Aşezată cu faţada spre Piaţa “Regina Elisabeta” (n.r. azi Piața Libertății) şi flancată de strada Coroana, clădirea hotelului datează din secolul al XVIII-lea. Devine proprietatea arhitectului şef al oraşului, Mandel József, care îi modifică stilul, în 1891, conferindu-i un aspect eclectic clasicizant.

Decorarea pereţilor interiori îi aparţine pictorului Tilger, printr-o execuţie de un înalt nivel calitativ.
Mult timp hotelul a fost cel mai cunoscut din oraş, aici fiind cazaţi chiar şi membri familiei imperiale de Habsburg.
Ca şi în cazul celorlalte hoteluri din oraş, Coroana avea un apartament special, unde erau cazate personalităţile dar, spre deosebire de restul, această cameră era mobilată în stil popular, pereţii fiind împodobiţi cu trofee de vânătoare şi covoare ţărăneşti specifice Maramureşului.

Graţie numeroaselor oglinzi veneţiene cu rame sculptate și încrustate cu bronz, care sclipeau în lumina arămie a candelabrelor, cafeneaua amenajată la parter, în colţul clădirii, era considerată un punct special de atracţie. Restaurantul, închiriat de Östereicher Sámuel, servea meniuri renumite, printre care şi meniuri cuşer.
Grădina de vară era locul unde, la umbra copacilor, se puteau servi sortimente de bere şi băuturi scumpe.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r. Hotel Korona, actualmente Hotel Coroana

Știu că suntem catalogați ferm, nu atât având în vedere profilul psihologic al maramureșeanului, ci mai mult pe considerente geografice: locuitori ai teritoriului unde “se agață harta în cui”. Nu cred că avem multe carențe intelectuale comparativ cu zonele favorizate de natură și educație, nu cred că avem IQ-ul mai mic dacă nu ne tragem de la… Bruxelles, Londra sau București. Nu cred că trebuie să ne afecteze imaginea izolaționistă pe care ne-o “trântesc” cei care învârt ciorba elitistă din zonele fierbinți ale țării sau ale lumii. De fapt gena “periferiei” o regăsim cu brio și-n segmentele dezvoltate ale societății noastre. Diversitatea umană și abundența de individualități/ personalități nu pot fi comasate simplist într-o masă amorfă și inertă, incapabilă de judecată proprie.

Dar, să revenim cu picioarele pe pământul care ne suportă pe absolut toți și să ne oprim un pic asupra statisticilor apărute zilele trecute ce vizează alegerile desfășurate în 11 decembrie. Se pare că parlamentarele de anul acesta au suscitat un interes mult mai redus decât precedentele alegeri din 2012, fiind prezenți la vot sub 40% dintre cetățenii “eligibili”. Prezența relativ redusă naște un mare semn de întrebare. Cine sunt cei care au cu adevărat… conștiință civică? Cei care – din diverse motive – au preferat să stea acasă, spectatori “profesioniști” sau cei care s-au “deranjat” și au ales? Oare oferta politică nu a fost destul de atractivă, credibilă? Simpla comoditate? Sunt multe explicații și multe… scuze.

Statistica ne spune că peste 60 % dintre cetățenii cu drept de vot nu au profitat de oportunitatea de-a decide pe cine trimit în Parlament. De ce nu reușesc “partidele” să-i convingă pe cei neimplicați politic dar, totuși, activi civic, să voteze? Oricum, regula democrației este clară, cei care doresc să spună ceva trebuie s-o facă prin instrumentele pe care le avem la dispoziție și care sunt validate de o lume pe care o iubim (uneori) orbește: occidentul.

Revenind la rezultatele proaspete pe care tocmai le-am disecat, deși sunt destui cârcotași, nu putem nega o schimbare de paradigmă. Cetățenii României sunt din ce în ce mai pragmatici, analizează potențialele rezultate pe termen scurt și mai puțin strategiile mirobolante pe termen mediu sau lung. Care profesor sau medic nu și-ar dori creșterea salariului?

În plus, oamenii par mult mai atenți la portretul cameleonic al candidaților și nu pot fi chiar așa ușor păcăliți sau… manipulați. La aceste alegeri segmentul urban a fost mult mai prezent la vot, ceea ce ne duce cu gândul la o asumare, în creștere, a dorinței de exprimare a spiritului citadin. De ce au pierdut unii și au câștigat ceilalți, nu ține doar de o teorie bazată pe epitete și metafore, de simpatii și antipatii (deși acestea contează destul de mult!) ci mai mult de… încredere. Pierderea încrederii într-o “țintă”, într-o idee – ideal, într-un model, poate schimba fundamental lucrurile. Partidul câștigător, social – democrat, s-a situat în fruntea clasamentului și la votul celor cu studii superioare, votul celor din urban, votul intelectualilor. Aceste semnale ne oferă imaginea deziluziei vis-a- vis de oferta liberalismului actual, lipsit de imaginație și de oameni credibili. Poate că o așezare pe principii social – democrate a societății noastre, cu ușor iz de liberalism, va limpezi puțin gândirea arhitecților viitoarei societăți bazate pe meritocrație. Fiecare este liber să gândească și să accepte ideile pe care se poate plia în mod concret, real, nu poate fi nimeni “tarat” de o opțiune sau alta pe care o adoptă neconstrâns și în deplină cunoștință de cauză. Nu demogagia ne va ridica nivelul de trai, ci proiectele precis calibrate (nu spun un lucru inedit!), tocmai de aceea societatea trebuie condusă alternativ de echipe cu ideologii diferite dar bine ancorate în contextul economic național, alternanța oferindu-ne un tablou complet al ofertelor și-al implementării lor. Dezamăgirea populației crește rapid când lucrurile nu funcționează, când așteptările nu sunt satisfacute în timp real, tocmai de aceea este bine de analizat “la rece” ce putem “primi”, în mod onest, sustenabil, de la un partid sau altul, fără a ne amaneta viitorul. În toate formațiunile politice sunt și bune și rele, nu cred că sunt unii mai deștepți decât ceilalți, dar sunt lideri care pot schimba semnificativ percepția populației. De data aceasta – contrar previziunilor subiective – și intelectualii au ales o altă cale. Sunt ai noștri mai puțin intelectuali decât cei din aceeași categorie a susținătorilor lui Nigel Farage, Donal Trump sau Marine Le Pen? Nici vorbă! Azi când informațiile circulă cu viteza… gândului și mai ales când acestea nu pot fi premeditat ascunse, unde este pericolul în a accepta profesionist ideile bune, bine conturate?

Chiar dacă nu ne pasă, când vorbim de lucruri “minore”, gen vot sau implicare politică, nu putem continua să negăm eficiența lor și să ne dorim mai mult fără să… acționăm. Ține de educație, o educație complexă (ce include și respectul pentru “adversar”), să ne debarasăm de egocentrism și să acceptăm si adevărul celuilalt.

Până la urmă nu contează culoarea învingătorilor, contează performanțele pe care ni le vor oferi. Parafrazând un mare învingător al vremurilor demult apuse putem spune… Vae Victoris!… Nu le va fi ușor!

Autor, Ion Mariș

-15 decembrie 1637: episcopul Maramureşului, Dimitrie de Moisei, se plânge în Congregaţia Maramureşului că vicecomitele Nicolae Tordai l-a împiedicat în exercitarea slujbei arhiereşti.

-15 decembrie 1643: Congregaţia Maramureşului cere întărirea pazei pe drumurile comitatului care erau năpădite de hoţi şi tâlhari la drumul mare.

-15 decembrie 1887: se naşte la Slatina (azi Maramureşul de nord) Iosif Fischer, avocat, ziarist, deputat de Maramureş al P.N.Ţ. şi al Partidului Evreiesc în trei legislaturi.

-pe 15 decembrie 1944 soseşte de la Bucureşti la Sighet maiorul sovietic Emil Zaharcenko, comandant militar al Maramureşului (aflat sub ocupaţie sovietică din octombrie 1944 până în aprilie 1945), care a contribuit decisiv la rămânerea regiunii între graniţele României, în timpul încercării de alipire a acesteia la URSS din iarna 1944/1945.

Autor, Teofil Ivanciuc

Duminică, 18 decembrie, de la ora 19.00, Corul „Cristos Rege” (dirijat de doamna profesor Rodica Gheorghiu) și cvartetul Voces (format din Rodica Gheorghiu soprană, Monica Chifor-alt, Ştefan Loga-tenor şi Teodor Popovici-bas) susțin tradiționalul concert de colinde la Biserica Greco-Catolică din Sighet.

Sunteți așteptați cu drag să pătrundeți în lumea atât de dătătoare de bine a colindului!

Limite spre infinit

Când s-a trezit, era deja iarnă. O iarnă întârziată, sosită asemenea unei tipe răsfăţate, puţin după începerea balului pentru ca toţi să o admire, să fie singură pe podium, cu toate privirile aţintite asupra ei. Bianca a fost vrăjită de apariţie, revoltată de întârziere – era totuşi 20 decembrie – lăsând să-i scape un uau sonor cu nasul lipit de geamul rece. Totul era alb şi nemişcat, învelit cu grijă în desertul ei preferat. Un desert scăpat de o gospodină uriaşă, nemuritoare, care nu mai are chef de gătit şi se uită la telenovele, împrăştiind totul în jur şi nepăsându-i. O soţie sau mamă de-a lui Jack de la capătul vrejului de fasole.

A mai băut un ceai şi a amânat cât a putut de mult căutatul mănuşilor care în mod sigur miroseau a naftalină şi pe care le păstra, superstiţioasă, pentru prima zăpadă. A deschis geamul, simţind nevoia de o ţigară şi temându-se să nu apară în cadrul uşii mama ei care de când se recăsătorise nu mai dormea bine şi se trezea la ore ciudate. Abia se luminase, era încă devreme şi se gândea cu plăcere că va chiuli de la şcoală. Mai avea două zile până la vacanţă dar nu-i păsa, oricum nu se întâmpla nimic interesant, aceleaşi lecţii care spărgeau rar monotonia. Normal că în zile obişnuite nu se putea trezi atât de devreme, abia se târa din pat la 7.30 după multiple ameninţări ale mamei ei şi cu groaza unei zile cotropite de comentarii, funcţii şi limite care tind spre infinit, marcate şi ele de ameninţarea bacului. Dar în acea dimineaţă mama ei fusese aproape mulţumită când o văzuse la 7.30 îmbrăcată aşa că plecă la birou, nu înainte de a-i critica blugii prea largi, puloverul vechi şi părul plin de zulufi. Mai observă nemulţumită şi că nu seamănă cu ea, pentru că ea e mereu atentă la aparenţe şi are mulţi prieteni.

După câteva ore, pe când era în trafic fără vreun scop anume, claxonând de mama focului, albul zăpezii şi posibila ei calitate de desert i se părură un vis doar. Îşi privea mănuşile fără degete ca pe nişte extratereştri ruşinaţi, surprinşi de luminile reflectoarelor. Streşinile se topeau curgând cu zgomot, albul devenise gri. Se circula infernal în acea zi de decembrie în orăşelul mic de provincie. Numărul maşinilor se dublase, apăruseră multe numere de Anglia, Franţa, Spania, toţi veniseră acasă cu o căruţă de bani să petreacă sărbătorile în familie, să mănânce, să bea şi să iubească cât pentru o jumătate bună de an. Dacia bătrână şi scârţâitoare i-o lăsase Tibi, fratele ei mai mare care urma să apară cu noua lui prietenă despre care ar fi pariat că e blondă pentru că ultima fusese roşcată iar înainte de asta avusese o brunetă.

Ajunsă în sensul giratoriu văzu reclama care trona undeva în dreapta, mare cât o vitrină, cu oameni în costume populare care zâmbeau sănătos. „Concert extraordinar de colinde” îi jucă o clipă prin faţa ochilor, lungindu-şi literele, apoi îngroşându-le. În dreapta, o căruţă cu lemne, trasă de doi cai slăbănogi cu burţi mari. Căruţaşul îi trage unuia dintre ei vreo două bice ca să-l motiveze. Un tip purtând o cuşmă trage cu sete dintr-un chiştoc pe marginea drumului şi mormăie tărăgănat, ca pentru sine: « Nu-l bate, mă ! »

Nu-i place Crăciunul, nu-şi aduce aminte să-i fi plăcut vreodată. Poate când era mică şi stătea la bunici cu Tibi. Atunci iarna sosea într-o dimineaţă cu miros de mere şi căldură. Dar între timp totul se schimbase. Bunica nu mai era, mama ei se recăsătorise iar Tibi îşi trăia viaţa prin oraşe mai mari, evitând să se însoare şi câştigând bine ca programator. Se întâlneau rar şi Biancăi îi era dor să-i împletească părul şi să-i spună prinţesă. Nimeni nu mai făcea asta. Era o piesă de mobilier, cam costisitoare, aşa cum observase noul ei tată vitreg şi nici măcar nu se îmbrăca bine, îşi cumpăra mereu şi inutil cărţi, risipind banii.

Corul de claxoane orăcăia insuportabil, ceva provocase un ambuteiaj, auzea caii cum bat nerăbdători din copite şi îşi lăsă oftând capul pe volan. Era cald şi la radio se auzea o colindă cu colaci şi cozonaci. Se trezise prea devreme iar seara citea până târziu, mai ales în ultima săptămână de când îl descoperise pe Amos Oz, sacrificând chiar orele de analiză cu limite infernale. Şi înainte de el fusese Houellebecq şi mai înainte Gelu Naum…

Tresări când auzi o bătaie în geamul maşinii.

– Nu cred că ne mişcăm prea repede de aici.
– Cum? zise ea repede, clipind des şi încercând să-şi dea seama cine îi vorbeşte.
– Un Audi a lovit două femei. E plin de portocale şi bomboane de la Carrefour. Probabil va dura ceva vreme până ajunge salvarea.

Era un tip înalt şi blond , de vreo 20 de ani şi cum se uita la el de jos în sus, prin geamul maşinii, avu impresia că l-a visat şi încercă să-şi aducă aminte. Se lăsă emoţionată două secunde apoi coborî din maşină.

– Merg să văd.
– Stai, vin cu tine, i-a zâmbit amintindu-i o senzaţie proaspăt coborâtă din vis.

O enerva să fie adolescentă, să viseze tipi blonzi pe care îi întâlnea a doua zi şi care o tulburau degeaba. Nu putea să înţeleagă, mai ales comentariile la română care o scoteau din minţi şi în plus îşi punea tot timpul întrebări la care nici profesorii nici colegii nu îi ofereau vreun răspuns.

A trecut pe lângă caii care se odihneau fornăind. Peste tot se vedeau şiruri de maşini de toate culorile care aşteptau să poată iar defila şi să reînceapă vânătoarea de oferte 2 plus 1 gratis. Bianca se strecură până pe trotuar unde puhoiul de lume îngheţase. Nu-l vedea pe tipul blond, dar ştia că e în spatele ei. Şi-a făcut loc printre oamenii nemişcaţi şi primul lucru pe care l-a văzut a fost geaca albastră de care ea râdea spunându-i că arată ca un puştan de 15 ani, nicidecum de 28. Umerii îi erau adunaţi şi tremura iar lângă el, nemişcată şi ea, stătea o blondă. Deci avusese dreptate. Nici urmă de sânge sau portocale sau doamne leşinate. S-a întors să-l ia la întrebări pe tipul blond dar nu era nimeni în spatele ei, doar trotuarul gol în aerul vâscos. A vrut să meargă la fratele ei dar îşi simţea gâtul amorţit şi o dureau urechile, cineva iar bătea într-un geam aproape de ea.

– Hai odată, ce dracu, mai stăm mult aici?

Varianta de mahala a tipului blond şi înalt dar cu vreo 10 ani mai bătrân se răstea la ea prin geamul ridicat al maşinii. Întinse mâna după telefonul mobil bombănind furioasă:

– Crezi că dispar promoţiile?
– Ce emoţii? Ia porneşte odată maşina,m-am săturat de ţara asta, fiecare face ce vrea!

Nu-l mai asculta. Înainta cu a-ntâia ţinând cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul la ureche. Privi îngrozită o portocală lângă bordură.

– Tibi, aţi ajuns? A, într-o oră. Auzi, tot geaca aia enervantă o ai? Aia albastră? Bine, să ai grijă cum conduci, vine iar Crăciunul şi se pare că tu eşti cel mai drag pentru mine… Da, bine, nu mă sentimentalizez… Nu, nu m-am dus la şcoală. Nu suport să fiu adolescentă, adăugă cu glas şoptit îndată ce auzi sunetul scurt care marca finalul conversaţiei şi oprind maşina în parcarea mare de la Kaufland, pe jumătate plină. Putea în sfârşit să fumeze o ţigară şi să uite de geci albastre, tipi blonzi, limite spre infinit şi femeile lui Amos Oz. Era călduţ, decembrie iar trădase. Îşi lăsă scaunul pe spate şi închise ochii trăgând din ţigară.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

13 decembrie 1530: hotărâre a comitatului Maramureş dată la Sighet, prin care fiii lui Ioan de Văineag rămân în posesia bunurilor tatălui lor, după decesul acestuia.

Pe 13 decembrie 1848, Comandamentul suprem al armatei revoluţionare maghiare din Maramureş, comandat de către maiorul Rapaics Dániel, este stabilit în satul Budeşti.

În 13 decembrie 1860, administraţia comitatului Maramureş trece din nou în mâna românilor, prin comitele Iosif Man de Şieu, vicecomitele Iosif Saplonţai etc.

La data de 13 decembrie 1881 se naşte la Ieud Vasile Chindriş, jurist şi om politic, conducător al „Astrei” maramureşene, prefect al Maramureşului interbelic, primar al Sighetului şi deputat în Parlament, decedat la Sighet pe 6 ianuarie 1947.

Autor, Teofil Ivanciuc

Este foarte greu, în fața unei pagini albe, să scrii despre un scriitor. Sau despre un militant civic. Sau despre un inițiator al unui proiect unic în țară și în Europa – MEMORIALUL. Sau despre un coordonator de programe editoriale. Sau despre un premiant UNESCO.

Poate să încerci să scrii despre un om. Cu zâmbetul lui. Cu politețea lui. Cu blândețea lui. Cu grijile lui. Cu atenția pe care o acorda fiecărui interlocutor. Cu bucuria unei reușite. Cu speranța următoarei reveniri la Sighet.

Este foarte greu să scrii despre un OM. Chiar dacă ai avut privilegiul de a-l fi cunoscut personal…

Autor, Adriana Ilban

sursă foto: internet

Sighet matinal. E forfota oamenilor mergând spre serviciu. O parte. Ceilalți au umplut deja barurile care împânzesc orașul. Mă întreb cu ce reușesc să-și achite consumația din moment ce nu par a avea un serviciu. Poate din alocațiile copiilor. Poate din banii de ajutor social, oferiți, cu suficientă larghețe de statul român. E o constatare. Ar fi corect ca de acești bani să beneficieze cei care într-adevăr se află în nevoie. Oamenii bătrâni care nu mai au pe nimeni , copiilor proveniți din familii nevoiașe pentru a merge mai departe la școală , să le fie virați într-un cont, gestionat de cei din sistemul de asistență socială și nu dați părinților, de multe ori iresponsabili .

Aș condiționa acordarea alocației de frecventarea școlii de către copii și de angajarea părintelui/părinților. În ziua de astăzi nu se poate afirma că nu sunt locuri de muncă. Cel puțin nu în Sighet. Din păcate nu sunt doritori de muncă. Atâta timp cât o persoană se prezintă la angajator direct din bar, răspândind aburi bahici în jur, este clar că nu se dorește munca. Se dorește cel mult o tranziție spre primăvară, spre un alt ajutor social, spre o altă zare unde ni se închid toate ușile. Cred că, în cazul dependenței de alcool, rezolvarea e la îndemâna noastră. Această boală ar trebui să fie tratată pe banii pacientului și nu pe cei ai sistemului de asigurări de sănătate la care contribuim noi, cei care nu suntem dispuși să așteptăm mila statului, noi, cei care susținem bugetul local dar și pe cel național, prin taxe, impozite și alte găselnițe menite să umple buzunarele largi ale finanțelor publice. Noi, angajați și angajatori, care suntem supuși controalelor , declarațiilor și birocrației nesfârșite.

Câți ani ai ? 16. Ești la școală ? Nu. De ce ? Sunt cei mai frumoși ani, e vârsta liceenilor, ești tânăr. Da , știu, dar nu mai merg la școală din clasa a 6-a . De ce ? Ai mei m-au trimis cu vecinul în pădure , să lucrez, și de atunci lucrez orice, să pot să câștig. Dar știi că nu aveai voie. Da, dar aveau nevoie de bani. Ei lucrează ? Nu. De ce ? Iau ajutor social, fumează și beau. Nu ar dori să vină ei să se angajeze? Nu. Nu au lucrat niciodată. Ți-a plăcut la școală ? Da. Dar acum trebuie să lucrez. Știi că ai putea urma cursurile La a doua șansă? Da, am auzit câte ceva, dar sunt prea mare pentru asta. Mi –ar fi rușine. Din păcate acest dialog nu e deloc imaginar. Îmi amintește de o întâmplare tragică, de prin anul 2000. Un proces penal pe rolul unei instanțe din România. Un medic acuzat că nu a depus toate diligențele pentru a salva un copil de 12-13 ani de la moarte, părintele se constituise parte civilă și avea pretenții materiale de la medic. Copilul fusese cu tatăl lui în pădure. Să taie copaci. Și a căzut un lemn peste el, strivindu- l. Mă întrebam oare pe cine ar trebui să tragă justiția întâi la răspundere pe tatăl ce a dus minorul în pădure sau pe medic? Sau de ce medicul are o culpă, iar părintele nu?

De ce nu mai vrei să lucrezi? Doamnă, mai bine stau pe ajutor social și fac niște mături pe care le vând fără să plătesc nicio taxă și fără să am program. Dar peste câțiva ani vei plânge că nu ai pensie. Voi primi un venit. Doar nu m-o lăsa statul să mor și cât o să pot să lucrez oi face mături, o să lucru cu ziua prin sat. Da eu program de la 7 și pe schimburi nu vreau. Nu-s obișnuit. Te obișnuiești. Nu au fost nici ai mei obișnuiți. Mai bine stau acasă.

Oameni plecând de la serviciu și oameni stând în baruri, o zi , două , trei… Mâini întinse după un 50 de bani, mă bate mama dacă nu duc ceva acasă. Mama ta ce face? Lucrează? Nu. Stă.

Vă este cunoscut peisajul? Ne lovim de el la tot pasul. Parcă acum, iarna, iese mai mult în evidență, ne împiedicăm de nemuncă, de lene. Cred că e timpul ca societatea civilă să dea semne că există și că îi pasă de acest oraș, de cei care se duc la muncă pentru a munci, nu pentru a sta 8 ore, ca să justifice un ajutor sau altul. Că-i pasă de cei care au nevoie cu adevărat. Până la urma suntem doar ceea ce vrem să fim, la nivel de individ, dar și de societate. Avem ceea ce merităm tocmai datorită indiferenței și lipsei noastre de reacție, de implicare.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: internet

Stau şi mă gândesc la ce înseamnă Maramureşul şi la ce ar trebui să se gândească un străin atunci când aude despre noi. Am avut, şi nu de puţine ori, surprize plăcute, constatând cu mândrie că mulţi ne cunosc şi atunci când vine vorba de Maramureş sunt mult mai bine informaţi decît omul de rând de la noi. Însă acest caz este un apanaj al excepţionalilor şi sunt recunoscător celor ce mi-au îndrumat destinul şi paşii întru a-i cunoaşte. Şi totuşi, ce avem noi, astăzi, de dat lumii? Să fie oare civilizaţia lemnului cea care ne caracterizează? Să fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care îi oferă Maramureşului unicitatea întru expresie? Să fie piatra, în varianta ei preţioasă şi convertită în flori scoase cu trudă şi sacrificii din inima pământului darnic al Maramureşului? Să fie oare cerul albastru de Sighet? Să fie faimoasa ospitalitate împinsă până la limita renunţării la sine a gazdei şi convertită într-o încântare a oaspeţilor?

Cred că, mai întâi de toate, Maramureşul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată. În ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiţi cu aurul pământului nostru, păşind pe flori de mină în miros de castane coapte, cu cireş înflorit la urechi şi busuioc în păr, îmbrăcaţi în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu credinţă şi cu dragoste, în Maramureş. Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatică a Europei cu căldura şi lumina acestui atât-de-pretutindeni acasă, obiceiurile noastre ar putea întregi tabloul manifestărilor întru omenesc, reînnodând trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugaţi pentru care credinţa trece dincolo de vremelnicia fiinţei, iar Maramureşul să devină ceea ce, în fapt, este: poarta veşnic deschisă, ca şi sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine şi revine, acasă. Pentru că acasă înseamnă acolo unde îți e sufletul, iar noi, cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, trebuie să intrăm şi să locuim întru lume.

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: Peter Lengyel