Priveghi pentru Quamishli / Jurnal de tabără (autor, T. Müller)

Priveghi pentru Quamishli / Jurnal de tabără
22 Octombrie 2015

Azi în Quamishli, un tânăr de 21 de ani a fost împușcat. Stop, de la început. Azi, în Quamishli, în Siria, un tânăr de 21 de ani, împreuna cu alți douăzeci de tineri, la fel ca el de tineri, au fost siliți să îngenuncheze și au fost împușcați în cap, rând pe rând, de bărbați rânjind a moarte, membri ai grupului IS.

Tânărul de 21 de ani are un frate, îl cheamă Jakub, Heissan Jakub. Și Jakub stă acum chircit pe o margine de pat de campanie, stă acolo deschis ca o rană roșie și nu poate respira, îl strânge de grumaz durerea. Și patul ăsta se află într-o tabără de refugiați din orașul meu, împreună cu alte paturi pe marginile cărora se leagănă alți și alți bărbați din Siria care îl țin de mâini pe Jakub. Jakub are mâini mari și aspre, el e un țăran care nu își mai sapă ogorul său din Quamishli, el are mâini care știu să țină o sapă și un plug, nu și o mitralieră. Astăseară l-am ținut și eu de mână și i-am plâns fratele mort, ca pe un frate adevărat – și acum sunt acasă la mine și nu mă pot opri din plâns pentru toți fiii și frații și tații care mor pe ogoarele lor.

Și apoi mi-a arătat Jakub poze în telefonul mobil – poze cu vecinii lui, o familie de șaisprezece persoane, oameni normali, femei bătrâne și grase zâmbind ca la fotograf, adolescente vopsite pe păr cu roșu râzând în obiectiv, copii unși pe bot cu marmeladă și bărbați voinici și serioși, oameni, oameni, oameni, care azi au fost aruncați unul câte unul în fântâna satului de lângă Quamishli de aceiași bărbați rânjind a moarte rea. Și știți ceva, la noapte cântă moartea la mitralieră, drujbă și cuțit în Quamishli pentru că the bad boys are in town și mâine dimineață o să tacă în praful uliței corpuri mici de copii și de mame calde încă, corpuri țepene de bunici și de tați.

În tot acest timp Jakub șade chircit pe marginea lui de pat în câmpul din orașul meu și privește în gol, în timp ce noi încă suntem calzi sub plapuma noastră de acasă, se leagănă singur în timp ce noi, acasă, ne ținem în brațe unii pe alții.

Telefonul lui Jakub pulsează în mâinile lui mari și inerte ca o inimă care așteaptă un transplant.

Diseară, când se lasă întunericul peste tabără, or să vină oameni care îl cunosc pe Jakub și o să facă un cerc în jurul lui și or să aprindă lumânări și o să îl țină de mâini și în brațe. Acestui om pe nume Jakub i se vor naște diseară frați și surori, în locul celui mort azi-noapte.

Și în locul celui mort anul trecut, același scenariu, aceeași locație.

Despre Quamishli

Quamishli este situat în nordul Siriei, la granița cu Irakul și Turcia. Este un oraș cu etnii mixte, în majoritate arabi, asirieni, kurzi, evrei și armeni. Orașul este considerat centrul creștin al Siriei. A fost fondat de refugiați de asirieni & sirieni care au scăpat genocidului asirian din Anatolia în 1920.

Înainte de războiul lui Assad, populația din Quamishli era de 40.000 din care, 25.000 aparțineau bisericii creștin -ortodoxe siriene. Azi se presupune că jumătate din creștini au părăsit orașul. Se presupune că și celalalte etnii au părăsit orașul.

Quamishli este controlat pe rând când de trupele lui Assad, când de grupările kurde sau de gruparea teroristă IS. Bărbații orașului sunt luați cu arcanul când de unii, când de alții.

Actualizare – Mai 2017

Jakub locuiește acum într-o casă și muncește într-o fabrică. Soția și fetițele lui au ajuns și ele aici, în siguranță. De doi ani jumate așteptau într-un cort în Grecia reunirea cu tatăl lor. Mâinile lui mari și aspre leagănă fetițele. Calde și vii. Quamishli trăiește. În altă limbă, în altă țară, însă trăiește. Jakub visează noapte de noapte zidurile casei sale din Quamishli și simte în vis mirosul reavăn al livezii de măslini după ploaie.

T. Müller (Germania)




Activităţi caritabile derulate în Sighet de către Fundaţia ‘’Bihip” din Austria

O serie de activităţi caritabile au fost derulate de către Fundaţia “Bihip” din Reith in Alpbachtal, Austria. Prezentă în România de peste 24 de ani, fundaţia austriacă a venit în sprijinul comunităţilor din Maramureşul istoric.

De această dată, au fost oferite materiale sanitare, medicamente etc, Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei. De asemenea, au fost donate echipamente pentru pompierii voluntari din cadrul primăriei Bocicoiu Mare şi fonduri necesare amenajării unei toalete la şcoala din Lunca la Tisa.

„Vom continua seria activităţilor caritabile menite a veni în sprijinul categoriilor sociale defavorizate, dar şi pentru a ajuta comunităţile locale”, a spus Gelu Huţanu, reprezentant al Fundaţiei “Bihip”.

„Le mulţumim prietenilor noștri austrieci pentru implicarea şi generozitatea de care dau dovadă de fiecare dată”, au spus Sânziana Maruşciac Dan, director Şcoala Gimnazială Crăciuneşti, Maria Crina Bobriuc, şef Serviciu Voluntar ISU Bocicoiu Mare, Fedor Koroli, viceprimar Bocicoiu Mare.

„Le mulţumesc celor de la Fundaţia “Bihip” pentru tot ceea ce fac pentru noi”, a spus Dan Dunca, manager Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei.

Liviu Şiman




Experimentul “Cetățeanul”. Agramații au cotropit și lumea virtuală! (autor, Ion Mariș)

La ultimele materiale publicate pe site-ul “Salut, Sighet!” care au vizat subiecte mai… “sensibile” (gen Palatul Cultural, Școala de Muzică, patriotismul mioritic, etc.) au apărut reacții suburbane ale postacilor – lătrători de/în serviciu.

Mă amuză, dar mă și sperie prostia, incultura, jegoșismul anonimilor din spațiul virtual. Monitorii adevărului absolut, umbre ale lașității și-ale eternei cenzuri, căței blânzi în viața de zi cu zi, anonimii (Cetățean, Alt cetățean, Dreptate, Spunepelacolțuri, etc.) care-și aruncă zoaiele în văzul lumii sunt cei mai bolnavi navigatori ai internetului.

Ei vâslesc în cele mai murdare ape, spălându-și fețele hidoase în reflexiile gheenei din sufletele lor morbide.
Societatea – inclusiv cea virtuală – a ajuns și pe mâna multor borfași, pe mâna celor care învață alfabetul “bunelor” maniere din informațiile mincinoase aruncate în lumea e-reală și, fluturându-ne puținii neuroni de semidocți frustrați își permit să ne vândă adevăruri “nou – nouțe” ambalate în hârtie igienică de proastă calitate deși mințile lor se zbenguie într-un IQ redus la un pumn din țărâna sfântă din care provin, minți năpădite doar de revelații k – shuiste.

Ce putem face? Există atât de multă ură în mințile lor odihnite încât nicun tratament psihiatric de lungă durată nu le-ar mai fi de folos. Din rândul acestor postaci anonimi, clopotari periculoși, sunt selectați torționarii oamenilor pașnici, ai celor timorați de impostură, ai celor ce nu lingușesc și nu se gudură pe lângă stăpânii vremelnici. Ar fi bine să-i lăsăm să înjure, să-și defuleze scârnăviile prin publicarea mizeriilor pe un site dedicat doar lor (Dejectarium) și să sperăm că lumea și societatea nu vor ajunge pe mâna acestei noi specii agramate. Din soiul de oameni perverși ce nu-și asumă atitudinea clară, pe față, cu argumente și fără injurii se nasc și respiră parveniții societății, cei care transmit metastazele urii, bucurându-se de gloria subteranelor duplicității.

Pestrița lume internaută ar trebui resuscitată urgent printr-o operațiune globală de… deratizare și despăduchiere, eliminându-se resturile de homo sapienși nedezvoltați complet, avortoni intelectuali, insinuați prin fraudă în viețile noastre si-n mijlocul comunităților reale sau virtuale, reactivați din abatoarele purulente ale istoriei. Ei ne învață patriotismul, ei slugi ereditare ai conducătorilor tupeiști?! Trist spectacol ne oferă behăitorii ajunși formatori de opinie, limbuții gregari ce au uitat cum și-n ce zonă se face semnul crucii, cei care scuipă – strict în parametrii sataniști – ură, dar își permit să ne propovăduiască dreapta – credință.

Bande de dăunători sufocă spațiile reale și virtuale: burdușiți cu diplome, doctorate și titluri false, unii proferând injurii patriotarde, pitiți în partide și-n ONG – uri cu iz de democrație unsă cu invective, acești retardați ai periferiei grotescului ajung să stăpânească prin limbaj și like-uri cre(ș)tine, buna noastră vecinătate.

Secolul XXI va fi nu cum spunea Malraux, religios sau nu va fi deloc, secolul nostru, lumea, dacă lăsăm Cuvântul să fie maculat până la hidoșenie de aurolacii prostiei, va fi flască, anonimă, vegetală.

Brrr!… nu vom avea cu cine discuta (despre) poezie, muzică, artă, cultură, vom privi imagini hidoase, spânzurate de lanțuri de aur și iPhoane de mii de euro, legănându-se pe burdihane pline de chiolhanuri exteriorizate sfidător, de laxe flatulențe verbale și vom avea onoarea să aplaudăm. Nu vom aplauda forțați de mecanisme coercitive, ci convinși de BANUL și averile celor care ne vor da să gustăm din trufele păcatului.

E nevoie de multe școli de corecție pentru toți asasinii limbii române, de centre de reeducare pentru cei care au învățat să înjure din zona crepusculară a copilăriilor parcurse la fără frecvență, e cazul să le cerem socoteală pentru degringolada civică pe care-o stimulează din ce în ce mai agresiv, elogiind lipsa unei doze minimale de creier și care totuși se bat în piept cu talismane făcătoare de minuni jalnice, jurându-se că-și iubesc limba, poporul, aproapele până la… sufocare.

Treziți-vă, prieteni, cetățeanul anonim NU mai are dreptate! Ei – anonimii patrupezi patrioți – fac parte din lumea care ne învață să ne închinăm prostiei, lașității și… manipulatorilor!

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel




C.N. „Dragoș Vodă” Sighet organizează înscrieri în clasa a V-a

În perioada 22.05.2017 – 09.06.2017, C. N. „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației organizează înscrierea în clasa a V-a (este vorba despre o singură clasă – 28 de locuri) pentru anul școlar 2017-2018.

Dacă numărul elevilor înscriși va depăși numărul de locuri, atunci se va organiza o examinare scrisă la Limba Română și Matematică după următorul calendar:

10 iunie 2017

08:30 – 08:50 – accesul candidaților în săli
09:00 – 10:00 – test la Limba Română
10:00 – 11:00 – pauză
11:00 – 12:00 – test la Matematică
17:30 – afișarea rezultatelor
18:00 – 19:00 – depunerea contestațiilor

12 iunie ora 14:00 – afișarea rezultatelor finale

Modele de subiecte găsiți pe site-ul colegiului: www.cndv.ro




Laurențiu Ulici – 74 (autor, Echim Vancea)

Laurenţiu Ulici – 74
(06.05.1943, Buzău-15.XI.2000, Părău, jud. Braşov)

Ne-am cunoscut în vremurile bune ale Festivalului Naţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (devenit ulterior Internaţional) şi ne-am regăsit în vremurile bune ale Sighetului. Ne-am întâlnit la ceasuri de sărbătoare ale Ronei de Jos şi ne-am revăzut în minunate întâmplări culturale sighetene în care „am fost prins” de-a lungul anilor (1978-2005) şi cu largul său concurs… Suficiente motive pentru a marca, astăzi, 74 ani de la naştere (n. 6 mai 1943, Buzău) dar nu aşa cum aş fi vrut, ar fi vrut prietenii, într-un medalion literar (cu el de faţă) dedicat vieţii şi operei sale, prin antrenarea unor cunoscuţi şi necunoscuţi oameni de cultură sigheteni, cititori ai Bibliotecii Municipale, care astăzi îi poartă numai numele, cu deschiderea spre sertarul unei biografii deloc liniare, deloc simple…

Medalionul nu a mai poate avea loc nici în prezenţa sa şi nici în cadrul bibliotecii (!). Ne-a părăsit pe neaşteptate în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000 (15 noiembrie, Părău/Braşov). Sărătura lacrimilor îmi umezeşte, încă şi astăzi când scriu aceste cuvinte, buzele! Eu sunt o persona ingrata pentru diriguitorii oficiali ai culturii sighetene şi nu numai (sic) iar Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” îşi aşteaptă noul sediu depozitată în mii de cutii (!?)

Nu am făcut din prietenia noastră stindard. Ea s-a derulat în discreţie şi respect reciproc.

Laurenţiu Ulici a fost mereu înconjurat de prieteni dar şi de neprieteni. Întrunea din plin însuşirile care să-l facă iubit, inclusiv de femei, de toţi cei care aveau privilegiul să vină în contact cu el. În acest punct mă simt dator şi ţin să fac o precizare: şi anume că printre cei câţiva prieteni adevăraţi ai lui Laurenţiu Ulici locul meu era unul mai modest. Era mai curând vorba de-o caldă, de-o pronunţată simpatie şi afecţiune… reciprocă şi, în fapt, de unele gesturi prieteneşti, care sunt totuşi altceva decât ceea ce s-ar putea numi „o prietenie la cataramă”.

Avea un mod particular de a privi în timp, în oameni. Niciodată cu mânie, ci cu simpatie, cu înţelegere, dincolo de tonul său ironic uneori… Un om delicat, incapabil de răutăţi. Deşi unii nu s-au sfiit a-i fi împotrivă.

„Ritualul literar” al relaţiei noastre a fost, cred, unul… special, mai mult o alergare, a mea, în cerc ca posibil rezultat al oboselii pe propria-mi „insulă” (numesc aici propriu-mi scris!) pentru ca speranţa să nu contrazică luciditatea şi să nu se transforme în iluzie! Nu de alta dar avem mereu obiceiul de a-i găsi totdeauna vinovaţi pe ceilalţi de răul ce ni se întâmplă, refuzând mereu „să ieşim din starea de iluzie şi să ne tragem – vorba poetului – realitatea pe piept ca pe o cămaşă”…

Laurenţiu Ulici a scris şi… poezie. A debutat în revista Luceafărul (1959). A debutat editorial cu volumul de eseuri Recurs (1971). Şi-a tipărit apoi versurile, cronicile literare şi studiile sub pseudonime precum: Laurenţiu Buga, Al. Rona, Mircea Moga, I. Gorescu. Odată mi-a mărturisit că a şi publicat un volum de poezie sub pseudonim şi că, mai ales, că l-a şi comentat la rubrica sa Prima verba din revista România literară şi că l-a inclus într-unul din volumele I-IV cu acelaşi titlu apărute între 1974 şi 2004 (vol. IV a apărut postum), şi că dacă „îl descopăr” îmi oferă… o ladă de whisky de cea mai bună calitate! Nu am reuşit nici până în ziua de astăzi! Astăzi mă mulţumesc să transcriu un autograf pe care mi l-a dat pe una din cărţile sale (O mie şi una de poezii româneşti): „Lui Echim Vancea, prietenului – ca să nu se schimbe, poetului – ca să rămână prietenia lui Laurenţiu Ulici. 2000. Sighet.”

Tot atât de mult pe cât este critic al literaturii, Laurenţiu Ulici a fost un constructor, un arhitect exemplar care se mişca dezinvolt şi în perfectă cunoştinţă de cauză prin întreg spaţiul istoric al culturii, al spiritualităţii româneşti şi universale „sfidând blazarea şi neîncrederea scepticilor”. „Spirit generos şi dinamic, inventiv, dar şi fantast, animat de un luminos «paşoptism» eliadesc”, Laurenţiu Ulici s-a dedicat „unor proiecte mari şi ambiţioase”, literare („un perete de bibliotecă”) şi instituţionale (biblioteci naţionale), puse în slujba CĂRŢII „cu angajarea într-o muncă obstinată, de severă disciplină a cercetării, care să contrazică pesimismul comod, obsedat de veşnica neisprăvire a unor ziduri”, altele puse în slujba scriitorilor, al căror preşedinte a fost din 1995 (între 1992-1994 a fost vicepreşedinte al USR). Pe unele le-a finalizat (Nobel contra Nobel, 1988, Editura „Cartea românească”; 1998, Editura „DuStyle”; O mie şi una de poezii româneşti, 1997, Editura „DuStyle”, 10 volume!), pe altele le-a început „interzisă” fiindu-le finalizarea din cauza sfârşitului atât de neaşteptat şi tot pe atât de nedrept (Literatura română contemporană. I. Promoţia ‘70,1995, Editura „Eminescu”). Dintre proiectele sale „instituţionale” doar o propunere de-a sa din 1990 s-a concretizat: Biblioteca Naţională de Poezie „Mihai Eminescu” (inaugurată la 15 iunie 2000) din cadrul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi care din cele peste 40.000 de volume de poezie aproape 15.000 (toate cu autografele autorilor) sunt donaţia lui Laurenţiu Ulici. În prelungirea acestei iniţiative Laurenţiu Ulici a mai propus (în acelaşi an) înfiinţarea în cadrul Complexului muzeal „Liviu Rebreanu” a unei Biblioteci naţionale de proză, o Bibliotecă naţională de critică şi eseistică „în Fălticenii lui Eugen Lovinescu” şi o Bibliotecă naţională de dramaturgie „în Ploieştii lui Caragiale”, o Bibliotecă a traducerilor din literatura română în limbile lumii (şi elaborarea în cadrul acesteia a unei bibliografii, „cât de cât acoperitoare”, a acestora) şi o alta a traducerilor din literatura universală în limba română, creându-se astfel acele „instituţii de cultură unde spiritul de conservare a memorie unor mari scriitori, specific unui muzeu memorial, ar face casă bună cu spiritul de scotocire înnoitoare propriu activităţii intelectuale de cercetare, studiere şi interpretare a literaturii” româneşti şi universale şi, nu în ultimul rând crearea unei instituţii Bibliografia naţională (!) pentru că „din pricina dificultăţilor pe care le comportă, Bibliografia Naţională nu poate cădea, ca temă de cercetare”, în competenţa uneia sau alteia dintre instituţiile culturale existente (Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Muzeul Literaturii etc.) „ci trebuie să fie ea însăşi o instituţie (subl. n.), organizată pe departamente şi secţiuni” şi să fie subvenţionată de stat…

Cuvintele, oricât de multe şi emoţionante sau pline de admiraţie, nu pot arăta dragostea şi preţuirea de care s-au bucurat Maramureşul, locurile şi oamenii lui (de la oamenii simpli la scriitorii de aici) din partea lui Laurenţiu Ulici. Apoi Festivalul Internaţional de Poezie „Europa Kilometrul 0”, l-a avut peste un sfert de secol preşedinte pe Laurenţiu Ulici, „la puţini ani de la prima ediţie (din 1978, n.n.) şi pe tot parcursul anilor ‘80, era considerat în mediile literare ca singurul care se înverşuna întru evitarea oricărui compromis cu ideologia politică a vremii.” Aici la Sighetu Marmaţiei în cadrul Festivalului s-au afirmat cele mai promiţătoare voci lirice tinere din intervalul 1978-2000 şi, tot aici, au răsunat cele mai semnificative nume ale poeziei româneşti contemporane intrând, astfel, „în orizontul de aşteptare al debutanţilor şi în cel de interes al consacraţilor”. Şi numai numele celor care s-au afirmat sau au onorat cu prezenţa manifestările literare de la Sighetu Marmaţiei, Vadu Izei, Valea Stejarului, Deseşti, Hărniceşti, Săpânţa, Ieud, Petrova şi ar fi suficiente ca să umple mai multe pagini… Un argument convingător ce atestă „capacitatea poeziei de a fi peste vremi”.

Din toate acestea, dacă acceptăm ca adevărată aserţiunea conform căreia „dacă dragoste nu e nimic nu e”, atunci în tot ceea ce am scris până aici nu încape un „totuşi” sau un „dar” dubitative.

Proiecte! Idealuri! Iluzii!

Nu cred că o plecare definitivă dintre noi a cuiva, fie el apropiat sau necunoscut, poate avea ceva măreţ în ea, cu toată speranţa unei lumi viitoare, dar nici nu cred că e măsura trecerii noastre pe pământ, că ea dispune şi impune limite trăirii noastre. În destule situaţii, iar cea a scriitorului e printre acestea, există o viaţă posmortem. Scriitorul rămâne, prin scrisul său, în dialog cu timpul de dincolo de timpul său. Mai ales atunci când a avut ceva de spus care să treacă vămile pustiei. Laurenţiu Ulici rămâne să stea de vorbă cu noi. Laurenţiu Ulici stă de vorbă cu noi. Eu însumi voi căuta în cotloanele memoriei o temă de discuţie pe care am purtat-o, un text pe care nu am îndrăznit să i-l arăt. Pentru că Laurenţiu Ulici a rămas în dialog cu noi, cu mine.

Trecerea anilor peste cetatea cărţii (vai atât de fragilă!) din oraşul de pe „apa de graniţă” a trecut nu cu bătăi festive de gong, ci cu bateri şoptite ale inimii. A fost un ritual testamentar prin care ne-am legat, cu strigare de jurământ pentru cei de astăzi, dar şi de cei ce vor veni după noi, de un proiect: Laurenţiu Ulici. Un proiect pe care nu ni l-am putut închipui, dară-mi-te preciza atât de neaşteptat! Explorarea memoriei şi a patrimoniului spiritual lăsate de Laurenţiu Ulici la doar nivelul unor evocări  encomiastice (şi acelea făcute doar atunci când ne aducem aminte!) mi s-a părut mult prea puţin şi am decis că pentru a nu lăsa să cadă vălul uitării acolo unde rutina şi comoditatea ameninţă să semene confuzie să dăm o altă „viaţă” Bibliotecii municipale din Sighetu Marmaţiei alăturându-i numele lui Laurenţiu Ulici, personalitate cu drepturi depline în a ocupa prim-planul conştiinţei spirituale publice sighetene şi prin Hotărârea nr. 4/14.02.2001 a Consiliului Judeţean Maramureş se „aprobă atribuirea numelui scriitorului Laurenţiu Ulici Bibliotecii Municipale Sighetul Marmaţiei”…

… şi încă prezenţa prin absenţă cum ar fi spus el, ne lasă pradă disperării că trăim în Mitică şi visăm în Eminescu şi ne lasă cu povara de a nu putea rezolva nicidecum problema… Suntem, iată, în al şasesprezecelea an de când Laurenţiu Ulici colindă probabil prin Câmpiile Elizee…

„Anume gând ne rupe uneori/ Bogat în ploi cu urme de pământ/ Cântecul uitat de-atâtea ori/ De câte ori ne cheamă-un dor de vânt…/ mi se pare a fi invitaţia adresată nouă cândva de către Laurenţiu Ulici întru a ne alătura preţuirii „neuitării”.

Purtând în fiinţa sa un neostoit dor al apartenenţei sale maramureşene (dinspre tată) a devenit pentru noi, maramureşenii, un simbol peren. Am stat împreună gând după gând şi ceas după ceas de foarte multe ori de-a lungul câtorva decenii, fie ca preşedinte al juriului Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei – oraş preţuit de către el nespus de mult – ori cu multe alte prilejuri, întru grijă ca vorba încrustată prin condei să aibă greutate de eveniment şi aromă de hronic într-o lume încătuşată de o realitate din ce în ce mai imperfectă, faţă de care manifesta un neiertător spirit de observaţie şi simţ critic.

„Viaţa – spunea Emil Cioran – căreia îi lipseşte până şi umbra unui argument, nu e la fel ca moartea care, în schimb, este prea exactă, toate demonstraţiile fiindu-i de partea ei”, o fărâmă de tragism abstract, o „viziune” asupra lui „azi” şi a lui „aici” indiferentă la orice „acolo” sau „întotdeauna” încărcată de neîmpăcare şi răbdătoare în a aştepta nu un „altceva” ci un „altfel” al zilei de lângă noi atunci când „Ora cade – abrupt până la nume/ Pe un trup cândva dogoritor/ Roiuri de uitări uitate-anume/ Te deplâng în frigul unui cor/ Umbra fără trup mai are-un drum/ Vântul cade negru ca un fum…”.

Echim VANCEA




Biserica Romano-Catolică (II)

În anul 1872 acoperişului turnului este distrus de un incendiu, ulterior fiind reconstruit pe baza unei fotografii.

În 1887, în urma eforturilor depuse de protopopul Shönherr Ágoston, este restaurat interiorul bisericii: altarele laterale sunt refăcute în stil neorenascentist şi este repictat interiorul.

Scena încoronării Fecioarei Maria, aflată pe tavanul absidei, este opera pictorului Iakobely Károly, colaborator al pictorului Lotz Károly, ajutat de ucenicii Greiner si Altenbuchner, artişti din Budapesta.

Statuile policrome din incintă sunt sculptate în lemn: „Pieta” este realizată în atelierul lui Ferdinand Stuflesser, iar „Sfânta Ana cu Maria” este semnată de sculptorul Josef Reifesser, din Tirol.

Cele două vitralii din absidă, înfăţişându-i pe Sfânta Elisabeta a Ungariei şi Sfântul Gheorghe, au fost realizate de firma „Forgo”, continuatoarea firmei „Kratzman”. Fondurile pentru realizarea acestor vitralii au provenit din donaţiile mai multor familii sighetene, printre care: Urányi Imre, Kászonyi Erzsébet, şi văduva Medvezky Ádámné Jezerniczky Gizella care a adus un omagiu tatălui ei Jezerniczky György.

În 1892 altarul principal este refăcut pe modelul bisericii Ordinului Servit din Budapesta, iar în luna iunie a aceluiaşi an are loc sfinţirea bisericii de către episcopul sătmărean Meszlėnyi Gyula.

Biserica romano-catolică din Sighet este cea mai impunătoare construcţie de acest fel din întreg judeţul Maramureş, fiind reprezentativă pentru stilul baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Despre mine după Auschwitz (Daiana Opriș)

Bună! Numele meu nu mai contează, pe-o foaie albă oricum rămân etern. Aş vrea sa-ţi spun ceva lucruri hazlii, să te-nveselesc, fiindcă ce urmează să-ţi descriu n-am s-o fac cu vorbe prea dulci. Cel mai bine e atunci când pleci la drum cu oameni voioşi. Noi, ăştia din Maramureş, avem tendinţa să râdem niţel, să „ne veselim” şi să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Devin deja morbidă.

– Să completaţi vă rog un formular de trecut graniţa. Aici numele, aici data naşterii, câţi minori sunt cu dumneavoastră şi de restul ne ocupăm noi. Arătaţi-mi buletinele! Köszönöm!

Desigur, cu toţii avem o poveste. Povestea noastră a fost una simplă. Mergeam către Cracovia, ca după aceea, într-o zi de duminică, zi cu soare, să vizităm un loc parcă vegheat de rugăciune: Auschwitz – Birkenau. Pe momentele subiectului mi-e drag să povestesc, îmi oferă adesea un aer scriitoricesc. Dar când punctul culminant e peste tot, nu mă mai simt chiar aşa scriitoare, ci un om care a simţit că trăieşte.

Ceva despre evrei? Sunt oamenii lui Dumnezeu. Oameni plini de cultură, de obiceiuri, oameni darnici şi muncitori. Cina la comunitatea lor din Cracovia m-a învăţat ceva despre credinţă. Odată ce-o vei cunoaşte, te vei cunoaşte şi pe tine. Poate nu în totalitate, însă drumul cel bun va fi sub picioarele tale.

În apropierea unui loc atât de trist trăieşte oraşul Krakow, unul dintre cele mai vechi oraşe din Polonia. Într-adevăr, porţia de zâmbet ne-a dăruit-o fiind un oraş animat, plin de priviri înţelepte şi oameni care se-mbrăţişau la tot pasul.

În dimineaţa zilei de duminică, între limita dintre interior si exterior, între cald si frig, între bine şi rău, trebuia să fac alegerea. Am evadat tiptil în lumea mea şi-am furat un şerveţel pentru lacrimi. Ştiam bine că aveau să curgă.

Sentimentul mă invadase încă din apropiere, văzând pădurea sloi prin care acum ceva timp alergau înspăimântate câteva suflete. Copacii înalţi si râul murdar au preluat tristeţea lăsată ca amintire, un loc plin de poveste, în care nu ţi-ai dori să te pierzi vreodată.

Tragedia mi se părea ireversibilă, fără de leac. Clădiri reci, cărămidă, poze cu oameni nevinovaţi pe pereţi care parcă încă strigau după dreptate. Se simţea în aer o pasiune josnică, oricum, o pasiune de a face rău, o boală. Să te plimbi acum prin locuri în care atunci era privată libertatea? Un tratament.

Eu cred că sunt zile în care nu-ţi mai vine să vezi nici soarele, cred că sunt zile în care te ascunzi şi de lumina ta. Ei bine, din experienţa mea la Auschwitz am învăţat că atunci când îţi vine să te-ascunzi, atunci când vrei să te dai bătut, când ţi-e cel mai greu, atunci trebuie să răzbaţi.

Lumea nu s-a schimbat prea mult, păsările tot cântecul lor îl au, aşa că probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat e că cel mai bine-i să crezi în tine, să crezi că odată vei putea schimba ceva cu propriile mâini şi până atunci să te bucuri de tot ceea ce ai. În fond, suntem norocoşi.

Daiana Opriș
(clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)




Asztalos Sándor – un nume pe monumentul dedicat eroilor paşoptişti din Sighet

Unul dintre eroii Revoluţiei de la 1848, Asztalos Sándor s-a născut la Sighet la 5 mai 1821. Nu ştim prea multe despre tinereţea lui doar că şi-a dorit o carieră de pictor, însă tatăl – Asztalos Pál, membru al parlamentului – îl înscrie la şcoala militară din Bistriţa pe care o absolveşte în anul 1840 ca subofiţer infanterist. Evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena: demobilizat în 1846, se întoarce la Sighet unde va lucra ca grefier.

În anul 1848 se alătură mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă la luptele asupra Aradului din 8 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere, Asztalos Sándor atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria, apoi la Hamburg şi Geneva în Elveţia unde se va întreţine cu succes din pictură. În urma unei altercaţii cu un alt ofiţer refugiat, polonezul Augustin Michael Strzeleczky, Asztalos Sándor îl provoacă la duel, fiind ucis la 17 februarie 1857.

Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primăriei Sighet dar care, din păcate, a dispărut: a rămas însă portretul executat de un alt pictor sighetean, Zahoray János, lucrare care se află expusă în prezent în galeriile Muzeului de artă din Arad (foto). Numele eroului paşoptist este înscripţionat pe monumentul din faţa bisericii reformate din Sighet, iar până în anul 1955, o stradă din oraş i-a purtat numele.

Johnny Popescu




O LECȚIE despre NATURĂ și VIAȚĂ cu ing. Adrian Danci (Diana Apopi)

Știați că pomul de Crăciun are în realitate undeva aproape de 20 de ani? 20 de ani i-au trebuit luminii să-i atingă crengile, soarelui să-l încălzească și zăpezii să îl acopere pentru a crește frumos. Cu ce scop? Să ajungă în casele oamenilor. Și, în astfel de momente ne gândim cât de egoiști suntem ca specie fiindcă nu conștientizăm uneori, cum un gest de-al nostru poate afecta întreaga natură.

Marți (02.04.2017), un grup format din interactieni și rotaractieni a descoperit părțile nebănuite și neștiute ale pădurilor maramureșene. O mini-acțiune coordonată de domnul inginer Adrian Danci a însemnat o lecție despre natură și despre viață. Stiți cum să deosebiți bradul de molid? Participanții la activitatea de marți, știu. Știu să se uite la culoare, la forma acelor, la conurile lor, precum și la perdeaua pe care o creează în pădure. Știți că în Maramureș 75% din păduri înseamnă păduri de fag? Știați că defrișarea înseamnă de fapt coasta goala, iar pădurarii sunt în plin proces de „cosmetizare” a pădurii?

Un drum lung, de câteva ore bune, a însemnat o vizită la pepiniera din Bârsana, unde au putut fi observate semințele de brad așezate în culcușul lor din rândul format în pământ. Urmează să fie acoperite cu nisip și apoi cu pământ, iar la anul va apărea în locul lor, o plantă. Apoi a urmat un drum spre Cavnic. Am observat pădurea, am identificat pe hartă zonele ce urmează să fie împădurite și-am „monitorizat” pădurarii care curățau zona. Gutinul, stiați că ascunde minunății? Micile intrânduri de la drumul principal oferă ochiului și necunoscătorului sclipiri de viață verde. O pepinieră deosebită de brazi, înconjurată de un gard din lemn și păzită de paltini înalți ca niște paznici. Tarlale cu brazi în „fașă” de 1 an, apoi de 2, de 3 și 4 ani. Toți înghesuiți unii în alții ca și tufele de pătrunjel din grădina noastră.

„Când am aflat că priveliștea de dimineață avea să-mi fie imaginea de zi cu zi pe care o voi vedea la muncă, iar apusul soarelui, ora la care voi pleca de la muncă, am spus da. Aici vreau să muncesc.” Cu dedicare, pasiune, iubire față de natură, ing. Adrian Danci ne-a arătat cele mai frumoase locuri nu doar din zona noastră, ci și din sufletul său.

Pentru orice om care iubește natura, salutări de la natură!

Diana Mariana Apopi (președintele Clubului Rotaract Sighet pe anul 2016-2017)




„Ana, mon amour”! La Friend’s Pub Sighet… bien sûr!

Filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer şi premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru realizări artistice şi tehnice deosebite (montaj), va fi proiectat în perioada următoare într-o serie de orașe din țară în care nu există un cinematograf sau, pe care, nu le-a atins până acum în timpul exploatării în cinematografe.

Astfel, pe 11 mai , filmul va avea o proiecție specială la Friend’s Pub – Sighet începând cu ora 17:00. Biletele vor fi puse în vânzare la fața locului iar prețul unuia este de 5 lei. 

 O incursiune atipică ce surprinde cele mai tensionate şi delicate momente din evoluţia unui cuplu, Ana, mon amour explorează dinamica celor mai importante relaţii din viaţa unui om, analizând povestea de dragoste dintre doi tineri.

Toma şi Ana se cunosc în facultate, se apropie rapid şi încep o relaţie de iubire care devine în scurt timp o luptă contra tuturor. Din cauza unor probleme din copilărie, Ana are frecvent atacuri de panică, iar Toma îşi asumă rolul de protector necondiţionat. Deşi pare să deţină controlul asupra relaţiei, ani mai târziu el se trezeşte gravitând în jurul unei femei pe care nu o poate înţelege, forţându-se până la limită în încercarea de a o salva.

Potrivit regizorului, filmul nu surpinde erodarea relaţiei lui Toma cu Ana, ci, mai degrabă, imposibilitatea de a construi în mod corespunzător o relaţie. Ana, mon amour este o poveste despre încercarea unui om de a afla cum ceea ce nu a văzut, ceea ce nu a spus, chiar şi ceea ce nu a gândit i-au format viaţa.”

Rolurile principale sunt interpretate de către Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti. Alături de ei spectatorii îi vor putea recunoaște în film pe Adrian Titieni, Vlad Ivanov Carmen Tănase, Vasile Muraru, Tania Popa şi Igor Caras Romanov.

Scenariul este semnat de Călin Peter Netzer, Cezar Paul Bădescu şi Iulia Lumânare, şi a fost inspirat de romanul „Luminiţa, mon amour“ scris de Cezar Paul Bădescu. Directorul de imagine este Andrei Butică, montajul şi sound design-ul îi aparţin Danei Bunescu, decorurile sunt realizate de Mihaela Popescu, costumele de Augustina Stanciu, sunetul înregistrat de Andre Rigaut, iar machiajul a fost realizat de Christina Paul. Producătorii filmului sunt Călin Peter Netzer şi Oana Iancu.

Ana, mon amour este cel de-al patrulea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer după Maria (2003), premiat la Locarno, Medalia de onoare (2009), care a câştigat premiul Silver Alexander la Thessaloniki şi Poziţia copilului (2013), filmul românesc care în perioada lansării sale cinematografice a deţinut recordul pentru cel mai mare succes de box office al ultimilor 15 ani și pentru care a câștigat Ursul de Aur și Premiul FIPRESCI la Berlin, în 2013.

Ana, mon amour este o producţie Parada Film în co-producţie cu Augenschein Filmproduktion (DE) şi Sophie Dulac Productions (FR). Filmul a fost sprijinit de Centrul Naţional al Cinematografiei, Eurimages, Programul MEDIA al Uniunii Europene, Film- und Medienstiftung NRW, Aide aux Cinémas du Monde / Institut Francais, HBO România, Studio Video Art, Watch Me Production, Orange România, Next Advertising, McCann Bucharest, Dedeman , OMD, Lay’s, Dacia, Tuborg, Vodafone România, JYSK România, United Media, BDG Import, Caranda Baterii, OMV Petrom, Rosal.

Filmul este distribuit în România de Freeman Entertainment și a avut premiera națională pe 3 martie 2017.
Cu sprijinul: Friend’s Pub
Parteneri media locali: SighetOnline.ro, Salut Sighet

Comunicat de presă (PR & Press: Dan Lupu)