Sighetul altfel, în prag de sărbătoare (Diana Apopi)

Din punct de vedere religios, Sfintele Sărbători de Paște înseamnă căință, tristețe și bucurie, fiind vorba de moarte și renaștere în același timp. Totuși, Sighetul în prag de sărbătoare e un amestec ciudat de oameni, mașini, fenomene și ploaie.

Despre oameni, fenomene si mașini.

Oameni pestriți, unii cu accent italian, alții cu accent franțuzesc, puțini cu cel german, dar, marea majoritate cu ”ș-apoi”, ”ioi”, ”no bine, mă!”. Străzile sunt doldora de astfel de oameni. Oameni plecați în țări străine și care acum, de Paște se reîntorc acasă. Oameni care merg la cumpărături și cheltuie tot ce au, pentru că așa-i românul, fudul, nevoie mare! E suficient să mergi într-unul din marile magazine din oraș, la cumpărături. Vei vedea un fenomen: cozi imense și cărucioare fie aproape goale, fie doldora de bunătăți. Îi recunoști din prima pe cei care întreabă pocit un vânzător unde se află un oarecare produs. Sunt fiii rătăcitori, întorși. Cumpără să aibă. Să pună pe masă, să etaleze ce au. Și sunt cei ”de-ai casei”, care ies în oraș la cumpărături, la fel ca altădată. Cumpără un bax de apă și niște prosoape de bucătarie. Și atât. În rest, în coș suflă vântul. Dar cozile sunt aceleași pentru toată lumea. Ce fac maramureșenii la cozi? Stau și privesc. Cei cu bani puțini, privesc în gol, se mai uită spre coșurile celorlalți pline de sucuri pe care le cunosc doar din reclamele tv. Mai dau din degete pe mânerul căruciorului, indispuși de așteptarea prea mare. Mai sunt și ”ceilalți”. Care nu vin singuri la shopping. Ci împreună cu alții. Care râd cu gura până la urechi sau vorbesc la telefon și împing din neatenția voită omul din fața lor cu căruciorul. Vorbesc la telefon chiar și când trebuie să plătească și nu știu bine ce bancnote să scoată din portmoneuul deschis larg, să vadă lumea verzișorii.

Un lucru bun e că intră banii în oraș. Euro. Pe care mulți ar fi vrut să-i aibă, dar costau prea mult. Fenomenul e că intrând atâția bani, scade valuta, iar noi, restul, care voiam demult să facem schimbul, în două-trei zile, vom câștiga ceva bănuți, pentru unii nesemnificativ, pentru alții suficient cât să se bucure pe moment.

Despre mașini ce să mai zicem? Traficul e îngreunat rău de tot pretutindeni în oraș, nu doar în parcările magazinelor mari. Mașini cum demult n-am mai văzut. Și-ți vine să te intrebi: cum poate cineva să spună că suntem o nație săracă, atâta vreme cât avem așa mașini? Decapotabile, cu motoare țepene, strălucitoare până și sub stropii de ploaie. Mașini cu numere străine care se parchează greoi din cauza mărimii și din care mai iese câte un domn cu papucii murdari de tină, între două vârste și cu burta până la genunchi, sau un altul tinerel cu pantalonii sfârtecați, mirosind a parfum dintr-un capăt al orașului în altul, cu părul gelat și nasul pe sus. Pentru mulți Paștele înseamnă fanfaronade, pentru alții evlavie. Pentru unii spectacol, pentru alții: ”Doamne, dă să plece străinii inapoi!”

Apropo, mai sunt și cei care își amintesc de aproapele lor. Dar despre ei, vă povestesc altădată.

Să avem Sărbători Luminate!

Diana Mariana Apopi




În Sighetul de altădată, o bombă neexplodată? (Florentin Năsui)

În Sighetul de altădată,
o bombă neexplodată?

Înhămat la un landou,
Iepurașul ca un bou
Trage pare-se un ou.
Oul însă e cu pene ori petale de bujor
Și seamănă mai degrabă cu-n obuz rătăcitor!

Morala:
Pe mormântul înflorat
Grenada n-a explodat
Nu că este a-nimănui,
Ci că îi lipsește-un CUI !
(Cuiul de pe pietonală este altă socoteală!)

Florentin NĂSUI




EXPOZIȚIE FOTO – „Reîntoarcerea”, Virgilio Bardossi

În cadrul evenimentului ”Paşte în Maramureş”, marți, 18 aprilie 2017, va avea loc, de la ora 14.30, la Muzeul Satului Maramureșean din Sighet, un dublu eveniment cultural. Este vorba despre vernisajul expoziţiei de fotografie semnată de artistul fotograf italian Virgilio Bardossi – ”Reîntoarcerea”, şi lansarea albumlui său de fotografie – document – „Aceleaşi locuri, aceleaşi persoane”, Maramureş, 1995-2001.

 




Copil… Tânăr… Bătrân… Eu! (Lenuța Peter)

Se spune că omul cât trăieşte, învaţă.

Profesoara mea de istorie ne spunea întotdeauna atunci când terminam ora, că seara, înainte de culcare, să încercăm să ne amintim câteva cuvinte, lucruri noi, pe care le-am învăţat în acea zi şi să le adăugăm în bagajul nostru de cunoştinţe, “cumva” asta însemnând faptul că nu am trecut doar ca nişte călători prin acea zi.

Zis şi făcut!…

Într-o seară, am încercat să-mi amintesc şi să reţin “cumva”, un joc de cuvinte spus de doamna dirigintă la oră. Încă nu puteam să leg bine, amintindu-mi ca printr-un vis, frânturi din el… JOC, ÎNŢELEPCIUNE, IUBIRE. Ştiam că acel joc de cuvinte avea ceva mai special, ceva ce m-a pus “puţin” pe gânduri. Nu că aş fi pasionată de Lucian Blaga, dar următoarele propoziţii mi-au trezit curiozitatea  de a le înţelege mesajul.
Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea!

Omul toată viaţa sa este acelaşi, are aceleaşi trăiri esențiale. Ceea ce se schimbă este accentul pus pe fiecare etapă din viață.

Copilul lipsit de experienţa vieţii râde şi începe să descopere înţelepciunea şi iubirea prin joc. Dacă ar şti cât de lung şi enigmatic este „el”, jocul!

Tânărul este entuziast, cântă, îşi descoperă înţelepciunea şi se joacă, iubind. Dar el nu ştie jocul care îi va arăta adevărata „faţă”.

Bătrânul, trecut prin ceea ce înseamnă viaţa, tace, ştie ce înseamnă joc şi iubire pentru că a devenit înţelept, îşi dă seama că, deși trecut prin toate “celelalte”, viaţa este un mister continuu, iar dacă l-ar elucida și-ar pierde farmecul. Aşa că… în această viaţa joci mai multe roluri – de copil, tânăr, bătrân – roluri în care TREBUIE să râzi, să cânţi, să taci, roluri după care trebuie să ÎNVEȚI să te joci, să iubeşti, să fii înţelept.

Atât pot să spun, cele “Trei feţe” ne sunt repartizate încă din prima clipă de viaţă, de noi depinde dacă le vom interpreta aşa cum trebuie sau doar vom trece prin ele precum nişte… “călători”.

Dacă nu TU, atunci cine?
Dacă nu ACUM, atunci când?

Lenuța Peter
(clasa a XI – a, Liceul Tehnologic Forestier)




A-nceput de azi s-apară câte-un ou, apoi a stat…

De câteva zile bune, în micul parc din centrul orașului se lucrează de zor. Utilaje și oameni angajați pentru întreținerea spațiilor verzi mișună încă de la orele dimineții pentru a da o față nouă, de sărbători, parcului. Pe lângă dalele care se pun (de fapt, se scot și se pun mai bine, de data asta), micul rondou (în alți ani cu lalele înflorite apărute peste noapte) găzduiește azi un mic oaspete. E vorba de un iepuraș, simbol al Paștelui, pentru copii, ce trage după el un ou roșu într-o trăsură. Cu siguranță în zilele următoare, rondoul va prinde mai multă culoare ca și copiii în obraji atunci când primesc atenția adulților. Pe aleea în devenire, ce-mi aduce aminte de Iași, unde, la capătul unei alei pietruite stă de ani de zile teiul lui Eminescu, în Sighet, vom face cunoștință, atât cei mici, cât și adulții, cu… Iepurilă. Așteptăm finalizarea lucrărilor și soarele care să ne scoată în oraș, la o poză cu oul de Paște.

Diana Mariana Apopi




Sighet – PESACH 5777 [VIDEO]

Patriarhul Abraham, care a trăit cu sute de ani înaintea Exodului a primit în vis la vîrsta de 100 ani de la Creator mesajul că în curînd va avea un fiu, iar acesta va fi sămînța unui întreg popor. Poporul israelit ce va rezulta din Abraham va fi înrobit pentru 400 ani într-o țară străină. Deși acest vis este atît de neverosimil, Abraham, care avea un nivel de spiritualitate foarte înalt a înțeles mesajul visului și s-a bucurat. Cum să se bucure cineva că urmașii săi vor fi robi? Secretul pe care el îl cunoștea era că pentru a atinge credința deplină, nivelul cel mai înalt de spiritualitate într-un om (respectiv raportat la un întreg popor) trebuie mai întîi să fie la nivelul cel mai jos spiritual, nivel reprezentat în vis de cei 400 ani de robie egipteană.

Înainte de ieșirea din robia egipteană, israeliții se aflau într-o stare atît de negativă numită a 49-a poartă a negativității încît dacă mai coborau o treaptă (a 50-a) situația ar fi devenit fără scăpare. Pesach a produs un miracol și a declanșat revenirea spirituală din această stare extrem de negativă, revenire care devine completă de Shavuot, după cele 49 zile de Omer.

Luna calendaristică în care are loc Pesach se numește în ebraică Nisan, cuvînt care are aceeași rădăcină cu Nisim = miracole, iar seara de Seder are loc în ziua de lună plină a acestei luni, deci în ziua când energia miracolelor este maximă.

Înregistrare video și text: Sorin Markus




Prin undele radio spre lumea larg deschisă (Liviu Șiman)

În plină eră a modernismului, când comunicațiile cunosc o dezvoltare profundă, când printr-un simplu click se poat realiza legături în orice loc de pe glob, există oameni care preferă să comunice cu semeni de-ai lor prin intermediul undelor radio. Radioamatorii, căci despre ei este vorba, petrec ore în șir în fața stațiilor radio, pe care adesea și le construiesc singuri, în așteptarea realizării unei legături cu colegi aflați în locuri îndepărtate.

Și la Sighet radioamatorii din cadrul Asociației CQ-IZA, YO 5 K L J, pasionați de acest sport tehnico-aplicativ, desfășoară ample activități. Pentru a afla mai multe despre radiomatorii sigheteni am petrecut câteva ore împreună.

Îmbarcați la bordul unui autoturism ne îndreptăm spre sediul acestora situat într-un loc mirific , la poalele Solovanului. Ajunși la destinație, printre pomii înfloriți face o notă discordantă antena lungă de peste 30 de m întinsă deasupra unui deal ce mărginește zona. Intrați în sediu, radiomatorii nerăbdători pornesc stația, care emite și recepționează în gama undelor lungi și ultrascurte. Nu trece mult timp și se reușește stabilirea unei legături cu un radioamator din Moscova. Urmează o altă serie de legături realizate cu cei din Slovenia, Slovacia și Polonia. Fiind timp de zi condițiile de propagare a undelor radio nu sunt prea prielnice. Condițiile optime sunt cele pe timp de noapte. Printre două legături radioamatorii sigheteni îmi povestesc despre pasiunea lor.

„Am început cu frecventarea Cercului de electronică ce funcționa în cadrul Casei Pionerilor. Era în anul 1969. Îmi aduc aminte când am cumpărat primul tranzistor cu suma de 1 leu, sumă mare pe acele vremuri. Treptat, pasiunea s-a dezvoltat și, pe lângă construirea de diverse montaje electronice, am învățat să depanez aparatură electronică. În ceea ce privește radioamatorismul am început cu o stație de recepție, după care am trecut și la emisie. În prezent, alături de colegii mei radioamatori continuăm să ne derulăm activitatea din dorința de a realiza legături cât mai numeroase cu colegii aflați în cele mai îndepărtate colțuri de lume. Chiar în epoca Internetului, a telefoniei mobile, radioamatorismul își păstrează farmecul aparte care nu se poate compara cu altceva”, a spus Petru Ivanciuc, YO5 QDI.

„Mi-am dorit foarte mult să devin radioamator. Înainte de 1989, fiind angajat al Ministerului de Interne, acest lucru era imposibil. După anul 1989, alături de colegii mei mai în vârstă, am deprins tainele radioamatorismului. Pe vremuri se lucra în telegrafie (Codul Morse, not. red) foarte mult și abia apoi se trecea la legăturile în fonie. Pentru noi nu există satisfacție mai mare decât să reușim să realizăm legături cu colegii aflați la foarte mare distanță. De-a lungul vremii radioamatorii sigheteni au reușit să stabilească legături confirmate de QSL-uri (cărți poștale care atestă legăturile bilaterale realizate, not. red.) cu regele Husein al Iordaniei și cu regele Juan Carlos al Spaniei. Într-adevăr poate părea demodat să realizezi legături prin intermediul stațiilor de emisie-recepție când există sateliți și alte mijloace ce facilitează comunicațiile. Nouă, activitatea de radioamator ne oferă mari satisfacții. Pasiunea pentru radiomatorism se transmite de la o generație la alta. Sperăm ca și noi să o transmitem mai departe. Nu se poate descrie prin cuvinte ceea ce simțim când, de exemplu, realizăm o legătură cu Japonia. Radioamatorismul este și o modalitae de a se însuși cunoștințe și deprinderi utile. Nu putem trece și peste latura utilitară a radioamatorismului și importanța acestuia în cazul unor situații de urgență când mijloacele clasice de comunicare cad sau în cazul unor activități de descoperire și căutare a persoanelor victime ale unor accidente, cum a fost cel de avion din Munții Apuseni. Ne dorim să ducem pe mai departe tradiția veche de peste 60 de ani a radioamatorismului sighetean”, a spus Ioan Molnar, YO5 OJC.

„Și eu am început cu electronica, în anul 1979, la Baia Mare. Am urmat cursurile Liceului de Telecomunicații din Baia Mare și, în paralel, cursuriele de electronică de la Casa de Cultură. Am început cu telegrafia, dar aceasta nu s-a prins de mine. Revenit la Sighet am luat legătura cu radioamatorii locali și am devenit radioamator cu acte în regulă. În prezent, alături de colegii mei ne străduim să impulsionăm și să dezvoltăm radioamatorismul sighetean. Este o pasiune care îți oferă multe satisfacții”, a spus Gheorghe Râșco, YO5 QBS.

Printre alte aspecte ce privesc activitatea radioamatorilor sigheteni aflu că aceștia derulează și acțiuni de promovare a Sighetului în țară și străinătate prin intermediul undelor herțiene.

„Într-adevăr, fiind sigheteni nu putem să nu ne implicăm și noi în promovarea municipiului de la poalele Solovanului. Așa a fost și în cazul mai multor evenimente de anvergură. Ultimul a fost Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă, când l-am făcut cunoscut colegilor din țară și străinătate, care așa au aflat de noi și și-au manifestat un mare interes pentru a cunoaște mai multe despre Sighet, Maramureș, oamenii locului, tradiții și obiceiuri. Cu acest prilej împreună cu cei de la Centrul Cultural Sighetu Marmației au fost emise diplome care au fost împărțite radioamatorilor, pentru acest lucru îi mulțumim domnului Dan Spiridon Pralea, managerul Centrului Cultural Sighetu Marmației”, a punctat Ioan Molnar, YO5 OJC.

Privindu-i pe radioamatorii sigheteni cu câtă atenție și dedicare se străduiesc să stabilească o legătură, rămân impresionat. Sub coordonarea acestora trec și eu la stația de emisie-recepție și purced la căutarea unor radioamatori aflați în trafic. După filtrarea semnalului de paraziții specifici, spre încântarea mea, găsesc vreo câțiva . Într-adevăr, este ceva plăcut să auzi o voce aflată la mare depărtare.

Vorbind de tradiția radioamatorismului sighetean, ajungem la cei care și-au adus o mare contribuție la dezvoltarea acestuia. Din păcate, mulți nu se mai află printre noi.

„Nu putem să nu ne amintim de cei care ne-au călăuzit primii pași și care ne-au fost adevărate modele. Cu profundă recunoștință îi amintim pe regretații : Vasile Oceanu, Alexandru Sztupar, Iosif Stadler, Ferdinand Vizauer, Vasile Roman. Îmi aduc aminte de domnul profesor Alexandru Sztupar, care, grav bolnav, paralizat, nu putea nici vorbi, în dorința de a comunica, reușea să bată codul morse cu… limba pe un microfon. A fost un împătimit radioamator așa ca și ceilalți, care, trecuți în eternitate ne obligă să ducem pe mai departe ceea ce au început ei”, a spus Ioan Molnar, YO5 OJC.

Mă despart de radioamatorii sigheteni cu un sentiment de satisfacție generat de faptul că am reușit să pătrund într-o lume mai aparte. Le promit că voi reveni și altă data în mijlocul lor. Stația radio se stinge încet, încet, odată cu lăsarea serii, dar doar pâna la data următoare când, repornită, ne va duce pe calea undelor spre lumea larg deschisă.

Liviu Șiman




Ioan Borlean și reverberațiile divine ale icoanelor pe sticlă

Unii săteni spun: “Chiar dacă ţara dispare, satul nostru nu va dispărea. În schimb, dacă satul nostru dispare, e sfârşitul lumii.” (Kosei MIYA, „La Roumanie des quatre saisons „, Paris, 1997)

Din seva satului maramureșean, din Vadu Izei, își extrage forța spirituală Ioan Borlean, creatorul celor peste șaizeci de icoane pe sticlă ce vor fi expuse la Muzeul Maramureșean, Secția de Etnografie, str. Bogdan Vodă, nr. 1 din Sighetu Marmației, marți, 11 aprilie 2017, ora 15.00.

Ioan Borlean a participat la numeroase expoziții de grup și personale cu lucrările sale, acuarele, uleiuri, dar mai ales icoane pe sticlă, atât în țară cât și în străinătate (Belgia, Franța). Absolvent al Liceului de Artă din Baia Mare și-a construit cariera artistică, dar și cea profesională pe/în vatra satului natal, convins fiind că satul lui, satul nostru este parte a unei moșteniri primordiale, aducătoare de inspirație, creativitate și expresivitate. Adeptul simplității de… aur, al liniilor și detaliilor nesofisticate, artistul ne va conduce într-o lume mistică pe care, în acest secol super-tehnologizat – voit sau nu – refuzăm s-o acceptăm fără suspiciuni intelectualiste.

În preajma Sărbătorilor Pascale, Ioan Borlean ne invită cel puțin la meditație laică, fundamentată pe teme creștin – tradiționale.

Ion Mariș




Culorile păcii create la Sighet strălucesc în Italia

Filiala română a Asociaţiei I COLORI PER LA PACE face cunoscută opiniei publice participarea desenelor copiilor din Sighetu Marmaţiei la expoziţia ,,Culori pentru pace” din Italia, realizată cu ocazia unui important eveniment mondial, Summit-ul G7 al Miniştrilor de Externe. Întâlnirea are loc în 10, 11 aprilie a.c. în localitatea Lucca, Italia.

Cu acest prilej Asociaţia I COLORI PER LA PACE organizează expoziţia ,,Culori pentru pace” la Palazzo Ducale din Lucca. România este reprezentată în expoziţie prin desenele a 22 de copii din Sighetu Marmaţiei care, alături de sutele de desene ale copiilor din numeroase ţări de pe toate continentele, transmit mesajul de pace al tinerei generaţii din întreaga lume.

Preşedinte,
Prof. Caius Lugojan

Autor desen: Bohotici Patricia, 11 ani, Școala gimnazială Nr.2, Sighetu Marmaţiei




EXCLUSIVITATE – Dave Myers de la Hairy Bikers (BBC) IUBEȘTE Sighetul!

Eu și Sighetu Marmației

Să scriu despre Sighet și despre modul în care acest oraș mi-a schimbat viața este o mare și imensă bucurie. Dar înainte de toate dați-mi voie să mă prezint: mă numesc Dave Myers și sunt co – prezentator în cadrul emisiunii Hairy Bikers (alături de Simon James “Si” King – n.a.), un show TV la BBC cu și despre gătit, care are o tradiție de 12 ani în Marea Britanie.

Am venit în România în anul 2005, filmând pentru emisiunea noastră sub un nou format în care doi prieteni călătoresc prin lume și prezintă telespectatorilor descoperirile lor. Am călătorit din București la Sighet cu scopul de a vizita Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și de a filma câteva cadre la Cimitirul Vesel din Săpânța.

Am ajuns aici în 7 iulie 2005, o zi frumoasă și însorită, pe care o țin bine minte întrucât în aceeași zi Londra a căzut pradă unui trist atentat terorist. A fost o ușurare când am aflat că în Londra colegii noștri erau teferi.

Încă din momentul în care am sosit pe aceste meleaguri, am simțit că atât Sighetu Marmației cât și Maramureșul au o încărcatură aparte. Ne-am cazat la pensiunea Casa Iurca de Călinești și am fost întâmpinați de o doamnă care câțiva ani mai târziu a devenit soția mea.

Era o zi însorită și am mers la bancomat unde m-am întâlnit cu un domn care pretindea că este Antonio Banderas și m-a întrebat la rândul lui cine sunt, iar eu i-am răspuns: Phill Collins, acesta lovindu-mă în joacă cu o sacoșă plină cu varză… în sinea mea, știam că acest loc trebuie să fie unul special.

În acea seară am stat pe terasa restaurantului și am băut bere Ursus, am mâncat mititei, multă mămăligă și tocană din vânat. Era ceva diferit față de restul României și m-am îndrăgostit de acest colț de țară. În tot acest timp am planificat scenariul pentru filmări și am decis să revenim în câteva luni și cu restul echipei, așa că am rezervat toate camerele disponibile pe care le deținea pensiunea și așteptam cu nerăbdare să ne întoarcem.

Am revenit la Sighet și experiența a fost cu totul și cu totul specială. Am filmat la Memorial și la Cimitirul Vesel iar la sugestia doamnei care mai târziu avea să fie soția mea, am mers în Călinești la mătușa Maria să încercăm niște balmoș și apoi am mers în Ieud. Totul a fost minunat iar filmările s-au derulat cu multă voie bună, la final fiind premiat cu un mândru clop maramureșen, pe care l-am purtat pe-o parte. Momentul despărțirii de prietenii și colegii din Sighet a fost foarte trist.

Anii au trecut și am păstrat legătura cu prietenii de aici; iar când m-am întors, am fost deja de-al casei, deoarece m-am însurat cu doamna de la pensiune, iar rudele din România pe care mi le-am făcut au devenit familia mea, pe care o iubesc și o prețuiesc cu drag. Niciodată nu am întâlnit așa oameni minunați, plini de bunătate și căldură, care m-au primit în inimile lor cu atâta drag, iar cu aceeași deschidere i-am primit și eu în inima mea.

Socrul meu mi-a făcut cunoștință cu pălinca, dar și cu efectul ei puternic de mahmureală, în timp ce ce soacra mi-a făcut cunoștință cu leacul mahmurelii… juma’ de litru de lapte acru. Soacra mea îmi gătește micul meu dejun preferat: pâine cu ou și boia alături de cafea tare, ouăle sunt cele mai delicioase fiindcă sunt de casă, de la gâinile pe care le ține în curte. Ultima dată când am fost în vizită la ei, am luat o cutie de ouă iar când am ajuns în UK, mi-am făcut o omletă cu totul și cu totul specială.

Odată cu trecerea anilor și legătura mea cu acest oraș și locuitorii lui a devenit mai puternică, mai adâncă, întrucât pe zi ce trecea întâlneam tot mai mulți membri ai familiei soției mele, care ne vizitau în Anglia. Cred că este o ocazie deosebită, ca ambele culturi să aibă posibilitatea de a se îmbogăți reciproc prin această întâlnire a ideilor, care oferă prilejul de a crește și de a învăța unii de la alții, iar în acest mod de a ne bucura împreună.

Dacă vrei să te distrezi, trebuie musai să mergi la o nuntă în Maramureș. No, aia-i distracție! Am avut noroc cu caru’ să fiu naș la nunta lui Radu (nepotul din partea soției). Am pornit de la casa mirelui din Șugău și de acolo am colindat întreg satul pentru a ne întâlni cu familia miresei, era o vreme minunată, soarele strălucea și toată lumea zâmbea. Cununia religioasă a avut loc în Vadul Izei și a fost de o frumusețe impreionantă, iar apoi a urmat petrecerea. Am dansat toată noaptea, am „furat” mireasa și a doua zi am luat-o de la capăt. Să nu mai vorbesc de sarmale, deliciul serii la care, mărturiesc, am ajutat în calitate de bucătar. Până la urmă nu lucrurile în sine, ci oamenii din acest oraș sfințesc locul, adică Sighetul. Nici măcar o dată nu m-am simțit ca fiind un străin, eram mai mult decât un oaspete, eram parte din familie.

Am reușit să ne întoarcem de două ori cu filmările în Maramureș, un moment de bucurie nu doar pentru noi, ci și pentru acest oraș, o oportunitate de a arăta întregii lumi, cum arată România și oamenii pe care îi cunosc și îi iubesc. Emisiunea noastră apare în peste 40 de țări din lume. Câteodată sunt furios, așa cum, sunt sigur, că și alți români sunt, de modul în care țara lor este prezentată în afară. România pe care o vedem la știri și în presa din străinătate, nu este România pe care o știu. Chiar dacă nu am avut o contribuție majoră în a schimba percepția asupra acestei țări, sunt mândru că împreună cu familia mea, am devenit o voce în favoarea frumuseții și a adevărului care există în acest ținut.

Am avut câteva filmări, cunoscute sub titlul „Bakeation”, care au însemnat mai mult decât mâncare și gătit. Suntem în televiziunea britanică de aproape un deceniu și am venit la Sighet împreună cu familia să filmăm și, Doamne, ce experiență grozavă a fost! Familia soacrei mele a încins o petrecere de zile mari celebrând astfel revenirea mea la Sighet. Au pregătit cârnați de casă, pâine coaptă și prăjituri în cuptor. Copiii dansau și muzicanții cântau. Trebuie văzută adevărata forță și dragostea unei familii de români simpli! Nu este vorba de avere sau de bani, ci despre o bogăție a valorilor care gravitează în jurul familiei, a culturii, este ceea ce britanicii denumesc a avea clasă. Cunosc mulți englezi care au ales să-și petreacă vacanțele în România și de asemenea mulți români care trăiesc și lucrează în UK, oameni care au reușit să ofere o altă vizune asupra a ceea ce este România cu adevărat.

Sunt norocos fiindcă în numeroasele mele vizite în Maramureș, am prins numeroase sărbători specifice zonei, am stat până noaptea târziu cu coșul la sfințit în fața bisericii și cu lumânarea aprinsă așteptând preotul să binecuvânteze bucatele pregătite pentru Paște. Am fost la colindat de Crăciun și am ajutat și la “stropit”. Am fost impresionat de tinerii sigheneni care, cu toate că sunt forțați de împrejuări să plece să studieze sau să lucreze departe de casa pe care o iubesc, totuși, nu și-au uitat tradițiile și nici rădăcinile. Aici am găsit multă căldură și respect pentru obiceiurile și tradițiile din Maramureș și am încredere că acestea vor dăinui peste generații.

În ultimul deceniu, am văzut Maramureșul în schimbare, drumurile spre Cluj și spre sud au devenit mai bune, Sighetul pare mai prosper deoarece mulți români trimit bani acasă din străinătate. Este trist că oamenii sunt nevoiți să lucreze în străinătate, uneori familii întregi sunt dezrădăcinate sau separate, mamele și tații lucrând în țări diferite să poată oferi copiilor lor un trai decent, de vreme ce aceștia fie locuiesc cu bunicii, fie studiază în alte orașe din România sau din afară.

Iubesc acest loc, vă iubesc cultura și fiți siguri că sunteți o țară membră de valoare a Uniunii Europene. Cei doi copii vitregi ai mei, acum în vârstă de 21 respectiv 27 de ani, au puternice legături cu Sighetu Marmației, orașul în care s-au născut, chiar dacă unul studiază la Universitatea Manchester iar celălalt va absolvi Universitatea Oxford în acest an. Sunt deosebit de mândru de realizările lor și sunt sigur că amândoi vor avea mult succes, știind că orice cale vor alege, ei niciodată nu-și vor uita rădăcinile, care sunt aici, în Sighetu Marmației, Maramureș.

Dave Myers

Traducere din engleză, Antonia Luiza Dubovici – Zavalic