer senine, cu zâmbete şi la obiect. «Drum bun, ai grijă de tine, ne vedem la anu’!» Şi dacă nu ne mai vedem? Ei, asta-i altă poveste.

Finalurile pot părea lungi. Eternitatea clipei în care întorci spatele şi te strădui stângaci să aşezi un picior în faţa celuilalt. Finalurile pot fi grele, căci implică o sinceritate crasă faţă de propria persoană. Povestea nu e niciodată gata până nu te-ai aşezat în faţa ta la o masă şi nu ai scos din traistă toată povestea. Nu e gata nici atunci, căci ai de adunat şi de scăzut, de împărţit cu tine şi cu alţii, ca să poţi trage linie. Ai ieşit pe plus? Înseamnă că a fost bine. Dar ce faci când ştii de dinainte că ai ieşit pe minus? Nu-ţi vine să te aşezi la masa aia, nu-ţi vine nici măcar să fii în apropierea ei. Şi uite aşa, te trezeşti peste 10 ani cu de două ori mai multe mese care încă te aşteaptă şi pe care le porţi în spate zi de zi.

Mai mult, ce faci când presiunea socială îţi scoate în cale o masă mare cât 12 luni de zile? Când tu ştii că ai prea multe poveşti pe minus, pe care le-ai îngrămădit tot anul în fundul minţii tale? De asta fugiţi voi, nu? De asta vă refugiaţi în cozi interminabile, oale cu sarmale şi mesaje pline de dragoste adresate unor oameni pe care, accidental, i-aţi uitat în restul anului. De asta propovăduiţi bunătatea şi necesitatea rezoluţiilor, gândindu-vă că, poate, dacă alţii se aşează la mesele lor, masa voastră va uita de voi.

Finalurile cer timp, iar cozonacii nu se fac singuri. Fugim de noi pentru că ştim că am greşit, că nu am fost nici cei mai buni, nici cei mai frumoşi în ultimele luni. Fugim crezând că asta e tot ce am adunat pe masă, dar nu putem fi siguri, nu? Doar după ce te aşezi poţi să aduni faptele bune pe care le-ai facut şi doar atunci poţi să scazi ce nu a mers cum ar fi trebuit. Adică să priveşti în ochi ce a fost rău, să-i spui „mulţumesc” şi să îl arunci la gunoi. Pe tot, ca să nu-l mai porţi după tine încă un an de zile.

Finalurile sunt despre curaj. Curajul de a-ţi spune mai întâi ţie „Iartă-mă !” şi după aceea celor în faţa cărora ai călcat strâmb. Finalurile sunt frumoase. Când ai rămas cu o masă plină de bine în faţa ta, când poţi să îl sărbătoreşti pe tot şi pe toţi cei care ţi-au fost alături pe drum.

Final fericit şi sincer, scurt şi la obiect !

Autor, Alexandra Nistor

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)




Festivalul de datini- Marmația 2016 [VIDEO] [FOTO]

Festivalul Datinilor și Obiceiurilor de Iarnă – Marmația 2016, a ajuns la aproape jumătate de secol de existență (mai exact, în acest decembrie, am avut ediția cu numărul 48). “Alaiul” este așteptat cu nerăbdare de sigheteni, dar și de turiști, mii de oameni inundă străzile Sighetului pentru a participa la atmosfera de sărbătoare. În acest an colindele de Crăciun au fost “aduse” de numeroase grupuri din satele  Marmureșului, dar și din țară (Neamț, Suceava, Sibiu și Timiș) și Ucraina (Hust și Cernăuți). “Festivalul” a umplut străzile, agitația a fost pe măsură, centrul municipiului a fost o mare scenă, satisfacțiile… în funcție de așteptări!

 

Autor, Salut, Sighet!

Filmare: Timur Chiș

Sursă foto (principal): Teofil Ivanciuc

 

 




„Trebuie să-i întorc Sighetului ceva din ceea ce am primit” – interviu cu dr. Adrian Danciu, manager Clinica Life Support

Semnalam cu puțin timp în urmă, pe site-ul nostru, inaugurarea la Sighet a Centrului Medical Multidisciplinar “Life Support”. Am promis să revenim cu detalii, direct de la sursă, și l-am rugat pe domnul doctor Adrian Danciu, managerul Centrului, să ne răspundă la câteva întrebări. Solicitarea noastră a fost acceptată cu deosebită amabilitate, astfel că am reușit, sperăm, să aducem informații suplimentare vizând activitatea Clinicii.

Salut Sighet: De ce un astfel de centru, tocmai aici, la Sighet?
Dr. Adrian Danciu: În primul rând, cred că sighetenii (nu doar sighetenii, ci tot bazinul acesta al părții acesteia de dincoace de Gutâi) meritau o formă mai bună de asistență medicală și meritau condiții mai bune de-a fi serviți de către noi, cei care suntem în slujba sănătății, iar centrul nostru a apărut tocmai ca o necesitate a venirii în completare a asistenței medicale care în prezent se realizează în această zonă. Sigur, ne dorim lucruri ambițioase, dar să vedem și cât de mult vom reuși să ne ridicăm la nivelul așteptărilor pe care le-am creat deja.

Salut Sighet: Care sunt serviciile/ specializările de care pot deja dispune sighetenii?
Dr. Adrian Danciu: Pe lângă medicină internă avem cardiologie, chirurgie generală, chirurgie vasculară, urologie, endocrinologie, nutriție, diabet zaharat, psihologie, psihiatrie, etc. Acestea sunt, în mare, principalele direcții pe care ne-am axat. Ne-am străduit să asigurăm o dotare mai mult decât bună pentru aceste specializări, atât în ceea ce privește aparatura, cât mai ales, lucrul cel mai scump, resursa umană, iar, pe lângă colegii care sunt în corpul medical al celor care se ocupă cu sănătatea la Sighet, am mai adus și colegi din lumea medicală clujeană și băimăreană: cardiologie – d-na doctor Mariana Țăruși, domnul doctor Pop Sorin care este și cadru universitar la Cluj, pentru endocrinologie – doamna doctor Gruiță Teodora, domnul profesor Dumitru Zdrenghea la cardiologie, doamna profesor Andrada Seicean (profesor la Universitatea din Cluj pe catedra de gastro-enterologie), domnul conferențiar Radu Seicean (conferențiar la Chirurgie I, Cluj). Sunt doar câteva nume și dorim să lărgim această paletă a cadrelor care vor activa în centrul nostru, dar, bineînțeles, odată cu creșterea naturală a numărului de pacienți care se vor adresa – sperăm – instituției noastre.

Salut Sighet: Aveți încheiat contract cu Casa de Asigurări de Sănătate? Pentru care dintre servicii?
Dr. Adrian Danciu: Contractele cu Casa de Asigurări de Sănătate se încheie la început de an și, doar în anumite situații speciale cum ar fi rectificările bugetare putem să încheiem și la sfârșit de an contracte cu Casa. Intenționăm în luna ianuarie să încheiem contracte cu Casa de Asigurări de Sănătate pentru diabet zaharat, pentru medicină internă, cardiologie, urologie și psihiatrie, și să putem deservi și acei pacienți care vin cu bilet de trimitere de la medicul de familie.

Salut Sighet: Așadar, activați în domeniul privat al medicinei. Care sunt punctele forte ale dumneavoastră comparativ cu ceilalți competitori?
Dr. Adrian Danciu: În primul rând, consider că resursa umană este cea care asigură plusul de calitate a serviciilor, iar faptul că putem deservi în echipă un pacient cred că vine cu un plus de calitate față de colegii noștri. Nu doresc să evidențiez, sau să ne evidențiem pe noi; colegii noștri care sunt în Sighet sunt foarte valoroși, nicidecum nu dorim să aducem vreo umbră de-ndoială asupra calității actului medical pe care-l prestează, dar cred că la noi (n.r. în clinică), valoarea este dată de faptul că suntem o echipă care putem să deservim aproape integral un pacient.

Salut Sighet: Din păcate aici, la Sighet, resursele financiare sunt limitate. Ne puteți spune, fără să intrăm în detalii, cum vor reflecta costurile oferta dumneavoastră pe piața sigheteană?
Dr. Adrian Danciu: Nu dorim să avem niște prețuri de dumping și pe urmă să începem să creștem prețurile treptat, să încercăm să păcălim sub o formă de marketing mascat. Suntem situați undeva la media prețurilor de pe piața medicală privată. De asemenea, cred că putem să ne adresăm tuturor segmentelor de populație, chiar și celor care se găsesc în situații puțin mai delicate financiar.

Salut Sighet: Domnule doctor sunteți sighetean. Să-nțelegem că veți rămâne aici și veți continua să dezvoltați și-acest tip de business?
Dr. Adrian Danciu: Da, sunt sighetean, un sighetean care a lipsit vreo 30 de ani din oraș, m-am întors cu bucurie și constat că Sighetul a făcut niște progrese substanțiale în înțelegerea nevoilor unei sănătăți cât mai bine întreținută, și mai ales observ deschidere. Cel puțin în domeniul meu, al nutriției, am observat o deschidere extraordinar de mare, nu doar spre noul și extraordinarul din nutriție, cât spre prezervarea sănătății și spre a realiza lucrul acesta, calea fiind o alimentație bună. Sigur, avem multe de făcut în conștientizarea populației și cred că ar trebui să coborâm din turnurile noastre de fildeș, ale doctorilor – uneori suntem văzuți, suntem percepuți sub forma aceasta – și să mergem să ne ocupăm și de latura educațională. Dacă tot m-am întors acasă, aș dori să fac pași serioși în acest sens. În perioada aceasta am început câteva acțiuni care se desfășoară în școli, și-am început, bineînțeles cu școala care m-a pregătit, cu Școala Generală numărul 3 (Școala gen. “Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”), a urmat C.N. „Dragoș- Vodă”, Școala gimnazială numărul 9, ș.a.m.d, în care, grupuri mari de copii împreună cu părinții, au asistat la prelegeri legate de alimentația sănătoasă, fiind o chestiune interactivă în care am putut să organizăm o sesiune de întrebări și răspunsuri legate de acest aspect. Cred că trebuie să facem ceva mai mult decât medicina de cabinet și în acest sens, doctorii care au conștiință din punct de vedere al implicării sociale ar trebui să se coboare din cabinet în rândul oamenilor.

Salut Sighet: Asta înseamnă că vom avea proiecte diversificate și care merg, în primul rând, pe educație, și, poate, veți găsi și surse și resurse pentru a schimba și mentalitatea în acest sens din cadrul unor școli, pentru că, probabil ați observat, lipsesc elementele educaționale de bază. Deci, proiectele, vor veni și din partea dumneavoastră?
Dr. Adrian Danciu: Evident, pe lângă latura de afacere pe care o reprezintă o policlinică (nu trebuie să ne ascundem de lucrul acesta, este o afacere), vizăm și o latură nobilă: lucrăm cu cel mai scump material și anume: omul. Dar, pe lângă aceasta, instituția noastră este gata să-și ofere serviciile din acest punct de vedere coborând la nivelul acelei celule care ar trebui să pregătească o societate sănătoasă: școala. Uităm foarte mult importanța pe care o are școala și importanța pe care o are dascălul. Dascălul este al doilea părinte al unui om, iar formarea oricărui individ începe acasă, dar se desăvârșește în școală. Ori, dacă noi vom veni în întâmpinarea dascălului, ajutându-l în formarea unui tineret care să fie din ce în ce mai sănătos, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere mental, dacă vom reuși să facem lucrul acesta și să facem o îmbinare între ceea ce înseamnă o medicină modernă și preventivă, și rolul pe care trebuie să-l aibă un dascăl în școală, cred că vom fi cel puțin un centru – pilot din acest punct de vedere, în ceea ce privește o gândire nouă, o gândire puțin mai modernă.

Salut Sighet: Dispuneți de un background foarte serios pe nutriție. Înseamnă că vom avea la Sighet multe – multe surprize din partea dumneavoastră.
Dr. Adrian Danciu: Surprize plăcute să știți că au și apărut. În cei doi ani de când m-am întors, cred că am văzut undeva peste 3.000 de pacienți și, cam 85% dintre aceștia au reușit să scape de greutatea pe care o aveau în plus. M-am bucurat să văd complianța mare de care s-a bucurat disciplina mea, și, credeți-mă, e un domeniu fascinant al medicinei, pe care am reușit să-l implementez cu succes în orașul meu, în orașul în care m-am născut și în care m-am desăvârșit, cel puțin până la vârsta de 18 ani, și căruia trebuie să-i întorc cumva din ceea ce am primit până atunci. Asta este una din formele pe care am găsit de cuviință să le pun în aplicare.

Salut Sighet: Vă dorim mult succes și sperăm să ne vedem într-un an ca să analizăm și rezultatele care, cu siguranță, vor fi pozitive!
Dr. Adrian Danciu: Salut, Sighet! Vă invit să urmăriți site-ul acesta în continuare. Împreună cu echipa redacțională intenționăm să realizăm o rubrică în care să vă regăsiți în ceea ce privește curiozitățile dumneavoastră pe teme de alimentație. Salut, Sighet!

Brîndușa Oanță
Ion Mariș




Turul… tomberoanelor (autor, Ion Mariș)

ion-maris_2015Dacă fiecare zi ar fi o sărbătoare, viața ar fi suportabilă! îmi spune un fost “angajat” (în urmă cu 15 – 20 de ani), fost proprietar de garsonieră confort II, actualmente fără nimic pe lângă el, trăind de pe o zi pe alta. Oamenii ar consuma în neștire, tomberoanele ar fi pline de resturi… bune.

Clara, Luci, Maria, Sava, nume oarecare, fără nicio legătură cu mine, cu tine, cu noi. Nu ne spun nimic aceste nume banale, trecătoare. Noi suntem fericiți că ieri a fost Crăciunul, mâine-poimâine Boboteaza, Paștele, Sfântul X, Sfântul Y, mulți sfinți ce ne veghează răul și binele, dar cât din sfințenie se răsfrânge peste toată goliciunea suferinței și-a mizeriei umane ce colcăie neștiută de noi în unele cotloane ale burgului nostru?

Seara, pe lângă tomberoanele burdușite de resturi “bune” se adună – cum să le spun, oare? – ratații, renegații, uitații vieții. Care-i vina lor că s-au născut din beții, din incesturi, din violuri sau au fost, pur și simplu, abandonați pe străzi?…

Sunt mulți copii ce tremură de fericire când găsesc ceva de mâncare, fructe semiputrezite, resturi de fripturi semidegradate, neconsumabile de cetățeanul onest, “demn”, locuitor respectabil al urbei noastre.

Mă opresc uneori lângă ei în timp ce le “transfer” sacul menajer burdușit de resturile unei vieți normale, unii dintre ei miros a prenadez, alții a “Mona”, unii sunt pașnici, alții agresivi, unii cerșesc inofensiv, alții – dacă n-ar fi o teamă mai mult lașă – te-ar căsăpi în bătaie, dar nici unul nu înțelege ce vrei să le transmiți când le ceri să nu înjure, să nu urle, să nu-și arate lipsa sentiementelor “umane”.

În toate cartierele “selecte” (P-ța 1 Decembrie, Traian, 9 Mai, etc.) ale Sighetului, seara, când umbrele blocurilor le descoperă foamea, apar “tomberonarii”. Scotocesc cu atenție în toate pungile, verifică toate cutiile, evaluează îmbrăcămintea depozitată de “miloșii” sigheteni pe marginea containerelor metalice și-și extrag cu pricepere tot ceea ce este… bun.

Iarna până și cartoanele sunt utile pentru foc: o bătrână își încarcă în fiecare seară căruciorul de la butelia de gaz cu grămezi de cutii din care-și face un foc “bunuc”. Nu prea e dispusă la povești, e destul de ciudată această femeie, dar, într-o seară cand i-am pregătit o cantitate apreciabilă de cartoane, mulțumindu-mi, mi-a făcut o sacadată mărturisire: Dracu-să-te-ia! Băutura-m-o-făcut-așa!

Pe câțiva dintre ei îi cunosc, pe copii mai ales. Intenționat le mai strecor și altceva printre resturi, o sticlă de ulei, un pachet de biscuiți, o pâine întreagă. Se bucură, uneori se ceartă și se bat pe “deșeurile bune”, înjurăturile nu lipsesc, dar asta face parte din viața lor. Nu-și doresc să lucreze, nu-i intresează o muncă onorabilă, am încercat să-i tentez, dar fără succes, s-au obișnuit să trăiască din… tomberoane și din cerșit, s-au grupat în echipe de recuperatori din deșeurile menajere.

Printre aprigii căutători prin gunoaiele orașului, supraveghetorii tomberoanelor, sunt și mame minore, o fetiță – chiar așa! – îmi spune că are 15 ani și un copilaș de câteva luni. O spune cu mândrie: “sunt mămică!”. Mă cutremur, nu știu ce-ar fi de zis. Ce o poate ajuta? Vrea doar bani și… “orice de mâncare”.

Și, totuși, orașul nostru nu arată “foarte” rău. Sunt zone – prin țară, prin lume – și mai sărace, mai lovite de nedefinita… viață. Prin comparație cu ce-i (mai) rău, stăm bine!

De ce să ne gândim la ceilalți când legile evoluționismului ne spun că așa este… normal? Selecția naturală! Să gândim global, victimele colaterale nu contează și n-au contat niciodată.

Ne putem imagina o comunitate, o societate perfectă aici, pe anonimul pământ? Fără suferință, conflicte inutile și nerelevante, fără ură? Ne dorim asta? Nu cred. Ar fi prea banal totul?!

Autor, Ion Mariş

sursă foto: internet