Haman, nepotul lui Hagag din tribul Amalek – nume de cod pentru Îndoieli – a vrut sa distrugă poporul israelit (simbol al spiritualității), însă Megillat Esther (în traducere-revelația ascunsului) dezvăluie secretele prin care poporul israelit este salvat, iar Haman este ucis în locul iudeilor. Purim nu este nicidecum celebrarea uciderii unui om – (chiar dacă acesta este Haman), ci victoria asupra îndoielilor și negativităților, culminând cu terminarea perioadei de exil prin reconstrucția Templului din Ierusalim.

Text și video, dr. Sorin Markus

„Europa celor 27 nu mai poate fi Europa uniformă a celor 27” a clarificat definitiv François Hollande, președintele Franței, într-un recent interviu, starea Uniunii Europene la începutul anului fatidic 2017 (ce minunată coincidență, se împlinesc 60 de ani de la fixarea bazelor viitoarei Uniuni Europene, în anul 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma – de fapt a fost numit Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – de către Franța, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg!).

Mult – adulatul model european comunitar, cel care a produs decenii la rând fiori reci marelui vecin de la răsărit, Rusia, prezintă azi simptome de… agonie. Motorul european, germano – francez – după trădarea… englezească de anul trecut – dă semne de oboseală, a intrat în trepidații post – garanție și-a adus din partea părinților democrației un “subtil” verdict: dansăm în cercuri concentrice (noi privind peste gard la nucleul fericit) sau… falimentul – dezintegrare. Este bine că nu ne mai dorește lumea bună și ghiftuită la masa uniformă (nu ne-au dorit niciodată, de fapt!) împodobită cu directive și hotărâri înțelepte pentru flămânzii Europei. În felul acesta poate că vom produce noi făina pentru mămăligă, vom cultiva roșii eco și nu le vom mânca trufele, cu bani din împrumuturi favorabile ereditar altora. Gata, jucăm concentric în Europa – așa ne-a prezis Mister Juncker – și, poate – poate dă norocul peste noi și primim de la vreun second – hand vestic o diplomă de excelență pentru abstinență pro-activă. Dar, vă propun, ca în onoarea celor care ne-au tras clapa să organizăm câteva demonstrații – model și să cerem dereglementarea vieților noastre de europeni cu viteză nerecomandată.

Acum, că ni s-a luat infringement-ul de pe suflet, vom reveni cu siguranță la… oile noastre (eco – mioritice), ne vom spăla cu apă pură, rece, de izvor și nu vom face alergie de la prea multele energizante pe care ar fi trebuit să le ingerăm pentru a ne dezvolta musculatura exact pe configurația obez-democratică. Avea dreptate maramureșeanul academician Ion Mihalyi de Apșa care a notat într-unul din caietele sale: „Cine caută stăpâni, slugă va muri”.
Noi, cei mici, firavi și… fricoși, ne căutăm stăpâni puternici, forțoși, acidulați hormonal, dacă se poate și de neam nobil, doar – doar s-a-ndura Cel de Sus (nu de la Bruxelles sau Moscova!) să ne țină-n liniște și pace zona de confort. Că, de!… cine are curajul să se pună cu ursul sau cu… leul (pardon, cu euro-ul)?

Asta este! Daca Uniunea ne lasă doar o viteză (și-aia mică!) și de capul nostru, musai să ne gândim la diverse escapade… artistice. Dacă tot suntem asimilați cu “boemii” Europei, păi haideți să le-arătăm ce-nseamnă libertatea! O libertate naturală, fără legume si fructe modificate genetic, fără E-uri și conservanți ucigași, fără medicamente placebo pe bandă rulantă, fără încurajarea feroce a consumului, fără silicoane de fițe, fără brand-uri sclipitoare pline de iluzii. Dar, mai ales, minunați prieteni din marginea verde a Europei, să-ncercăm să nu mai fim nici piața de vechituri a lumii „civilizate”! Avem ce să mâncăm, putem să trăim suficient de bine/ mult și să trăim așa cum știm: simplu, dar frumos! Mulți ne-ar invidia pentru asta! Dar, nu cred că vom fi lăsați de tot în pace: fraților, chiar dacă suntem pe cercul de la exterior al sistemului de referință UE, câteva exerciții spiritual – capitaliste nu ne strică nici nouă (mai avem destul lemn, uraniu, aer de „vândut”). Doar așa vom intui unde se ascunde „adevărul” din buricul Europei.

Eu, unul, m-am resemnat, dacă Franța și Germania ne garantează salamul (cu soia, că-i vegan!) minim pe economie și câte o excursie de vară în Grecia la all inclusive (pe stil ortodox), eu zic că-i suficient și putem să rămânem cu maxim viteza a doua încă 20 – 30 de ani, până când va obosi centrul dur franco – german și ne vor chema să le reînprospătăm gazonul și blazonul cu forța noastră… relativo – creativă.

Dragi concetățeni, reduceți viteza! Stop investițiilor în autostrăzi, aeroporturi, spitale regionale, etc. și, la alegere, concentric, cu Dumnezeu sau cu Darwin (pentru nostalgicii evoluționismului)… ÎNAINTE!
(Nota bene: tot înainte!… era mai bine?!…)

Ion Mariș

Săptămâna Mondială Rotaract debutează în pas de alergare! Clubul Rotaract Sighet (președinte în curs Diana Mariana Apopi) invită sighetenii, indiferent de vârstă, să participe la o oră de alergare în parcul Grădina Morii. Punctul de întâlnire va fi intrarea în parc, iar traseul va fi prezentat la pornire.

Statisticile arată că numărul persoanelor obeze este tot mai mare, iar cu această problemă se confruntă nu doar adulții, ci și copiii. Pornind de la ideea că foarte mulți își petrec majoritatea timpului liber în fața televizorului sau cu telefonul în mână, rotaractienii propun o schimbare, chiar dacă pe termen scurt: alergatul.

Așadar, luni, 13 Martie, de la ora 17.00, în parcul Grădina Morii puteți să vă testați rezistența după o iarnă geroasă și o alimentație pe măsura gerului.

Acest proiect este parte a Săptămânii Mondiale Rotaract care se desfășoară în perioada 13-19 Martie. Tot în această săptămâna începe si proiectul „Acțiunea face Diferența”, în care elevii pot trimite un eseu pe adresa [email protected] pornind de la sintagma „acțiunea face diferența”. Cel mai bun eseu va fi premiat de rotaractieni. Mai multe despre acest concurs, aici: https://www.facebook.com/events/1272566686158578/

Diana Mariana Apopi

REPEDE OCHIRE…
Augustă Duminică, spre amiază. Prin biserici, enoriaşii se-ntrec în cuminţenie. În cimitir, toate mormintele la locul lor. Prin parcuri, bodegi, cafenele. Drojdia societăţii numai şede. Pe centru, fete bronzate scrum.

SALA DE AȘTEPTARE
Pânzături negre cu albastru, galbene cu cafeniu, de Iapa. „ …N-am mers la petrecare, am fost la fân… Pe când am venit o fost pre’ târziu… * …11 ani o bolit… N-am putut-o salva nicicum, …N-o fost rând… * …Nu s-arată moartea… Cosea pe lângă picioci și numa’ ce-o căzut ca fulgerat… gata o fost… Nu s-arată… Omu’ putred’e acolo în pământ… Cum să vreie Dumnezău așa ceva?! * …40 de ani de lucru în oraș… Lucram și Sâmbăta și Duminica … Plecam pe ploaie, la 5.20… Iarna noi rupeam zăpada… Nu era autobuz numa’ până-n Cearda… Odată, n-am ajuns cu banii mărunți pentru colindat la cuconi, până o trecut Crăciunu’… * …Be’ câte-o finge de cavei și-un pahar de horincă în tătă dimineața… și n-are nici pe dracu’… ”Ce pirule tăt bei acolo? Cum nu-i si beteagă?” – mă-ntreabă… * …Da’ cu ce le bei?… cu apă minerală,… nu-i bună,… nice sucu…. * …Amu umblă calculatoru’,… va da rețete la tăți!… Doamne mulți s-o strâns!… * ”… Stresu’…, atâtea și-atâtea…, n-o fost mod să nu mă-nbolnăvesc…” * ”Le-am spus: mn’ie să nu-mi puie din ce’le betoane… că io nu vre’u rămâne’ acolo, io vre’u să ies…” * ”O venit și la noi cu ajutoare din Europa, pentru bătrâni sângurați… , zahăr, oloi… Mi-am luat și eu, de ce să nu ieu? Că am fete și nurori și niciuna nu mă co’tă… Am zis asta, îi drept, de ce să nu zâc? Și m-o filmat de la TV Sighet și m-o dat și-o auzit nora din Italia, nu știu cine i-o spus – ș-apoi!… Da’ io nu de ea am zîs, ciî de celelalte, de-aici….Dint’o penzie de 5 milioane, ce să le dau la toți? Din ce?! ”

ÎNĂUNTRU
Casa de bătrâni. Mic Tricolor, lipit, dinăuntru, pe geam. Afară, Derâderea dansează din buric.

EFECT
Parcul central, vuietul estival. Dintr-odată, deasupra, clopotele amiezii. Ce linişte, după! Zumzetul reţinut, cuviincios al oraşului.

ÎN PARC
Zi de zi, la ceasul amiezii, pe banca din faţa mea, o bătrânică scoate din poşeta tot mai mare, tot mai păzită, bucăţi din covrigul tot mai îndelungat. Mestecă, priveşte prin ochelarii tot mai mari, prin mine, spre nimeni. Porumbeilor nu le dă nimic.

PRE-INFARCT
Zi toridă. Trece, în roşu şi negru, ea. Vânzătorul, un fost sportiv local, deschide violent ziarul. Nevastă-sa – gata să facă infarct.

ROCHIA ÎNFLORATĂ
Duminică toamna pereche la mare şpiţ se deplasează spre urbe la braţ sprijinindu-se unul de altul în argint. „ Ştii, m-am gândit dimineaţă la ideea de a-mi pune pantalonii albaştri…” – zice ea, căutându-i privirea.

Autor, Marin Slujeru

sursă foto: internet

Nu îți scrii viața prin cuvinte, ci prin faptele tale de zi cu zi. Nu este important ceea ce-ți trece în minte, important este ceea ce faci cu gândurile tale, câtă viață le dai. (Patrick Ness, „Copacul cu povești”)

Filmul „Copacul cu povești” realizat după cartea cu același nume (scrisă de Patrick Ness) prezintă o temă sensibilă și tulburătoare: boala incurabilă.

„Copacul cu povești” este povestea unui băiețel de 13 ani pe nume Connor a cărui mamă este diagnosticată cu o boală terminală. Această carte nu este o poveste despre boala în sine, ci despre cum ne manifestăm față de încercările vieții, cât suntem dispuși să ne sacrificăm și până unde. În viața noastră singura constantă este adevărul: ceea ce credem, ceea ce iubim, ceea ce ne face umani.

Afectat peste puteri de suferința mamei, mintea băiatului creează un monstru sub figura unui arbore uriaș și bătrân care îi va spune trei provești, aparent fără nicio conexiune între ele, dar care îl va ajuta pe băiat să își spună propria lui poveste, propriul lui adevăr, iar în acest fel să se elibereze de extenuarea și greutatea care îi apasă umerii zi de zi.

Este o poveste despre vindecarea sufletului, despre vindecarea rănilor sufletești, despre regăsirea sinelui, despre acceptarea și asumarea destinului indiferent de circumstanțele vieții.

Monstrul-arbore reflectă conștiința băiatului, temerile cele mai mari, cele mai adânci, cele mai dificil de abordat iar confruntarea este singura strategie rezolutivă care poate dizolva problema. Cu alte cuvinte, mesajul pe care autorul dorește să ni-l transmită ar fi următorul: priviți în sufletul vostru, acolo unde este boala voastră, acolo este și vindecarea.

Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: internet

Casa Szöllősy se afla pe strada Kossuth Lajos, în vecinătatea spitalului. Ea a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în stil eclectic specific vremii. Pentru cei care vizitau oraşul, venind dinspre Satu Mare, primul contact cu Sighetul era această clădire care, prin impunătorul aspect arhitectural domina zona de departe.

În imagine se văd coşurile de fum, care dau un aspect aparte atât clădirii, ca ansamblu unitar, cât şi individual, şi anume părţii de est a casei, unde ajungeau trăsurile, până la portalul principal, în dreptul unei construcţii special amenajate.

Casa deţinea primul teren de tenis din oraş (proprietarii de odinioară erau mari amatori de tenis, sport nou la acea vreme, fiind vorba de anii 1900) amenajat într-un parc îngrijit de grădinari pricepuţi. Partea terenului îndreptată spre stradă era delimitată de un frumos gard de fier forjat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Casa Szöllősy este amplasată pe actuala stradă Avram Iancu.

Azi am făcut o călătorie și am ajuns în Desești, la Parasca Pop, o bătrânică în vârstă de 87 de ani care, de aproximativ 15 ani, locuiește într-o colibă acoperită cu pungi de plastic, lacrimi și nevoi. Ei, sărmanii, bătrânii noștri, trăiesc sub teama morții, bucurându-se de orice cuvânt, însă noi suntem prea ocupați să-i mai observăm. Demult ne-am pierdut răbdarea și nici nu ne mai obosim să-i ridicăm de jos, ignorând astfel efortul lor de străbunici, bunici și părinți. Oare chiar nu am mai avea niciun minut pentru EI ?! În ticăitul alert ce- l simt, apăsați de teama următorului minut, de ce nu am putea fi frumoși, încurcând acel ticăit al senectuții? scria, pe pagina sa de facebook, pe la sfârșitul lunii februarie, Nelica Hotea.

”Tic-tac contra Tac” – este primul volum (de poezie) al Nelicăi Hotea, avocat de profesie, apărut la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj Napoca, cu aportul financiar al familiei Adriana şi Mihai Curmei, cu o copertă realizată de artistul plastic Ştefania Adela Pop din Sighetu Marmaţiei, prefaţa, semnată de actorul de film şi teatru Claudiu Bleonţ din Bucureşti.

Autoarea a hotărât ca banii obținuți din vânzarea acestui volum să-i fie donați Parascăi Pop din Desești (imagine), bătrâna care împlineşte în această lună 87 de ani, şi care a trăit timp de 15 ani într-o colibă de nailon şi cârpe, mizerie şi singurătate, frig şi întuneric.

Lansarea volumului va avea loc sâmbătă, 11 martie 2017, de la ora 16:00, la Restaurantul „Nova” din Sighetu Marmaţiei.

”Timpul ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi. Timpul este partenerul principal al vieţii noastre”. (Nelica Hotea)

sursă: Ștefania Adela Pop

Când spui Maramureş, te gândeşti în primul rând la bisericile de lemn, cel mai cunoscut brand şi atracţie turistică a regiunii, biserici care au răspândit faima şi frumuseţea locului, dar şi a întregii Românii, până la marginile Pământului. Aceste biserici sunt adevărate muzee de arhitectură şi artă, adăpostind fresce, icoane, cărţi, mobilier şi piese textile din secolele 15-19, fiind atât de preţioase (dar insuficient valorificate), încât unele au devenit Patrimoniu Mondial UNESCO.

În acest context, în urmă cu câteva luni a fost recepţionat proiectul „Circuitul Bisericilor de Lemn din Transilvania de Nord”, finanţat prin POR 2007-2013, Măsura 5.1, implementat între anii 2012-2016, cu o valoare totală de 19.851.274,44 lei (cca 4,5 milioane euro) – cea mai mare investiţie în turism din istoria Maramureşului.

Proiectul a avut ca scop chiar „punerea în valoare” a 16 biserici vechi de lemn din cele 90 aflate pe cuprinsul judeţului Maramureş, şapte dintre ele Patrimoniu Mondial UNESCO: Bârsana-Jbâr, Budeşti-Josani, Deseşti, Ieud-Deal, Plopiş, Poienile Izei şi Şurdeşti, respectiv nouă monumente istorice de interes naţional: Bogdan Vodă, Botiza, Călineşti-Căeni, Cărpiniş, Ieud-Vale, Remetea Chioarului, Rozavlea, Sat Şugatag şi Săcălăşeni. Aşadar, au fost selectate doar şapte biserici UNESCO din cele opt, fabuloasa biserică de la Rogoz fiind lăsată pe din afară, pentru că, vezi Doamne, ar fi atât de bine pusă în valoare încât nu mai are nevoie de nimic[1]!

Printre obiectivele specifice ale proiectului s-au aflat: reabilitarea drumurilor de acces (binevenită), realizarea de împrejmuiri (aşa a fost distrus cel mai frumos gard cu pietre de mormânt încastrate, cel de la Ieud-Deal), parcări şi alei de acces (cu pietre mişcătoare puse direct peste nisip sau cu exces de beton)‚ construirea unor puncte de informare turistică (cu aer tradiţional, dar supradimensionate şi uneori amplasate prost – la bisericile Sat Şugatag sau Ieud-Vale) sau „realizarea iluminatului stradal, arhitectural şi de punere în valoare a obiectivelor”.

Numai că, această realizare a lăsat tot fără curent electric bisericile de la Bârsana-Jbâr şi Ieud-Deal (ambele monumente UNESCO), Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deci un sfert dintre bisericile prinse în proiect, respectiv tot un sfert din cele opt biserici de lemn patrimoniu UNESCO! Totodată, numitele biserici maramureşene au rămas singurele monumente UNESCO din România aflate în picioare (excludem aici ruinele dacice), neelectrificate, dar şi singurele biserici de Patrimoniu Mondial din lume fără curent electric!!!

Mai concret, la bisericile respective s-au realizat drumuri de acces, parcări, puncte de informare turistică, instalaţii de apă-canal şi iluminatul exterior – cu diferite modele de reflectoare chinezeşti, dar nimeni nu s-a gândit că ar trebui lumină electrică şi în interior! Aceasta, în condiţiile în care cablurile electrice au fost îngropate de jur-împrejurul bisericilor, la distanţe de nici 2-3 m! Toate acele biserici vechi au uşile şi ferestrele foarte mici, lumina naturală fiind insuficientă mai ales în perioada iernii ori în zilele noroase.

Apoi, nu au fost prevăzute paratrăznete la nici una din cele 16 biserici, cele montate pe turnuri în anii 1960-1970 fiind, aproape toate, defecte sau ineficiente.

Cele două biserici UNESCO rămase fără curent au fost restaurate ultima dată în anii 1990. În 1997, atunci când s-a depus dosarul de nominalizare către cel mai înalt for cultural al lumii[2], a fost întocmit proiectul de electrificare a interiorului bisericii Bârsana-Jbâr, preconizat a fi pus în practică în anul următor, lucru prevăzut şi pentru biserica Ieud-Deal (electrificată iniţial într-un mod improvizat şi lăsată fără curent la ultima restaurare în vederea refacerii instalaţiei, ceea ce nu s-a mai realizat).

Numai că, în 1999, bisericile respective au fost introduse de către UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial, fără ca românii să le mai racordeze la reţeaua de electricitate… Iar celelalte două biserici-monument, Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deşi au cunoscut la rândul lor mai multe restaurări, nu au fost electrificate în interior niciodată…

Această situaţie absurdă îi pune pe turişti în imposibilitatea de a se bucura de comorile din interioarele semiobscure, după ce fac atâta drum şi plătesc biletul de intrare. Ei pot folosi lanterna telefoanelor (!) pentru că alte modalităţi de iluminat în bisericile întunecate nu există (doar ghidul de la Ieud-Deal pune la dispoziţia tuturor o lanternă electrică portabilă…)!

Apoi, fără electricitate, nu pot fi instalate sisteme antiefracţie şi nici detectoare pentru fum, deşi, proiectul a prevăzut 16 sisteme antifurt, câte unul pentru fiecare biserică[3]! Aş vrea să văd şi eu „sistemele antiefracţie” de la cele patru biserici neelectrificate…

Cum s-a ajuns la această aberaţie strigătoare la cer (incompetenţă? indiferenţă?)?! Din cauza proiectantului (Aedilis Proiect SRL) şi a beneficiarului (Consiliul Judeţean Maramureş), care ar fi putut facil include în proiect, dar nu au făcut-o, dotarea completă a tuturor bisericilor.

Conform Ghidului Măsurii accesate (5.1), între cheltuielile eligibile sunt acceptate tot ceea ce înseamnă „restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentelor”, inclusiv: „cheltuieli pentru alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, ventilare, climatizare, PSI, siguranţă la foc, antiefracţie, telecomunicaţii şi alte tipuri de instalaţii impuse de destinaţia obiectivului de patrimoniu”, cu precizarea că „lista activităţilor eligibile este orientativă, alte activităţi decât cele de mai sus putând fi considerate eligibile dacă solicitantul justifică necesitatea derulării lor”[4]!

Şi atunci, cum de i-a lăsat inima să rateze asemenea ocazie, refuzând să electrifice bisericile şi să le lase la mâna hazardului, fără sisteme de securitate şi paratrăznete?!

Direcţia de Cultură (DJCCPCN Maramureş) a criticat lipsa paratrăznetelor eficiente[5], mai ales că, din lista de mai sus, bisericile UNESCO din Şurdeşti, Deseşti şi Ieud-Deal au avut deja turnurile afectate de descărcări electrice în anii 1919, 1920 şi 1973, alte biserici fiind distruse complet de fulgere (ultima în 1996, în satul Valea Stejarului). O parte a presei a subliniat excesul de beton, calitatea pavajelor sau montarea unui gard peste morminte (!), o singură publicaţie remarcând lipsa electrificării interioare[6].

Rezultatul a fost doar un „drept la replică” halucinant al managerului de proiect de la C.J., Claudia Maria Breban[7]… Conform acesteia, vina este a ziaristului, nu a C.J., a proiectantului şi a executanţilor, „abaterea de la proiect” nici nu poate fi pusă în discuţie (de ce?!), iar „realizarea branşamentelor la reţeaua de energie electrică … reprezintă o altă categorie de lucrări care exced proiectului realizat”… Dar, cine i-a împiedicat să facă un proiect complet?!

Din nefericire, atât pe parcursul derulării proiectului, cât şi la momentul recepţiei acestuia, gravitatea situaţiei a fost estompată de cvasi-majoritatea presei, care a exultat cu laudele la adresa unuia „dintre cele mai reprezentative proiecte implementate de Consiliul Judeţean Maramureş”.

Apoi, „Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” a primit „Premiul de Excelență” la Gala Turismului Românesc „pentru realizările remarcabile ce contribuie la dezvoltarea și promovarea turismului”!

Nici nu mai are vreun rost să pomenim că personalul angajat să deservească cele 16 centre de informare a fost selectat deseori pe baza legăturilor cu parohul locului, fiind angajaţi chiar şi clopotari cu şapte clase, care nu cunosc o boabă în vreo limbă străină! E drept, la unele biserici există însă şi ghizi foarte buni.

Mai trebuie ştiut că preoţii bisericilor UNESCO Bârsana-Jbâr, Poienile Izei şi Ieud-Deal continuă să interzică total şi inexplicabil, fotografiatul în interiorul lăcaşurilor, cu sau fără bliţ!

Până la urmă se putea încă şi mai rău, dar proiectul de 4,5 mil. euro a fost încheiat fără ca bisericile să mai fie supuse la „restaurările” de ultimă modă… Ne referim la genul de „restaurări” cu termopane de la Sighişoara, la rezidirile fanteziste şi butaforiile de beton armat de la Deva, Rupea, Suceava, Feldioara etc., la fluviile de beton de la alte biserici de lemn precum cele din Baica, Racâş ori Ciumărna din Sălaj[8] ş.a…

Ce este acum de făcut în cazul singurelor biserici UNESCO din lume rămase fără curent electric, adică cele două din Maramureş – România: Ieud-Deal şi Bârsana-Jbâr, pentru că celelalte 6 biserici româneşti, respectiv 44 de biserici de lemn ale Patrimoniului Mondial din Polonia, Slovacia, Ucraina, Finlanda, Norvegia, Rusia şi Chile (de toate sunt doar 51!) sunt electrificate – unele din lăcaşurile străine având chiar sisteme automate de stingere a incendiilor, de care pe la noi nici măcar nu s-a auzit?!

Gravitatea situaţiei impune intervenţia grabnică a Guvernului, prin Institutul Naţional al Patrimoniului (de ce, oare, n-a intervenit până acum?!), pentru că C.J. Maramureş pare depăşit, neînţelegând practic despre ce este vorba… La alţii n-are rost să se apeleze, Comisia Naţională a României pentru UNESCO fiind condusă, începând din 2011, de către Ani Matei[9].

Soluţia este clară: se impune echiparea urgentă – prin „sărirea” etapelor cronofage, cu instalaţii electrice interioare, sisteme antiefracţie şi alarme pentru fum (sau, de ce nu, direct cu sisteme de stingere automate!), precum şi montarea de paratrăznete funcţionale la toate bisericile monument de lemn!

Teofil Ivanciuc

NOTE ___________________

[1] http://patrimoniu.gov.ro/ro/component/content/article/9-monumente-istorice/37-raport-de-monitorizare-al-bisericilor-din-lemn-din-jud-maramures-inscrise-pe-lista-patrimoniului-mondial-2011.
[2] http://whc.unesco.org/uploads/nominations/904.pdf

[3] Vezi nota 1.

[4] http://regio-adrcentru.ro/wp-content/uploads/2016/06/Ghid-5.1.pdf

[5] http://www.graiul.ro/2015/12/28/monumentele-istorice-din-maramures-in-pericol/

[6] https://ziarmm.ro/jenant-doua-biserici-monument-unesco-din-maramures-fara-curent-electric-in-2016/

[7] http://www.cjmaramures.ro/comunicate/drept-la-replica-proiectul-circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord-nu-presupune-racordarea-la-reteaua-electrica-a-bisericilor-monument-unesco

[8] http://www.salajulpursisimplu.ro/marele-kitsch-biserici-vechi-de-lemn-din-salaj-batjocorite-in-numele-turismului/

[9]http://www.cotidianul.ro/ani-matei-de-la-uascr-la-unesco-132011/

Articol preluat de pe platforma www.contributors.ro

Andreea Coman s-a născut în Sighetu Marmaţiei. Are 33 de ani, a absolvit C. N. Dragoș – Vodă și ulterior Facultatea de „Relaţii Internaţionale” din București. Și-a continuat studiile urmând un program Erasmus în Franța, după aceea, devenind consilier pentru export la Camera de Comerț. Este cea care a dat naștere conceptului Wool Follies, concretizat printr-o companie care creează covoare tradiționale ”adaptate” trendurilor actuale de design interior.

Camelia Pesek: Andreea, în câteva cuvinte, ce reprezintă Wool Follies și cum a luat naștere această frumoasă poveste de succes?
Andreea Coman: Wool Follies este un concept care s-a născut din dorința mea de a avea o activitate creativă în domeniul decorațiunilor interioare și cred că, deși nu a fost totul calculat de la început, îmi dau seama acum că mă reprezintă de fapt, pe mine. În primul rând, pentru că sunt româncă, maramureșeancă, așadar m-am gândit în mod natural la meșteșugurile tradiționale românești și, în mod special la țesut, care m-a atras prin frumusețea culorilor și motivelor, și prin căldura pe care o degajă în amenajarea interiorului unei case. În al doilea rând, trăiesc acum, de ceva ani buni în Franța, care este, așa cum știm, țara modei, a chic-ului, a designului rafinat, cu linii minimaliste însă foarte elegante. Asșdar, creațiile mele au ieșit, cred, cam undeva la mijloc între cele două: un design bazat pe motive folclorice românești, însă reinterpretat într-un stil mai minimalist. Am ținut însă neapărat ca realizarea covoarelor să se facă după metodele tradiționale românești.

Camelia Pesek: Am înțeles că recent compania ta a fost selecționată să participe la cel mai mare târg de decorațiuni home&deco din lume, ai putea să ne relatezi această experiență unică?
Andreea Coman: Da, într-adevăr, Ambiente este unul dintre saloanele de referință la nivel mondial în acest domeniu. 5000 de firme care expun, 11 pavilioane de expoziție și, aș adăuga, la un singur nivel, căci mai erau și etajele, este absolut copleșitor! Ca să vă spun și o anecdotă, în prima zi când am ajuns cu tatăl meu, făcusem cam 10 minute cu trenul și în holul de la recepție a salonului, ne-am zis: „ah, am ajuns repede”… doar că am făcut încă 30 de minute pe jos ca să ajungem la standul meu! În altă ordine de idei, pentru mine a fost extraordinar și pentru că a fost prima mea experiență de a expune la un târg. Cred că în mod normal nu aș fi avut curajul să expun direct la Ambiente, aș fi început cu ceva mai mic, dar pe urmă m-au ales la concurs și mi-am zis că nu pot să refuz o asemenea oportunitate. Așadar târgul este o adevărată vitrină mondială, persoane și contacte de peste tot din lume, întrebări multe, toată lumea vrea să te întrebe ceva, fiecare altceva bineînțeles, așadar trebuie avută și mare grijă să nu dezvăluim prea multe :).

Camelia Pesek: De ce sunt speciale covoarele tale?
Andreea Coman: Obiectivul meu nu a fost să fac covoare speciale, ci să le fac așa cum simțeam eu. Pentru mine, ele sunt speciale în mod sigur pentru că sunt ale mele :). Cred că ele au plăcut celorlalți prin design și mai ales prin povestea lor. Într-adevăr, în societatea de azi suntem obișnuiți să cumpărăm lucruri, să le ținem până ne plictisim și pe urmă le aruncăm, iar producția acestor obiecte urmează și ea această logică a consumului, să producem cât mai mult și cât mai repede. Eu mi-am dorit în această cursă să mă opresc și să mă uit înapoi în trecut: cum se făcea înainte? Covoarele țesute de mână necesită timp, țesătorea stă cu ele, pune fir după fir și covorul prinde formă în ritmul lui. El capătă astfel o altfel de semnificație și valoare. Și cred că povestea asta place, cred că avem nevoie și de așa ceva.

Camelia Pesek: De ce covoare și, mai ales, această pasiune pentru decorațiuni interioare?
Andreea Coman: În cadrul jobului meu în Franța, am avut ocazia să lucrez cu firme din domeniul decorațiunilor interioare. Firme mici care realizează, însă, obiecte extraordinar de frumoase și care respectă și ele tradiția moștenită de generații întregi. Aceste firme sunt recunoscute de către statul francez printr-un label care se numește „Patrimoniu viu”, ceea ce mi se pare foarte frumos prin simnificație și prin faptul în sine, că pune în valoare artizanii. Cred că prin această colaborare cu ele s-a conturat încetul cu încetul și dorința mea de a lucra în acest domeniu. Și astfel, într-o bună zi, m-am apucat, spre marea mirare, cred, a familiei mele, care de la o zi la alta s-a trezit că trebuia să mă ajute (eu fiind în Franța), să fugă de colo – colo să îmi ia pachețele cu ațe, cu lână,cu mostre de culori, să le ducă pe sate la femei… în fine, o aventură!

Camelia Pesek: Cine este Andreea Coman și cum își reflectă ea personalitatea în muncă?
Andreea Coman: Grea întrebare! Eu cred foarte mult în valoarea muncii, cred sincer că se pot muta munții prin muncă. În orice caz, a fost și este un principiu după care mă ghidez. Eu am „noroc” și pentru că Wool Follies este ceva ce îmi place, așadar, nu simt că muncesc, cu atât mai mult cu cât acum sunt într-o perioadă în care culeg rezultatele muncii mele. Însă, nu a fost așa întotdeauna, cu Wool Follies am cunoscut și multe momente de îndoială, de disperare chiar, când nu știam cum să continui și mi se părea că nu voi ajunge niciodată niciunde cu acest proiect. Și, atunci, în momentele acelea, și ajutată de cei dragi care m-au susținut necondiționat de la început, îmi spun că trebuie să muncesc, să continui și să perseverez.

Camelia Pesek: Ce impact a avut participarea la acest târg asupra popularității covoarelor tale?
Andreea Coman: Sigur că popularitatea este ceva foarte subiectiv, are și ea importanța ei, însă, pentru mine, cel mai important a fost să mă întorc cu comenzi de acolo. În general, aș zice că târgul a avut un impact foarte pozitiv, avem mult de muncă, sunt din nou în anumite momente cuprinsă de îndoieli și îmi pun o grămadă de întrebări, așadar „lupta” continuă. Târgul nu a fost o finalitate, dimpotrivă, el este abia începutul acestei aventuri.

Camelia Pesek: Ce ”nume mari” de producători au expus alături de tine?
Andreea Coman: Nu știu cât sunt de cunoscute aceste firme de către public, Ambiente fiind un salon profesional și mai ales că cele mai prestigioase firme care fac produse foarte scumpe și, deci, rare nu sunt întotdeauna cele mai mari sau cele mai cunoscute. Aș putea pomeni, însă, firma Villeroy&Boch care avea un stand mare cât un oraș, Janice Kirkpatrick care a fost designerul invitat de onoare și, în fine, actrița Elizabeth Hurley care a fost prezentă și a vizitat salonul.

Camelia Pesek: Cum vezi următorul pas în dezvoltarea afacerii tale?
Andreea Coman: Am și eu o superstiție în viață, și anume, că dacă spunem dinainte care ne sunt planurile, nu se vor mai realiza, așadar, sunt întotdeauna foarte discretă în legatură cu ceea ce fac și până nu văd că e totul gata, tac chitic. Dar îmi doresc să continui, cred că asta e cel mai important.

Camelia Pesek: De final, câteva cuvinte despre ce reprezintă Maramureșul, în speță Sighetul pentru tine!
Andreea Coman: Sighetul este pentru mine locul unde mi-e familia, unde ne regăsim cu prietenii dintotdeauna, Sighetul e acasă, pur si simplu! Aici MULȚUMESC!

Autor, Camelia Pesek

Activitățile de cercetare derulate în cadrul arhivelor au o deosebită importanță pentru a se stabili adevărul ce privește anumite etape istorice. Printre cei care desfășoară o susținută activitate de cercetare se numără și Helmut Müller-Embergs. Acesta este cercetător din 1992 în cadrul Oficiului Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. Prezent la câteva dintre edițiile Școlii de Vară, derulate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de către Fundația Academia Civică, s-a remarcat prin lucrările prezentate ce au vizat fostul serviciu secret intern al RDG, STASI. Domnul Helmut Müller-Embergs a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Liviu Șiman: Pentru început aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Helmut Müller-Embergs: M-am născut într-o regiune preponderent catolică, Westfalia, în anul 1960. Am studiat în Munster și Berlin, politică, sociologie și filosofie. Deoarece părinții mei nu au avut bani pentru a-mi plăti studiile am fost nevoit să mă autofinanțez. În acest fel, am primit un loc ca student în Berlin, RDG.

Liviu Șiman: Cum ați ajuns să studiați arhivele STASI?
Helmut Müller-Embergs: Nu am fost atras niciodată de socialism. Socialismul a venit peste mine. Imediat după căderea Zidului Berlinului, în 1989, m-am mutat în RFG din RDG și m-am implicat în mișcările de opoziție. După 1990 am lucrat în Parlamentul Landului Brandenburg, unde am ocupat funcția de purtător de cuvânt. Președintele Landului Barndenburg a fost bănuit că ar fi colaborat cu STASI. S-a format o comisie de invesigare în cadrul căreia am fost și eu cooptat, în calitate de cercetător. Atunci am conștientizat cât de greu este drumul spre aflarea adevărului. Existau mulți care nu voiau ca adevărul să fie scos la lumină. Intenționam să mă retrag din această comisie. Tot în acea periodă s-a înființat Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. M-am decis să intru în această instituție. M-am prezentat la concurs. Pe un loc candidau 700 de persoane. Am avut noroc și am intrat în echipa de 13 cercetători ai Oficiulului Gauck.

Liviu Șiman: Cum ați debutat în cadrul Oficiului Gauck?
Helmut Müller-Embergs: A fost cam dificil. Tema informatorilor STASI era foarte delicată. Nimeni nu voia să se ocupe de această temă. Domnul Gauck a venit la mine și mi-a spus că eu trebuie să mă ocup de ea. Deoarece noi, cei născuți în Westfalia, nu lăsăm lucrurile neterminate, m-am apucat de treabă și de atunci mă ocup de agenții, informatorii și spionii STASI.

Liviu Șiman: Pe lângă ceea ce faceți în cadrul Oficiului Gauck mai derulați și alte activități?
Helmut Müller-Embergs: Da. Fac parte din diverse comisii. Sunt profesor și în Danemarca, iar Sighetul este pentru mine un proiect de mare importanță.

Liviu Șiman: Vă rog să argumentați de ce Sighetul este important?
Helmut Müller-Embergs: Deoarece în Europa nu se știe ce exemplu bun sunt românii în ceea ce privește aducerea la lumină a perioadei comuniste.

Liviu Șiman: Deoarece aminteați de acest lucru, credeți că există o similitudine între metodele folosite de către STASI și cele folosite de către Securitate?
Helmut Müller-Embergs: La Sighet, împreună cu cercetătorul român Claudiu Secașiu, am comparat cât de bine puteam România din perioda comunistă cu RDG. În România există prea puține documente în acest sens. La noi volumul de documente oferite spre studiu este mult mai mare. De aici rezidă problema. Îi îndemn pe cercetătorii români să ia model de lucru pe cel din Germania și să facă comparație și cu cele aplicate în celelalte foste țări socialiste din Europa de Est și, astfel se va putea afla cum lucra și KGB-ul.

Liviu Șiman: În România există CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Credeți că modelul Oficiului Gauck poate fi aplicat și la noi?
Helmut Müller-Embergs: STASI nu mai există. Toate documentele sunt publice. În țările foste comuniste doar o parte a documentelor sunt publice. Serviciile secrete decid ce oferă CNSAS. Avem două premise de pornire proaste. La noi nimeni nu hotărește ce acte se fac publice și care nu. Decizia Parlamentului specifică fără echivoc: toate documentele sunt făcute publice. În România încă multe documente se află în posesia serviciilor secrete, iar accesul este mult mai restricționat decât în Germania. Acest lucru vizează și informatorii. La noi este explicat, chiar eu am scris o carte în acest sens, modul cum au acționat informatorii STASI. În România încă există prea puține date despre acest subiect. Cercetătorilor de la CNSAS le este greu să lucreze în asemenea condiții. Deficitul este foarte mare. Scopul urmărit de noi constă în îmbunătățirea condițiilor de cercetare, în sensul ca acestea să ajungă ca și la noi. Trebuie să scăpăm de mentalitățile de dinainte. Secretele în sine, prin natura lor, sunt conservative.

Liviu Șiman: În cadrul Oficiului Gauck au existat situații în care dosare ale unor personalități sau ofițeri acoperiți să fie “scăpate’’ în masas-media, așa cum s-a întâmplat la noi?
Helmut Müller-Embergs: Și în Germania au existat cazuri similare. În perioada alegerilor jurnaliștii au tot dreptul să întrebe dacă există asemenea dosare. Nu de la Oficiul Gauck pornește acest lucru ci de la mass-media.

Liviu Șiman: Conducerea CNSAS este formată din reprezentanți ai formațiunilor politice. Așa stau lucrurile și la Oficiul Gauck?
Helmut Müller-Embergs: Nu, și foarte puțin da. Cercetătorii nu sunt înregimentați politic, dar fiecare are o culoare politică. Când facem ceva public, o facem cu mare grijă. Înainte de a se realiza acest lucru se face o analiză atentă, în sensul ca lucrurile să nu fie influențate de către cei care se ocupă cu scoaterea la lumină a documentelor. Chiar dacă cineva ar da dovadă de partizanat, ceilalți membri ai echipei îl temperează și tot procesul prin care trec documentele ce urmează a fi făcute publice urmărește nevicierea acestora.

Liviu Șiman: Au fost situații în care ați găsit documente din care să rezulte că dumneavoastră sau colegii ați fost obiectul unor delațiuni?
Helmut Müller-Embergs: Se poate întâmpla acest lucru, dar există o lege nescrisă prin care nu ai voie să faci cercetări despre tine însuți sau persoanele apropiate. Când eu cercetez fiecare întrebare este înregistrată pe suport electronic. Nu merg niciodată singur la documente. Le spun colegilor pe cine vreau să cercetez. Se evită în acest fel situațiile neplăcute. Informațiile aflate în urma activităților de cercetare pot fi folosite într-un mod impropriu și de aceea există această lege nescrisă, un fel de cod de onoare. Nu ai voie să-ți cercetezi nici colegii. Se semnează declarații de confidențialitate.

Liviu Șiman: Ce proiecte mai aveți?
Helmut Müller-Embergs: Am scris deja 35 de cărți și intenționez să mai scriu câteva. Derulez două proiecte majore ce vizează istoria spionajului în RDG și, când voi îmbătrâni, vreau să aflu care au fost beneficiile spionării propriului popor, în ce măsură acest lucru a ajutat la ceva. Imaginea spionajului, așa cum este prezentată în mass-media, nu este corectă. James Bond este o fantomă.

Liviu Șiman: Totuși, să nu uităm că personajul James Bond a fost creat de către un ofițer din cadrul MI-6 (serviciul secret al Marii Britanii n. red.).
Helmut Müller-Embergs: Acestea sunt visele unui mic agent secret, care își închipuia cum ar spiona la o scară mai mare.

Liviu Șiman: Pornind de la axioma  “Informația înseamnă putere” și realizând faptul că diversele acțiuni de spionaj derulate, în perioda “ Războiului Rece”, între cele două mari blocuri militare, NATO și Țările membre ale Tratatului de la Varșovia, au reușit să ducă la nefolosirea armelor nucleare, oare spionajul nu a avut și valențe pozitive?
Helmut Müller-Embergs: Există două aspecte. Primul vizează spionajul derulat pe perioada „Războiului Rece”. Am să fac o paralelă cu fotbalul. Statele din blocul comunist, în timpul unui meci, au avut până în minutul 89’ scorul de 10-0. În minutul 90’, când jocul s-a terminat, serviciile secrete din aceste state au pierdut și au fost dizolvate. Cel de-al doilea aspect reprezintă menirea serviciilor secrete de a apăra țara de pericolele existente și nu apărarea de sine. Serviciile secrete din Est aveau o excelentă privire asupra a ceea ce se întâmpla în afară. Din păcate, marea cantitate de informații valoroase nu a fost fructificată de către regimurile comuniste, care nu vedeau valoarea în sine a acestor informații. Filosofia comunistă impunea concepții stricte. Deoarece informațiile nu se potriveau cu modelul comunist de informație nu au fost luate în seamă. Revenind la spionajul politic pot spune că informația nefolosită își pierde valoarea. Altfel stau lucrurile în cazul spionajului militar sau economic. Imaginea despre Vest nu se potrivea cu realitatea, deoarece nu erau luate în seamă informațiile importante de către cei din Est. Să exemplific. În anii 80’ a existat un demers al NATO care lăsa impresia că se va declanșa un război. RDG avea un agent,’’Toapz”, în NATO. Acesta a transmis că este vorba doar de un exercițiu și nu de o pregătire de război. Într-un fel avem două concepte. Pe de o parte este spionaj, pe de altă parte, asta ajută și la menținerea păcii. Din punctul meu de vedere, asta se aplică doar la spionajul militar.

Liviu Șiman: Cum vede un specialist noile cazuri de spionaj derulate între S.U.A. și Rusia?
Helmut Müller-Embergs: Ceea ce se vede în mass-media nu este neapărat o imagine reală. Am sentimentul că spionajul continuă să existe, dar nu mai are caracterul din perioada “Războiului Rece’’. Există soluții politice mult mai rapide de rezolvare a problemelor. Nu vorbim de un război invizibil, ci aș spune că avem de-a face cu un război ‘’sportiv’’.

Liviu Șiman: Spionajul este un sport?
Helmut MüllerEmbergs: Da. Este mai mult un spionaj de agrement.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru interviul acordat și vă aștept să veniți din nou la Sighet și să ne mai împărtășiți din activitățile derulate.
Helmut Müller-Embergs: Voi reveni cu plăcere la Sighet.

Autor,
Liviu Șiman