Pe adresa redacției noastre a sosit următorul mesaj pe care îl facem public, ținând cont de conotațiile „practice”.

Au trecut sărbătorile și cu ele și vacanța de iarnă mult așteptată de elevi. Sâmbătă, începeam cu toții să ne pregătim psihic pentru ultima sută de metri din primul semestru, care pe unii îi așteaptă cu teze și teste „de final de an”. Ultimul miracol de Crăciun a fost duminică dimineața când toata lumea anunța una dintre puținele decizii luate cu cap, suspendarea cursurilor în data de 9 și 10 ianuarie, din cauza temperaturilor scăzute. Dar, am avut parte și de o surpriză, nu chiar așa plăcută. O nouă modificare a orarului la Colegiul Național „Dragoș Vodă” (a câta oare din septembrie?!). Ce surpriză!

Orarul liceului este în continuă schimbare de la începutul semestrului și, din câte am înțeles, acesta este „generat” de un soft. Ultimul orar a rămas stabil pentru o perioadă destul de lungă de timp, și elevii erau adaptați deja la un ritm al orelor. Înțelegem. Modificările au fost necesare, dar schimbările sunt radicale. Am discutat cu prieteni, colegi de-ai mei, care au aceeași reacție: „Şi acum ce facem?”. „Norocoșii” au prins câte 5 ore de informatică în aceeași zi, 3 ore de fizică sau chimie, una după alta.

Schimbarea orarului are un efect mult mai mare decât pare dar, la sănătatea mintală a elevilor, cine se mai gândește? Suntem obișnuiți, după cum am spus mai sus, cu același orar de două luni. E un program după care îți planifici majoritatea timpului liber, activitățile extra-școlare etc. Omul este făcut să se adapteze, e adevărat, trebuie să facem față provocărilor și să ne confruntăm cu toate problemele vieții, dar fiecare schimbare în viața noastră aduce mai mult sau mai puțin stres, lăsând la o parte faptul că mai nou școala, în realitate, este o „mașină de stres” .

Se întâmplă multe nedreptăți, dar cine suntem noi să vorbim despre ele? Noi trebuie să ne vedem de cărțile noastre și să lăsăm oamenii mai „mari” să ne conducă. În speranța că această poveste cu orarul se va remedia, doresc tuturor elevilor spor și succes în continuare la școală!

A. S. Kontra (elev model)

sursă foto: internet

Cuvântul neruga, cu rezonanțe asiatice parcă, pune în lumină cel puțin 3 aspecte: în primul rând e aspectul fonic, cu accent pe silaba a doua și jocul triplu dinte o consoană și o vocală din fiecare silabă, unde consoanele crescătoare vin sub forma afișată a unei energii, apoi e înțelesul, reprezentat printr-un substantiv (tipic sub aspectul formării lui, dar inexistent în dicționar) și, în al treilea rând, reprezintă pronumele personal însoțit de verbul la imperfect, persoana a treia, singular, aducând în lumină vremuri imemoriale. Ca și cum, la un moment dat, cineva ne ruga să facem ceva, să fim într-un anumit fel, să acționăm în virtutea a ceva. Și, din ne-facere, din ne-ascultare, neruga noastră a deviat în altceva și nu a mai putut instaura lumi, pace sau liniște…

Mi-a spus cineva, recent, că nu mai are nici măcar puterea să se roage. Că ruga nu își mai găsește locul și nu îi mai poate fi parte din gânduri. Că a ajuns la o stare de împietrire și că nici măcar lacrimile nu îi mai pot spăla cristalul ochilor… Că starea la care a ajuns este o nerugă continuă, din care nu mai poate ieși.

Văd în ultimul timp, din nefericire, tot mai mulți oameni care nu mai au puterea de a se ruga. Pe care deja i-a cuprins neruga. Și care nu mai au energia de a intra în biserici. Sau dacă o fac, totul se reduce la automatisme și la un formal sec, ca reflex al inerției altor vremuri. Sunt vremurile cînd El ne ruga să Îi fim alături. Și totuși, aceasta e o stare care, din ce în ce mai mult, cucerește suflete.

Am tot stat și m-am gîndit de unde poate să vină o astfel de stare, și care îi poate fi originea? Singura explicație pe care am găsit-o este dată de o negare a frumosului din noi, de neoameni. Pentru că mulți dintre cei din jur au devenit neoameni, o zonă tot mai mare se acoperă cu boli: nefericiri, nenorociri, necazuri, neajunsuri, nevoi, neliniști nefirești. Nerugi.

Lor, nerugilor, noi trebuie astăzi să le căutăm leacul. 

Autor, Mihai Pătrașcu

La 9 ianuarie 1849 s-a născut la Sighetu-Marmaţiei Brozik Károly, profesor, cartograf, traducător şi editor. Numele lui este legat de apariţia primului Atlas Geografic din centrul Europei şi de traducerea operei scriitorului Jules Verne.

Brozik Károly s-a născut la Sighet la 9 ianuarie 1849. După absolvirea liceului în oraşul natal, îşi continuă studiile la Facultatea Tehnică din Budapesta. Din anul 1870 este angajat profesor la un liceu din capitala Ungariei unde va lucra până la pensionarea din anul 1905. Pe lângă activitatea didactică, Brozik Károly a desfăşurat o bogată activitate de cercetare materializată în numeroase volume de geografie şi studii. Între anii 1896 şi 1906, este iniţiatorul, coordonatorul şi redactorul primului Atlas Geografic ce cuprinde întreaga zonă central-europeană, atlas care stă la baza tuturor atlasurilor ulterioare. Dintre cele aproape o sută de lucrări din domeniul cartorafiei mai amintim „Harta Europei” (1893), „Atlas geografic pentru elevii de liceu” (1898), „Mic atlas istoric” (1899) precum şi un studiu amănunţit al bazinului Tisei superioare cuprinzând date importante privind Maramureşul, lucrare realizată împreună cu o echipă de cartografi celebri ai vremii, originari tot din Maramureş: sigheteanul Vozáry József, Vucskics Zoltán născut la Ocna Şugatag şi băimăreanul Sasku Károly. Alături de lucrările din domeniul geografiei şi cartografiei, Brozik Károly este şi unul dintre cei mai importanţi traducători ai operei scriitorului francez Jules Verne, tradusă integral între anii 1878 – 1892. Brozik Károly a încetat din viaţă la Budapesta la 12 iulie 1911.

Autor, Ioan J. Popescu

sursă foto: Wikipedia

Conform datelor oficiale publicate duminică, 8 ianuarie 2017, pe site-ul www.edu.ro, din cauza condițiilor meteo nefavorabile şi a condiţiilor de transport și deplasare ale copiilor, nici în unitățile de învățământ (grădiniţe, şcoli şi licee) din județul Maramureș nu se vor ține cursuri luni, 9 ianuarie și marți, 10 ianuarie 2017. Dacă nu vor exista alte „surprize” meteo, școala se reia miercuri.

Cursurile vor fi suspendate și în județele: Brăila, Vaslui, Dolj, Suceava, Giurgiu, Teleorman, Botoșani, Buzău, Ilfov, Ialomița, Călărași, Constanța, Vrancea, Tulcea și Municipiul București.

UPDATE situație cursuri școlare suspendate (data raportării: 8 ianuarie, ora 16:00)

Nici în județele: Bacău, Olt, Iași, Neamț, Timiș, Galați nu se vor ține cursuri luni și marți.

sursă foto: internet

O șansă la o generație

Se spune că viața merită trăită din plin, atunci de ce nimeni nu trăiește cu adevărat? Aceleași fețe posomorâte și obosite, extenuate de propria lor percepție asupra realității, a vieții, prefăcându-se că simt… Cât de îngrozitoare poate fi o asemenea situație! Cum poate cineva să trăiască în acest mod? A, da, cum am spus, nu o fac. Ei respiră pentru că trebuie, au nevoie de asta. Dorm fiindcă trebuie, merg la școală fiindcă trebuie, își fac temele deoarece trebuie, merg la serviciu pentru că trebuie și lista poate continua la nesfârșit. Respiră cu nonșalantă, e normal să respiri, nu?! Și totuși sunt atât de multe persoane care respiră, deși nu trăiesc. Respiră, deși sufletul lor e pe moarte.

Este amuzant cum cineva care minte ajunge popular, iar oricine spune adevărul e luat de nebun. Tragi-comedie de fapt. Poate acesta este motivul pentru care mă simt atât de singură uneori. Oamenii se luptă între ei de secole pentru a-și dovedi teoriile proprii în privința etnogenezei lumii spre exemplu, recurg la atrocități și schimbă regimuri politice în numele Domnului, stârnesc războaie de pe urma cărora singurii beneficiari vor fi cei ce știu cum să se folosească de datoriile oamenilor pentru a-și apăra propriile credințe și propriul ego. Pacea nu aduce profit. Sclavii moderni nu poartă lanțuri, ci poartă cărți de credit. Cum ar fi dacă în loc să ne luptăm pe teorii despre cine sau ce a creat lumea, să ne luptăm împotriva celor ce o distrug?

Uneori, cele mai luminate minți nu se evidențiază în testele standard de inteligență, pentru că nu au o inteligență standard. De ce încercați să ne epuizați cu șase-șapte ore pe zi la școală învățând în 12 ani peste 16 materii? De ce nu ne lăsați să ne urmăm propriile vise și să studiem ceea ce ne dorim și ne împlinește? A, da, voi nu vreți inovație și fericire, voi vreți marionete ademenite de promisiunea siguranței care se destramă chiar sub ochii noștri zilnic prin crize de șomaj ș.a.m.d. Voi, nu profesorii și nici părinții, cei pe care noi v-am ales, încercați să ne vindeți un alt fel de fericire, puneți și un preț pe ea. Când cumperi, ești stabilit la casa ta și ai un job bine plătit ești fericit, corect? Nu mai contează ce prostie care nu valorează nici măcar un bănuț cumperi, important este să cumperi. Altfel, cum să fii fericit? Cel mai grav este că, așa cun susține și George Orwell, atât timp cât noi v-am ales nu suntem victime, ci complici. Marionetele respectă regulile și legile (ca în vremea coloniilor americane „regulile sunt făcute și aplicate pentru binele tuturor”, o etichetă ieftină ce continuă să ne ia drepturile. Coloniile au realizat asta și au devenit independente de Coroană, noi când vom realiza? Chiar e nevoie să ne ajungă cuțitul la os ca să luăm o decizie? Nimeni nu vede în ce ne afundăm?), se mulțumesc cu cât au și nu creează multe probleme. Muncesc până la bătrânețe, o bătrânețe care îi găsește nefericiți, nesănătoși și epuizați psihic și fizic sperând că măcar copiii lor vor reuși.

Șansa schimbării e o dată la o generație, oare de ce toți speră că schimbarea va veni de la altcineva? Mulți trăiesc, muncesc mai mult de jumătate din viață, învață lucruri pe care oricum le-au uitat si care nu îi fac fericiți și așa, toată viața lor e risipită, mor. Grav este că mor triști și neîmpliniți, întrebându-se mereu „ce s-ar fii întâmplat dacă?”. Este greu să te schimbi pe tine și mentalitatea ta, dar aceasta este adevărata schimbare.

Dacă vrei să știi care-ți sunt prietenii, nu-ți fie frică să spui adevărul. S-ar putea să rămâi singur, dar unele valori nu cresc în fiecare grădină. Un trandafir e special, țepii lui te înțeapă când vrei să-l rupi, dar buruienile nu-l înăbușă. Să plantezi doi trandafiri în aceeași grădină e divin; să cunoști pe cineva care să te înțeleagă e un alt fel de intimitate. Mulți maci se cred trandafiri, dar tu nu-i asculta.

Autor, Mirela Costinar

(elevă, clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: internet

Arta este respirația mea, este „suflul” meu zilnic. Acesta este crezul artistic al pictorului sighetean Valentin Petreuș.

La fiecare sfârșit de an facem un ”inventar” a tot ce am trăit în anul în curs punând în balanță ceea ce ne-am propus cu ceea ce am dus la bun sfârșit. Cu siguranță fiecare am întocmit, conștient sau mai puțin, un raport personal pe anul 2016. Gradul de mulțumire, cu siguranță diferit de la om la om, ne-a pus în fața planului de acțiune pentru noul an.

E perioada de vise, speranțe și planuri! Fiecare an poartă cu sine provocările lui! Și cum vestita vorbă a românului : ”se poate și mai rău”, nu e populară fără motiv, iată că ne aflăm în fața unui nou început (unii pragmatici ar zice o crudă continuare) și din punct de vedere al guvernării statului. Ni s-au prezentat o serie de promisiuni care ne duc cu gândul la basmele cu zahăr și miere. Poate sunt doar eu cea care gândește așa, dar cred că în perioada sărbătorilor am consumat destule dulciuri, așa că propun să ne concentrăm asupra lucrurilor ”sănătoase”!

E de dorit să crezi în oameni, să le dai ocazia să te surprindă. Îmi doresc să fiu (plăcut) surprinsă în acest an, nu vreau să judec oamenii înainte să le dau ocazia să își exercite calitățile. Am rezervele mele, e adevărat, fiecare dintre noi avem un CV mai mult sau mai puțin bogat, cu o experiență și realizări cu care ne mândrim sau nu.

Pâna una alta să fim cetățeni responsabili, să ieșim să curățăm zăpada de pe spațiul din fața locuinței sau instituției unde muncim și să tratăm cu multă responsabilitate atribuțiile personale și profesionale și, încet, încet, se vor așeza toate.

Iar dacă vedem că planul celor puși să ne reprezinte se îndepărtează de așteptările generale, să nu uităm de opțiunea democratică de a ieși și a ne prezenta punctul de vedere!

Un an productiv, cu realizări și satisfacții!

Autor, Camelia Pesek

Seria de filme dedicate artiștilor plastici sigheteni continuă cu scurt-metrajul: Un artist al naturii… statice: István-Ștefan Hegedüs în care pictorul ne dezvăluie câteva dintre trăirile revelate prin artă.

Am tot ce îmi trebuie. O casă cu atât de multe camere încât aş putea să mă pierd dacă aş bea mult de tot la o petrecere, un Audi S1 Sportback roşu, o piscină din fibră de sticlă de 1100X370 cm şi mai ales un soţ frumos, înalt, care câştigă mulţi bani şi pentru care toate femeile mă invidiază feroce. Eu nu le iau în seamă în mod expres, mă fac că nu văd şi trec pe lângă ele ţanţoşă, dându-mi pe spate părul mereu coafat, lung şi buclat cu care mă mândresc dintotdeauna şi care mă face să trec drept o femeie frumoasă. Poate şi sandalele mele Sergio Rossi, poşeta Hermes, ceasul Omega de Ville, toate cadouri de la soţul meu cel frumos şi bogat. În rest, sunt o femeie obişnuită căreia nu-i lipseşte nimic. Am un ten îngrijit la cei 33 de ani care mă face să par de 26 şi o sănătate de fier.

Am tot ce îmi trebuie. Sigur că uneori mă mai plictisesc şi eu, atunci când nu am chef de cumpărături  sau când lucrurile trenează prea mult în telenovela mea preferată, când nu aud zile întregi decât vocea Anei „Ce doriţi la cină?” sau când mă atacă gânduri sumbre despre ce ar fi putut să fie. Cred că ar fi mai interesant dacă soţul meu ar fi acasă măcar la cină, aş mai vorbi şi eu cu cineva, vreau să zic cineva în afară de Ana, vânzătoarele de la magazinele din mall, prietena mea Cristina care îmi răspunde la telefon doar când are ea chef sau motanul Fifi care nu îmi răspunde niciodată, cel mult mă priveşte făcându-şi ochii tot mai mici, din ce în ce mai mici până când într-un final îi închide de tot. Dar să nu credeţi că mă plâng, pentru că am tot ce îmi trebuie. Mă trezesc pe la 7.30, îi pregătesc micul dejun şi cafeaua soţului meu, el pleacă la 8.30 la firmă după care sunt liberă să fac ce vreau. De obicei nu prea ştiu ce să fac şi mă bag înapoi în pat, mă uit la o emisiune matinală, oricare, apoi îmi încep efectiv ziua. Ziua în care am tot ce îmi trebuie şi singurul lucru care mă îngrozeşte este că s-ar putea să plouă, soţul meu ar veni pe la vreo 6 prost dispus, iar Ana ar pregăti iepure pentru cină. Soţul meu urăşte iepurele dar eu tot îi spun cât e de sănătos, aşa că se străduieşte să-mi facă pe plac luând bucăţele mici pe care le mestecă morocănos timp îndelungat.

• Charlotte, îmi zice – pe mine mă cheamă Carla, dar lui îi place să mă alinte aşa – sunt foarte ocupat, doar ştii, chérie, te rog să-i spui Anei să nu se complice dacă nu avem musafiri, nu am timp să rămân multă vreme, am o întâlnire de afaceri.
• Ştiu, dragă, dar carnea de iepure are multe calităţi, îi răspund eu din celălalt capăt al mesei lungi din sufragerie la care cinăm doar noi doi.

Apoi el pleacă la întâlnirile lui foarte importante de afaceri iar eu îmi pun un pahar de coniac şi mă gândesc la cât de mult îmi plăcea cândva muzica sau teatrul iar acum sunt într-o continuă aşteptare. Dar am tot ce îmi trebuie. Dacă aş avea chef, în fiecare seară m-aş duce la teatru, chiar dacă nu e reprezentaţie decât de trei ori pe săptămână.

Deşi am tot ce îmi trebuie, uneori nu găsesc anumite lucruri cum ar fi bluza mea roşie, deschizătorul de conserve pentru mâncarea lui Fifi, cafeaua căreia Ana îi tot schimbă locul, spărgătorul de nuci, cheile de la maşină… nu are rost să le înşir chiar pe toate, sunt multe.  Dar ştiu că sunt pe undeva pe acolo şi gândul este reconfortant chiar dacă nu le găsesc întotdeauna. Am un mic acces de tristeţe când soţul meu miroase a parfum cu note lemnoase şi florale care sigur nu e al meu – nu aş putea avea gusturi atât de proaste – dar el mă linişteşte întotdeauna:

• Nu fi prostuţă, Charlotte, tu ştii câte dame parfumate au intrat azi în biroul meu?  S-o fi prins şi de mine ceva parfum, uneori exagerează, trebuie să ţin o veşnicie geamul deschis.

Mă calmez imediat şi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie. Chiar dacă ies doar la mici cumpărături am grijă să mă fardez, să mă îmbrac lejer dar îngrijit, să-mi iau ochelarii de soare şi poşeta. Când mergem la câte un bal caritabil îmi cumpăr o rochie nouă, întotdeauna înainte cu trei zile sunt foarte ocupată pentru că trebuie să trec pe la cosmetică, coafor, manichiură şi pedichiură, vreau să fie totul perfect, sunt perfecţionistă, ştiu asta, mi-a spus şi mama atunci când nu am vrut să merg la altă facultate decât la cea de medicină. Păcat că m-am măritat în anul 5 şi a trebuit să renunţ la tot, soţul meu avea nevoie de mine, acum nu mai are aşa mult, stau singură zile întregi dar nu-mi lipseşte nimic, absolut nimic. Mama nu a fost prea bucuroasă când m-am măritat dar apoi s-a obişnuit, a văzut că am de toate, nimic nu îmi lipseşte, examenele erau grele iar pe urmă salariul destul de mic, i-am spus că mi-au lipsit destule până atunci, am mâncat destulă pâine cu untură, ajunge, voi fi fericită. Şi sunt! Orice vreau, trebuie doar să spun şi e al meu. Mai sunt şi mici excepţii dar pot să le trec cu vederea. Nu avem timp de toate copilăriile. De exemplu anul trecut i-am propus soţului meu să mergem, în afară de vacanţa de 5 zile din vară care este respectată cu sfinţenie, la schi în Austria, văzusem eu o ofertă drăguţă. S-a enervat destul de tare:

• Charlotte, honey, tu ai impresia că eu pot lăsa oricând firma pe mâna oricui?  Te înşeli amarnic dacă tu crezi că totul se rezolvă simplu şi că eu aş face ceva care să pună în pericol munca mea de 11 ani.

Aşa că nu-l mai întreb nimic, nu-i mai propun nimic. La început, când am renunţat la facultate, aveam un program foarte activ, îl ajutam mereu la firmă dar după ce am pierdut o sarcină, s-a obişnuit să mă menajeze şi mă tot trimitea acasă de la birou să mă odihnesc. Până nu m-am mai dus deloc. Sunt zile întregi în care stau doar în casă, eu, Fifi, televizorul şi Ana, citesc horoscopul  şi ultimele tendinţe din modă, cum să asortez o centură roşie cu pantaloni crem, mă întristez la gândul că aşa voi fi şi mâine şi poimâine, tot cu Ana, televizorul şi Fifi, într-o ordine aleatorie, dar apoi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie şi gustul zilelor ocupate de pe vremea când eram studentă dispare într-o perfectă şi caldă somnolenţă. Ascult plantele din cameră cum cresc, ventriculul stâng cum pompează sângele oxigenat spre corp prin aortă şi mă gândesc la faptul că inima se regenerează pe parcursul unei vieţi în proporţie de 50 % iar eu la 33 de ani ar trebui să fiu pe la 20 % dar aş putea fi şi pe la 45%, asta nu am de unde să ştiu, nimeni nu poate avea certitudinea că inima se va reînnoi aşa cum scrie în cărţi şi îi va oferi alte bătăi şi emoţii, schimbate pe jumătate. Nici certitudinea că va trăi suficient cât să se schimbe cu 50%.

Aşa că aştept, cu inima mea nouă într-o anumită proporţie, să aibă iar soţul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când  îi spun că am tot ce îmi trebuie.

Autor, Crina Voinaghi

Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil

Sursă articol: zamanromania.ro

Ca şi Brâncuşi, sculptoul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de vreo suta de ani aproape.

Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”

Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.

Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.

Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în  2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.

Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate  artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”

Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.

De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi, afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească. 

Cleopatra Lorinţiu