O superbă clădire din centrul Sighetului în anii (sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX) când adăpostea Finanțele Maramureșului. Azi, pentru unii, probabil, nu foarte spectaculoasă, dar, totuși, un imobil (în prelungirea fostei clădiri a Prefecturii comitatului) care atrage privirile. Face parte din centrul vechi al Sighetului, oricând putând deveni un obiectiv turistic interesant.

Acest centru vechi este, fără îndoială, în ciuda lipsei strălucirii și a culorilor vii de azi, cel care definește personalitatea Sighetului.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

Eram deosebit de încântați când ședeam la copii în Franța, la Paris (!), care aveau locuința pe una din zonele circumscrise metropolei. Centrul era ocupat mai ales de Instituții, servicii, cu imobile de locuit mai puține, mai scumpe și mai gălăgioase…

Dar deplasările, călătoriile, mai lungi sau mai scurte, prin spațiul acestuia, pe oriunde, era o desfătare. Evident, anumite cartiere, zone, unde nici nu eram bine văzuți, întâmpinați, nu le frecventam. În aceste „rezervații”, cu obiceiurile și cu toate intimitățile lor, nici nu era bine să intri, să-i deranjezi, ori să te deranjezi. Rămâneau altele destule de văzut, atâtea și nici nu le puteai pe toate prospecta. Mai mult, câte dintre ele nu ai dori să le vezi și să le tot revezi, pentru că sunt prea pline de toate și asimilarea e mai înceată, cu așteptări. Am vrut să vedem Moulin Rouge, poate prindeam o reprezentație, așa la întâmplare. Am mers tot pe centru, cu tramvaiul, pentru ca pe strazi, pe ambele părți, erau numai cinematografe cu mizerii de filme, cu afișaje stradale indecente, Place Pigalle fiind o industrie pornografică. În acea zi nu era spectacol și am privit doar prin geam; am văzut imagini afișate, cu faze din diferite spectacole, deosebite și doar atât.

Odată, am întâlnit prin Paris o colegă și prietenă, Doina Coman, din Tg. Mureș (mică-i Lumea!), care ne-a povestit că a făcut de curând o excursie în Maroc, staționând și la Tanger, un oraș splendid, cu plaje extraordinare, un oraș foarte plăcut și primitor, sub toate aspectele; mergeți și voi, că o să aveți ce vedea. Ne-am gândit și, având mijloacele necesare (copiii ne ofereau „gratuități”), am decis să „zburăm”până la Tanger, având avionul „la scară”.

Tangerul. Dupa cca două ore de zbor, aterizam pe aeroportul din Tanger, pe malul Atlanticului sau al Mediteranei, cum vrei să spui, după cum priveai, fiind aproape și de o „Apă” și de „Cealaltă”. Un frumos oraș marocan, așezat într-o zonă exotică încântătoare, încărcată de frumuseți; am putea spune un oraș de frontieră, cu multă influență spaniolă, cum sunt de altfel toate orașele despărțitoare de state. Am sosit înainte de masă, într-o atmosferă umedă cu miros de plajă și, încercând să potrivim ceasul după cel local, constatăm că am ajuns cam la aceeași oră la care am și plecat. Distanța de cca 2000 de km, cu viteza avionului de 1000 km/oră și diferența de fus orar de 2 ore, explică această „teleportare”. Cu un taxiu ne-am deplasat pentru cazare la un hotel mai central, fiind destule în jur, reclama turistică fiind larg răspândită, datorită excepționalelor condiții ce le oferea și care se și vedeau, de îndată ce puneai piciorul pe solul acestuia. Ne-am cazat, pentru câteva nopți și am intrat apoi imediat în tumultul de lume, fiind pregătiți și de o baie, ceva mai târziu. În auzul unor convorbiri amestecate, în franceză, arabă și spaniolă, într-o ținută la costumație diferită, sau în renumitele jilabale albe, cu turbane pe cap de aceași culoare, ne-am amestecat în acea mulțime, vorbind în franceză, pentru a nu aduce și limba română în atâtea exprimări din acel mediu și așa destul de amestecat. Am intrat la un local și am servit masa, meniul preferat fiind pui la rotisor și cartofi prăjiți, pregătit la vedere, o masă obișnuită, fără alte combinații; am servit la urmă o cafea și suc de citrice, „original”. Ne-am deplasat apoi spre plaja mediteraneană exepțională, încărcată de exotism, culoare și vrajă, Tangerul fiind o citadelă care sfidează parcă măreția de granit a Gibraltarului, prin toate frumusețile și ofertele lui, cu acea unică atmosferă de cer senin și ape albastre, un sejur de vis, plăcut și mult dorit. Era însă, și loc de refugiu pentru alții, ce se ascund, pentru cine știe ce fapte, loc de o intensă activitate cu drogurile, un fel de paradis al lor, a spionajelor, a căutărilor și întâlnirilor clandestine ale celor certați cu legea, exemplificat de altfel și prin diferite opere de artă, literatură, muzee, ca și prin producții de filme, alături de Amsterdam și multe alte astfel de centre.

Tangerul avea o zonă liberă, schimburile valutare fiind aici permise, acoperite de lege, cu prețurile unor produse mult reduse.
Aflându-te într-o zonă sau alta a lui, centrală sau mărginașă, prin zona portuară sau prin piețe, ai pe rând impresia că te afli într-o locație spaniolă, într-o provincie franceză sau într-o țară arabă, auzind conversații în cele trei limbi, separat sau în amestec, întâlnindu-se, de fapt, aici cele trei culturi: arabă, franceză și spaniolă. Poate cea mai puternic reprezentată este cea spaniolă, pe lângă cea arabă, datorită interferenței de secole dintre acestea, fiind și țări vecine, cu frontierele care, de-a lungul anilor s-au tot schimbat; aveai impresia, uneori, că te afli într-un oraș spaniol.

Apele mediteraneene de aici, al căror albastru profund îți lasă impresia unei reflexii în oglindă a boltei cerești, cu nisipul fin și
auriu al plajelor sale, cu întreaga atmosferă de basm ce le înconjoară; era un îndemn pentru oricine de a-l vizita, pentru a petrece momente de neuitat.

Această cetate este în coasta Gibraltarului, puțin mai spre vest de acesta și ea unește și separă apele Mediteranei de cele ale Oceanului Atlantic; la un moment dat, în plimbarea ce ai face-o pe marginea celor două întinse, profunde și multe ape, ai putea spune că, într-o anumită staționare, te afli cu un picior în apele Mării și cu celălalt în ale Oceanului! Ce „depărtări apropiate”, sau ce „apropieri depărtate”! Stând așa și privind aceste imagini, vezi „la picioarele tale”, într-un orizont imens, marile întinderi de ape care se „confruntă”, parcă, prin agitația valurilor înalte, prin acea „îngustime”, strâmtoare, trecătoare, ele neputând săî se ocupe, pentru că nu o încăpea nici una pe cealaltă, iar stâncile de granit ale Gibraltarului spuneau unde sfârșește una și unde începe cealaltă.

Fără să vrei, îți pui în mod firesc o întrebare: de ce au puncte de întâlnire în această superbă locație atâția și atâtea feluri
de răufăcători? Ea nu este o „zonă liberă” și pentru aceștia, nu le protejează și nu împiedică pedepsirea lor, suprimarea ilegalităților ce le comit sau le pot comite. Mă gândesc că le oferă protecție chiar frumusețea, fascinația acestei localități, atmosfera ei sublimă sub toate aspectele, mediul luxuriant care te captivează, îți absoarbe toată atenția și-ți oferă o ședere de vis oriunde te-ai afla. Această cucerire fără rezerve se referă și la urmăritorii celor urmăriți, le împuținează atenția și spiritul de observație, îi „prindea” și pe ei, dacă nu erau într-o excepțională formă profesională, care să nu-i facă dependenți de aceste „droguri” și, într-un anume fel, „să nu audă, să nu vadă”. Astfel, pentru mulți răufăcători, aceste sublime aspecte ale metropolei formează o perdea invizibilă, ce-i făcea și pe mulți dintre ei invizibili, scăpați, ori cu posibilități de acțiuni ascunse, în fărădelege.

În aceeași zi, am făcut o baie și o plajă excepționale, cu tot felul de ingrediente pe aproape și, pe înserate, ne-am retras pentru
odihnă, după această atât de minunată zi. Au mai urmat și alte zile, cu băi și plaje în totală desfătare, pe întinsa arie cu plajele ei atât de minunate, într-un mediu de basm; nu era rece și-ți venea să rămâi să dormi acolo, pe nisipul „aurifer”, fin și cald. După plecarea noastră, mai rămâneau persoane pe nisip și, probabil, ceea ce doream să facem noi, n-ar fi reprezentat o noutate.

În timpul unei zile, mai spre finalul sejurului nostru, în acest spațiu superb, în plimbările făcute, ne-am abătut și pe la o
„medina”. O bogăție de articole, de toată frumusețea, confecționate artizanal, dar și altele, produse ale unei dezvoltate industrii. Erau covoare persane de diverse modele, tăvi gravate, din cupru sau metal alb, suflat în argint, multe alte construcții metalice, mulțime de pufuri frumos modelate, haine de piele în diferite modele, multe magazine încărcate cu bijuterii din aur, de 18 karate, de diferite forme și dimensiuni, la prețuri rezonabile, care-ți luau ochii și multe altele. De fapt, medinele marocane se spune că reprezintă o adevărată industrie turistică, care aduc o componentă principală de venituri pentru Maroc. Multe din aceste medine au intrat și in Patronajul Unesco, ca modele unice de piețe comerciale. Am luat doar câteva „ouă”
frumoase din onix, pietre semiprețioase, lucioase și în nuanțe de culori deosebit de frumoase. Nu erau prea scumpe și le puteam achita la prima „strigare”, dar am respectat obiceiul locului, ne-am adaptat. Peste tot, în jur, se duceau negocieri acerbe între vânzător și cumpărător, unul mai lăsa, altul mai adăuga ceva la preț, până când vânzătorul spunea: de accord și tranzacția se încheia cam la jumătatea primei oferte, sau mai puțin; așa că am achitat și noi mai puțin de jumătate din prețul inițial. O persoană alăturată, francez probabil, ne spunea că în cazul în care nu te angajezi în negociere, uneori și refuză să-ți mai ofere articolul; poate era o pauză activă între prezențele mai rare ale cumpărătorilor.

După o ultimă noapte de odihnă în acel mediu fermecător și după un dejun și o cafea, ne-am întors la Paris („acasă”),deosebit
de încântați de ceea ce am văzut. Cele relatate aici fiind descrierea unor locuri de o excepțională frumusețe, a unei oaze fermecate, rară, din mulțimea acestora distribuite în „lumea noastră”, le-am realizat folosind și unele ficțiuni, pentru omogenizarea descrierii de ansamblu, o prospectare mai amplă nefiind posibilă în câteva zile, păstrând însă intactă realitatea splendorii lor, atâta cât eu pot să o redau. Era bine să port cu mine și un „GPS”, pentru orientare, care să-mi arate
că nu am uitat locurile de basm pe unde am mai trecut în zilele mai dinainte și să mi le împrospătez pe acelea ce doream să le păstrez, de durată.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”
Minneapolis, 20.02.2020

foto: https://www.traveleuropa.ro/poze-tanger/

* „Goool! O superbitate de fază!” * „Aoleu, mingea i-a spart ceasul şi nu s-a dat henţ, nici 11 metri!” (– faze)
* În cadrul predicii din „program”, sunt incriminaţi „păgânii care au făcut rău credinţei: Socrate, Platon şi… şi…” „- …Aristotel!” – sare o băbucă dintre „participanţii” la înmormântare.
*„…amu aşe’ stau, câte doi-tri ani…, să cunună şi-i bine…” (– vârstnici pe Aleea încuiată)
* „Să vezi tu-n Baia Mare cei-i!…, un oraş plin…, aici încă nu-i luume…” (– neveste, pe străzile clinice ale Sighetului)
* „Pe vremea când eram elev îmi doream să văd prin rochie, cum e aşezată… Acuma vezi tot!…” (– V3 café)
* Un tânăr întreprinzător aproviziona cu „Mona”, printre alte alimente, nişte sate îndepărtate. Nu apuca să bage „albăstrucu’ ” în „magazen”. Oamenii făceau coadă lângă camion şi cumpărau toată marfa. „De ce beţi aşa ceva, uncheşule?” – întrebă, odată, tânărul pe un cumpărător bătrân. „Mn’e primen’iuiet na rânzu!” – explică omul. (& N. I.)

* Culoarul Pieţii: „- Ţigări, ţigări! / – Noi nu fumăm, tanti! – răspund nişte elevi./
– Bine faceţi! – le spune negustoreasa. / – …Daa, bine fac…” – comentează ironic o tovarăşă de-a ei.

Aşteptând la doctori…

* „Un blid de o litără de gunoi, la 10 litri de apă şi pus la rădăcină la ridichi, la roşii…”
* „Eu îs bătrână şi beteagă, da’ nu pot boli. Când mi să vaietă fetele că le doare ceva, nu-ncap… Se duc la servici’: „Mamă, faci focu-n centrală?” / – Fac, ce-oi zice?…”
* Îi tare periculos la bloc. Pe 30 de ari le-am făcut case la toţi nepoţii… Pe tăţi i-am adus de la bloc… Da’ nu-mi pare rău, că-i văd acolo, lângă mine…”
* „-Cel mai bun doctor din Sighet îi…” / „- Ba acela-i cel mai prost…!”
* „Dimineaţă atâta de frumos cânta mierla… O plouat destul!” / „Da’ ai băgat hârleţu-n pământ? Şi ce-ai văzut, noa?”
* „- …Sfârşitu’, da… Da’ numa’ bunu’ Dumnezău ştie…” / „ – E’i da, da’ după semne…” / – „După semne, da!…”
* „…Ş-a mn’eu! Joi sara o fo’ pă picioarele lui, sâmbătă noapte o murit…”
* „- …Atâta apa o băut înainte de-a muri…” / „- Aşe’ beu înainte…”/ „- Au foc, febră…”
* „- Mă iertaţi c-am intrat înaintea dumneavoastră şi poate c-am vorbit nişte prostii…” / „- Ce să te iert?! Poate că m-am mai hodinit şi eu …. Omu’ care nu glumeşte îi prost și mut, nu steie între oameni!… “ (– pacient turmentat, ieşind din cabinet)

Consemnări: Marin SLUJERU

Nu știu alții cum sunt…. dar eu, când trec prin centrul Sighetului, admir și mă gândesc la bijuteriile arhitecturale rămase (încă) în picioare în orașul nostru. Chit că, frumoasele clădiri din centrul vechi al orașului, arată – marea majoritate – deplorabil, dar, măcar în așteptarea unor vremuri mai bune, cu lideri mult mai harnici, ar fi bine să veghem la ceea ce există.

În ultima perioadă, dar și prin anii trecuți, am observat și mi-am imginat că o astfel de clădire veche ar putea găzdui o Galerie (permanentă) de Artă a orașului. Știu că discuțiile acestea au loc în general în preajma alegerilor când promisiunile sunt pe modelul „lapte și miere” plus fonduri europene cu nemiluita. Laptele și mierea n-au cum să curgă, pe malul Izei și Tisei, brusc și fără implicarea onestă a reprezentaților noștri dar și a comunității de afaceri. Cât despre fondurile europene, dacă nu au fost atrase până acum când banii erau mult mai mulți și exista o oarecare deschidere la nivel central bruxellez, teamă mi-e că după plecarea englezilor din „echipa” continentală, fondurile se vor împuțina și bătălia pe acestea va fi mai dură.

Revenind, spuneam că o clădire frumoasă, o mică bijuterie din centrul Sighetului mi-a atras atenția. Locuitorii orșului i-au spus din motive conjuncturale „casa pălărierului”. O vedeți în imagine, se află lângă magazinul Oțelu’, fiind ridicată – într-un stil aparte – de către emigrația poloneză care a ajuns în orașul nostru pe la începutul sec. XIX. Și eu rețin că, în partea din față, un domn avea un mic atelier în care confecționa pălării din paie, atelier care a rezistat mulți zeci de ani.

Apoi pălărierul a „dispărut” și casa la care mă refer a fost abandonată și uitată. Știu că acest imobil, construit în anul 1833 (după cum puteți vedea pe frontispiciul clădirii), este o clădire de patrimoniu și face parte din activele Sighetului. Mi-ar face o deosebită plăcere să văd această clădire reabilitată/ recondiționată și utilizată pentru a găzdui opere locale de artă (pictură, sculptură etc), de a fi acea galerie de artă pe care orice oraș cu blazon ar trebui s-o dețină. Inițial m-am gândit să implic – cu acordul Primăriei – Clubul Rotary pentru a găsi resursele și modalitățile de-a face din această clădire – inclusiv prin destinația ei – o atracție.

La sfârșitul anului trecut s-a lansat o nouă rundă (poate ultima?!) de depunere de proiecte prin Programul Ungaria – Slovacia – România – Ucraina (HUSKROUA), ENI CBC, 2014 – 2020. Acest program are și o componentă dedicată turismului (obiectiv tematic – TO3): Promovarea culturii locale și conservarea moștenirii istorice. Prin intermediul acestui program mi-aș fi dorit să depunem un proiect (în parteneriat cu Primăria) prin care să obținem bani pentru reabilitarea clădirii și atribuirea unei destinații cu adevărat urbane: galerie de ară. Din păcate, cu toată bunăvoința pe care am constatat-o, am înțeles că acel imobil are doi chiriași care stau bine merci fără să se preocupe absolut deloc de soarta acestei clădiri de patrimoniu și „blochează”… proprietarul (statul).

În timp ce politicienii – de absolut toate culorile – ne oferă promisiuni (deocamdată) fanteziste, pe care nu le mai crede nici măcar un copil din clasa zero, gen un nou pod peste Tisa cu X benzi, parcare subterană etc, activele pe care le deținem, comoara de lângă noi zace abandonată, poate, poate va dispărea de la sine?!… Moștenirea cultural – istorică este o bogăție pentru care suntem invidiați de multe alte comunități din alte zone dar, incultura, dezinteresul (sau interesul?!), nepăsarea, lipsa de viziune strategică și ce o mai fi, ne „pricopsesc” cu o blazare oficială suspectă.

Sunt convins că este foarte comod să nu faci nimic pentru a nu stârni discuții, dezbateri, controverse dar, dacă tot își doresc anumiți concetățeni să ne reprezinte de ce nu… „sapă unde stau”?
Cine își asumă să conducă destinele unui oraș nu o poate face doar pe promisiuni goale, sunt lucruri simple, „banale”, de maximă urgență, ce se pot rezolva cu un pic de dragoste pentru orașul în care trăim. Există niște reguli precise: se fixează obiectivul/ acțiunea/ activitatea și se asumă termenul de execuție (deadline ne place să zicem pe europenește). Dacă nu, valea și… demisia!

Da, aceste discuții le reluăm periodic, în ton cu ciclurile electorale, le spunem/ citim și atât, dar, poate, fiind din ce în ce mai puțin creduli și mai puțini (scade dramatic populația orașului!… nu mă refeream la politicieni), cei care se gândesc să administreze/ managerizeze Sighetul le vor și auzi!

Aș putea încheia creștinește cu… Doamne ajută!… dar, parafrazându-l pe Louis Pasteur cred, fără niciun dubiu, că… Cel de Sus ajută doar mințile pregătite!…
Oare avem minți suficient (de) pregătite (nu doar pe/ prin hârtii!) dispuse să se focalizeze sincer pe binele Sighetului?…
Răspuns incert, din patru în patru ani!… Din păcate!….

Ion MARIȘ

Topul atracțiilor cu plată din Maramureșul anului 2019:

Memorialul Victimelor Comunismului: 160.000 vizitatori.
Cimitirul Vesel: 110.000+ vizitatori.
Muzeul Mănăstirii Bârsana: 95.000+ vizitatori¹ .
”Mocănița” de pe Vaser: 80.000 de pasageri transportați.
Muzeul Maramureșean (toate secțiile împreună): 70.000 vizitatori.

Nu multe sunt orașele aflate la 4-5 ore distanță de cel mai apropiat aeroport adevărat (Cluj-Napoca), care să dețină un obiectiv turistic ce atrage 160 de mii de vizitatori pe an.
Ei bine, Sighetu Marmației are această șansă extraordinară, prin celebrul Memorial al Victimelor Comunismului, aflat în Top 10 al celor mai frecventate muzee din România.
Numai că, oficial, în anul 2018 la Sighet au fost înregistrate doar 43 mii înnoptări. La o medie de 2,5 nopți per turist, rezultă că cei care și-au ales orașul ca bază au fost cam 17 mii.
Însă, cum ar fi dacă măcar o treime dintre cei 160 mii de vizitatori amintiți ar lăsa în Sighet câte 500 de lei, și nu 10-20 lei ca acum? Aceasta ar însemna încasări de 5,5 milioane de euro/an! Bani grei, pentru un oraș atât de sărac…

Majoritatea vizitatorilor Memorialului vin cu mijloace auto pe care le parchează pe str. Ștefan cel Mare și Gh. Șincai. Ce văd ei pășind spre muzeu, în buricul târgului? Păi, două spații de cazare, Cartea Funciară, cabinete de avocați, o spălătorie auto, coafor, magazine de materiale de construcții, de instalații, de piese auto, de termopane… Cam ca la Poienile de sub Munte…
Singurii 50 m de vad comercial serios din oraș, bucata de pietonală dintre str. Gh. Șincai și ușa Memorialului, loc pe unde trec toți vizitatorii, este ocupată de trei localuri (ale căror terase sufocă strada), de alte birouri de avocați și topografi și de un magazin de mobilă…

Curioșii care merg să exploreze în sens invers, dau de Finanțe, Judecătorie și Primărie, de niște mini-fântâni arteziene murdare și nefuncționale – precum ceasul public de alături, de încă un local, o plăcintărie, o farmacie și celebrul ”Cui”…
Dacă ați veni pentru prima dată la Sighet și ați da de tot acest bazar, ați mai rămâne??
Până și pitoreștii vânzători de artizanat au fost alungați de pe Pietonală, deși dădeau culoare locului, fiind ”înlocuiți” cu un magazin de suveniruri care a falimentat, apoi…

Unde să stai și ce să faci
Pentru ca turiștii să-și prelungească șederea la Sighet, trebuie îndeplinite două condiții.
1: să aibă unde să stea;
2: să aibă ce să facă.

1. Degeaba vrem armate de turiști, pentru că Sighetul nu dispune decât de 643 de locuri de cazare! Da, cât un singur mare hotel! Ar mai fi 90 de locuri în hotelul închis ”Coroana” și alte 38 plus 15 camere în lucru în noi spații hoteliere, apoi Airbnb-urile, proiectele Iurca, Șuștic și Teitelbaum, așa că, la un moment dat, vor exista vreo 1000 de locuri de cazare… Total insuficient!
Spre comparație, Moiseiul deține, acum, 700 de locuri, Vișeul de Sus – 1000, Ocna Șugătag – 1500, Baia Mare – 1800 și Borșa – 2000 de locuri de cazare!
Am discutat cu un agent sud-coreean care voia să aducă anual câte 15-20 serii de câte 150 de turiști. La întrebarea ”cazare?” discuția s-a blocat, nici un hotel din întregul județ Maramureș nu are capacitatea de a caza, deodată și în același loc, ”atâta lume”! Cel mai mare hotel sighetean, ”Grădina Morii”, nu are decât 100 de locuri. Nicăieri, pe 200 km rază în jur, nu există hoteluri cu 300 de locuri și peste, cu puține excepții în Vatra Dornei, Cluj, Oradea și Bukovel (UA)…

Soluții? Pentru a caza mai mulți turiști, la Sighet ar trebui deschis un hotel de 3-400 de locuri. De acord, pensiunile sunt grozave și specifice Maramureșului, dar zona are nevoie și de hoteluri mari, numărul de turiști crește exploziv de la an la an, acesta fiind deja dublu chiar și față de 2014, chiar dacă localnicii nu realizează asta! Dacă acel hotel nu va fi la Sighet, atunci se va construi în altă parte…

2. Ce pot face turiștii în municipiu, în afara Memorialului?
Să viziteze un ”Memorial în oglindă”, peste drum de cel adevărat (în spațiul ”Plimob”), cum i-a propus Ovidiu Nemeș în 2013 aerianului ministru al Culturii, Daniel Barbu, cerându-i sprijinul?! Noroc că Barbu a zburat rapid din funcție, așa că ridicola utopie a murit în fașă…
Din păcate, celălalt mare muzeu sighetean, cândva pitorescul Muzeu al Satului, absoarbe sub o treime (50 mii) din vizitatorii Memorialului. Dacă îl vedeți, înțelegeți de ce: arată ca un sat fantomă, unde nu trăiește nici măcar un câine, pisică sau găină, nu este cultivată nici o floare ori vreo gulie, plouă prin acoperișuri, morile pe apă sunt o ruină totală…
Iar mărirea recentă a tarifelor Muzeului Maramureșean este exagerată: câte 10 lei pentru vizitarea oricărei secții, fie ”Sat” (singurul care ar merita banii), Etnografie, Wiesel, Istorie ori Științele Naturii, fie micuța Casă Stan Ion Pătraș – când Cimitirul Vesel costă doar 5 lei?! Da, la Memorial se plătesc 10 lei, dar ai ce să vizitezi acolo vreme de 2 ore… Iar intrarea la grosul muzeelor băimărene ori clujene costă numai 5-6 lei…
În afara muzeelor, Sighetul nu oferă multe. Ar mai fi Sinagoga și bisericile, însă Centrul Vechi e în ruină și, în loc să fie un shopping mall european, este un loc plin de chinezării, păcănele, farmacii și second-hand-uri, apoi Solovanul și malurile Izei sunt de nevizitat, nu există vreun aqua park sau teatru…

Festivalurile sunt organizate așa cum știți, așa că aduc doar cheltuieli suplimentare la buget, în loc de impact internațional, încasări și turiști veniți special (Gărâna ori ”Anonimul” sunt departe)…

Soluții? Pentru mărirea atractivității Sighetului, reamenajarea și rebranduirea Muzeului Maramureșean, respectiv upgradarea festivalurilor patronate de Centrul Cultural, trebuie oameni noi, iar pe de altă parte, Primăria trebuie să redirecționeze prin centru fluxul turiștilor către Memorial (aceasta e una din cheile succesului!), să reabiliteze Centrul Istoric și multe altele…
Iar dacă lucrurile vor rămâne neschimbate, vom continua să privim cu buzele umflate cum tot mai mulți turiști trec prin Sighet doar pentru a-și cheltui banii în alte părți…

Teofil IVANCIUC
februarie 2020

[1] Mănăstirea a fost vizitată de mult mai multe persoane (pelerini, copii etc.) decât adulții plătitori de bilet la muzeu, probabil de 3-400 de mii de vizitatori, fenomen valabil, la o scară mai redusă, și pentru Cimitirul Vesel.

Sunt dirijorul Corului CRISTOS REGE al Bisericii Parohiale greco – catolice din Sighetu Marmației. Fac parte dintr-o familie greco-catolică ce nu și-a lepădat credința în ciuda vicisitudinilor vremii, sub neagra perioadă comunistă. Părinții noștri, Chindriș Stefan, învățător și Alexandrina având 5 copii, nu s-au ferit nicicând, chiar în perioada comunistă, de-a merge public la liturghiile Bisericii romano-catolice din localitate, dispuși fiind chiar să suporte consecințele excluderii din învățământ din această cauză.

Fratele tatălui meu, Alexandru Chindriș, preot greco-catolic venerat în comuna Ieud – Maramureș, leagăn de necontestat al credinței greco-catolice, a fost încarcerat pentru liturghiile clandestine pe care le făcea în casele oamenilor ori prin diverse ascunzători. A făcut ani grei de temniță la Gherla iar soția lui Maria, mătușa noastră, a fost închisă la Târgșor!

Acestor grele amintiri li se adaugă însă una luminoasă și tare dragă mie, poza pe care o ofer cititorilor, de la una dintre primele liturghii greco-catolice din Parcul central din Sighet, împreună cu Sora Olga, mentorul spiritual al fetelor mele (cea mai mare dintre ele este cea cu codițe în rochiță albastră în dreapta mea – Mihaela, care are acum 40 de ani), eu fiind la o orga micuță (pe care tot Sora Olga mi-a adus-o în față). Așa am acompaniat călugărițele care au dat răspunsurile la liturghiile în aer liber. Da, toate acestea se petreceau în anul 1990, exact acum 30 de ani!

Prof. Rodica GHEORGHIU

Azi, 18 februarie, se împlinesc exact 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică oficiată în aer liber la Sighet după 4 decenii de persecuție comunistă împotriva Bisericii Greco – Catolice, perioadă în care orice manifestare publică a cultului greco-catolic a fost interzisă – activitatea desfășurându-se doar în clandestinitate, cu grupuri mici, în locuințe particulare și aceasta cu mari riscuri, în multe cazuri Securitatea operând arestări soldate cu ani de închisoare și alte necazuri pentru cei implicați.

După răsturnarea lui Ceaușescu la 22 decembrie 1989 și relegalizarea cultului greco-catolic la 31 decembrie, Biserica Greco- Catolică își poate desfășura cultul în mod liber, fără interdicții din partea statului, dar… ea nu dispune de lăcașuri de cult, toate bisericile și capelele confiscate în 1948 (peste 2.000) rămânând în continuare în posesia Bisericii Ortodoxe (decretul de relegalizare neprecizând nimic despre restituirea patrimoniului greco-catolic). Mai mult, propaganda dușmănoasă afirma că de fapt “greco-catolicii nu mai există” (inclusiv președintele Iliescu a dat o declarație care sugera ceva similar) deci „nu ai cui să restitui” bisericile și proprietățile…

În aceste condiții, mitropolitul greco-catolic Alexandru Todea (14 ani în închisorile comuniste, devenit ulterior Cardinal) cere comunităților greco-catolice să celebreze liturghii în aer liber peste tot unde se poate (mai ales la orașe) pentru a demonstra opiniei publice interne și internaționale (inclusiv răuvoitorilor) că Biserica Greco – Catolică există! Să dovedim că în ciuda celor 40 de ani de teroare și spălare a creierului, în România mai există un număr semnificativ de persoane care își mărturisesc deschis apartenența la Biserica lui Gheorghe Șincai și Petru Maior, a lui Simion Bărnuțiu și Vasile Lucaciu, a lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu, a lui Iuliu Hossu, Ioan Suciu și a celorlalți episcopi morți în temnițele comuniste, a lui Iuliu Maniu și Ilie Lazăr și a altor eroi pe care n-avem voie să-i uităm (ca să cităm doar câteva nume sonore).

Având „undă verde” de la părintele Grigore Balea (nașul meu de cununie), am început împreună cu un prieten să lipim afișe prin tot orașul anunțând liturghia greco-catolică pentru duminica următoare, 18 februarie 1990, în spațiul liber din spatele Liceului Pedagogic (acum Lukoil). Primul set de afișe erau mici, de – abia vizibile și scrise de mână de soția mea (vai, ce naivi eram!) și puse pe unde apucam… la al doilea însă directorul Mihai Dăncuș de la Muzeu a preluat inițiativa și ni le-a scos la tipografie. Acum erau elegante și cu litere mari, puteau fi zărite de la distanță. Am umplut tot centrul orașului cu ele… Simțeam că am făcut o treabă importantă. Dar era iarnă…. va veni oare lumea să stea în frig ore întregi? Nu ne vom face de râs fiind prea puțini? Erau voci în jurul nostru care ziceau că ne-am cam hazardat… Eu o țineam una și bună că dacă la Cluj se face, la Baia Mare se face… de ce să nu fie și la Sighet liturghie în aer liber? Sora Florina Mărieș, minunata mea vecină din cartierul 1 Mai (călugăriță dinainte de 1948) îmi spunea cu o oarecare îngrijorare: „Dar Marius, cine va da răspunsurile la liturghie? Trebuie timp să ne organizăm …”

Ei bine, Domnul a suplinit toate lipsurile obiective și duminică 18 februarie 1990, la ora fixată, în prezența a circa 200 de persoane s-a celebrat Sfânta Liturghie pe un altar improvizat (o masă adusă din casa prof. Petru Mihalyi, ce locuia în vecinătate și ornată apoi cu cele necesare cultului). Alături de părintele profesor Grigore Balea (foarte cunoscut și respectat de sigheteni) au oficiat și părintele Simion Mesaroș de la Baia Mare (viitorul rector al Institutului Teologic Greco-Catolic) și un preot tânăr, pe care nu-l cunoșteam atunci, părintele Cornel Ardelean – actualul paroh de Sarasău. Emoționantele cuvinte de învățătură ale preoților au marcat semnificația momentului dându-ne curaj să ieșim la lumină și să ne mărturisim credința având ca modele și mijlocitori cerești pe martirii noștri care s-au jertfit în prigoana comunistă pentru libertatea noastră de azi.

Așa a fost începutul…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Cred cu tărie că e esențial să iubești ceea ce faci!
Sunt unele zile din viața de dascăl în care iubirea plutește în atmosferă și e foarte vizibilă. E atât de frumos și nobil acest sentiment! Iubirea se învață, așa cred. Îi educăm pe elevii noștri nu doar prin carte, prin limbaj, ci și emoțional. De multe ori prin propriul exemplu, prin puterea cuvîntului, a gestului, a implicării afective. Iubesc cînd reușesc asta! Un feedback pozitiv, pe care-l dorim împărtășit, drept învățare vizibilă: o zi iubită din viața de licean. Elevii mei și-au exprimat emoțiile, trăirile, pentru că… și asta se învață, nu-i așa?
Iată câteva fragmente din jurnalele elevilor mei:

Fiecare zi îți rezervă ceva minunat, dacă știi să vezi minunăția… Oare ce-mi rezervă această zi? Acesta a fost gândul meu în dimineața de 14 februarie. Uimirea și bucuria m-au cuprins, văzând cadoul de la băieții nostri din clasa a XI-a A de la Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand”! Am înțeles repede și foarte limpede că oricât de singur te-ai simți, cineva oricum se gândește la tine… Și cred ca Valentine’s day nu e doar despre împărtășirea iubirii între cupluri, ci e o zi a iubirii față de toți oamenii. Gesturile mici contează, sunt cele care nu ți se șterg niciodată din minte. Cu acest frumos dar de la băieți, chiar și fetele care se simțeau singure, au simțit că sunt iubite. Și până la urmă, ce poate fi mai frumos și mai iubibil decât să iubești și să te înțelegi cu cei de lângă tine? A fost o zi cum multe trebuiau sa fie până acum și cum multe vor trebui să fie de acum încolo. Și cum doamna dirigintă a spus ca ar fi minunat să vadă și restul lumii cât de bine ne-am simțit, mai jos veți putea citi impresiile colegelor mele, sentimentele stârnite de acest cadou, dar și complotul băieților care s-au descurcat de minune. (Anca Corneștean)
Ziua de 14 februarie era una oarecare pentru mine, până să ajung la liceu. Intrând în clasa mea, am avut parte de o surpriză nemaipomenită. Coleguții noștri minunați, cei șapte băieți, unul și unul, ne-au pregătit o surpriză nemaipomenită, nouă, colegele lor, baloane sub formă de inimă și câteva bilețele cu citate în care multe dintre noi ne-am regăsit. Frumoase citate! Bravo, băieți! De fiecare dată ei știu să ne surprindă într-un mod foarte plăcut și impresionant. (Georgiana Mărginean)
De dimineață m-am trezit cu o stare pozitivă, pentru că Ziua Îndrăgostiților bătea la ușă. Surpriza ce m-a asteptat la școală a fost una foarte plăcută! A fost frumos din partea băieților noștri că s-au gândit la fiecare fată din clasă și s-au hotărât să-i facă ziua mai frumoasă. Gest minunat! Bravo, băieți! Ați reușit să ne surprindeți! Pentru mine această zi nu a fost despre cadouri, ci mai degrabă despre sentimente și unitate. Cum zicea și Nichita Stănescu: ,,Nu trebuie înțelese sentimentele, ele trebuie să fie trăite”, așa cum ar trebui să fie în oricare altă zi din an de altfel, un moment dedicat iubirii. A fost o zi pentru suflet. O zi memorabilă! (Melissa Popovici)
Ziua Îndrăgostiților, ziua în care toți oamenii care se iubesc își exprimă într-un fel sau altul sentimentele. În clasa a XI-a A, de la CNPRF, sunt șapte băieți, iubireți se pare, care au realizat una dintre cele mai frumoase surprize care se pot realiza, simplu, dar cu suflet. Niște balonașe în formă de inimă și niște citate de dragoste, scrise de anumiți autori, pentru fiecare fată din clasă! Ce ziceți? Minunați colegi! Mulți oameni ar trebui să urmeze acest gest, pentru că lucrurile mici, gesturile din suflet ne fac frumoși! (Frankel Orly)
Dimineața asta a fost o dimineață obișnuită, începând de la rutina mea de dimineață până la plecatul spre școală. M-am simțit foarte “rece”, un sentiment cu o ușoară tristețe, nu fiindcă era frig afară, așa m-am simțit, poate, fiindcă eram obosită ori fiindcă nu mi-am împărtășit sentimentele față de persoana la care țin, această zi fiind un privilegiu perfect. Am ajuns la școală. La intrare se afla încă cutia cu scrisorile anonime de dragoste, probabil pentru cei timizi… Pe holurile școlii era liniște, o liniște ciudată pentru o zi dedicată iubirii. Fiind navetistă, ajung printre primii la școală. Deschid ușa la clasa mea și!… rămân foarte suprinsă! Încerc să mă dumiresc. Nu e ca-n alte dimineți! Nu mi-am dat seama din prima privire ce era, erau niște balonașe în formă de inimă, acestea fiind de culoare roșie, pe fiecare bancă! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! M-am dus în liniște la băncuța mea, era un bilețel , un bilețel roz-deschis, o culoare care te calma doar privind-o, l-am citit, era o poezie de dragoste ce mi-a adus un strop de fericire, un zâmbet pe buze. M-am uitat în jur: fiecare băncuță avea un bilețel cu un mesaj de dragoste. Evident, din privirile băieților, am înțeles că ei au fost cu ideea! Acest gest reflectă, cât ar fi el de mic, că iubirea dintre colegi e cea mai curată! (Diana Prodaniuc)
Sunt de părere că sentimentul pe care toată lumea ar trebui să îl trăiască nu trebuie împărtășit doar în data de 14 februarie, ci în fiecare zi. Toți suntem focusați intens pe faptul că ,,trebuie neapărat să îmi găsesc sufletul pereche acum”, un lucru, cred eu, foarte greșit. Iubirea necesită răbdare, ea nu apare la comandă și nu se forțează. Eu am avut norocul să o întâlnesc, să o simt și să o trăiesc, încă o trăiesc și sper ca toată lumea să găsească pe cineva care să îl facă la fel de fericit precum sunt eu când simt iubire!
Iubirea nu vine doar din partea sufletului pereche, ea vine din toate părțile, de la părinți și familie, până la prieteni, colegi și profesori. Nimeni nu este singur în viață și nu o să fie! Dumnezeu și… orice persoană din jur o să te iubească. Azi am fost înconjurată de iubire și a fost o zi cum ar trebui să fie toate! (Sorina Stan)
Pentru mine ziua de azi credeam că va fi ca o oricare zi de Valentine’s Day, dar de dimineață cum am ajuns la liceu am avut o plăcută supriză intrând în clasă să văd așezat pe fiecare scaun, care aparținea unei fete, câte un balon în formă de inimă și câte un bilețel cu un citat emoționant. Dragii noștri colegi s-au gândit să ne facă o supriză, nouă fetelor, în această zi a iubirii. Prin mica lor atenție oferită nouă, această zi pentru mine a fost SPECIALĂ. (Brigitta Madzur)
Ziua de 14 februarie este ziua în care sărbătorim iubirea, ziua în care ne arătăm afecțiunea față de cei din jurul nostru prin mici atenții sau printr-un simplu ,,Te iubesc!”. Dacă anii trecuți această zi era ca oricare alta, anul acesta m-a surprins, fiind o zi specială pe care nu o voi uita niciodată. Toate acestea, datorită minunaților noștri colegi care s-au mobilizat și ne-au făcut o surpriză: baloane în formă de inimă și bilețele cu poezii de dragoste. Un gest mic, dar care ne-a adus zâmbetul pe buze tuturor fetelor din clasă, care ne-a făcut să ne simțim iubite și care a dat farmec acestei zile. Gesturile mici demonstrează multe și sunt cele care contează cel mai mult. Băieții noștri chiar sunt un exemplu demn de urmat! (Maria Mihali)
Dragă Valentin, azi este ziua ta, este ziua iubirii. Țin să îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit mie și colegilor mei ocazia să ne surprindem colegele cu niște cadouri pe care sigur le merită. Baloanele în formă de inimă și citatele care parcă prindeau viață în sala noastră de clasă au exprimat dragostea noastră față de colegele noastre dragi, o dragoste determinată de faptul că ele ne arată zilnic cum să iubim și cum e să fim iubiți. Sper că și tu ești de acord că sărbătoarea ta este și sărbătoarea lor. (Adrian Cinar)
Pentru ziua de 14 Februarie am avut o grămadă de emoții, pentru că voiam ca fetele să fie mulțumite de surpriza noastră. Le-am cumpărat baloane in formă de inimă și le-am lăsat pe fiecare bancă câte un poem sau o strofă semnificativă zilei de astăzi. Fetele au fost foarte fericite așa că ne-au răsplătit cu câte o îmbrățișare sau un pupic, asta însemnând că efortul depus a meritat. (Vlăduț Tupiță)
Cu gândul la colegele noastre, ne-am făcut un plan pentru a le surprinde. Solidari între noi și complice cu d-na noastră dirigintă, am reușit, iar reușita noastră ne-a adus mii de mulțumiri și pupicei din partea colegelor noastre, care afișau cel mai frumos zâmbet pe care l-aș fi putut vedea eu din partea lor. Mă bucur că eu și colegii mei am reușit să ne mobilizăm și să lucrăm în echipă, să selectăm versuri frumoase de iubire sau citate despre iubire pentru a aduce zâmbetul pe buzele fetelor, dar nu numai atât, ne-am și distrat, am și cântat și ne-am simțit foarte bine la școală. De fapt, în clasa noastră mereu e ceva interesant și plăcut! Cel mai mult m-a uns la inimă când am observat că în ochii fetelor a fost mai mult de atât, și că poate chiar s-au simțit iubite în această zi. (Cristian Țudic)
Așadar, ziua de Valentine’s day s-a dovedit a fi una minunată, pe care cu siguranță nu o vom uita. Cu asemenea colegi, viața de liceu e mult mai frumoasă, plină de farmec și împlinire. Clasa a XI-a A de la Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand” este o clasă unită, doamna dirigintă ne iubește si ne formează astfel, încât să devenim oameni mai buni, mai frumoși, oameni echilibrați, oameni care se vor descurca în societate. Ne mândrim cu clasa noastră: fete iubibile și băieți iubireți! (Anca Corneștean)

Cum să nu-i iubești? O zi încărcată emoțional, cu poezie, cu scriere creativă, presărată cu mici gesturi de iubire e, de fapt, o zi frumoasă a unei profesoare de limba română, a unei diriginte fericite pentru trăirile ei și ale elevilor ei!

 prof. Odarca Bout,
Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand” Sighetu Marmației

Sâmbătă, 8 februarie 2020, la Sighetu Marmației a avut loc comemorarea anuală a marelui om politic Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, președinte al Partidului Național Țărănesc și prim – ministru în mai multe guverne ale României Mari, exterminat de comuniști în temnița de la Sighet la 5 februarie 1953.

Rugăciuni pentru veșnica sa odihnă (pomeniți au fost și liderii național tărăniști Ion Mihalache și Ion Rațiu) au fost înălțate atât la celula în care a murit, de la parterul Memorialului Sighet, cât și la Ciarda unde zac încă nelocalizate rămășițele sale pământești (alături de ale celorlalți morți în închisoarea Sighet din acea perioadă) de un grup de preoți greco-catolici din zonă.

Conferința dedicată lui Iuliu Maniu a avut loc în sala Transist a Primăriei din Sighet și a fost moderată de organizatorul principal al evenimentului, dr. Gheorghe Șiman, în prezența a peste 100 de participanți, din Sighet, Baia Mare și din multe colțuri ale țării. Printre personalitățile care au luat cuvântul evocând foarte documentat și emoționant figura istorică a lui Iuliu Maniu s-au remarcat fostul Ministru al Integrării Europene național-țărănist Alexandru Herlea (cel care în legislatura 1996-2000 a inițiat discuțiile României cu Uniunea Europeană), prof. univ. dr. Doru Radosav – o somitate a Universității clujene, fostul ministru național – țăranist Ioan Avram Mureșan, părintele rector Simion Mesaroș din Baia Mare, etc. Mesajul unanim subliniat de vorbitori a fost perenitatea mesajului spiritual al lui Iuliu Maniu, de care política și societatea românească de azi au mare nevoie.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Echipa de robotică Tech-X a CNDV a participat pentru prima dată la competiția Nație Prin Educație – BRD First Tech Challenge România, aflată la ediția a IV-a (https://natieprineducatie.ro).

Trebuie să menționez că este o competiție internațională, de mare amploare, cu reguli deosebite și stricte.

După două concursuri DEMO, la care era obligatoriu să participăm și pe care le-am trecut cu brio, am ajuns la faza REGIONALĂ, care s-a desfășurat la Cluj, în perioada 6 -9 februarie 2020.

S-au înscris în competiție 44 de echipe, urmând să se califice la faza NAȚIONALĂ doar 24 dintre ele.

După preluarea și amenajarea standului cu materiale promoționale, confecționate de membrii echipei, a urmat inspecția tehnică a robotului, care trebuia să aibă dimensiunea de 18 inch/18 inch și maxim 19,05 kg, apoi prezentarea caietului tehnic.

A urmat partea cea mai grea – interviul – unde, în cinci minute trebuia prezentată echipa și câteva detalii, apoi în alte cinci minute juriul a adresat întrebări, iar membrii echipei trebuiau să răspundă scurt și concret. Emoțiile au fost maxime, echipa CNDV fiind la prima participare, neavând experiența celorlalte echipe prezente în competiție.

Cele patru teste eliminatorii au fost promovate cu succes, fără a mai fi nevoie de remedieri. Au urmat meciurile efective pe terenurile special amenajate, fiecare echipă jucând șase meciuri. Spre bucuria noastră, am ieșit pe locul 12 din cele 44 echipe concurente, iar în urma cumulării punctajelor, am ocupat poziția 22, poziție ce ne-a trimis la faza națională a competiției.

Mulțumim pe această cale celor care au crezut în noi, în munca și dăruirea noastră, sponsorilor noștri, care ne-au ajutat cu cât au putut pentru că, fără ajutorul lor, nu ne puteam descurca financiar.

Mulțumesc părinților elevilor pentru răbdarea de care au dat dovadă, pentru disconfortul creat de copiii lor, care uneori au stat până în miez de noapte în laboratorul de robotică. Îi mulțumesc domnului dir. Vasile Mih și colegilor profesori pentru deschiderea de care au dat dovadă și pentru că au înțeles dorința și pasiunea noastră pentru robotică.

Dar, haideți să cunoaștem și talentata echipă Tech-X! Lider – Darius Giurgi, construcție – Alin Fonta, David Holociuc, Cosmin Mihai, programare – Ovidiu Gherman, Vlad Hașciar, marketing – Florentina Ioana Dunca, Ana – Maria Vîrsta, site – Vlad Hrițu, mentori – prof. Cornelia Hotea, prof. dr. Vasile Mih, informatician Arthur Fellner.

Ne găsiți pe Instagram și facebook sub numele de tech-x.cndv și vă rugăm să ne fiți alături.
https://www.facebook.com/techx.cndv
https://www.instagram.com/tech_x.cndv , dar și pe site-ul colegiului http://www.cndv.cndv.ro/

Prof. Cornelia HOTEA – mentor Tech-X