Baraj de PET-uri la marginea municipiului Sighetu – Marmației pe râul Ronișoara

Foto, video: Sorin Hotea (Prietenii Naturii Sighetu Marmației)

Prima casă de tip vilă de pe strada Lónyay a fost construită de către Kutka Kálmán, vicecomite al comitatului Maramureș și consilier regal.

Construcția a fost terminată în anul 1892, fiind realizată după planurile arhitectului Kreiszel Géza care s-a inspirat din cele ale vilei Groedel. Pentru înfrumusețarea exteriorului s-au folosit plante rare la acea vreme, multe înmulțindu-se și răspândindu-se în oraș.

Kutka Kálmán a fost unul dintre cei mai culți sigheteni, el fiind și autorul volumului „Colecția de legi a comitatului Maramureș”, publicată în 1889, la Sighet.

De remarcat că, spre deosebire de casele din acea perioadă care aveau doar fațada decorată, casa Kutka avea toți pereții exteriori bogat ornamentați.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: azi se mai pot vedea doar ruinele casei pe strada Iuliu Maniu

Coana Chirița (scuzați, Olguța) în voiaj la „Niu Iorc”

Doamne, cu ce am păcătuit în fața ta, de ne binecuvântezi, la fiecare 4 ani cu niște guvernanți ce n-au pereche pe Pământ? Noi, Doamne, de data aceasta, nu i-am votat pentru ulei, zahăr sau pui congelați. Nu! I-am votat pentru că i-am văzut că sunt tineri, că sunt frumoși, că sunt deștepți și că ne vor reprezenta cu cinste peste mări și peste țări. Din păcate, Doamne, am fost trași pe sfoară și de data asta. Tu, Doamne, de acolo de sus, toate le vezi și le știi. Ai văzut-o și tu, Doamne, pe Coana Olguța ce discursuri „magistrale” a ținut pe unde a umblat. Că și tu, Doamne, puteai să-i luminezi mintea și să-i sugerezi să-și țină discursurile numai în RUSĂ pentru că avea de la cine să învețe, doar bunicul său ideologic ar fi făcut-o cu toată dragostea. Așa, Doamne, ai văzut și tu ce a ieșit. Eu, la engleză, nu mă pronunț, pentru că în anii tinereții mele era considerată o „limbă imperialistă”. Așa că prima limbă a fost rusa, limba aceluia pentru care scandam de 7 noiembrie: „Stalin și poporul rus/ Fericire ne-a adus” . Cei de vârsta mea, își mai amintesc de un MARE POET, care, ia ascultați cu ce se lăuda: „Eu sunt Beniuc, Beniuc, Beniuc/ Cunosc 3 limbi și limba rusă”. Ba ne stimula și pe noi, cititorii, oferindu-ne niște „mere ROȘII” din pomul de LA MARGINEA DRUMULUI. Am închis paranteza cu limba rusă. Văzând Coana Olguța că nu i-a ieșit cu limba lui Shakespeare, la al doilea discurs, s-a decis să vorbească în limba lui Baudelaire. Eu, când am auzit-o vorbind franțuzește, am rămas „bouche-bee”. Olguța, dragă, ce frumoasă franceză ai învățat! Toată lumea și-a dat seama că ești TAMBOUR D’ INSTRUCTION. Ce „nuanță suavă” i-ai dat acestei limbi! Avea o muzicalitate, o gingășie, încât părea că e cântată și nu vorbită! Ce frumos a sunat din gura ta sintagma LA MARCHE DE TRAMVAI! Nu conține decât 4 cuvinte, iar tu ai comis 3 greșeli (corect era LE MARCHE DU TRAVAIL, adică pe românește PIAȚA MUNCII). Ce tramvai ți-o fi trecut ție prin cap, nu știu, dar parcă văd și aud chicotelile celor din sală. Așa că, coano Olguțo, (cacofonia am lăsat-o intenționat), te-ai dus la NIU IORC, așa POUR LES FLEURS DE COUCOU, iar când ți-ai dat seama că ai greșit TU AS LAVE LE BARIL (AI SPĂLAT PUTINA) , nu înainte D’AVOIR BU UNE CIGARE.

Te îmbrățișează cu toată dragostea, profesorul tău de franceză, MUSIU ȘARL

Autor, Vasile Pop

sursă foto: adevărul.ro

Dacă pînă mai ieri stăteam cu căldura pornită şi înfofolită prin casă, azi stau în balcon şi fac plajă la aproape 30 de grade. E o anomalie pe care n-o înţeleg. Îţi dai seama cam ce se petrece cu organismul de la minus noaptea sau cu o zi în urmă, pînă la peste 30 de grade în decurs de cîteva ore. Alina resimte cel mai acut aceste fluctuaţii: e permanent răcită. O mai ajută şi mediul de la şcoală, încărcat cu viruşi de la toţi copiii şi de la aerul condiţionat, reglat cînd pe rece, cînd pe cald. Cred că şi experienţa aceasta o face să mediteze mai profund dacă merită schimbată America cu Europa. Eu una zic că nu.

De o vreme am simţit că nu mai am ce scrie. Că ce a fost de văzut, am văzut. Totuşi, am mai avut o experienţă “nouă” şi, ca să nu o uit, am să o imortalizez în scris. Tot le amintesc alor mei că vreau să vizitez Southforcul unde s-a filmat Dallas-ul, ca să îmi fac o idee despre ce am văzut şi mi-a încîntat la momentul acela, tinereţea. Ce a înţeles Dani, încît s-a sfătuit cu un prieten de al lui şi au luat bilete la fotbal american cu 2 echipe puternice. Una dintre ele era reprezentanta Universităţii North Texas, favorita băieţilor. Drumul pînă acolo ne-a luat vreo 4 ore, dus-întors. Stadionul era amplasat în incinta campusului universitar pe sute de hectare, ce cuprindea întreaga locaţie universitară. Era ca un oraş cu Poliţie proprie, spital. Magazine, absolut tot pentru studenţi. Maşina a trebuit să o lăsăm în parcare, noi trebuind să o luăm la picior, preţ de cîţiva kilometri. Din toate părţile, de pe toate colinele din jur, puhoi de oameni se îndreptau spre stadion, îmbrăcaţi în culorile echipei gazdă, adică verde – negru. Ca la noi la 23 august. Peste tot chioşcuri cu grătare şi cîrnaţi, bere, rulote cu suporteri veniţi din toate colţurile Texasului, muzică dată la refuz.

După ce ne-au puricat şi scanat, ne-au dat drumul în „arena leilor”. Imaginează-ţi o arenă ca Arca lui Noe, construită încît aveai impresia că ajungi din colţurile cele mai înalte, în cer. Bătea şi un vînt şi trebuia bine să te ancorezi să nu te ia cu totul. Arena era ca un cîmp de luptă. O fanfară uriaşă, compusă mai ales din saxofoane, învîrtite de după cap, tobe ce îţi spărgeau timpanele şi o armată de majorete cu pămătufuri în mînă, ţineau spectatorii cu sufletul la gură şi stomacul în gît pînă la începrea meciului.

Era ca un fel de ritual de intimidare a adversarului, de năucire, ca să se vadă cine-i şeful! Pentru cei iniţiaţi era ceva normal. Pentru mine era ca şi cum aş fi picat direct în bătălia de la Neajlov a românilor cu turcii. Stadionul plin! Majoritatea coloraţi în verde-negru, puţini în portocaliu (cei din echipa adversă). Nu era american să-l vezi că-i stă gura. Toţi ronţăiau şi beau din nişte borcane mari, Coka Cola cu gheaţă. Era o fojgăială continuă. Cum li se gătau cutiile şi ronţăielile, cum fugeau după altele. Cred că aieştea din cauză că văd prea multe meciuri în viaţa lor, ajung să fie obezi.

La un semnal s-a retras fanfara şi exact cum se dau drumul la tauri la coridă, aşa s-au slobozit şi jucătorii din nişte grote de sub tribune, la mijlocul terenului. Arătau exact ca nişte lăcuste verzi-negre şi portocalii, faţă în faţă, cu nişte grilaje pe chipuri, proţăpiţi ameninţători, nemişcaţi, pîndind fiecare reacţie a celuilalt. Jur ca n-am vazut mai încîlcit joc decît acest fotbal american. Nu am înţeles nimic, nu am văzut minge, n-a dat unul cu piciorul, n-am văzut poartă, numai ce ne trezeam cu salve de tun care marcau fiecare gol şi fanfara urla ca bezmetica, încurajîndu-i în momentele decisive.

Aveau un tun cum numai în filme am văzut: adevărat, încărcat cu praf de puşcă, ce-ţi spărgea timpanele. Se ridica partea de răsărit a stadionului ce urla „North!” iar cea opusă striga „Texas!” I-au marcat echipei portocalii 21 de goluri. N-am văzut mingea, decît un muşuroi verde – negru – portocaliu, care se spărgea, se împiedicau unii pe alţii, cădeau ca nişte bosaci, dar se ridicau fuguţa.

Eu, care cu gîndul zburdez şi unde n-ar si hia, am făcut aşa o legătură între fotbalul lor american şi realitatea imediată. Echipa verde – neagră ce a dominat, am comparat-o cu America iar pe cea portocalie, ce a fost bătută, CU RESTUL LUMII. Prima: cu toate mecanismele din dotare (fanfara ce îţi lua auzul, alămurile zăngănitoare, tunurile, cei îmbrăcaţi ca ei, ce urcau la unison aceleaşi slogane) şi a doua echipă portocalie (musafira), adusă ca ei să îşi poată arăta supremaţia. Adică Big Brother, faţă în faţă cu Mic Prostăr. Niciodată nu şi-ar fi putut arăta supremaţia dacă nu era cealaltă echipă sortită eşecului de la început.

Aşa e şi societatea americană. E frumoasă, atrage pe mulţi ca zepelinul, musca, ai vrea să te răzgîndeşti dar lipiciul nu te mai lasă. Fericit de musca „cu nas” ce nu se lasă ademenită de zepelin. Mai are o şansă. Dani de multe ori zice că dacă ar fi să o mai ia de la început, nu crede că ar mai alege America. Alina a avut şansa să dea tîrcoale zepelinului, dar să nu se aşeze încă pe el. Eu sper să zumzăie înapoi în Italia. Poate ar fi regretat toată viaţa că n-a încercat, dar trăind printre americani, lucrînd alături de ei, a înţeles că e foarte mare preţul de a locui aici…
(Dallas, 9 ianuarie 2014)

Ileana Pisuc

Vrei să te implici activ în viața comunităţii sighetene? Îți place să îi ajuți pe cei din jurul tău? Îți surâde ideea de a face parte dintr-o echipă de adolescenți deschiși și sufletiști? Dacă răspunsul e DA la oricare dintre întrebările de mai sus, hai la noi!

Asociația SZMISZ se adresează tuturor tinerilor care doresc să facă voluntariat într-un mediu acreditat și bine organizat. Activitaţile pe care le desfășurăm sunt diverse, de la strângeri de fonduri și până la campanii de informare în școli și licee. Totuși, cea mai mare parte a timpului o dedicăm copiilor defavorizați, ajutându-i să țină pasul cu școala, oferindu-le timp, răbdare și înțelegere. În același timp, ne oferim nouă, voluntarilor, ocazia să redescoperim bucuria de a oferi puțin din puținul nostru.

Mai mult, ca membri ai asociației, voluntarilor noștri li se deschide ușa către nenumărate proiecte interculturale. În cadrul acestora, ei intră în contact cu oameni de diverse naționalități, leagă prietenii, încrederea lor în sine crescând considerabil, iar timiditatea fiind înfrântă.

Voluntariatul are nenumărate beneficii în viaţa unui adolescent, ajutându-l să renunţe la prejudecăţi, să dea frâu liber imaginaţiei, să fie încrezător în propriile forţe, mai sociabil şi mai deschis la idei noi.

Din păcate, prea puţini sunt cei care ştiu de această oportunitate pe care o au chiar în oraşul lor. De aceea, timp de două săptămani, desfăşurăm o campanie de recrutare, încurajând ținerii sigheteni să se alăture în demersul nostru de a sprijini și îmbunătăţi viața celor defavorizaţi. Dacă te-am convins, tot ce trebuie să faci este să trimiți un email la adresa [email protected], iar unul dintre membri echipei te va contacta în scurt timp. Te așteptăm!

Alexandra Nistor,
coordonator comunicare

Recitalul internațional care va avea loc vineri, 24 martie, de la ora 19.00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighetu – Marmației, va aduce pe scenă doi tineri pianiști europeni, talentați și multipremiați. Pentru a vă stârni interesul pentru acest spectacol de excepție care, în mod sigur, va epuiza biletele puse în vânzare, vă prezentăm biografiile celor doi artiști: Aurelia Vișovan (Sighet, România) și Can Ҫakmur (Turcia).

Aurelia Vișovan s-a născut la Sighetu – Marmației și a început studiul pianului la vârsta de 5 ani sub îndrumarea profesoarei Monica Chifor. Și-a continuat studiile la Cluj la clasele profesoarelor Gerda Türk și Adriana Bera, iar în 2017 a absolvit cu nota maximă Universitatea de Muzică din Viena, unde a studiat pian cu profesorul Martin Hughes și clavecin cu profesorul Gordon Murray. Câștigătoare a peste 20 de premii I naționale și internaționale, Aurelia Vișovan a cântat alături de numeroase orchestre din țară și străinătate sub bagheta unor dirijori precum: Mihail Agafița, Horia Andreescu, Cristian Brâncuși, Gheorghe Victor Dumănescu, Wolfgang Hentrich sau Cristian Mandeal. În 2013 pianista și – a făcut debutul în Sala Mare a Filarmonicii din Berlin, interpretând concertul nr. 2 de P.I. Ceaikovski alături de Das Sinfonie Orchester din Berlin, condusă de Stanley Dodds. Activitatea concertistică a pianistei se întinde din România până în țări precum: Germania, Austria, Italia, Franța, Spania, Portugalia sau Japonia. Printre cele mai recente premii se numără Premiul I la Concursul “Santa Cecilia” din Porto, Premiul I la Concursul “Ciudad de Huesca” din Spania, Premiul III și Premiul Special “Muzică Contemporană” la Concursul “Jean Francaix” de la Paris și Premiul II la Concursul Internațional de Clavecin „Paola Bernardi” de la Bologna.

Aurelia Vișovan este foarte activă în domeniul muzicii de cameră, înregistrând recent, împreună cu Vera Karner și Dominik Wagner un CD pentru firma Berlin Classics, iar în calitate de clavecinistă colaborează regulat cu ansamblul baroc „Orchester 1756” la Viena.

CD-ul de debut al Aureliei Vișovan va fi lansat în 2017 și va conține patru lucrări interpretate pe patru instrumente diferite (trei piane istorice și un pian modern).

Can Ҫakmur s-a născut la Ankara în 1997. Primele sale impulsuri muzicale le-a primit de la pianiștii Emre Sen, Marcella Crudeli și Jun Kanno, iar din 2010 a participat la diverse cursuri de măiestrie unde a lucrat, printre alții, cu artiști precum Ewa Kupiec, Arie Vardi sau Alan Weiss. În prezent își urmează studiile la Hochschule für Musik Franz Liszt din Weimar, la clasa profesorului Grigory Gruzman, studiind în paralel cu Diane Andersen în Belgia. În 2012 a câștigat premiul I la cel de-al XXII-lea Concurs Internațional de la Roma și din același an începe să ia parte la festivaluri internaționale de muzică precum Antaliya Piano Festival, Bodrum D – Marin International Music Festival sau Notti Romana al Teatro di Marcello. Can Ҫakmur a fost acceptat în 2013 în proiectul „G&S Pekinel Young Musicians on the World Stages” și a câștigat în același an premiul EMCY și bursa pentru Academia PIANALE Junior. În 2014 este selectat ca „Tânăr muzician al Anului” în cadrul „Donizetti Classical Music Prizes”, în Turcia și a câștigat premiul III și Premiul Special Bartók la Concursul pentru tineri pianiști „F. Liszt” de la Weimar. Tot în 2014 a fost invitat să cânte în concertul de deschidere a sezonului Orchestrei de Stat din Eskisehir, Turcia, iar în 2015 a inaugurat cea de-a 43-a ediție a Istanbul Music Festival. În sezonul 2015-2016, Can Ҫakmur a cântat în săli precum Eindhoven Muziekgebouw, Albert Long Hall Istanbul sau CRR Hall Istanbul.

În calitate de bursier al proiectului „Young Musicians on the World Stages”, Can Ҫakmur este sprijinit de TUPRAS (Turkiye Petrol Rafinerileri A.S.).

Echipa „Salut, Sighet!”

sursă foto: facebook

Anul 1848 a rămas în istorie drept an de cotitură în istoria popoarelor europene ca şi anul revoluţiilor îndreptate împotriva feudalismului şi a regimurilor absolutiste. După Italia, Franţa, Germania şi Austria, la 15 martie 1848, revoluţia izbucneşte şi în Ungaria. Sighetul, parte a Imperiului Habsburgic, a participat la revoluţia paşoptistă, monumentul dedicat eroilor Asztalos Sándor, Móricz Samu şi Leövey Klára din scuarul de lângă biserica reformată, precum şi monumentele din cimitirele reformat şi romano-catolic, vorbind despre acest lucru.

Speriat de amploarea revoluţiei, guvernul ungar a ordonat retragerea trupelor de husari din Galiţia, printre care şi regimentul de husari Würtenberg, împărţit în patru divizii a câte două companii fiecare, conduse de un colonel, un maior şi doi căpitani printre care şi Lenkey János ce avea să joace un rol important în istoria regimentului şi a revoluţiei paşoptiste. Lenkey a fost cel care, în fruntea a 130 de husari, ajunge la Sighet unde este primit cu urale şi flori de populaţie, peste o sută de tineri urmându-l în luptele ulterioare. Printre aceştia s-au numărat: Leövey Klára – fondatoarea şcolii de fete, pictorul ofiţer Asztalos Sándor, scriitorul şi politicanul Várady Borbely Gábor, graficianul Országh Antal – inventatorul fotografiei lucioase, profesorul Hanák János, medicul Pete Zsigmond, Móricz Samuel, actorul Balogh Károly, scriitorul şi publicistul Grosschmid Gábor, scriitorul Lonkay Antal, preotul romano-catolic Palotay László şi pictorul Zahorai János – a cărui lucrare este expusă la Casa „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Prezentăm în continuare biografiile unora dintre sighetenii participanţi la Revoluţia din 1848.

Asztalos Sándor (Sighet, 5 mai 1823 – Geneva, 17 februarie 1857). Despre anii tinereţii ştim prea puţin, doar că şi-a dorit o carieră de pictor, însă, evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena pe care o lasă în 1847 pentru a se alătura mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă în luptele asupra Aradului de la 6 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere ale colonelului Gál, Astalos Sándor observă punctele slabe ale inamicilor, atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria ca apoi să plece la Geneva în Elveţia unde va relua pictura, ajungând o celebritate locală. Cu ocazia unui duel, este ucis la 17 februarie 1857 de către un alt ofiţerul refugiat, polonezul Strzelecki. Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primăriei Sighet dar care, din păcate a dispărut.

Leöwey Klára (Sighet, 25 martie 1821 – Budapesta, 8 aprilie 1897). Din anul 1836 activează în cadrul trupei de teatru din Sighet. Între 1846-1949 este profesoară la Pesta la şcoala de fete condusă de Teleki Blanka cu care, la începutul anului 1849, îngrijeşte răniţii revoluţiei paşoptiste la spitalul de campanie din Debrecen. Pentru participarea la revoluţia din 1848 este arestată şi condamnată la 5 ani închisoare. Eliberată în 1856, înfiinţează şcoala de fete din Sighet. După închiderea acesteia în 1862, după o scurtă perioadă petrecută în Paris, se mută la familia Teleki unde va locui până la moarte. Pe lângă activităţile pedagogice, chiar de la lansarea din 1856 a revistei “Máramaros” colaborează cu aceasta: scrie articole politice, economice, de literatură şi, mai ales, recenzii teatrale. Editorialele privind revoluţia din 1848, precum şi versurile sale au fost publicate şi la Budapesta.

Várady Borbély Gábor (Sighet, 11 noiembrie 1820 – 12 noiembrie 1906), provine dintr-o familie de nobili. După terminarea liceului în oraşul natal, tânărul Gábor pleacă la Eperjes unde îşi completează studiile de filozofie şi filologie. La îndemnul părinţilor, celor amintite adaugă şi studiile la facultatea de drept unde va cunoaşte şi lega o trainică prietenie cu Leövey Klára şi, mai ales cu Gabriel Mihályi de Apşa care îi va fi aproape în toate momentele cruciale ale vieţii. După terminarea studiilor, este înrolat în Garda Imperială de la Viena unde îl cunoaşte pe Asztalos Sándor cu care, alături de mai mulţi tineri reformişti, fondează ziarul „Speranţa”. În anul 1840, pleacă la Bratislava, devenit centrul mişcării reformiste, unde va participa activ la dezbaterile parlamentare. Revenit la Sighet, după izbucnirea Revoluţiei din 1848, Várady Gábor preia conducerea unităţii militare 105, sub comanda generalului Bem. După eşecul de pe valea Someşului, reuşeşte cu mare greutate să aducă unitatea militară înapoi în Maramureş ca apoi, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Militar de la Arad, se refugiază în Bavaria, unde-şi ia pseudonimul de Borbély pe care-l va păstra de-a lungul întregii vieţi. În urma amnistiei generale, în primăvara anului 1860, Várady Gábor revine în Maramureş şi ocupă diverse funcţii de răspundere, printre care şi cea de deputat în Parlamentul de la Budapesta unde desfăşoară o bogată şi importantă activitate în cadrul grupului democratic. În această perioadă scrie scrisori academicianului Szilágyi István, directorul de atunci al Liceului Reformat din Sighet, scrisori care la 23 octombrie 1871 sunt publicate într-un volum. Pe lângă cel epistolar, o altă operă remarcabilă scrisă de Várady Borbély Gábor este volumul „Hulló Levelek” – „Frunze căzătoare” sau „Frunze ce cad” (1892), volum care în cele peste 300 de pagini conţine o cronică amară a evenimentelor trăite de autor. Cartea mai conţine poezii de satiră politică vizând birocraţia funcţionarilor din Comitatul Maramureş, dar şi poezii lirice care descriu frumuseţile plaiurilor maramureşene. După o activitate neobosită dusă în scopul reformării sistemului politic şi a dezvoltării economice, sociale şi culturale ale Maramureşului natal, Várady Gábor a murit la 12 noiembrie 1906, fiind înmormântat cu toate onorurile la cimitrul reformat din Sighetu Marmaţiei.

Zahorai János (Sighet, 17 iunie 1835 – Beregovo 1909). După clasele elementare în oraşul natal, studiile gimnaziale le continuă la Budapesta cu o întrerupere de trei luni, perioadă în care a participat la Revoluţie ca artilerist. În paralel, ia lecţii de desen la o şoală particulară din capitala Ungariei. Din cauza situaţiei precare a familiei, n-a putut continua studiile la Academia de Arte Plastice aşa că după terminarea gimnaziului şi până în anul 1863 va lucra contabil la Arad. Dovedind un talent deosebit dublat de o putere de muncă ieşită din comun, reuşeşte să-şi însuşească cunoştinţele şi chiar să-i întreacă pe cei doi plasticieni, aşa încât se poate lansa în cariera de grafician ilustrator. Se mută în Budapesta unde, în scurt timp, ajunge un nume cunoscut şi respectat printre plasticienii din oraş şi Viena. Este angajat ca profesor suplinitor la catedra de desen al unei şcoli iar ulterior, după ce-şi ia examenele aferente, este numit profesor de desen la gimnaziul de stat din Munkacevo unde va lucra până în anul 1892 când iese definitiv la pensie. Pe lângă cariera de grafician ilustrator, Zahorai János s-a remarcat ca portretist: printre cele mai cunoscute lucrări sunt cele ale prefecţilor şi guvernatorilor din clădirea primăriei din Beregovo, portretele regelui şi familiei acestuia, ale lui Deák Ferenc, Széchenyi, II. Rákóczi Ferenc, Kossuth Lajos precum şi cele ale episcopilor de Satu Mare şi Ungvar.

Országh Antal (Sighet, 1818 – Budapesta, 6 aprilie 1878), grafician, pictor, traducător, scriitor, fotograf, inventatorul fotografiei lucioase, aşa numite „de porţelan”. Participant al Revoluţiei din 1848, fuge în Italia unde devine ofiţer al legiunii din Veneţia: pleacă şi de aici la Constantinopol unde se ocupă cu fotografia şi lucrează ca interpret. În anul 1853 se mută la Paris unde devine cunoscut ca grafician şi pictor, dar mai ales fotograf. După inventarea fotografiei „de porţelan” pe care o brevetează în 1856, deschide un atelier în apropierea teatrului Odeon. Succesul fotografiilor „de porţelan” a fost de scurtă durată din cauză că ele nu erau rezistente în timp. În anul 1862 este amnistiat şi se întoarce la Pesta unde deschide un atelier foto pe strada Kerepesi, dar nu are succesul scontat: firma dă faliment şi este nevoit să lucreze ca mic funcţionar la Ministerul Comerţului. S-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap. În urma lui au rămas o serie de articole şi traduceri, precum şi o monografie a Maramureşului.

Lonkai Antal (Bocicoi, 12 septembrie 1827 – Balatonfüred, 29 august 1888). După terminarea studiilor gimnaziale la Sighet, Satu Mare şi Budapesta, se angajează ca profesor-preot novice la Nagybecskerek, Ungaria. În timpul Revoluţiei se înrolează în regimentul condus de Perczel Mór. După 1849 este urmărit de armata imperială aşa că se retrage din viaţa publică şi se dedică studiului istoriei, literaturii şi pedagogiei, perioadă în care devine cunoscut ca jurnalist: scrie la ziarele “Pesti Napló” şi “Új Magyar Múzeum”. Traduce zece volume din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr şi o mare parte din opera lui Demostene. La 1 mai 1856 fondează revista „Pagini didactice” (Tanodai Lapok) care va apărea pînă la 30 iunie 1871. În paralel, publică cotidianul politic catolic „Martorul vremurilor” („Idők Tanuja”). Opera lui cuprinde o serie de lucrări de valoare din domeniul istoriei, literaturii şi pedagogiei. Papa de la Roma l-a ridicat la rangul de Cavaler al ordinului Sf. Grigore şi comendator al Ordinului Sf. Silvestru, şi i-a oferit diploma de Cavler al Pintenului de Aur.

Ioan J. Popescu

DRAGĂ VITALULE,

Nu degeaba ți-ai luat acest nume, pentru că, iată ce-am găsit scris în dicționar în dreptul numelui tău: 1) care este caracteristic sau esențial pentru viață, în care rezidă viața; 2) foarte important, fundamental, indispensabil vieții. Lichidul pe care ni-l vinzi tu este, deci, indispensabil pentru traiul de zi cu zi. Știind și tu acest lucru, ce te-ai gândit? Ia să mă îmbogățesc și eu puțin, cum fac și alții, în țara asta care pare a fi „un sat fără câini”. Eu sunt sigur că, dacă Sighetul s-ar afla în Sahara, am plăti mai puțin pentru un metru cub de apă. La jumătatea fiecărei luni, aștept cu înfrigurare și emoție factura. Nu atât pentru cei 7 metri cubi de apă, cât pentru „suplimentul” pe care ni-l adaugi în fiecare lună. Mi s-a întunecat vederea. Cum adică? Încă 3,90 metri cubi repartizați la capitolul „pierderi”? Se mai aude prin târg despre cât de echitabil repartizezi tu așa-zisele pierderi. Celui care consumă mult (a se vedea, cel care nu fură) i se vor adăuga mai mulți metri cubi pierderi (în cazul meu, la 7 metri consumați, încă 3,90 metri cubi), iar aceluia cu un consum mic de 2 metri cubi i se vor adăuga 0,5 metri cubi „pierderi”. În concluzie, cel care fură primește o cantitate infimă la capitolul pierderi, pe când cel cinstit va primi drept „răsplată” încă 3,90 metri cubi „pierderi”. Mai vorbește lumea că ești prieten bun cu cei de la primărie și că, fără acordul acestei instituții, n-ai putea majora de cel puțin 2 ori tarifele la „lichidul VITAL”.

P.S. Mulțumim din inimă partidului că ne-a majorat pensiile și salariile! Cu majorarea ta ne putem plăti facturile. Să nu uităm că de la 1 martie și „grecoteiul” Herodot a majorat tarifele. Îi mulțumim. Te „îmbrățișează” cu multă afecțiune, un mare consumator al „LICHIDULUI VITAL”.

Vasile Pop

Am vizitat zilele trecute, fericit, un oraș foarte frumos, din nord – vestul județului Maramureș, acolo unde, după cum se spune în folclorul local, se agață harta în cui. Sighetu-Marmației are oameni frumoși și creativi (pe bune!), dar, pe de altă parte, are și oameni nepăsători, care nu se gândesc la frumusețea orașului… Pe lângă semnul discret din codiță pe care l-am primit din partea „micilor” grupulețe de patrupede comunitare, un alt semn al nepăsării sunt căsuțele meșteșugărești din Parcul Central, majoritatea fără becuri, „aranjate” cu cretă sau cu marker, murdare sau, mai rău, sparte. Cred că aceste căsuțe ar putea fi puse la dispoziția tinerilor creativi din Sighet pentru un concurs de graffiti…

Un turist „fericit”

Amploarea contrabandei cu țigări cunoaște o dinamică ascendentă. Atrași de câștigurile foarte mari obținute în urma acestui gen de activitate cetățeni români alături de „partenerii” ucraineni, constituiți în grupări infrcaționale, activează în zona de graniță, în localitățile de frontieră. O asemenea grupare, având unul dintre lideri un sighetean, a fost destructurată de către oamenii legii.

Gruparea infracțională a acționat pe teritoriul Maramureșului în perioda 2012-2016, având extensii și în județele Cluj, Bihor, Arad, Timiș. Din gruparea au mai făcut parte încă doi sigheteni alături de persoane din Baia Mare și alte localități din Maramureș. Pe durata urmăririi penale, a reieșit faptul că lideri ai grupului infracțional au fost un sighetean împreună cu o persoană dintr-o altă localitate maramureșeană, „aceștia având un rol esențial în inițierea și constituirea grupării, în menținerea ei într-o formă structurată și operațională, în organizarea activității, aceștia procedând inclusiv la achiziționarea de mijloace de transport numeroase și, de regulă, neînmatriculate pe numele lor, pentru a îngreuna identificarea din partea autorităților, fiind preocupați în cooptarea succesivă, pe durata de existență a grupului, a altor persoane cărora li s-au dat roluri în palierul executiv al grupării”, se menționează în actul de acuzare întocmit de către oamenii legii.

Membrii grupării infracționale activau în baza unor atribuții clar specificicate, cum ar fi: procurarea a diverse cantități de produse accizabile din tutun de pe teritoriul Ucrainei și organizarea activităților ilicite de introducere a acestora în România peste frontiera de stat existentă pe limita de nord a județului Maramureș, prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, de acest aspect ocupându-se în cadrul grupului liderul sighetean, transportul cantităților de țigări atât din frontieră în diferite locuri de păstrare temporară, cât și ulterior către beneficiari, organizarea activității de depozitare, organizarea activității de identificare, contactare și racolare a cumpărătorilor, pentru a fi convinși să devină clienți fideli în scopul constituirii unei piețe extinse de desfacere, inclusiv pe raza altor localități decât cele din Maramureș, coordonarea și purtarea negocierilor privind prețul de vânzare, racolarea de persoane dispuse fie să ascundă la domiciliile lor, în diferite perioade, unele cantități de țigări aduse ilicit în țară, fie să participe la transportul acestora de la furnizor la celălat lider al grupării care organiza și coordona în continuare distribuția produselor traficate pe raza județului Maramureș ori a altor județe din țară, procurarea și folosirea pe parcursul activităților infracționale a unor mijloace de transport înmatriculate în alte țări sau în România, dar fără posibilitatea stabilirii unor conexiuni cu deținătorii participanți la activitățile infracționale, desfășurarea altor activități, în funcție de situație și de necesități, privind circuitul illegal al țigărilor traficate din Ucraina. Pentru a îngreuna cercetările, membrii grupării rulau numeroase autovehicule în activitățile infracționale care aveau placuțe de înmatriculare care au aparținut altor autovehicule, pe care le aplicau în fals pe cele utilizate de ei. De asemenea, utilizau un limbaj extreme de lacunar și codificat, tocmai pentru a face dificilă înțelegerea din partea anchetatorilor în cazul în care ar fi fost interceptați. În convorbirile telefonice purtate s-a remarcat faptul că, referindu-se la mijlocul de transport cu care se vor aduce țigările, numeau un VW Sharan „aia mare”, iar un Fiat „aceea mică”. De exemplu, limbajul codificat al membrilor grupării a inclus denumirea municipiului Ordadea sub forma „Orașu Mare”, iar localitatea Beiuș, „Orașu Mic”. Pentru a evita să fie interceptați în trafic de către autorități în timp ce efectuau transporturile ilegale, membrii grupării infracționale se deplasau cu precădere pe timp de noapte, utilizând drumuri secundare, mai puțin circulate, chiar dacă acestea erau deteriorate, uneori folosind alte autovehicule ca antemergători.

Contrabanda cu țigări rămâne, în continuare, un fenomen infracțional greu de gestionat.

Liviu Șiman