Pictorul – restaurator Vasile Bârlea a trecut în neființă azi, 17 ianuarie 2017, lăsându-i pe cei apropiați îndurerați.

A știut să se bucure de prieteni, după cum s-a bucurat și de culori, de revitalizarea lemnului vechi, de reinserarea “mesajului” din trecut în forme plăcute ale prezentului.

A fost muzeograf  la Muzeul Maramureșului din Sighet până în anul 1991, iar între anii 1992 – 2016, când s-a retras din activitate, administrator de firme cu activitate în domeniul restaurării.

A plecat neașteptat de devreme dintre cei dragi, la vârsta la care ar fi trebuit să se dedice mai mult… culorilor.

Odihnește-te în pace!

Ion Mariș

sursă foto: Florentin Năsui

Când am ajuns la poalele munţilor Tatra bătea un vânt teribil iar eu mă simţeam ca Dorothy, singura diferenţă era că pe mine m-ar fi luat pe sus cu maşina, nu cu casa. Şi că nu-l aveam pe Toto, doar pe Marina care conducea nervoasă bombănind întruna.

• Ţi-am spus să mergem undeva mai aproape dar tu nu şi nu! O să ingheţăm de frig sau o să învăţăm să zburăm, abia controlez maşina…
• Hai că nu mai avem mult, nu fi nesuferită, gps-ul zice că suntem aproape, uite, se vede hotelul, am încercat eu s-o îmbunez.
• Pe dracu ! O să ne pierdem pe aici şi în plus nici nu-mi place atât de mult să schiez !

Am lăsat-o să mai bombăne aşa câteva minute până când am ajuns la hotel. M-am gândit că nu are ce să strice, oricum ziua era compromisă pentru că, din cauza vântului, nu erau pornite teleschiurile. Şi înainte de asta ne-am certat aproape tot drumul pentru că ea cedase rugăminţilor mele de a alege o staţiune montană pe când eu nici nu am vrut să aud de zile petrecute prin  bazine cu apă termală, într-o staţiune de moşi. Aveam mare nevoie de zilele astea, eu lucram de dimineaţa până seara târziu la o firmă pe care o socotisem de tranziţie dar tot acolo eram, de 5 ani de când terminasem facultatea, nu aveam viaţă personală şi orice încercare de a-mi face una era din start un eşec. Iar Marina voia să scape măcar puţin de un proces de divorţ lung şi costisitor. A înjurat din nou când am ajuns în parcarea hotelului, aproape plină, fără locuri vizibile în care ai fi putut parca maşina. În cele din urmă a găsit unul, destul de mic şi înghesuit.

• Eşti mulţumită acum ? mi-a urlat ea luptându-se cu  vântul, trăgându-şi cu greu din portbagaj cele două valize şi încercând să îşi prindă părul care îi intra în gură.
• Hai, termină cu fandoselile, i-am urlat la rândul meu, peste vânt, ţinându-mi cu o mână eşarfa pe care riscam să o pierd şi cu alta luându-mi singurul rucsac pe care îl adusesem cu mine.

Odată intrate în hotel s-a trântit pe o canapea din hol şi a verificat reţeaua wi-fi, lăsându-mă pe mine să rezolv formalităţile de cazare. I-am completat până şi datele personale. Etajul 5, vedere la munte, două camere single, să nu ne omorâm.

S-a opintit până la lift cu cele două valize, relativ mai calmă.

• Bărbaţii sunt nişte porci ! a zis tropăind intenţionat pe lângă recepţie cu aerul care o făcea să treacă drept o înfumurată şi poate aşa şi era. Men are pigs, a silabisit şi a făcut înconjorul holului cu privirea ca să se convingă că are auditoriu..
• Sper că nu vei transforma săptămâna asta într-un calvar, am bodogănit eu intrând prima în lift, cu un început de enervare pe care nu voiam să-l las să se dezvolte.
• Oricum toate zilele îmi sunt distruse, acum vântul ăsta şi tu care spui idioţenii… abia aşteptam să schiez, am o energie negativă, nici nu-ţi închipui !
• Aşa crezi tu ! Nu trebuie să-mi închipui nimic, îmi serveşti tu totul de-a gata, m-am enervat complet. Şi parcă voiai să stai într-o piscină, nu să schiezi !
• Da, sigur, aşa sunt zilele mele, nu ţi-e milă măcar un pic de mine, nimic nu ţi-a convenit tot drumul ! a făcut ea ce ştia mai bine, adică pe victima.

Am privit-o încercând să-mi amintesc cât ne distram în liceu de fazele astea. Părea îmbătrânită, obosită, enervată de viaţă, în general. Îl iubise mult pe soţul ei şi nu-şi mai găsea echilibrul. Ceva se stricase ireversibil oricât încerca să-şi tundă părul în trepte şi să-l vopsească arămiu, să poarte botine roşii cu toc şi ruj asortat.

• Marina, uite, asta e cheia ta, 518, e lângă a mea, eu zic să despachetăm, să ne calmăm, după care stabilim un plan pentru jumătatea asta de zi care e totuşi a noastră.
• Ai dreptate, s-a înmuiat ea brusc, îmi vine să plâng, hai să facem planuri în 20 de minute jos la bar. Să vedem ce beau slovacii când beau.

Am intrat fiecare în camera ei şi am închis uşa cu cheia, cu perspectiva a 20 de minute de linişte şi gândindu-mă că poate ar fi fost mai bine să vin singură. Eram atât de diferite, întotdeauna am fost, dar poate tocmai de aceea ne-am simţit bine împreună încă din liceu. Ea expansivă, extrovertită, egocentrică, eu idealistă, visătoare, vorbind mai mult cu mine decât cu ceilalţi, formam un duet bizar, când prea calm, când prea gălăgios. Am renunţat să mă tot întreb de ce o păstrez ca prietenă. Poate pentru că e singura. Poate pentru că fără ea aş vorbi aproape tot timpul cu mine însămi.

Săptămâna a trecut relativ repede şi plăcut în ciuda acelei prime zile care nu a fost nici spre seară mai bună ţinând cont de faptul că, după ce am gustat mai toate specialităţile slovace de la bar, am dat afară în scurt timp, amândouă, cina servită la restaurantul hotelului. În rest, a fost cam acelaşi program: mic dejun, schi până pe la 2, prânz, somn de voie, saună, jacuzzi, masaj, cină şi în cele din urmă barul hotelului, având însă grijă după acea primă seară dezastruoasă să nu mai gustăm decât dintr-un fel, despicând în acelaşi timp firul în patru şi plângându-ne lipsa de noroc una pe umărul celeilalte, ea mai mult decât mine, normal. Nu am dus lipsă de atenţie, se găsea câte un tip grizonat, în fiecare seară altul deşi părea acelaşi, care-şi lăsase nevasta şi copiii acasă cu vieţile lor plictisitoare iar el era decis să profite de fiecare moment. Ei bine, nu cu noi. Noi îi refuzam pe toţi, sau pe acelaşi tip încăpăţânat căruia îi dispărea brusc zâmbetul când mai număra un eşec şi ne întorceam la paharul şi gândul nostru suspendat în timp, ţinut prizonier pentru că dacă am fi renunţat la el nu am fi avut cu ce să-l înlocuim.

Ultima zi a ieşit însă din tipare. M-am trezit cu un sentiment ciudat pe la 4 şi oricât am încercat, nu am mai reuşit să adorm. Am urmărit o vreme utilajele care nivelau pârtia, cum vântul răvăşea nebuneşte zăpada şi m-am simţit tare singură, dusă de vânt ca zăpada aceea şi trântită de toate colţurile vieţii. Când am coborât la micul dejun eram tulburată rău de tot şi îmi cânta în cap Fragile dreams de la Anathema. De fapt îmi cânta e puţin spus. O întreagă filarmonică interpreta piesa, regăseam fiecare instrument iar după ce se termina o lua iar de la capăt de parcă era un gif de pe facebook. Mi-am turnat o cafea fierbinte şi am aşteptat-o pe Marina. Întârzia, ca niciodată. A apărut după vreo jumătate de oră.

• Dragă, nu mă simt bine deloc, mi-a venit ciclul, mi-a spus ea încercând să se ţină cât mai drept. Voi bea doar un suc de portocale şi mă întorc în pat, azi nici vorbă să ajung pe pârtie.

Şi aşa am mers singură, pentru că mie nu-mi venise ciclul iar în cameră nu mai voiam să stau, mă cam plictisisem în ultimele 4 ore cât am măsurat-o în lung şi-n lat încercând să-mi opresc alămurile din cap.

Am făcut o ultimă verificare: schiurile pe umăr, casca  la locul ei,  ochelarii pe ochi,  niciun nor pe cer, nu va ninge, e soare doar. Par chiar doi sori, trei, patru, clar, m-am îmbrăcat prea gros. Multe pârtii şi oameni echipaţi cam ca mine, cu schiuri cam ca ale mele, lumina e aceeaşi pentru toti, culorile gecilor de schi furnică într-un ameţitor du-te vino, îşi iau cartele valabile o zi întreagă sau doar pentru trei ore, visează pentru o secundă că ar putea fi nemuritori iar eu visez cu ei.

Când am ajuns la coada care era un fel de grămadă din care te desprindeai cu încetineală de melc pentru a urca într-un telescaun, au apărut şi primii nori. De nicăieri. După încă 15 minute s-a pornit un vânt atât de puternic încât atunci când m-am aşezat alături de încă 5 temerari, a început să ningă în rafale, iar atmosfera a devenit lăptoasă. În vârf s-au oprit şi telescaunul şi telecabinele, era ceva de sfârşit de lume. Nu vedeam decât la jumătate de metru în faţa mea şi puţinii schiori s-au grăbit să coboare. Am rămas singură, privind cu un fel de relaxare fascinată, nebunească şi sadică dispariţia rapidă a gecilor colorate. În cele din urmă, când se auzea doar vântul şi abia mai vedeam la cinci paşi, temându-mă într-un final şi eu,  m-am hotărât să mă las să alunec. Coboram cu vântul lângă mine şi fulgii peste tot, îi auzeam bâzâind de parcă ar fi fost albine, lunecam uşor şi zăpada scârţâia cu un sunet care avea ecou. Nu se mai auzeau, ca de obicei, alte S-uri prin zăpadă. Am coborât aşa o vreme, mi s-a părut că au trecut vreo 45 de minute – lucru aproape imposibil –  pe o bucăţică de alb ce se repeta la infinit, aceeaşi, înconjurată de un aer lăptos şi tăcut, străbătut doar de un bâzâit ca de albine şi de un fâşâit defazat. Ciudat. Mă dureau picioarele, aşa că m-am oprit şi am rămas nemişcată un moment, ascultând doar vântul care părea şi el că se potoleşte, lăsându-mi doar albul cu fulgii de nea. Care se îmblânzeau dacă mă opream, nu mai erau albine ci doar simple petice micuţe de zăpadă. Îmi venea să mă aşez un moment, dar ştiam că nu e o idee prea bună în acele condiţii aşa că am continuat să cobor, prudentă şi sperând că în raza mea de vizibilitate voi regăsi cât mai curând barul cu acoperiş albastru de la baza pârtiei. La un moment dat în dreapta mea, brusc, a apărut refugiul de pe la jumătatea pârtiei şi barul lui cu uşi glisante din sticlă cu margini roşii. Nu era posibil, trebuia să trec demult pe lângă el. Mă gândeam că poate nu l-am observat din cauza ceţii dar… era prea ciudat. M-am oprit, mi-am dat jos schiurile şi le-am plasat în locul special de lângă intrare.

În restaurant erau câţiva oameni. M-am dus direct la bar şi am comandat o cafea.

• Ciudată vreme, nu? Am avut impresia că am făcut o oră din vârf, i-am spus cu detaşare barmanului, de parcă nu ar fi fost mare lucru.
• E doar la 5 minute de aici pe schiuri, m-a fixat barmanul răspunzându-mi pe un ton tărăgănat şi plictisit. Nu aveai cum să faci o oră nici dacă veneai prin nămeţi.
• Ştiu asta, dar totuşi, e ciudat…
• Ce anume? m-a întrebat un tip care apăruse ca din senin lângă mine. Era de o vârstă incertă, ascunsă mai ales de căciula colorată care îi acoperea capul şi pe care o purta dezlegată sub bărbie ca un adolescent deşi era cu siguranţă trecut de adolescenţă.
• Tocmai spuneam că e o vreme teribilă şi a durat mult prea mult coborârea, mă dor îngrozitor picioarele.
• Acum am ajuns şi eu, de câteva minute, a durat ca de obicei, cel mult 5 minute. Cum adică mult ?
• Poi cu vremea asta, i-am spus eu din ce în ce mai nedumerită iar el m-a privit din ce în ce mai bănuitor.
• Bate puţin vântul, dar n-ar fi prima dată, a spus el privindu-mă suspicios.
• Şi ninge, s-au oprit telescaunele, e furtună, abia am văzut la doi paşi coborând, nu m-am putut eu stăpâni deşi îmi propusesem să bat în retragere.
• Nu cred că s-au oprit…. Tu ştii ceva de asta ? s-a adresat el barmanului
• N-am auzit pe nimeni să se plângă azi. Vântul bate puţintel mai tare dar nu suficient să se oprească, a zis barmanul căscând şi aranjându-şi sticlele.

Mi-am băut cafeaua fără să mai spun ceva. Erau ciudaţi, au tăcut dintr-odată amândoi şi  m-am simţit cam aiurea, ca şi cum aş fi fost vreo nebună. Tipul cu căciulă a mai încercat să mă întrebe ceva după un pic de vreme, dar nu i-am răspuns. Mi-am luat schiurile, ninsoarea se potolise, la fel şi vântul.      M-am uitat înspre telescaune: funcţionau. Erau mulţi schiori, multă agitaţie, gecile colorate au început iar să se agite şi să deseneze S-uri pe pârtie. Am rămas nemişcată un moment, aveam senzaţia că nu mai pot gândi, încercam să-mi aduc aminte cât am stat în bar la cafea. Sigur nu atât de mult încât să se schimbe  radical atmosfera. Parcă s-ar fi pus totul pe rapid.

Am coborât mai iute decât de obicei, în 4-5 minute am zărit deja acoperişul albastru al restaurantului de la baza pârtiei. Mi-am dat jos schiurile, picioarele îmi tremurau de efort şi uimire, m-am întors la hotel şi primul lucru a fost să bat la uşa Marinei.

• Unde ai fost până la ora asta ? Tu ştii cât e ceasul ? s-a repezit asupra mea.
• Cât e ceasul ?
• Cum cât ?! E 4. Tu ai plecat la 9. De ce ai făcut atâtea coborâri ?  Vei fi varză mâine.
• Da, am zis pierdută, varză, nu ştiu ce m-a apucat, dar mă bucur că suntem prietene şi că ai venit cu mine. Singurătatea vine cu tăcere. Şi cu fulgi care bâzâie ca albinele.
• Despre ce vorbeşti? Ai tras ceva pe nas pe pârtie, m-a bătut ea pe spate râzând. Mă simt mai bine, hai să comandăm ceva bun la restaurant.
• Mi-e o foame, nici nu-ţi dai seama. Auzi, îmi place lumea asta. Aşa cum e. Îmi place de tine. Hai să fim prietene multă vreme de acum înainte !
• Normal că o să fim, dragă, s-a întors ea şi m-a îmbrăţişat. Aşa şi suntem, nu văd ce ar putea schimba asta.

A trecut un an de atunci şi eu nu am văzut-o nici măcar o dată, totul s-a topit în timp şi ea şi tipul cu căciulă colorată. E o coborâre care durează mult, mă dor toate, dar nu mă plâng, nu suspin, nu mă tulbur. Ştiu că sunt singură. Uneori doar când închid ochii mai aud bâzâit de albine şi atunci mă gândesc că totul se va sfârşi brusc la un moment dat, fără intro-uri, fără avertismente. Las munca deoparte şi fac ceva ce-mi place, îmi iau o pisică, invit oameni la teatru, mănânc multe prăjituri fără să mă gândesc la calorii, fac city breakuri şi plâng la filme. Sunt de cele mai multe ori singură, dar am acceptat asta, vreau doar să nu se termine totul brusc cu senzaţia idioată că nu am făcut tot ce aş fi vrut să fac.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

Vremea colindelor s-a încheiat, mai „bătrânește”, la Sighet, duminică, 15 ianuarie, cu Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, ajuns la cea de a XXIV-a ediție. Numeroase grupuri de colindători din România și Ucraina au participat la paradă pe străzile din municipiu și-apoi au oferit un spectacol plin de culoare la Sala „George Enescu” a Școlii de  Muzică, concertul de colinde fiind susținut în fața unui public numeros.

Filmare: Timur Chiș

In memoriam, profesor Ion Șuteu (1929 – 2017)

Fostul meu profesor de limba română din anii liceului, Ion Șuteu, a plecat un pic să se odihnească în ceruri!

Doi ani, în Liceul „Dragoș Vodă”, ne-a ghidat, elevi fiind, pașii pe treptele cunoașterii, printre marile nume ale literaturii române, printre marile poeme pe care le iubea cu pasiune. Orele cu domnul profesor Șuteu erau o continuă delectare, discuțiile, polemicile, “provocările” literare constituiau sarea și piperul. Era mereu vesel, pus pe șotii și-și exersa cu har și talentul “actoricesc” pe care noi îl savuram cu drag.

A fost un dascăl plăcut, atipic, iubit de elevii domniei sale; s-a  dedicat  total, 41 de ani, celei mai mari iubiri: limba română!

Domnule profesor, știu că nici în ceruri nu aveți odihnă și că ne mai expediați câte o glumă bună spre… Pământ!

Dumnezeu să-l odihnească pe Profesorul Ion Șuteu!

Ion Mariș

Născută în anul 1927, în zona Blajului, Cornelia Circa a absolvit în anul 1950 Facultatea de Filologie, secția limba franceză, a Universității „Babeș Bolyai”. A activat în Liceul „Dragoș Vodă” între 1952-1984. În timpul directoratului său (1965-1977) a fost declanșat un vast proces de modernizare. Consiliile pedagogice desfășurate în această perioadă se caracterizau printr-o extraordinară elocință a discursului pedagogic susținut de profesorii: Ioan Bălin, Livia Balea, Eusebia Negrea ș.a. ( Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă”. Monografie, 1919-1996, Editura Valea Verde, 2012)

Reluăm un scurt interviu acordat în 2009 Revistei AxA de către regretata profesor Circa Cornelia, care a participat la aniversarea a 90 de ani de existență a Liceului „Dragoș Vodă”, instituție căreia i s-a dedicat cu mult entuziasm și dăruire.

1.Ce sentimente vă provoacă rostirea numelui Colegiului Naţional „Dragoș Vodă”?

Prof. Cornelia Circa: Pentru mine Dragoş Vodă, numele vestitului voievod maramureşean , se confundă cu Liceul „Dragoş Vodă”, acest vechi locaş de cultură, primul liceu românesc din Sighetu Marmaţiei. De aici, dintre pereţii acestui liceu, de pe aceste plaiuri maramureşene, s-au ridicat atâtea personalităţi marcante ale vieţii ştiinţifice şi culturale ale patriei noastre, personalităţi care s-au manifestat cu deplină putere în viaţa economică, socială, culturală, politică a ţării. Pentru mine personal, Liceul „Dragoş Vodă” se confundă cu 35 de ani de activitate profesională dintre care, 14 ani am fost directoarea liceului, luptând pentru modernizarea lui. Este, în acelaşi timp, liceul în care a învăţat fiica mea, nepotul meu – se confundă deci, cu viaţa mea.

2.Care sunt evenimentele cele mai importante din perioada directoratului d-voastră?

Prof. Cornelia Circa: Momentele cele mai importante din toţi aceşti ani ai activităţii mele au fost sărbătorirea semicentenarului din 1969, moment deosebit care a mobilizat generaţii întregi de foşti elevi care au venit ca nişte pelerini la vechiul templu de învăţătură să aducă un omagiu şcolii, dascălilor lor. A urmat apoi lupta pentru redobândirea numelui de „Dragoş Vodă”, obţinut în anii următori în cadrul unei mari festivităţi. Momente importante pentru mine au fost şi realizările în planul modernizării liceului: laboratoare, aparatură modernă , mari strădanii pentru perfecţionarea cadrelor, accent deosebit pe conţinutul învăţământului, instaurarea unui real climat intelectual în şcoală. Eforturi deosebite am depus şi în dezvoltarea bazei materiale: primele mari reparaţii capitale, încălzirea centrală, refacerea electricităţii, parchetarea tuturor sălilor de curs, modernizarea bazei sportive, a terenului sportiv, ateliere, până şi brazii din curtea şi faţa liceului sunt din această epocă. Am luptat pentru menţinerea tradiţiilor, pentru ridicarea prestigiului acestui liceu din acest minunat colţ de ţară.

Echipa „Salut, Sighet!” transmite familiei îndoliate sincere condoleanțe!

sursă foto: prof. Marius Voinaghi

Schimbarea este, ironic, singurul lucru permanent din viețile noastre, dar și cel mai iluzoriu. Nu vrem să admitem decât în străfundurile minții noastre că schimbarea ne sperie, chiar dacă e pozitivă: pentru că e succedată de necunoscut, pentru că ne obligă să părăsim zona noastră de confort, pentru că are capacitatea să ne schimbe întreaga viață.

Suntem obișnuiți să vedem frunzele sângerând și picând triste și tăcute la pământ ca mici soldăței vegetali, știm parcă dintotdeauna cum arată prima stea, primul fulg de nea; asta nu ne oprește mirarea și admirația.

Câte persoane noi nu am întâlnit în diferite circumstanțe? Prietenul unui prieten, un băiat drăguț pe stradă, elevul din banca de lângă geam din clasa de vis-a-vis, oricine a fost aruncat în drumul nostru de către soartă sau vreo altă putere divină și invizibilă. Câte salutări, zâmbete timide și discrete, nu am schimbat? Și totuși, zâmbetul acela tremură un pic și bătăile inimii se accelerează și palmele tremură și parcă freamătă ceva înăuntrul nostru, o pasăre nesigură ce încă n-a învățat să zboare. Asta este o schimbare nesemnificativă – inițial. Atunci ce efect ar avea una ce nu implică o persoană, sau două, sau cincisprezece, ci o mie, sau un miliard de miliarde, sau atâția oameni câte sunt stele pe cer?

Elevii părăsesc sălile de clasă convinși că vor schimba lumea – aproape siguri că vor ajunge în cărțile de istorie, sau că își vor câștiga propria pagină de Wikipedia. Tinerețea îi face invincibili, imortali. Majoritatea susțin că dau uitării aceste fantezii copilărești odată ce ating vârsta fatidică a independenței – de fapt se păcălesc singuri și pitesc adânc în sufletul lor aceste sentimente, dar nu se pot descotorosi de ele complet.

Jean Jack Rousseau susține că omul este fundamental bun – societatea este cea care îl schimbă și, uzual, malformează în plan moral. Este natural, deci, ca oamenii să vrea la rândul lor să schimbe societatea care i-a format. Fără excepție, acești tineri nu numai că au dorința de îndreptare a societății, a comportamentului uman în general, dar au și inițiativă; până ce cresc și se maturizează și recunosc futilitatea în eforturile lor eroice, până ce încetează să viseze și se complac situației, dispar în monotonia umbrelor și își curmă dezamăgirile.

Nimeni nu se gândește că schimbarea reprezintă o muncă titanică demnă de Hercule; aceasta începe cu un singur individ. Fie că în bine, fie că în rău, ne putem schimba doar propria persoană – pe ceilalți îi putem încuraja și călăuzi cu toate luminile din Univers, căci în final vom fi nevoiți să ajungem la un compromis, să-i acceptăm așa cum sunt.

Schimbarea începe cu noi, dar nu se termină niciodată (câtă vreme nu ajungem în punctul în care să credem că e imposibilă).

Autor, Oana Tomșa 
(elevă, clasa a X-a A, C.N. „Dragoș-Vodă”)

Icoanele pe sticlă, valoare artistică populară, sunt expresia spiritualităţii ţăranului român. Icoana este o pagină de trecut, în care descoperim atât Divinitatea, imaginea sacră, cât şi mentalităţi complexe despre viaţă, religie, artă.

Originea picturii pe sticlă, ca gen al creației populare și ca meșteșug artistic, este considerată a fi regiunea estică a Europei Centrale – Boemia, Austria, Slovacia, unde au apărut primele centre de pictură pe sticlă favorizate de existența aici a manufacturilor de sticlă. De aici, pictura pe sticlă pătrunde în Transilvania în condiții istorice favorizante: existența legăturilor comerciale active cu Boemia și Austria și constituirea aici încă din secolul al XVI-lea a atelierelor de manufacturiere de producere a sticlei – glăjării.

Originile icoanelor pe sticlă sunt legate de icoana minunată a Maicii Domnului de la Nicula. Această icoană, realizare a preotului pictor Luca din Iclod în anul 1681 şi donată bisericii române din sat de către Ioan Cupşa, a lăcrimat în anul 1699, evenimentul generând tradiţia marilor pelerinaje anuale de „Sântămărie”.

Unii creştini ortodocşi insistă să precizeze că icoanele se „scriu”, nu se „pictează”, ele sunt mărturii, o formă de relatare a Scripturii sau a vieților Sfinților. Icoanele au fost „cărţile” celor ce nu ştiau să citească, în care aceştia puteau „citi” învăţătura creştină, icoanele fiind astfel o formă de mărturisire şi propovăduire a credinţei.

Majoritatea iconarilor erau simpli țărani, ei neavând o pregătire specială, mulţi dintre primii iconari fiind neştiutori de carte, aşa cum dovedesc numeroasele inscripţii greşite pe iconiţele lor. Iconarii din Nicula nu şi-au semnat lucrările, se considerau simpli meşteşugari, neavând conştiinţa valorii muncii lor, deşi icoanele lor sunt adevărate opere de artă şi printre cele mai valoroase din întreaga producţie populară.

Pe lângă valoarea artistică incontestabilă, icoanele aveau şi o funcţie de protector împotriva bolilor şi calamităţilor naturale, care ameninţau viaţa şi munca ţăranului în trecut.

Viaţa spirituală şi materială a ţăranului stă sub semnul icoanei şi al crucii. În casă vedea copilul primele icoane, în faţa cărora învaţă să se închine; de la ele află Vieţile Sfinţilor, a Maicii Domnului şi mai ales Viaţa Mântuitorului, de la Naştere până la Înălţare. În general, gospodăria ţăranului purta principalul însemn creştin, crucea; pe acoperiş, pe pereţii caselor sau pe porţi. Tot cu semnul crucii era însemnată pâinea înainte de a fi începută.

Icoanele pe sticlă au ocupat un loc de onoare în casele ţăranilor care le considerau intermediari între viaţa pământească şi cea eternă din rai. Icoanele pe sticlă înşirate în cameră erau pentru ţăranul analfabet o importantă Carte Sfântă.

Ion Mușlea spunea despre țăranul român, zugrav de icoane pe sticlă că: „Cel ce poate da așa ceva, este hotărât lucru un artist… El și-a pus acolo tot sufletul, a trăit momentul de creație, a fost artist în toată puterea cuvântului”

Pentru ţăranul maramureşean, icoana avea mai multe funcţii. Maica Domnului cu Pruncul se dădea fetelor ca zestre, la nuntă, ca simbol de belșug și fertilitate binecuvântată. Ca să aibă un copil, ţăranca se roagă la icoana Maicii Domnului. Patruzeci de zile stă o icoană la capul copilului. După botez se închină copilul la icoană. Mirii îşi aleg icoana unui sfânt, protector al familiei. La moarte, se punea o icoană sau o cruce pe piept. Pentru izbăvirea de primejdii (boli, secetă, foamete, război etc.) se cerea ajutor la icoane.

Toate aceste exemplificări şi analizări ale temelor folosite în icoanele pe sticlă, îl recomanda pe ţăranul iconar ca pe un neobosit preot luptând pentru păstrarea credinţei.

Icoanele pe sticlă au o valoare etnografică, unanim recunoscută astăzi. Cercetarea consecventă a colecțiilor ne oferă posibilitatea unică de a lua contact cu aceste opere de artă, în timp ce catalogarea contribuie la cunoașterea acestui patrimoniu inestimabil.

Este de notorietate faptul că vastul patrimoniu artistic al ţării noastre este departe de a fi valorificat muzeistic integral. Se află în depozitele muzeelor şi în colecţiile unor instituţii ecleziastice adevărate comori cvasi-necunoscute de public şi adesea necercetate de specialişti. Tocmai un asemenea ansamblu de opere de artă este dat la iveală şi pus în valoare sub forma acestui volum de icoane pe sticlă.( în imagine: „Icoane de Nicula din patrimoniul Muzeului Maramureșan”, autor, Mirela Ana Barz)

În muzeele noastre, în expoziţiile de bază sau temporare, icoanele pe sticlă sunt prezentate doar din punct de vedere formal, artistic. O asemenea expunere răspunde la întrebarea cine le-a creat şi când. Se ştie că orice piesă de muzeu conţine o zestre de informaţii pe care, de cele mai multe ori, etichetele sau textele de prezentare nu le pot reda. Or, icoanele pe sticlă au înmagazinate mult mai multe informaţii, care uneori sunt ascunse, alteori au un înţeles adânc, ce nu poate fi perceput dintr-o simplă examinare. În ele se pot descoperi care au fost credinţele, mentalităţile din lumea satului transilvănean, la un anumit moment istoric.

În acest catalog întâlnim icoane pictate pe sticlă de Nicula, din Colecţia Muzeului Maramureșan, acestea aparţinând tezaurului de obiecte de cult, pe care aş dori să le ofer citirii interdisciplinare, pornindu-se de la un singur amănunt, din discursul tematic iconografic al fiecăreia. Cele mai multe icoane sunt datate, şi în totalitate aparţin celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Icoanele, asemenea paginilor de carte, deschid scene din Viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, din Viaţa Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor.

George Călinescu spunea: „Icoanele pe glajă sunt foarte multe de o rară frumusețe artistică, muzeele și oamenii de gust le strâng cu grijă, istoricii de artă le studiază”.

Icoana cunoaște multe mâini, a întâlnit multe priviri, a văzut multe lacrimi. Și știe o poveste veche și frumoasă. Doar priviți-o!

Autor, Mirela Ana Barz, muzeograf

n.r.  Volumul „Icoane de Nicula din patrimoniul Muzeului Maramureșan „, autor, Mirela Ana Barz, șeful secției de etnografie din cadrul Muzeului Maramureșului din Sighet, a fost lansat în decembrie, 2016.

Patimile și viciile în toate formele lor constituie cea mai perfidă modalitate de sclavie. Au existat dintotdeauna, dar acum, parcă mai mult ca oricând, au devenit tot mai diversificate și mai subtile, existând tot mai multe argumente care să le justifice.

În adâncul sufletului nostru știm de ceea ce avem nevoie, de asemenea, știm ceea ce este balast.  Nu trebuie decât să deschidem ochii și aruncăm bolovanii pe care-i purtăm zi de zi cu și în noi.

Viața nu ne scutește de ispite, de patimi, de suferințe, însă tot ceea ce vine pentru a ne pune la încercare trebuie folosit pentru a fortifica cetatea, nu pentru a o dărâma. Asta dacă privim problemele ca oportunități de dezvoltare, iar datele care ne înconjoară ca și resurse, nu obstacole. Viața este o chestiune de interpretare. Poți să privești boala ca fiind un dezastru sau o posibilitate de a-ți schimba stilul de viață, de a-ți depăși slăbiciunile.

Îți dai seama că ești pe drumul cel bun atunci când alergi, când ai întrebări, când te lupți, când suferi, când tot ceea ce se așterne în fața ochilor tăi nu este decât un amalgam de lucruri care încă nu au o așezare clară. Și da, imaginea poate fi confuză, dar să nu uităm că dacă avem răbdare suficientă, apele se vor liniști, iar imaginea va deveni tot mai clară, mai ușor de privit, până când nu va mai rămâne nimic străin.

De obicei ne deranjează ceea ce nu ne este cunoscut sau familiar, iar tocmai acest aspect ne face să fim mai reticenți vis a vis de posibilitatea de a accepta o situație care nu ne este cunoscută, însă dacă am accepta-o fără ezitări acea situație ar deveni mult mai ușor de manageriat. Dar noi, oamenii, suntem ființe complexe și ne place să complicăm tot ce avem la îndemână, așa se face că, de obicei, procedăm invers, întâi dorim să cunoaștem lucrul apoi să-l acceptăm.

Dacă am accepta lucrul înainte de a-l cunoaște, am câștiga din start, fără eforturi, fără alte costuri. Acceptarea vine din iubire, din inima noastră, înzestrată din plin cu acest har.

Este foarte important cum definim ceea ce se află în fața noastră, cum arată imaginea mentală, reflexia lucrului pe care îl percepem. Luat ca atare, lucrul în sine, este în realitate neutru, adică nici bun, nici rău. Puterea o oferim noi, prin calitățile/defectele pe care le atașăm lucrului privit. Și în acest mod transferăm o parte din sufletul nostru lucrului pe care l-am vizualizat inițiind o comunicare primară, înainte de comunicarea propriu zisă.

Definiția pe care o atașăm lucrului, nu este scutită de propriile noastre limitări, de aceea apar adeseori conflicte. Dacă am lucra mai mult la modalitatea în care privim ceea ce se află în fața noastră, am evita foarte multe neînțelegeri/interpretări greșite.

Nu este dificil să ne detașăm de limitările noastre, ci este dificil să renunțăm la gratii, de vreme ce ne-am obișnuit cu ele. Oricât ar fi de confortabilă, colivia nu este bună pentru un suflet care dorește să zboare.

Dacă antrenamentul fizic prespune multă voință, fermitate, perseverență, stăpânire de sine, renunțare la obiceiuri nesănătoase etc., antrenamentul mental și spiritual este cu mult mai pretențios, iar deteșarea de sine ajută foarte mult.

Cu cât ești mai atașat de persoana ta, cu atât ești mai subiectiv, mai egoist, mai aproape de dorințele tale și este atât de facil să cedezi; însă, dacă faci un efort conștient, te poți desprinde de toate aceste limitări și obține o perspectivă mai înaltă, mai cuprinzătoare, iar în aceest mod vei reuși să accepți și să iubești mai ușor ceea ce se află în fața ta.

Dacă transmiți (la nivel inconștient dar cu intenție conștientă) bunătate, acceptare și iubire față de tot ceea ce întâlnești, vei fi răsplătit la fel, iar posibilitatea apariției conflictelor se va diminua considerabil.

Fii tu lumină, și astfel nu-ți va fi frică să umbli când în jurul tău toate luminile vor fi stinse!

Autor, Antonia Luiza Dubovici

Mă prăjesc la soare. M-am săturat și de leptop și de scris. E ora 12 amiaza. La voi e deja 20 seara. Aţi terminat cu concertul și vă savurați „succesurile”. Eu îl aștept pe Dani să vină de la lucru să mă scoată în oraș. Mi-i așa de drag să-l văd cum vine exact la trei jumate fix. Dacă cumva întîrzie 5 minute înseamnă că s-o abătut după ptită (bună) ca pă la noi, bună șî deasă. Nu știe el cum să mă giucăreiască, să mă vadă mulțămnită. Scorpie-on mulțămnit!

Tăt cat nod în papură șî acolo unde nu-i. Iertat să-mi sie scrisu, da’ o mai dau pă țărănește, influențată siind de „romanțu” (vorba mamii) ce-l scriu. E o întreagă artă să-l folosăști pă â, ă, ț, ș, litere ce nu-s la videre. Dani la început o fo’ nevoit să lipească pe tastatură etichete, pînă m-oi obișnui cu iele. De greșăsc, mă ie cu călduri. Mă tem să umblu pă alte butone pă care nu le știu. Îl sun pă Dani la sărvici să mă scotă din cine ști ce programe m-am băgat șî de abde apoi iară reieu scrisu.

Nu-i ușor a si scriitor! Nu-i tătuna scrisu’ pă gerunți ori pă leptop. Noroc că l-am scris normal șî amu trebe numa să-l copiez. Numa că gîndești că după ce-l vezi scris pă „televizor” își pterde din farmec. Îmi fac program: demineața trei ore șî după-masa încă vreo trei. Am momente că dacă aș mai apăsa pă o tastă aș șî muri. Mă apucă o stare de nervi, îl închid fuga șî mă uit la televizor. Acolo alte întristări. Ori la noi ori la voi, numa grozuri! La noi ger șî omini blocați, patroni șî directori arestați, Zăvoranca leșînată la Urgență, Băsăscu hîrăindu-se cu Crin șî Ponta. Da nici cu aieștia nu mni rușîne. Aieștea tăte le fac în stil mare.Totul e BIG la iei. Pînă șî cînd să împușcă o fac în cantitate mare. Nu să încurcă cu 1-2, cîte 20-30 odată.

Poate ați văzut la Tv. Un descreierat, frustrat din copilărie, a terminat cu brio o facultate celebră, dar cu probleme la „mansardă” (nedescoperite la timp). A intrat într-o școală unde preda mama sa ca educatoare, înarmat cu 2 pistoale semi automate, îmbrăcat în ținută militară, cu cagulă pe cap. A intrat întîi într-o sală de ședințe unde a împușcat 6 profesori și educatori pîntre care șî pă mamă-sa. Pe urmă a intrat în clasa unde preda mamă-sa și i-a împușcat 20 de copii (aveau vîrste între 4-10 ani). Explicau la TV. psihologii că mamă-sa l-ar fi neglijat cînd era mic, pentru ea serviciul era pe primul loc iar acum el, ca răzbunare, i-a omorît ce i-a fost ei mai drag … clasa.

Să fi văzut transmisii în direct cum veneau părinții și se buluceau să intre. Cîțiva copii au scăpat. Ii scoteau polițiștii pe brațe iar celorlalți le spuneau să nu mai aștepte că alții nu mai ies… La toate bisericile se fac slujbe, iar pe Obama l-am văzut plîngînd și cerîndu-și iertare părinților… Lumea îl acuză că nu face nimic pentru a descuraja astfel de fapte și nu înăsprește legea privind posesia de arme. S-a declarat doliu național 4 zile și s-a coborît drapelul în bernă. Total au murit 26 de persoane, cu el care s-a sinucis, 27.

Eu de cînd am văzut, numa’ vreu mere acasă. Dani mă îmbunează, îmi aduce cafeaua la pat în fiecare dimineață fix la 5 jumate! O beu de dragu lui să aivă șî el companie la micul dejun. Își ie merindiuca pregătită de cu sara șî mere la „scîrbici”. În fiecare zi vine cu o nouă idee, unde să mă scotă.

‒ Lasă mami că aici îi bine. Nu-ți îngheață picioarele, ai ce mînca, ai unde dormi, ce-ți lipsește?

‒ Știi ce-mi lipsește Dani? HREANUL. Degeaba îmi dai MĂR, eu cu hreanul m-am cumtit!

Pînă șî roba cu brichete, ce-o umflam pînă în costă șî aceie îmi lipsăște! Aici căldura zine cu șocuri din păreți. De cîte ori să porne, ieu mai mor cîte on ptic. Gîndești că on cărlig mni să bagă în inimă șî-mi sare somnu tăt luîndu-mă la întrecere cu tiribomba asta ce porne din timp în timp (nu uită niciodată) şî dă aeru condiționat. Mni dor de on somn fără larmă, necondiționat!

Mă înebunesc aparatile. Nu mai am nervi pîntru iele. Nu știm să prețuim lucrurile naturale, simple, pînă cînd ești înconjurat de „scule performante”care fac de mîncare, fac apă curată, încălzăsc mîncarea, fac caveiu, fac ceaiu, fac căldură, fac frig, numa LINIȘTE nu fac! Mni dor de on foc să dudăia în sobă șî de nește picioci în blodăr. Nu aragază cu inducții, tigăi cu magneți, aier cu condiții, apă cu ioni, căldură cu larmă.

Circulă on cîntec „Vreau o țară ca afară”. Eu vreau o țară ca acasă, oricum ar fi ea. Ideea cu care am început iera că mi s-a confirmat ideea de „singurătate„ a omului civilizat, eu luînd ca reper America. Toată ziua ești întrebat (mă refer la locurile publice) unde vezi în sfîrșit OAMENI: „HAY, HAVAR YOU?” Toate acestea se recită mecanic cu aceleași fețe impasibile, ca niște roboți. Dacă ai răspunde altceva decît ar trebui să răspunzi, tot așa ar zîmbi, nici nu și-ar da seama, sau nu i-ar interesa. Drumul de la gură pînă la creier e prea mare și nu merită osteneala. Și atunci cănd un nebun nebăgat în seamă iese în evidență cu cîte un pistol, două sau o mitralieră. N-ar trebui să mire pe nimeni. Au însă apoi grijă televiziunile să-i rezerve spațiu pe toate canalele pe cîteva luni. Da, dar cu ce preț… Ce haznă de căsi înstruțate șî luminate, cînd la 26 de case, în loc de fundă roșie va fi una neagră de Crăciun. Degeaba au pomi luminați dacă în suflet n-au pe Dumnezeu….

16 decembrie 2012,  Dallas

Autor, Ileana Pisuc

PROGRAMUL FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ȘI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, EDIȚIA A XXIV-A, SIGHETU MARMAȚIEI, 15.01.2017

Duminică, 15. 01. 2017

10⁰⁰ – 11³⁰     – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet;

11³⁰ – 12⁰⁰   – formarea coloanei;

12⁰⁰ – 12³⁰   – parada grupurilor de colindători prin centrul orașului până la Școala    de Arte ,,George Enescu”;

13⁰⁰ – 13³⁰­   – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi Urări de Anul Nou la Școala  de Arte ,,George       Enescu”;

13³⁰ – 16⁰⁰    –Școala  de Arte ,,George Enescu” – Concertul de Colinde prezentat de grupurile de colindători.