Despre Rotary se știe deja foarte bine în Sighet. E suficient să întrebi câteva persoane pe stradă și vei afla, poate, nu despre ce înseamnă Rotary, ci ce anume au făcut de-a lungul timpului și cine sunt oamenii rotarieni. Oamenii din Rotary sunt oameni simpli, dar cu un sistem puternic de valori și cu dorința de a face un bine. Sunt oameni care observă ce se întâmplă în comunitate și apoi, discută despre cum ar putea să remedieze, să schimbe, să ofere un alt traseu de dezvoltare sau o direcție mai bună comunității din care fac parte. Despre rotarieni se știe atât cât se scrie și cât se aude din cercuri restrânse fiindcă nu sunt oameni care vor recunoaștere, ci oameni care tac și fac.

Totuși, faptele lor nu ramân neobservate. De curând, și-au propus să ajute 10 familii nevoiașe, în prag de sărbătoare. Împreună cu colegii mai „mici” din Rotaract, au făcut lista de cumpărături și lista familiilor pe care le au în vizor de mult timp. Ieri și astăzi, 14 și 15 aprilie, au fost distribuite pachetele consistente cu mezeluri, ceapă verde, roșii, mere, cartofi, ulei, sucuri pentru copii și nelipsitul iepuraș din ciocolată, cozonacii și pasca de Paște.

Sunt 30 de copii care anul acesta au avut un iepuraș așa cum aud de la ceilalți copii la care urechiatul vine an de an, și 10 familii care abia se mai puteau descurca cu banii. Familii a căror casă a ars, familii cu 10 adulți și doi copii, cu 6 copii care stau într-o garsonieră și alții care și-au pierdut casa și acum stau în clădiri dezafectate.

Paștele nu este despre Rotary sau Rotaract. Este despre oameni simpli care, din ceea ce au, își amintesc de fiecare dată să dea și aproapelui.

Sărbători liniștite tuturor!

Diana Mariana Apopi

Dragi cititori ai site-ului „Salut, Sighet!”, vă dorim ca Sfintele Sărbători de Paște să vă aducă multă liniște, lumină spirituală și bucurii pe măsura… așteptărilor!

Echipa „Salut, Sighet!”

Pictură – Ștefan Hegedüs

Partea cea mai veche a clădirii Prefecturii Maramureşului este cea de nord-vest, construită în perioada 1690-1691. Pe parcursul timpului, clădirea a fost extinsă în mai multe etape, în 1834 ea fiind închisă în dreptunghi cu o curte interioară.

La mijlocul secolului al XIX-lea, faţadele sunt modificate, iniţial în stil romantic, iar în 1891, în stil eclectic clasicizant. Clădirea are o spectaculoasă sală festivă cu tavanul bogat decorat, cu stucatură aurită şi pictată, pereţii tapetaţi cu imitaţie de piele albă cu frunze argintii.

Tablourile care înpodobeau interioarele erau de o inestimabilă valoare: “Regele Franz Josef”, pictat de Abrányi Lajos, “Regina Elisabeta în rochie albă” de Keszthelyi Sámuel, tablouri reprezentând comiţii de Maramureş, Ion Man de Şieu, Lónyay Iános, baronul Roszner Ervin, sau vicecomitele Mihálka László, toate în mărime naturală.

Balconul era destinat exclusiv doamnelor, fiind utilizat cu ocazia festivităţilor locale. În cele cinci încăperi aflate în colţul sud-vestic al parterului, funcţiona arhiva comitatului. Subsolul adăpostea închisoarea comitatului, iar curtea era locul unde au avut loc cele mai multe execuţii prin spânzurare. Aripa de vest a fost, pentru mult timp, sediul Pompierilor Voluntari.

În 1896, în faţa clădirii, demnitarii vremii au plantat castani.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Sâmbătă, 22.04.2017, la Școala de Muzică ,,George Enescu” din Sighet (ora 19:00), și duminică, 23.04.2017, la Căminul Cultural din Rona de Sus (ora 18:00) se va juca piesa de teatru a talentatului autor ucrainean (dramaturg, scriitor și poet) Mihai Traista, fiu al comunei Rona de Sus – IBOVNICE CU OCHI DE MARAMUREȘ, în colaborare cu Primăria Slatina – Olt. Intrarea este liberă. Sunt invitați toți iubitorii de teatru, în limita locurilor disponibile din sală.

Comedia în trei acte, cu doar şase personaje, a dramaturgului maramureşean de origine ucraineană Mihai Hafia Traista, se caracterizează printr-o ţesătură fină şi neaşteptată a intrigilor din cauza relaţiilor extraconjugale „moderne“ din unele familii.

Până acum, piesa a fost pusă în scenă de şase trupe de teatru, a fost jucată în multe teatre importante din ţară (Bucureşti, Cluj, Tg. Mureş, Slatina, Drăgăşani etc.), dar şi de peste hotare (Teatrul Oscar din Milano), iar acum, în interpretarea actorilor de la Teatrul Proart Slatina, „Ibovnicele cu ochi de Maramureş” se întorc acasă.

O mămică încearcă să facă jaloane cu căruciorul printre „rechinii” care adună „mătuşi” cu plase colorate… Imagine pe care o văd zilnic strecurându-mă prin peisaj ca să pot să merg spre casă.

Odată cu apropierea sărbătorilor se… „îngroașă gluma”. Pare deja un clișeu să îndemni oamenii să își deschidă sufletul înspre bucuriile durabile, eterne! A devenit o tradiție să alerge după lucruri care le oferă satisfacții imediate, să se epuizeze în loc să înțeleagă că nu acesta este sacrificiul pe care Domnul ni-l cere!

Revenind la prietenii autostopiști… e efectiv greu pentru mine să înțeleg cum renunță la ceea ce pot să ”culeagă”din propria ogradă încât se angrenează în acest circuit al consumerismului fără margine! În fine, fără a mă petinde demnă de acte moralizatoare, le-aş sugera „clienților” să se plimbe 500 de m până la stația de autobus şi să se bucure de căldura… plimbării! Iar autorităților… nu pot să le spun ceva ce intră implicit în fișa postului lor, le îndemn doar să ia aminte, nu doar de sărbători!

Camelia Pesek

În urma proceselor evreiești și romane la care a fost supus, Isus Hristos a fost condamnat la moarte prin crucificare. Oare ce înseamnă această sentință pentru umanitate? Ce înseamnă astăzi pentru noi?

Cele mai vaste și detailate descrieri privind viața, moartea și învierea lui Isus se găsesc în Noul Testament, în Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. De asemenea Isus (respectiv momentul crucificării Lui) este menționat de către istorici precum: Tacitus, Plinius cel Tânăr, Suetonius, Thallus, Phlegon, Lucian din Samosata, Flavius Josephus etc.

Într-o zi de joi, după ce Isus și discipolii săi au luat ultima cină împreună, aceștia au mers la Muntele Măslinilor (care se află în nord-estul orașului Ierusalim), iar apoi, ajungând la Grădina Ghetsimanii, știind că sfârșitul I se apropie, Isus avea parte de niște dureri psihice de neimaginat, transpirația lui devenind roșie ca sângele, un fenomen rar întâlnit, cunoscut sub numele de hematidroză, care, de obicei, apare numai în condiții de stres emoțional extrem, descris cu acuratețe în Evanghelia după Luca: „a început să Se roage și mai fierbinte și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca, 22: 44). Isus le spune ucenicilor: ”Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte, rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine” (Matei, 26:38).

Joi, imediat după miezul nopții, Isus a fost arestat în Grădina Ghetsimanii și a fost dus întâi la Anna și apoi la Caiafa, cei mai mari lideri ai bisericii iudaice de la acea vreme, în urma căruia a fost acuzat de blasfemie, o infracțiune pedepsită cu moartea.

Gardienii L-au lovit cu pumnii, L-au scuipat, L-au îmbrâncit și apoi a urmat procesul roman, întrucât permisunea pentru execuție trebuia să vină de la guvernul roman (Ierusalimul fiind sub stăpânire romană), așadar Isus a fost dus dimineața devreme la sediul fortăreței romane condus de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii. Totuși, Isus nu a fost prezentat în fața lui Pilat în calitate de blasfemator ci mai degrabă a unui om care se autoproclamă împărat și care ar submina autoritatea romană.

Pilat nu i-a adus nicio învinuire lui Isus și l-a trimis la Irod Antipas, tetrarhul Iudeii care de asemenea nu i-a adus nicio condamnare lui Iisus și astfel a fost trimis din nou în fața lui Pilat. Încă o dată Pilat nu a putut găsi niciun motiv legal pentru care Isus să fie condamnat, însă mulțimea striga să fie crucificat, astfel încât până la urmă Pilat cedează presiunii politico-sociale și proclamă sentința de răstignire.

Biciuirea era o practică preliminară oricărei execuții romane (exceptând femeile, senatorii sau soldații care nu dezertau), iar instrumentul utilizat era un bici scurt (flagellum) cu numeroși ghimpi, sau spini de diferite dimeniuni, în care erau înfipte bucăți mici și rotunde din fier sau bucăți mici și ascuție din oase. În timpul biciuirii, condamnatul era dezbrăcat de haine și mâinile îi erau legate de un stâlp, iar loviturile erau aplicate de către doi soldați sau de către unul singur (care tot timpul își schimba poziția de unde lovea). Severitatea loviturilor erau făcute să vlăguiască victima și s-o aducă într-o stare de leșin sau într-o stare cauzatoare de moarte, iar dacă supraviețuiau biciuirii, condamnații erau adeseori batjocoriți. Prin biciuire, pielea devenea plină de tăieturi și răni adânci, care continuau până în adâncimea țesuturilor, uneori până la os. Așa arăta supliciul la care era suspus un condamnat pe vremea lui Pilat.

În ceea ce privește supliciile la care Isus a fost supus, au fost dintre cele mai severe, soldații romani l-au batjocorit punându-I o mantie pe umeri, o coroană cu spini pe cap și un toiag de lemn ca și sceptru în mâna dreaptă, iar apoi L-au scuipat și l-au lovit, iar când au luat haina de pe El, I s-au redeschis toate acele răni. „L-au dezbrăcat de hainele Lui și L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap și I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi înghenuncheau înaintea Lui, își băteau joc de El și ziceau: “Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” (Matei, 27:29).

Abuzurile fizice și psihice la care a fost supus de către romani și iudei, asociate cu absența hranei, a apei, a somnului și epuizarea generală au făcut ca starea fizică a lui Iisus să fie una critică. Suferințele pe care Isus le-a îndurat prin biciuire au dezvelit nenumărate răni și pierderi însemnate de sânge, care L-au adus până în stadiul șocului hipovolemic, dovedit prin faptul că Isus, deja nu mai putea să ducă crucea (patibulum) până la Golgota.

Crucificarea a fost concepută să producă o moarte lentă cu suferință maximă, fiind considerată una dintre cele mai dezonorante și barbare metode de execuție, de obicei fiind aplicată sclavilor, străinilor, răzvrătiților și celor mai periculoși criminali. Ajuns în locul crucificării, lui Isus i s-au străpuns încheieturile (de la mâini și picioare) în cuie. Moartea pe cruce s-a datorat șocului hipovolemic asociat cu sindromul de epuizare și al asfixierii, o moarte cumplită și violentă.

Pe cruce, Isus zicea:”Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca, 23:34), iar înainte de a muri, a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca, 23:46).

După moartea Sa, trupul Lui Isus a fost luat de pe cruce și pus într-un mormânt nou săpat în piatră. A treia zi a înviat. Cu toate că Iisus le-a spus ucenicilor Lui în nenumărate ocazii despre momentul învierii Sale, acestora nu le-a venit să creadă nici măcar când L-au văzut, de aceea Isus li se adresează: “Pentru ce sunteți tulburați? și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt […]” (Luca, 24:39).

Fără îndoială că viața și învățăturile lui Isus Hristos au avut cea mai puternică influență asupra lumii, nu doar prin religia care s-a conturat și anume creștinismul ci și prin promovarea unei nou fel de a fi, al omului care își iubește aproapele, care arată compasiune, iertare, dăruire, adică tot ceea ce are mai bun în inima lui.

Întreaga viață a Lui Isus este o jertfă adusă umanității, o dragoste infinită și absolută pe care nu o putem înțelege decât dacă privim adânc înlăuntrul nostru, dincolo de tulburările și grijile cotidiene. Dacă am putea înțelege sacrificul Lui, dacă am putea să ne imaginăm cât de multe chinuri a îmbrățișat Fiul Lui Dumnezeu pentru a ne arăta adevărata lecție a iubirii! “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan, 3:16)

Esența acestei sfinte sărbători este sacrificiul, iar esența sacrificiului este dragostea. Hristos a Înviat!

Antonia Luiza Dubovici

Desen: Antonia Luiza Dubovici

Din punct de vedere religios, Sfintele Sărbători de Paște înseamnă căință, tristețe și bucurie, fiind vorba de moarte și renaștere în același timp. Totuși, Sighetul în prag de sărbătoare e un amestec ciudat de oameni, mașini, fenomene și ploaie.

Despre oameni, fenomene si mașini.

Oameni pestriți, unii cu accent italian, alții cu accent franțuzesc, puțini cu cel german, dar, marea majoritate cu ”ș-apoi”, ”ioi”, ”no bine, mă!”. Străzile sunt doldora de astfel de oameni. Oameni plecați în țări străine și care acum, de Paște se reîntorc acasă. Oameni care merg la cumpărături și cheltuie tot ce au, pentru că așa-i românul, fudul, nevoie mare! E suficient să mergi într-unul din marile magazine din oraș, la cumpărături. Vei vedea un fenomen: cozi imense și cărucioare fie aproape goale, fie doldora de bunătăți. Îi recunoști din prima pe cei care întreabă pocit un vânzător unde se află un oarecare produs. Sunt fiii rătăcitori, întorși. Cumpără să aibă. Să pună pe masă, să etaleze ce au. Și sunt cei ”de-ai casei”, care ies în oraș la cumpărături, la fel ca altădată. Cumpără un bax de apă și niște prosoape de bucătarie. Și atât. În rest, în coș suflă vântul. Dar cozile sunt aceleași pentru toată lumea. Ce fac maramureșenii la cozi? Stau și privesc. Cei cu bani puțini, privesc în gol, se mai uită spre coșurile celorlalți pline de sucuri pe care le cunosc doar din reclamele tv. Mai dau din degete pe mânerul căruciorului, indispuși de așteptarea prea mare. Mai sunt și ”ceilalți”. Care nu vin singuri la shopping. Ci împreună cu alții. Care râd cu gura până la urechi sau vorbesc la telefon și împing din neatenția voită omul din fața lor cu căruciorul. Vorbesc la telefon chiar și când trebuie să plătească și nu știu bine ce bancnote să scoată din portmoneuul deschis larg, să vadă lumea verzișorii.

Un lucru bun e că intră banii în oraș. Euro. Pe care mulți ar fi vrut să-i aibă, dar costau prea mult. Fenomenul e că intrând atâția bani, scade valuta, iar noi, restul, care voiam demult să facem schimbul, în două-trei zile, vom câștiga ceva bănuți, pentru unii nesemnificativ, pentru alții suficient cât să se bucure pe moment.

Despre mașini ce să mai zicem? Traficul e îngreunat rău de tot pretutindeni în oraș, nu doar în parcările magazinelor mari. Mașini cum demult n-am mai văzut. Și-ți vine să te intrebi: cum poate cineva să spună că suntem o nație săracă, atâta vreme cât avem așa mașini? Decapotabile, cu motoare țepene, strălucitoare până și sub stropii de ploaie. Mașini cu numere străine care se parchează greoi din cauza mărimii și din care mai iese câte un domn cu papucii murdari de tină, între două vârste și cu burta până la genunchi, sau un altul tinerel cu pantalonii sfârtecați, mirosind a parfum dintr-un capăt al orașului în altul, cu părul gelat și nasul pe sus. Pentru mulți Paștele înseamnă fanfaronade, pentru alții evlavie. Pentru unii spectacol, pentru alții: ”Doamne, dă să plece străinii inapoi!”

Apropo, mai sunt și cei care își amintesc de aproapele lor. Dar despre ei, vă povestesc altădată.

Să avem Sărbători Luminate!

Diana Mariana Apopi

În Sighetul de altădată,
o bombă neexplodată?

Înhămat la un landou,
Iepurașul ca un bou
Trage pare-se un ou.
Oul însă e cu pene ori petale de bujor
Și seamănă mai degrabă cu-n obuz rătăcitor!

Morala:
Pe mormântul înflorat
Grenada n-a explodat
Nu că este a-nimănui,
Ci că îi lipsește-un CUI !
(Cuiul de pe pietonală este altă socoteală!)

Florentin NĂSUI

În cadrul evenimentului ”Paşte în Maramureş”, marți, 18 aprilie 2017, va avea loc, de la ora 14.30, la Muzeul Satului Maramureșean din Sighet, un dublu eveniment cultural. Este vorba despre vernisajul expoziţiei de fotografie semnată de artistul fotograf italian Virgilio Bardossi – ”Reîntoarcerea”, şi lansarea albumlui său de fotografie – document – „Aceleaşi locuri, aceleaşi persoane”, Maramureş, 1995-2001.

Se spune că omul cât trăieşte, învaţă.

Profesoara mea de istorie ne spunea întotdeauna atunci când terminam ora, că seara, înainte de culcare, să încercăm să ne amintim câteva cuvinte, lucruri noi, pe care le-am învăţat în acea zi şi să le adăugăm în bagajul nostru de cunoştinţe, “cumva” asta însemnând faptul că nu am trecut doar ca nişte călători prin acea zi.

Zis şi făcut!…

Într-o seară, am încercat să-mi amintesc şi să reţin “cumva”, un joc de cuvinte spus de doamna dirigintă la oră. Încă nu puteam să leg bine, amintindu-mi ca printr-un vis, frânturi din el… JOC, ÎNŢELEPCIUNE, IUBIRE. Ştiam că acel joc de cuvinte avea ceva mai special, ceva ce m-a pus “puţin” pe gânduri. Nu că aş fi pasionată de Lucian Blaga, dar următoarele propoziţii mi-au trezit curiozitatea  de a le înţelege mesajul.
Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea!

Omul toată viaţa sa este acelaşi, are aceleaşi trăiri esențiale. Ceea ce se schimbă este accentul pus pe fiecare etapă din viață.

Copilul lipsit de experienţa vieţii râde şi începe să descopere înţelepciunea şi iubirea prin joc. Dacă ar şti cât de lung şi enigmatic este „el”, jocul!

Tânărul este entuziast, cântă, îşi descoperă înţelepciunea şi se joacă, iubind. Dar el nu ştie jocul care îi va arăta adevărata „faţă”.

Bătrânul, trecut prin ceea ce înseamnă viaţa, tace, ştie ce înseamnă joc şi iubire pentru că a devenit înţelept, îşi dă seama că, deși trecut prin toate “celelalte”, viaţa este un mister continuu, iar dacă l-ar elucida și-ar pierde farmecul. Aşa că… în această viaţa joci mai multe roluri – de copil, tânăr, bătrân – roluri în care TREBUIE să râzi, să cânţi, să taci, roluri după care trebuie să ÎNVEȚI să te joci, să iubeşti, să fii înţelept.

Atât pot să spun, cele “Trei feţe” ne sunt repartizate încă din prima clipă de viaţă, de noi depinde dacă le vom interpreta aşa cum trebuie sau doar vom trece prin ele precum nişte… “călători”.

Dacă nu TU, atunci cine?
Dacă nu ACUM, atunci când?

Lenuța Peter
(clasa a XI – a, Liceul Tehnologic Forestier)