Sâmbătă, 4 aprilie 1953, AIUD

Distinsului meu PROFESOR,
Gheorghe Brătianu

Rândurile care-mi vin acum în minte și pe care le voi așterne pe hârtie, sunt mai mult o revelare a adevărurilor, nu atât pentru domnia ta, cât pentru mine… sunt, dacă vrei, o spovedanie… Mâine sunt Sfintele Paști, ar fi trebuit să ne bucurăm de lumina Învierii… aici, în locul în care mă aflu, în ultimele zile mi-au revenit obsesiv în minte versurile lui Iorga „a fost tăiat un brad bătrân/fiindcă făcea prea multă umbră /și-acuma din pădurea sumbră/ se auzea un glas plângând”.

Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord, Cadrilaterul – știam din prelegerile domniei tale că ne-au fost răpite „fără luptă”, prin dreptul forței, printr-un dictat, într-o vară a suferinței.

Pentru Bucovina ai luptat, voluntar, în primul război mondial și acum, eu, profesorul dorit de noile vremi, trebuie să neg tot acest trecut românesc al meleagurilor pe care le iubeai atât, trebuie să învăț copiii acestei țări un neadevăr, doar pentru a face dovada reeducării mele, a atașamentului meu față de o cauză în care nu cred, în care nu mă regăsesc și pe care nu o văd ca pe o soluție pentru țara mea… Să renunț la calitatea actului educațional, la principiile desăvârșite în anii studenției, la gândurile libere… E prețul pe care ar trebui să-l plătesc pentru o libertate a trupului, pentru ca acesta să se miște, să doarmă, să se trezească, să privească peste umăr dacă nu cumva e urmărit… E o libertate ce se conturează, dar pe care sufletul și mintea mea nu o acceptă.

Să-ți spun ceva Profesore, nu pentru mine îmi pare rău… Eu am apucat să trăiesc niște clipe minunate, niște vremi care, deși tragice, își au farmecul lor… Îmi pare rău pentru copiii care au crezut în mine și care mi-au împărtășit ideile, dar de care ei nu au avut milă… Închipuie-ți că, alături de mine, au ridicat din clasă vreo 20 de elevi, niciunul mai mare de 16 ani… Sunt copii, dar se războiesc până și cu ei, îi enervează maturitatea vârstei lor, faptul că văd dincolo de ceea ce le este permis să vadă, de ceea ce li se impune… Trebuie reeducați, când ei sunt foarte bine educați…

Știi la fel de bine ca mine cât a trudit și suferit țăranul român pentru a avea un petic de pământ al lui, pe care să-l lucreze și apoi să-l lase moștenire copiilor lui… Uite, acum, acel țăran, care a clădit o țară cu palma lui, este numit chiabur și pământul i se ia… Acel țăran ce se află la temelia neamului nostru nu mai corespunde noilor vremi, trebuie schimbat, trebuie colectivizat, pământul trebuie să dea rod conform planurilor…

Nu știu de ce, tocmai acum, în aceste momente de cumpănă pentru mine, îmi revin în minte prezentările legate de „Chestiunea Mării Negre”, de spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital… Sunt convinsă că ultimul, spațiul vital este negat de aceste forțe asa zis noi; pe care le simt cum se întind tenebroase, încercând să pătrundă în întreaga noastră ființă.

Caut în acest loc spațiul de securitate și nu îl găsesc. Acum, mai mult decât oricând înțeleg de ce te-ai opus cu atâta vehemență alăturării României – Rusiei. Îți înțeleg acum, în întunecimea temniței de la Aiud, marea admirație pe care ai purtat-o „Uriașului” tău mentor, a cărui moarte nu ai iertat-o și nu ai acceptat-o, la fel cum înțeleg, de ce ai primit în 1942 titlul de Membru al Academiei Române.

Nu înțeleg de ce noi, cei care am scăpat de la Stalingrad suntem obligați acum, să construim drumuri fără pulbere pentru alții, să ne mințim propria conștiință, să spunem negrului alb… și roșului bine… Să negăm orice altă credință… să ne ascundem pentru a ne ruga… să evadăm din propriul timp…

Nu știu dacă sentința care îmi va fi aplicată e cea corectă. Nici nu vreau să știu acum… Atât cât mai pot să-mi păstrez conștiința curată, nealterată, știu că am făcut ceea ce trebuie.

Nu văd un viitor în crearea omului nou, nu cred în delațiune, nu e o soluție reeducarea… Acum, dragostea de țară se cheamă trădare și uneltire împotriva intereselor poporului.

Într-adevăr, sunt tânără, dar îmi accept sentința nu pentru a deveni martir, ci pentru că pur și simplu, asta am învățat, asta simt… Sentința aceasta este oricum mai ușoară decât cea a istoriei înseși.

Nu-mi voi cunoaște niciodată copilul, dar sper ca el să nu fie unul din acei oameni noi, dorit a fi creat, sper să înțeleagă… să nu uite… să poată ieși la lumina adevărului…

Interesant că-ți scriu aceste rânduri când, de fapt, eu nu mai știu nimic de soarta domniei tale, la fel cum ai mei nu vor afla nimic despre a mea… mă voi volatiliza, dar o voi face fără a nega ceea ce am învățat din prelegerile domniei tale.

Într-un fel sau altul, se pare că soarta ne va face să ne întâlnim, simt că, pentru mine, sentința a fost dată… curând va fi îndeplinită… nu am voit a mă lepăda de învățăturile domniei tale… E întuneric, dar uite, în sufletul meu e, parcă, mai multă lumină… Hristos a înviat din morți!… Bătăile nu mă mai sperie… Puteam fi moartă ori reeducată de mult, era decizia mea…

În celula neagră mă întăresc cuvintele pe care le-ai spus dușmanului atunci când încerca să te convingă să te dezici de convingerile tale, promițându-ți un tratament și un comportament mai uman: „Și d-voastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i tot una să pieri cu demnitate sau cu lașitate.”… Decât să trăiești în genunchi, mai bine mori în picioare!

Mă voi supune sorții, decât noii ideologii, decât să accept plânsul tăcut al Basarabiei și-al Bucovinei, decât să accept că acolo, neamul românesc este ucis, decât să închid seară de seară ochii având în față imaginea familiilor obligate să plece spre nicăieri, în pribegie, doar pentru a li se pierde urma, doar pentru ca ideea de român să dispară.

Scriu această scrisoare fiind convinsă că, înaintea domniei tale, ea va fi citită de alții, că niciodată nu voi ști dacă ți-a parvenit, dacă ai reușit să o citești, nu voi avea confirmarea acestui fapt… nu voi primi niciodată răspuns… pot să mai sper doar, că cei care vor desface primii plicul, nu vor uita că bradul cel bătrân „folos aduse cât fu viu/și mort acuma, când se duce/ce alta poate a vă aduce/ decât doar încă un sicriu”, căci, nu- i așa, maestre, „adevărul ramâne, indiferent de soarta celor care l-au servit .”

Cu adâncă prețuire,
fosta dumitale studentă, Sebastiana Joicaliuc

N.R. Articol publicat în numărul din septembrie 2016 al Revistei „Gemina” (Revista Cercului de Istorie al C.N. „Dragoș Vodă”, Sighet)

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată:
Oraș cu rude-mpărătești,
Cu un trecut în artă.

Și-avea mândrețe de Palat,
Academii și teatru.
Ce-a fost, a fost, și e păcat
Azi seamănă cu satul!

Tot azi avem promisiuni,
Biet omul… socotește,
Și-așteaptă – până când? – minuni
Dar… cineva-l prostește!

Pentru spectacole nu-i loc,
Muri… „Muncitorescul”,
Iar „Studio” îi sub obroc:
Cultura-i cu… protestul.

Să protestăm că-i fără bani,
Deși lumea-i sătulă
Să ascultăm mereu “umani”,
Povești din… gură-n gură!

S-aștepți un an sau poate doi
Nu cred că enervează
Dar după, iese tărăboi,
Conștiința mai… lucrează.

Așa gândim că nu-i pierdut
Frumosul dintre ape,
Renașterea-i pe la-nceput,
Să fie cin’ s-o sape!

Ars Publica

Cum e corect: „Fata CARE o iubesc este studentă.” sau „Fata PE CARE o iubesc este studentă.”?

Pronumele interogativ-relativ „CARE” cu funcția sintactică de complement direct apare, obligatoriu, precedat de prepoziția ,,PE”: „Parlamentarii PE CARE îi alegem, uită adesea de noi.”; „Tu ai doi frați. PE CARE îl iubești mai mult?”.

OBS. 1) Apariția lui „PE” este interzisă când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, denumește inanimate: „Nu mi-a spus CARE roman îl va citi în vacanță”; „CARE pix mi-l împrumuți?”

OBS. 2) Apariția lui „PE” este obligatorie când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, este nume de persoană: „N-am văzut PE CARE coleg l-a lovit.” ; „PE CARE colegă o apreciezi mai mult?”.

Autor, Vasile Pop

Un platan secular, de peste 278 de ani, specie protejată, monument al naturii, se înalţă maiestuos în grădina unei familii din Sighet.

Din păcate, prezenţa platanului generează şi neplăceri vecinilor din zonă, dar şi familiei care îl găzduieşte.

„Este frumos să ai un monument al naturii în propria ogradă, dar este şi neplăcut datorită problemelor generate. Aspectul cel mai neplăcut este prezentat de cuiburile de ciori care se întind pe crengile platanului. Nu mai avem linişte, atât eu cât şi vecinii din zonă. Soluţia ar fi toaletarea platanului şi îndepărtarea cuiburilor de ciori. Eu nu am posibilităţi pentru a realiza acest lucru. Vecinii se tot ceartă cu mine din cauza ciorilor. Sper ca cei de la primărie să se implice şi măcar să mă scutească de impozit”, a spus Ana Ostaş.

Privind la acest martor tăcut al trecerii vremii nu poţi să nu fii impresionat de această imagine. Înălţându-şi crengile spre cer parcă ne cere ajutor. Poate cei de la primărie se vor implica pentru a se găsi soluţii de prezervare a acestui monument al naturii.

Liviu Șiman

Ne-au plăcut întotdeauna renovările și reconversiile. Caracterul pe care clădirile vechi îl dau proiectelor este greu de obținut de o clădire integral nouă. Dar reconversiile sunt și ele o formă de artă, și exemple negative se găsesc destule printre cele reușite. Uneori încercările sunt forțate, pretențioase sau pur și simplu urâte.

Cele foarte bune reușesc întotdeauna să respecte caracterul căldirii existente și în același timp să introducă o perspectivă nouă. Efectiv, să transforme vechiul în nou.

În cazul de față, un grajd abandonat a fost reconvertit într-o casă unifamilială. Situat în Guijo de Santa Barbara, în Caceres, Estramadura, Spania, clădirea se găsește într-o zonă cu istoric, într-un mediu pur, natural. E de asemenea o zonă cu contraste puternice, veri fierbinți și ierni necruțătoare, reci.

În timp ce au încercat reconversia unui grajd grav afectat de trecerea timpului, arhitecții din Madrid, Abaton Architects, au încercat și să integreze noua construcție în mediul înconjurător.

Situată departe de orice sursă de electricitate sau apă, clădirea beneficiază de instalații ecologice de captare a energiei solare și a apei pe timpul iernii. Oricum, designerii clădirii au echipat-o în așa fel încât să consume minim de energie posibil.

Orientată spre sud, casa de 322 mp e ideal poziționată pentru a capta soarele pe timp de iarnă, în timp ce consola de la etaj o protejează de căldura toridă a verii. Ferestrele sunt acoperite cu obloane de lemn, pentru o izolare mai bună.
Două izvoare situate în apropiere aprovizionează cu apă pură băile și piscina, și folosesc de asemenea și la irigarea grădinii.

Poate cele mai plăcute însușiri ale acestei reconversii sunt liniile orizontale, folosirea și evidențierea pietrei și a lemnului învechit. Ferestrele mari oferă vederi spectaculoase către natura înconjurătoare și adaugă câte ceva armoniei și liniștii întregii case.

Paul Seling

Singura sinagogă care a rămas până în prezent, construită între anii 1901-1902 de către comunitatea sefardă, aparţinea de fapt familiei Káhán.

Faţada monumentală realizată în stil eclectic, interiorul bogat ornamentat, balcoanele pentru femei susţinute de coloane din fontă frumos decorate; lumina pătrunde în interior prin geamurile de sticlă colorate, conferind sinagogii un aer mistic.

Ulterior, în partea de nord a sinagogii se alipeşte o mică încăpere, folosită ca heder (şcoală primară religioasă pentru băieţi).

La fel ca şi celelalte sinagogi, în timpul războiului, Wisnitzer Kloiz a fost folosită ca depozit de lenjerie de pat, plăpumi, perne şi saci cu pene şi puf. După 1944, când locuitorii oraşului află de tragica soartă a celor deportaţi, sparg uşile sinagogii şi jefuiesc depozitul; cum penele n-au prezentat interes, după un timp, acestea au fost împrăştiate în întreg oraşul.

Întorşi din lagărele de concentrare, cu puţinele resurse pe care le deţineau, cei câţiva supravieţuitori încep renovarea sinagogii, salvând astfel de la pieire un valoros monument de cult şi arhitectural.

Ultimul rabin al sinagogii a fost dr. Samuel Danzig, un om de mare educaţie, autor al mai multor volume de teologie şi psihologie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

E destul de ușor să fii încrezător într-o zi ca aceasta, care a venit cu un amalgam de emoții, speranțe și vise încă tinere și neatinse. Acum 4 ani, dacă bine îmi aduc aminte, ne simțeam la fel. Acum 4 ani… la ce te gândești când auzi această sintagmă? La prima persoană cu care ai dat ochii când ai intrat în clasă? La zâmbetul dirigintei când s-a prezentat prima dată, parcă ne-ar fi cunoscut de veacuri? La locul din banca din spate pe care, poate printr-o minune, ai reușit să îl prinzi încă din prima zi? La fețele atât de pierdute ale colegilor, în prezența cărora rămâneai atât de neutru, dar acum, uitându-te la fiecare pereche de ochi în parte, ai putea să le strigi numele și dintr-o suflare? Poate pentru fiecare dintre noi, acel moment a însemnat ceva diferit, iar acum, chiar dacă fiecare ne pregătim să o luăm pe drumuri separate, sunt sigură că toți gândim același lucru: că nu e corect! Nu e corect că această clasă, acești oameni, acest liceu, ne-au făcut să credem că 4 ani însemnă o perioadă lungă, ne-au făcut să credem că avem destul timp…

Și iată-ne acum, filologi fiind, ne-am trezit că „timpul nu mai are răbdare cu oamenii”, ca să citez din îndrăgiții noștri „Moromeți”. Timpul nu mai are răbdare, dar hai să avem noi azi, să avem răbdare cu noi înșine, să ne dăm răgaz să ne uităm în jur, și pentru ultima dată să ne uităm înapoi. Să apreciem zâmbete și lacrimi, promisiuni, prietenii, note de 10 și de 4 și chiar și cele de 7 și de 9, vise împlinite și speranțe care încă mai ard în noi. Să apreciem profesorii, care, de multe ori, ne-au fost mai mult prieteni, pe care i-am dezamăgit de atâtea ori, dar care nu au încetat să creadă și să ne „dirijeze” înspre lucruri mărețe. Mulțumim că ați adăugat atâtea pietricele la construcția persoanelor care vom deveni! Să privim în urmă și să mulțumim universului că a aliniat planetele în așa fel încât am fost atât de norocoși să o avem ca dirigintă pe doamna profesoară Crina Voinaghi. Sperăm ca și ea să se bucure de această aranjare a planetelor! Cu toate acestea, cuvântul „dirigintă” e de prisos, căci ea ne-a fost și profesor, și mamă, și cel mai bun prieten, și un umăr pe care să plângi în zilele cu mai mulți nori pe cerul nostru. Ea ne-a iubit din prima zi așa cum nici n-am visat și a continuat să o facă necondiționat pe parcursul acestor ani. Madame, au revoir până data viitoare!

Acum, că am mulțumit tuturor, cred că e timpul să ne mulțumim și nouă înșine. Am reușit, suntem aici. XII E, we did it!

Sunt sigură că ne amintim toți că, atunci când am avut 5 ani, oamenii mari ne întrebau mereu ce vrem să ne facem când vom fi mari. Răspunsurile noastre erau clare și răspundeam fără pic de ezitare: că vrem să devenim ba astronauți, ba președinți, ba zâne…

Când am împlinit 10 ani, oamenii mari continuau să ne întrebe același lucru. Noi, încă mai credeam în visele noastre și le răspundeam pasiv, ca și cum nu era treaba lor că vrem să fim pirați, staruri de cinema, actori, cowboy… știam că nu vor înțelege. Dar acum, că și noi am devenit oameni mari, ei vor răspunsuri serioase, răspunsuri responsabile. Ei bine, ce știu ei? Nu știu nimic, pentru că noi nu vom deveni acei adulți care uită să creadă în visele lor, care uită să creadă că totul este posibil, care uită să creadă în magie, atâta timp cât îți dorești cu adevărat.

Acesta nu e acel moment din viața noastră când trebuie să luăm decizii „serioase”, grele și rapide, când se așteaptă de la noi să dăm dovadă de o maturitate pentru care încă nu suntem pregătiți, dar măcar încercăm. Acesta este acel moment din viața noastră când avem voie să luăm trenul greșit, să rămânem pierduți prin vreo pădure și să găsim drumul înapoi spre casă. Acesta este acel moment din viața noastră când trebuie să ne îndrăgostim o grămadă de tot ce e în jurul nostru, dar în primul rând de propria persoană. Singurul lucru pe care îl putem face, și cel mai bun, e acela să fim atenți la drumul pe care îl vom parcurge, nu la destinația finală.

Așa că, ceea ce vreau să spun de fapt este: mergeți, ieșiți în lumea asta mare și faceți greșeli, faceți greșeli interesante, faceți greșeli minunate, fantastice și glorioase. În anii ce vor urma, răzgândiți-vă de 100 de ori, pentru că nimic nu e permanent, cu toții știm asta. Și, cu toții știm că o mai mare greșeală este să nu profiți de ceea ce este, până când nu va mai fi. Așa că hai să facem greșeli, pentru că așa vom face lucruri de care am crezut că nu suntem capabili, și nu am să vă mint că vom schimba lumea, dar ne vom schimba pe noi înșine. Așa vom ști că măcar facem ceva ca să nu rămânem înghețați, pietrificați la gândul că, poate nu suntem destul de buni, că poate nu va fi perfect. Nu-i ascultați pe oamenii mari când vă spun să nu vă fie frică. Să nu vă fie frică e ca și cum ai sta impasibil în flăcările arzânde ale unei case care a luat foc, înseamnă să nu fii uman. Mie mi-e frică, și ție îți e frică și tuturor mereu ne va fi frică, pentru că asta e ideea. Nu-i ascultați pe oamenii mari pentru că de acum, noi va trebui să fim propriii noștri profesori, să învățăm să ne apreciem și să ne certăm când e nevoie. Trebuie să fim propriii noștri profesori, altfel, lumea va crede că știe cine suntem, dar se va înșela, iar noi, dacă vom fi destul de naivi, am putea chiar să o credem.

Ideea e să îți fie frică și totuși să faci lucrurile „acelea” oricum. Ideea e să îți fie frică și totuși să ai curajul să trăiești, iar atunci când oamenii mari ne vor întreba din nou ce avem de gând să facem cu viața noastră, să nu le mai spunem, ci să le arătăm.

Sebastiana JOICALIUC
absolventă clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

Când scriem și pronunțăm „ORI”/ Când scriem și pronunțăm „OR” ?

Cele două conjuncții se confundă pentru că: . 1) se aseamănă atât formal (fiind paronime); 2) cât și funcțional – semantic, ambele fiind conjuncții coordonatoare.

Totuși, între cele două conjuncții există deosebiri semantic funcționale: 1) „ORI” exprimă un raport disjunctiv: Scrii ORI citești? Cine cântă mai frumos, Ion ORI Mihai?. 2) „ORI” poate fi substituit și este, în același timp sinonimul lui „sau”. 3) ,,OR” realizează un raport adversativ, de tipul „însă”, dar cu un grad redus al ideii de opoziție. Rolul lui „OR” este de a argumenta, menit să justifice sau să corecteze ceva: Doamna învățătoare m-a acuzat că am spart geamul. Or, în pauza respectivă, nici nu eram în clasă.

,,ORI” ȘI ,,OR” se deosebesc prin:

1. „ORI” poate fi distribuit atât în propoziție, cât și în frază: Pleci luni ori marți? Citești ori privești la televizor?
2. „OR” se folosește numai în frază, legând două propoziții: Colegii s-au supărat că nu i-am însoțit în excursie; or, în ziua aceea, am avut o febră foarte mare.

Punctuație și etimologie

1. Înainte de „OR” se pune punct și virgulă, iar după, numai virgulă.

2. „ORI” estu un cuvânt moștenit din latină, iar OR este un neologism de origine franceză.

Autor, Vasile Pop

Prin orașul nostru care
Nu prezintă interes,
Mă-ntâlnii cu “Zimbru”-n cale
Lângă… drumul de acces.

Altădată, sigheteanul
Se cinstea la crama Zimbrul,
Și își mai făcea și… planul!
Of, cum se mai scurge timpul!

Iar acuma bucuria
Cetățeanului din urbe
E să-și plângă…. strategia
Spleen-ului, ca să nu turbe.

Printre multele buticuri
Toate pline de “străini”,
Mai găsim cu greu “nimicuri”
Fabricate de români.

De-aceea ceva… dulce,
Făcut ca la mama-acasă
N-are cum să ne încurce,
Că-i de-al nostru și ne pasă!

Și vă spun că îmi e simplu,
Nu uitați… tradiția:
Treceți toți și pe la Zimbru,
N-au schimbat poziția!

Ars Publica

E ora patru. Telefonul sună. Și eu mă blestem că nu l-am deconectat. N-am ce să fac, răspund. Sosial, tre’ să vii urgent în Tabără. Nu vin măi, ați ‘nebunit? Ba da, tre’ să vii. Măi, v-o atacat jihadu’? O murit careva ? Nu sosial, te rugăm să vii că nu mai știm ce să facem. Ce-i baiu? (adică să vă închipuiți echivalentul pe germană la treaba asta). Păi, zice vocea la telefon, –  în fundal se auzeau șușoteli  – păi, sosial să vezi, o venit nevasta lu’ Hamid. Cât pe ce să-l înjur pe Hamid cu tot cu nevastă, mă abțin, totuși, bănuind ceva mai mare și mai grav.

Mă urc pe bicicletă și plec. Ajunsă în Tabără, văd în curte o adunătură de femei, bărbați și copii strânși grămadă precum la piață, liniște absolută. Ioi, ma gândesc, Hamid o făcut ceva prostie! Doamne și Allahu’ care te-o trăznit! Trântesc bicicleta de pământ și mă umflu în pene pășind apăsat către Hamid, hotărâtă să îi arăt io cum îi treaba cu egalitatea între sexe în Europa.

Mă opresc însă brusc – noroc că Hamid săracu, roșu la față, își frământa mâinile a disperare. Sosiaaaaaal, hai că o venit nevastă-mea cu fetița! De unde, măi? Păi, din Siria, de unde? Păi cum? Păi, pe jos! Azi o ajuns! No bine, măi Hamide, și până mâine nu ai putut aștepta? Ce, doară nu mere înapoi? Păi nu, sosial, că avem o problemă. Mare problemă. Eu cu ea nu ies așa pe stradă. Și trebe să ies chiar azi, să o înscriu la primărie – zice el, că îi miercuri și îi deschis până la șase și io mâine lucrez și nu am vreme. Și io cu ea nu mă duc așa! Cum, așa, așa? Păi, hai să vezi, sosial, îmi zice el si se înroșește si mai tare. Mă face de rușine – șoptește ca pentru el și își rupe mâinile în frământare.

Ne îndreptăm prin tumultul tăcut și compact către una din camere, Hamid scoate cheia din buzunar. Eu înghit în sec, în capul meu: OMG ăsta o închis femeia, îi buiac! El în față, io lângă el, în spate, buluc de oameni. Măi, zic io, ia vă tirați la voi acas’! Sosial nuuuuuu, că poate trebe ajutor! zice una mai cu brihan, cu baticul palpitând și cu pete roșii de exaltare pe față. Duamne feri, așa ceva!

În fine, Hamid bate încet la ușă și deschide ușurel, ușa scârțâie către dreapta, capetele alaiului se înclină ele către stânga, Hamid oftează și mă împinge în cameră, și trântește ușa în spatele meu.

Pereții camerei se dilată brusc, fereastra se întunecă, și, în mijlocul odăii se ridică precum o statuie o umbră subțire și înaltă, neagră. Mov. Verde. O femeie. Acoperită din cap până în picioare. Prin deschizătura de la ochi mă privesc cei mai verzi, cei mai superbi, cei mai blânzi și cei mai înfricoșati ochi pe care i-am văzut vreodată. În brațe ține un copil adormit, strâns la piept precum o comoară.

Fac un pas. Ea face un pas în spate. Mă așez pe o margine de pat. Salaamaleikum, ani sosial – am șoptit. Aleikumsalaam, ani Basma, șoptește umbra. Sosial, aud lângă mine, sunt aici! Lângă ușă, îl văd abia acum pe Kassem, el știe bine germana, răsuflu ușurata și încep să turui cum că vai, ce bine dragă Basma că ai venit, că willkommen, că vai, precis ce se bucură Hamid, și vai, că precis ești obosită, și în capul meu – sper că nu ai ceva dinamită pe sub cearșaf si dă-ți naibii jos pătura din cap – și dă-i înainte cu salamaleicumurile și Kassem mă ia de mâna și zice, ho, sosial, că îi speriată, numa’ încet…

Ahsooooo, îi speriată, păi di ce? Păi, zice Kassem, chestia îi că de trei ani îi daesh (IS) în satul lor și femeile o trebuit să se acopere tot timpul, și nu mai știe altfel… și apoi, venind pe jos pe ruta de Balcani, o întâlnit niște animale, da’ nu erau din pădure.

M-am așezat încet și am netezit pătura, și, fără sa ridic ochii, am întins mâna către ea. M-a atins ușor și s-a lăsat lângă mine pe pat, așezând copilul pe o pernă. Kassem și-a întors fața către perete, poți să vorbești acum sosial, eu nu mă uit. I-am vorbit Basmei în șoaptă despre familia mea de acasă, despre copiii mei, despre vecinii mei, despre străzile din oraș și despre femeile din oraș si bărbații lor. Despre copiii lor. Kassem șoptea simultan vorbele mele în vorbele Basmei. Mâna ei era rece și mică, ca o pasăre speriată stătea în mâna mea.

Uite, Basma, noi ne temem de tine, ne temem de fața ta acoperită, ne temem de tot ce se înțelege în spatele feței tale acoperite, ne temem de cei care te-au acoperit, ne temem de tine și de copilul tău care doarme… Hamid se teme acum și el – și tare s-o străduit să nu se mai teamă.

Și eu mă tem, șoptește Basma, nu mai îmi aduc aminte cum e să nu te temi, era frumos la noi în sat, aveam cele mai frumoase veșminte, verzi și mov și albastre, aveam fuste vesele și mergeam să înotăm în râu vara, ne hlizeam că știam că din tufe ne priveau băieții – se făceau apoi că plouă și fluierau încrezuți pe uliță… și la școală ne cărau ei gențile și găseam acasă în ele flori rupte din grădina mamelor lor… vocea lui Kassem se stingea și auzeam lacrimile Basmei curgând pe obrajii de sub niqab.

Uite, Basma, hai să nu ne mai temem. Eu am să ies acum de aici, însă am să te aștept afară împreună cu Hamid cel care fura florile mamei sale, pășește pragul camerei precum ai pășit atunci ca mireasă pragul casei mamei lui Hamid. Pășește să te vedem la chip și la făptură, să ne bucurăm de tine și de bucuria ta.

Am ieșit, și oamenii s-au dat la stânga și la dreapta de-o parte, de parcă erau moroșeni duminica la biserică atunci când trece popa cu cădelnița. Au tăcut precum la Înviere.

După o veșnicie de cinci minute s-a deschis ușa din nou și noi nu am avut curajul să ne uităm. Salamaleikum salamaleikum salamaleikum salamaleikum inshallah und hamdulillah că uite s-o arătat femeia așa cum e ea, în verde, mov și albastru, cu ochii strălucind spre Hamid care se umfla în suspine.

Și s-au luat de braț și s-au dus la primărie să se înscrie.

Iar eu am încălecat pe bicicletă și m-am dus acasă bucuroasă nevoie mare de izbânda mea glorioasă asupra jihadului.

T. Müller (Germania)