LA NOI...
”La Cireșu”, Aprilie, de dimineață. Părea că un sensei stă înmărmurit, singur cu ”33”-ul său la masă. – La noi asta n-ar fi o minune, poate să se întâmple oricând.

O ALTĂ MULȚIME
Duminică, spre amiază, pe străzi aproape nimeni, vezi-auzi fiecare om în întregul său (” Sé-tált a városban … Katival… , meg láttam, tegnap… ” – trec și trec doi bicicliști șterși …). Clădirile se relaxează, în sfârșit, se-arată fiecare așa cum este, pe larg, în întregul ei. Ajung perfect obosit la destinație, mai încărcat decât dacă aș fi trecut printr-o mare mulțime.

BORNE, TRAVERSE
Felicitări. Sub „ Happy New Year!”, stă, totuşi, scris: două mii şaptesprezece. * Flori galben-muştar – din tulpini, frunze moarte – zăpadă la bloc. * Cópii albastre, de xerograf pe sfârşit – iarna la Tisa * Februarie – roşii răchiţi la Tisa – iluminare. * Casă-n livadă – ţurţuri clari la verandă – lemnul cald, sonor. * Nu-i spun haikú-ul – zâmbeşte la altceva – îl surâd – sunt un surâjin. * Expoziţie de pictură abstractă în micul oraş. Nimic mai urât decât publicul prezent morţiş, în haine de biserică – excelează vorbitorii. * “Ce să păţim? ‘Ce dacă plouă? Avem pelerini. Cu picăţele.” * Bătrânii blocului se-ntorc împreună, osteniţi, de la vot. Sunt mulţumiţi, sunt importanţi. Au ‘plinit Numărul. * Duminică. În grădinuţa cabinetului său privat, cardiologul palpită cu trandafirii. * Consult. Medicul constată o îmbunătăţire. Pacientul, un om altfel tăcut şi lent, devine dintr-odată guraliv şi grăbit. * Iunie în oraş – gloria perucilor noastre argintii. * Privesc aerul. Suntem mulţi privind astfel. Adânc de vară. * Dimineaţă de vară. Grădinuţa de la bloc a rămas necosită. Roua scânteiază pe urzici, întârzie tolănită pe brusturi. În umbră, arbustul cu ciucalăi aurii încă nu s-a îndreptat. * Casa cu arbori. Chiar astfel, înalt păzită, o împresoară seara. * În geamul spre livadă, pomii, brazii au treabă numai cu cerul. * Micul târg, vara – noi nu plecăm, stăm aici – spre …ilustrare. * Seară de vară – ziua lungă şi ternă vraişte peste haijin. * Stau în parc, vara – fără prietenul meu – cel puţin o spun. * La “Second hand”, o clientă: ”Bună ziua! Nu mai sunteţi în Învăţământ? Aţi deschis ceva?”.* “Mă calcă nevoia, asta am! Nu mă-ntreba atâtea! Hai, odată!” – strigă un moş la dispecerul de la 112. * Vecinele de scară mă compătimesc. Ar merita să mă îmbrac în zdrenţe. * Duminică, toamna. Bătrâna din fereastră ţine la suprafață toată strada cu ochii ei obosiţi. * Vara pe corzo, un nou bătrân. O zi poartă pălărie à la ”Roland Garros”, o zi şapcă albă. La urmă, mișunăm prin oraș. În locul imaginii noastre sfinte stingându-se, purtăm, vai, bonomia.

GRABĂ
Trec unul pe lângă altul în pas elastic, fără să se privească: ea în jeanși negri, bluză neagră, brunetă, mică, vorbind la celular, el – jeanși negri, bluză neagră, blond, scund, vorbind la celular. Apoi, se vede din spate, ei i se inroșesc progresiv urechile.

MEMORIES
Are vreo doi ani şi ceva. Trece ţinută de mână:
– Tatiii, mai ţii minte când eram mică?…
– Siigur că da…

Marin Slujeru

sursă foto: Peter Lengyel

Unul dintre evenimentele pugilistice aşteptate de toată lumea în acest an s-a desfăşurat sâmbătă noaptea (29 aprilie 2017) la Londra, pe stadionul Wembley şi i-a avut ca protagonişti pe britanicul Anthony Joshua (27 de ani) şi pe ucraineanul Vladimir Kliciko (41 de ani). Meciul a fost urmărit de 90.000 de fani, înregistrându-se un nou record de audienţă la un meci de box, ultimul datând de la întâlnirea dintre Len Harvey şi Jock McAvoy de pe Harringay Arena din anul 1939.

„Ciocanul de Oţel” Vladimir Kliciko, deţinătorul centurilor WBA şi IBO după ce Tyson Fury a fost deposedat de ele pentru consum de cocaină, a acceptat provocarea lui Anthony Joshua, campion mondial la categoria grea IBF din 2016 cu toate titlurile pe masă. Meciul, foarte spectaculos, a avut toate ingredientele pentru a deveni legendar. Au existat încălcări de strategie, celebră fiind runda a 4-a în care Anthony atacă nepregătit epuizându-şi forţele, Kliciko este numărat, după care îşi revine din pumni şi trece-n ofensivă, însă britanicul este salvat de gong. Anduranţa şi rezistenţa la efort au fost clare în rundele 5 – 7, lovituri directe şi croşee de stânga trimise de ucrainean metodic, în runda a 8-a acestea făcându-l pe Anthony Joshua să fie trimis la podea, după care, pentru a doua oară, să fie salvat de gong. Runda a 11-a este de povestit nepoţilor. Dintr-un clinci, de nicăieri sau de peste tot, vine upercutul de dreapta al mai tânărului boxer britanic ce-l destabilizează pe Vladimir urmat de un croşeu de stânga şi „regele” este detronat. Sfârşitul inevitabil vine după o altă serie de croşee şi directe când arbitrul intervine: KO Tehnic, iar britanicul îşi păstrează imaculată cartea de vizită: 19 victorii la profesionişti, toate prin KO.

Şi atunci, de ce „cultură sportivă… în box”? Puţini sunt cei care ştiu că Anthony Joshua pe când era la amatori (devenind ulterior campion olimpic la categoria +91 de kg la Jocurile de Vară de la Londra în 2012) a fost învins la Campionatul European de Box Amator de la Ankara din 2011 de către românul Mihai Nistor, în runda a 3-a printr-un KO Tehnic. Meciul îl găsiţi pe youtube având aproape 150.000 de vizualizări, în timp ce meciul de sâmbătă noaptea a strâns în două zile aproape un milion de vizualizări. Azi, Mihai Nistor (26 de ani) este campion mondial APB, divizia profesionistă a boxului internaţional amator AIBA, şi a reprezentat România la Jocurile Olimpice de Vară de la Rio în 2016.

Într-un sport cum e boxul, „nobila artă”, ca să devii legendă este nevoie de multă muncă, ambiţie, determinare şi pe lângă toate acestea mai este nevoie şi de un staff bine pregătit şi manageri buni. Ţinteşte întotdeauna sus şi caută mereu să te autodepăşeşti făcând totul cu pasiune şi dedicare.

Prof. Marius Voinaghi & antrenor, maestru al sportului, Claudiu Râşco

sursă foto: internet

Sunt fericit. Sunt fericit alături de poporul meu! Suntem răi (de gură!) da’ pașnici! Atacăm doar… Guiness Book (cu excepția situațiilor când atacăm marile puteri cu inimaginabile, mioritice… surprize)!

Avem – europeni viteji fiind – zile multe libere, că, de!… mai trebuie să ne și relaxăm, să ne gândim mai mult la fizicul și psihicul nostru tulburat de prea multa muncă, de-a lungul secolelor! Dacă franțujii-și reduc cu nesimțire săptămâna de lucru, nemții se țin – vrând – nevrând – și ei pe-aproape, alături de tot occidentul discriminat pozitiv de câmpul muncii, e cazul ca și noi să avem cât mai multe zile libere, să bem, să ne relaxăm, să ne trăim clipa și să ne obișnuim cu binemeritatele bonusuri oferite de capitalismul zilelor noastre. Dacă tovarășii comuniști ne băgau munca pe gât (și nu numai!) și-n sfânta zi de duminică, capitaliștii politically omenoși & prietenoși ne bagă frigăruile și berea în multele zile libere pe care ni le dăruiesc… democratic. Dintr-un popor flămând și îmbuibat cu muncă & muncă, am ajuns un popor îngrășat forțat cu produse mirobolante, care mai de care mai colorate, mai “apetisante”, ca să ni se tulbure mințile de bine! Îmi veți spune că noi, românii, mai cârcotași decât capra vecinului (ungur și de data asta!), nu ne convine – vorba omului de la munte – nici… șe, nici șe! Adică muncă multă nu vrem, cu zilele destule (de) libere nu se satură omu’… ce dracu dorește națiunea mai puțin unitară română?!

Eu vă spun: sunt fericit pentru poporul meu! Avem și zile bune, în principal trei sărbători care ne satisfac poftele… culinare! Mâncăm bine mai ales de Crăciun, de Paște și mai ales de… Unu Mai! Mai avem multe, alte multe zile libere votate strategic de Parlamentul nostru minunat dar mai ales de Unu Mai este… veselie beton (așa zicea recent o intelectuală cu mult botox prin ea!).

În aceste zile de Unu Mai Muncitoresc – în care simțim în toate papilele ce este patriotismul – dă în clocot cazanul românesc. Sfârîe în aceste zile grătarele în România, că transpiră ungurii originari pe la graniță zăpăciți de mirosurile apetisante ce depășesc toate simțurile etnice & estetice. Asta-i Țara Românească, mici, bere, frigărui, până și niște fructe de mare merg printre oalele tradiționale, si să zbârnăie… sentimentele maneliste! Să moară dreacu toți dușmanii… poporului nostru!

Păi avem mâncare, avem băutură, zile libere din belșug, ce naiba ne mai interesează pe noi PIB –ul și deficitul bugetar?! Cu ce se mănâncă astea? Avem chermeze periodic, șogori de top, sărbători laico – religioase recunoscute SUS ce ne oferă gura de oxigen pur pentru un trai “creștin”, la ce să (mai) gândim?… Merită să ne batem capul cu teorii, strategii, gargară capitalistă?

Și… cireșica de pe tortul muncitoresc de Unu Mai, ai noștri au făcut un mic de 64 – 100 metri! Da, bă, fraților! Ne băgăm ceva și noi în cartea recordurilor cu toată opoziția… dușmanilor invidioși, cu tot Brexit-ul sau mai știu eu ce gărgăuni au occidentalii ăștia.

Sunt fericit! E Unu Mai adevărat, cu cele mai iubite emisiuni culturale, cele de bucătărit, cu chef-i inteligenți și atenți la detalii asezonate lingvistic, care ne fericesc pe bandă rulantă! Ce ne mai trebuie? Vorba unuia mai hâtru plecat în lume departe: România-i țară mare/ ne batem doar în/cu grătare!

Dragi români, poftă mare!… de la MIC până la… mare!

Ion Mariș
(gurmanderist)

În plin curent de globalizare când tradiţiile riscă să se piardă înghiţite de această tendinţă acaparatoare, un obicei vechi de peste 150 de ani se păstrează în urbea de pe malul Izei.

În fiecare an, în noaptea de 30 aprilie spre ziua de 1 mai, străzile din Sighet răsună în ritmurile unor melodii celebre din repertoriul naţional şi international. Despre această tradiţie ne-a povestit Ştefan Covacinschi.

“Într-adevăr este o tradiţie veche de peste 150 de ani. Este specifică nu doar Maramureşului ci o regăsim şi în întreg Ardealul, dar şi în anumite zone din Moldova. Îmi aduc aminte de perioda când mama mea primea serenade. Domnii ne caută pentru a le da serenade persoanelor dragi. Fac acest lucru de la vârsta de 14 ani. Pe atunci îi aveam alături pe bunul prieten Ernest Rackz, prof. Anton Maruşciac. Anii au trecut şi în prezent fac echipă cu fiul meu Ştefan, prof. Szekely Ioan, Zoltan Cuceric. Începând de la miezul nopţii şi până în zori dăm serenade. La fiecare casă ni se aprinde o lumină în semn de recunoştinţă. Sper să am sănătate şi putere pentru a putea continua această tradiţie. Şi în acest an vom da serenade. În cadrul acestora predomină melodii specifice de dragoste, dar şi melodii care marcheză primăvara”, a spus Ştefan Covacinschi.

„Am rămas profund impresionată de gestul prin care soţul meu, în urmă cu 40 de ani, pe atunci fiindu-mi curtezan, a reuşit să mă cucerească definitiv dându-mi o serenadă. Este o tradiţie foarte frumoasă pe care femeile o aşteptă cu nerăbdare în fiecare an”, a mărturisit Maria Pop.

Liviu Şiman

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Membră NATO din anul 2004, România este un aliat și un scut de nădejde al occidentalilor împotriva Rusiei. Necruțătorul Donald Trump, recent instalatul președinte la cârma “crucișătorului” mondial al democrației, S.U.A., a impus partenerilor NATO un procent de 2% din PIB pentru cheltuieli de înarmare. România, soldat credincios și virtuos al alianței democrat – dominante, și-a început campania de înzestrare a armatei printr-o achiziție de avioane de vânătoare (second hand) F16, prin modernizarea elicopterelor de atac Puma și – de ce nu? – își doreste și câteva baterii (bune, rău!) de rachete PATRIOT. Toate aceste achiziții se focalizează pe dorința noastră de-a impune respect (tovărășesc!) în războiul psihologic pe care-l ducem cu Mama Rusia.

Punctul nostru forte sunt… serviciile noastre ultra – secrete și de spionaj ce lucrează și ele mai mult pe la spate (adică să nu mă-nțelegeți greșit: cu mănuși!). Noi, cei ce ne extragem strategiile din vechi legende și balade, din nemuritoare poeme din care până și viitorii absolvenți de bacalaureat (mult prea mulți!) pot înțelege esența românismului și principiul supraviețuirii naționale “…tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este”, suntem mândri că națiunea noastră a îndrăznit să preia intițativa unui atac subtil, nu doar de imagine, în disputa (tradițională!) Est – Vest. Într-o mișcare fulger, printr-un parteneriat secret TR (Togo – România) a avut loc exercițiul naval cu nume de cod “Miorița 8800”. Nava cargo (second hand), sub camuflaj comercial și pavilion togolez, cu încărcătura nesecretă de 8800 de miorițe (adică oi, OI – OI!) pur românești a scufundat în apele Bosforului nava – spion rusească Liman (dotată cu sofisticate sisteme radio – radar și rachete antiaeriene IGLA sau STRELA). Nava de cercetare și culegere de informații ce aparținea puternicei flote ruse a fost avariată în Sfânta Zi de 27 aprilie a.c. (adică anul ăsta, fraților!) și trimisă la fundul Mării Negre de suflul miorițelor noastre, soldatii ruși fiind salvați (bogdaproste!) de armata prietenă turcă. Propun Parlamentului să voteze ca ziua de 27 aprilie să fie zi liberă.

Este o dovadă de necontestat că România dispune de puternice arme tradițional – strategice și că din prima confruntare directă româno – rusă de după cel de-al Doilea Război Mondial am ieșit învingători. Este o pierdere rușinoasă pentru flota rusă și, din infomațiile complet neverificate pe care le deținem, Federația Rusă a ordonat retragerea întregii flote din Marea Neagră la baze.

Occidentul se poate oricând bizui pe noi, suntem bine pregătiți să ne luptăm cu orice tip de dușman real (pe ăia virtuali i-am răpus de mult!) și-i asigurăm pe toți partenerii noștri că… unde-s cel puțin doi puterea crește, iar dacă-s 8800…. Doamne!… ferește!

N.S. (Nota secretă): Din informațiile pe care le-am obținut din surse acoperite, România va lansa în curând exercițiul militar Kunta Kinte.

Ion Mariș
(rezervist)

sursă foto: Peter Lengyel

Am stat de vorbă cu Reghina Dragoș, unul dintre profesorii cu rezultate remarcabile obținute de-a lungul anilor la concursurile și olimpiadele școlare de chimie, dascăl la Școala generală „George Coșbuc” din Sighet, de la care am aflat ultimele noutăți și vestea deosebită că Maramureșul a cucerit LOCUL I pe țară la Olimpiada Națională de Chimie desfășurată în perioada 19-24 aprilie 2017, la Târgoviște.

Doresc să vă spun că anul acesta, din Sighet, au participat la Olimpiada Națională de Chimie doar doi elevi – Buciută Daniel de la C.N. „Dragoș Vodă” (prof. Mihalache Georgeta) și Roșu Alexandru – de la Șc. gen. „George Coșbuc” (n.r. prof. Reghina Dragoș), cel din urmă obținând Mențiune Specială. Punctajele realizate de întregul lot au plasat Maramureșul pe locul I pe țară. Din lot face parte și elevul Ardelean Claudiu – fostul nostru elev (Șc. gen. „George Coșbuc” Sighet) care acum este în clasa a IX-a la Colegiul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, el obținând Locul II și Premiul Special pentru cea mai bună lucrare teoretică. Menționez că, începând din clasa a VII-a, Ardelean Claudiu a avut rezultate remarcabile la etapele naționale ale Olimpiadei de Chimie: în clasa a VII-a s-a clasat pe locul 5 pe țară, iar în clasa a VIII-a, pe locul 4. A fost selectat pentru tabăra națională de chimie, obținând locul III, respectiv locul II la olimpiada organizată în cadrul taberei în cei doi ani. În august 2016, a participat la faza națională a Olimpiadei „Științe pentru Juniori” (Fizică + Chimie + Biologie), unde a obținut cel mai mare punctaj la proba teoretică la chimie și proba de laborator. În noiembrie 2016 a participat la Concursul „Nenițescu” care s-a desfășurat la Facultatea de Chimie Aplicată din București unde a obținut locul I. De asemenea, a participat la Concursul – „Noi și Chimia” atât în clasa a VII-a cât și în clasa a VIII-a, obținând premiul I pe țară. (prof. Reghina Dragoș)

Lotul care a reprezentat Maramureșul la Olimpiada Națională de Chimie din acest an, este alcătuit din elevii: Roșu Alexandru (Șc. gen. „George Coșbuc”, Sighet, clasa a VIII-a, prof. Reghina Dragoș), Herzal Radu (C.N. „Gheorghe Șincai”, Baia Mare, clasa a VIII-a, profesor Pop Aneta), Turda Raul Tudor (C.N. „Gheorghe Șincai”, Baia Mare, clasa a VIII-a, profesor Predoiu Nicoleta), Ardelean Emeric Claudiu (C.N. „Gheorghe Șincai”, clasa a IX-a, profesor Predoiu Nicoleta), Stan Damian (C.N. „Vasile Lucaciu”, Baia Mare, clasa a X-a, profesori Radu Margareta/ Covaci Magdalena), Buciută Daniel George (C.N. „Dragoș Vodă”, Sighet, clasa a XI-a, profesor Mihalache Georgeta), Temian Maria Carmen (C.N. „Gheorghe Șincai”, profesor Predoiu Nicoleta), Horț Iulia Alexandra (C.N. „Gheorghe Șincai”, clasa a XI-a, profesor Pop Aneta).

Felicitări tinerilor chimiști maramureșeni! Să-și păstreze și pe viitor locul de top obținut în acest an!

Brîndușa Oanță

Călineștenii Țării Maramureșului premiați cu locul I la Festivalul Primăverii din Dragomirești

Ediția din acest an a Festivalului Primăverii din Dragomirești, ce a avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, a reunit șase sate, fiecare prezentând obiceiuri și tradiții specifice Maramureșului.

Participarea grupului Călineștenii Țării Maramureșului la acest eveniment, a fost un bun plilej de a prezenta atât juriului cât și publicului, jocurile și obiceiurile care sunt pe cale de dispariție: cele tradiționale de nuntă, de la băulașuri (petreceri), Jocu la șură, la lăsare etc. Noi am ales Jocul la șură deoarece acesta este unul dintre obiceiurile pe care încercăm să-l ducem mai departe, în fiecare duminică. O frumusețe a acestor jocuri constă în faptul că fiecare poate fi recunoscut după strigăturile din timpul lui; de exemplu Sârba – Hai la sârbă măi băieți, care vreți care puteți, care nu mai rămâneți, un alt joc Ardeleanca – Pe la noi, pe la Șomcuta, Ardeleanca și bătuta, Coasa – M-o trimăs mama la coasă, meserie urâcioasă, etc.

De mai bine de trei ani ceterașul Vasile Rus vine săptămână de săptămână la gospodăria lui Victoru Știrbuțului, în cadrul Școlii rădăcinilor străbune din Călinești, pentru a învăța jocurile, strigăturile, și ne bucurăm că munca noastră nu este în zadar. În prezent, sunt tineri din 5 sate care învață aceste jocuri, iar Festivalul Primăverii din Dragomirești i-a ajutat și pe ei să constate că munca lor neîntreruptă de duminica de la ora 14.00 nu este în zadar.
Asfel noi, Călineștenii Țării Maramureșului, credem că Jocul la șură merită să fie dus mai departe de generațiile care vin.

Mulțumim juriului care a apreciat munca noastră, mulțumim părinților care încurajează copiii, tinerii să vină la activitățile noastre! Mulțumim tuturor care ne sunt alături!

Măriuca Verdeș,
președintele Asociației Călineștenii Țării Maramureșului

sursă foto: Voichița Costin

De numele oraşului meu se leagă multe şoapte dulci, dar şi strigăte ascuţite. Dacă ar sta cineva să asculte apăsările timpului s-ar gârbovi neputincios şi ar râmâne suspendat în vibraţii joase încercând din greu să înţeleagă, poate să justifice sau doar să aline.

Cuvânt frumos alinul ăsta. A fost un nume la modă în anii ’80. Azi unii dintre noi îl ducem fără să ne întrebăm de ce ne numim astfel. Alţii încercăm să îl ignorăm ca şi cum ne defineşte mai bine statura sau poate marca telefonului. Alţii purtăm cu el poveri nedrepte, spunem noi. Personal, am încetat să-l mai evaluez. Am început doar să-l urmez.

Ca mulţi alţii am vrut să scap de Sighet. Am incercat, dar Eu se pare că nu am putut fi Eu în afara lui sau în absenţa lui. Apoi locul meu aici l-am primit aşa, simplu, ca în comunism, cu repartiţie. Divină aş îndrăzni să spun. Şi de atunci mă las purtată de numele meu şi călătoresc în micul Sighet atât de departe şi atât de sus cum alţii nici nu visează. Şi nu sunt locuri pământeşti. Sunt fundături de lună şi piscuri de foc. Uneori lumile mele se întânesc şi atunci am nevoie de toată înţelepciunea apelor şi pamântului să trec când de o parte când de alta a Şanţului. Ca în povestea cu trolul Tempt care nu ştie dacă de partea cealaltă a şanţului, spre sud, iepurii vorbesc aceeaşi limbă, ciupercile au gust de ciuperci şi florile miros a flori, la fel şi eu mă pendulez ritmat, întrebător şi aliniat între colibe de iasomie şi naşteri lungi de alinare în Sighetul încărcat de poveşti.

Acum de exemplu, plec spre un fel de apus. La Auschwitz. Puterea acestui nume a trecut dincolo de cuvinte. Deşi au fost scrise mii şi mii de pagini şi milioane de gânduri se conectează instant la auzului lui. Mă întorc acolo cu prieteni. Doar cu prieteni. Elevi premianţi la concursuri de eseuri care vor să se definească şi altfel, să se cunoască pe ei mai bine, profesori care vor să simtă povestea poveştilor, oameni care îşi doresc această călătorie – experienţă. Pentru că ştim cu toţii că nu vom lua doar prânzul la Zakopanye sau cina la comunitatea evreilor din Cracovia sau vom cocheta cu soarele din Piaţa Mare. Noi toţi mergem acolo pentru că numele nostru nu este întâmplător. Camelia este o Floare, Ioana o Luptatoare, Ana o Sfântă, Andrei un Misionar şi cam aşa continuă lista. Sunt trei zile pline când va trebui să trecem dincolo de noi, să săpăm în şanţurile umede şi reci ale conştiinţei, ale suferinţei, ale umanităţii. Ne vom tulbura şi va trebui să ne stoarcem sufletul şi să ne limpezim ochii uitându-ne în gol la hăul cruzimii. Dar binele se cunoşte numai în prezenţa răului. Vom redescoperi valenţe noi ale vieţii noastre, o altfel de căldură şi ne vom raporta cu alte date la familiile noastre, la prieteni, la vecini, la oameni.

Cu toată apăsarea ne vom întoarce mai lucizi şi mai atenţi la cei ca noi care, da, vorbesc aceeaşi limbă ca de cealaltă parte a Şanţului, unde ciupercile au gust tot de ciuperci şi florile miros tot a flori. Sunt doar de cealaltă parte a Şanţului.

Fundaţia Tarbut Sighet – Educaţie şi cultură iudaică a făcut parţial posibilă această călătorie alături de un grup de profesori din S.U.A. precum şi de câteva organizaţii sighetene, pentru a ne permite nouă să purtăm mesajul numelui nostru, pentru a rosti un Kadish pentru cei care azi nu mai au nici nume.

Iar eu sunt ceea ce sunt azi pentru că mă numesc Alina.

Alina Marincean 

sursă foto: Mediafax

În arealul localităţii Remeţi, pe Vârful Bradului, la înălţimea de 943 m de la nivelul mării, încă mai există o bornă de hotar care delimita frontiera dintre România şi Cehoslovacia, trasată după Unirea din 1918. Prezenţa acestei borne, fapt mai puţin cunoscut, confirmă că frontiera trecea prin acest loc şi că localitatea Remeţi făcea parte din Cehoslovacia.

Borna de hotar este un element istoric care, conservându-se de-a lungul timpului, a rămas un martor tăcut al acelor vremuri esenţiale pentru constituirea Statului Român Unitar.

Linia de frontieră a fost stabilită pe culmea înălţimilor la faţa locului de către experţi militari ai ambelor state vecine, prevalând interesele locale, istorice şi administrative. Deşi iniţial România a cerut ca frontiera să treacă dincolo de Tisa, unde existau importante comunităţi româneşti, în cele din urmă, datorită contextului politic intern, Maramureşul, în urma unei ‘’lovituri mortale’’, cum scria Alexandru Filipaşcu în lucrarea ‘’Istoria Maramureşului’’, a fost redus la o treime şi a devenit un judeţ deficitar.

Zona în care se află amplasată borna de frontieră este puternic încărcată de legende potrivit cărora din acest punct ar fi existat căi de comunicaţii pe sub râul Tisa. Acest aspect va fi abordat de către noi în cadrul unui viitor amplu material.

Liviu Şiman

Foto: Timur Chiş