Sâmbătă, 8 februarie 2020, trupa Flashover (Cluj) a readus muzica bună în Friends Wine Bar Sighet.

Flashover s-a format în vara lui 2018 de către Roje și Teodora Bârla, doi muzicieni din Cluj-Napoca care interpretează muzică Electro, Jazz, Downtempo, Chamber Music, Trip Hop, Experimental.

Roje e un pianist/ claviaturist cu o vastă experiență și un repertoriu variat în domeniul proiectelor de piano bar și trupe de coveruri. A împărțit scena cu nume mari în domeniu, inclusiv formația Camelot. De asemenea, a cântat în trupe ca Seven, CASH, Slut, Hazard, Pianette (alături de Aminda), Electrochock și a compus și orchestrat pentru artișt cunoscuți, cum ar fi Emeric Imre, Mircea Baniciu, Vasile Seicaru, Florin Chilian, Razvan Krivach, Magda Puscas, Tatiana Stepa, Emilian Onciu, Vali Moldovan, Highlight Kenosis și mulți alții. În Decembrie 2010, artistul a dat viață primului său draft de compoziții, combinând sunete cu arta vizuală, alături de marea artistă Adriana Jebeleanu. Inspirat de această colaborare, Roje a compus o serie de lucrări pianistice, astfel născându-se sunetul conceptual „Blind Deaf Mute”.

Teodora a început să cânte din liceu, alături de formația longevivă de metal modern Vespera (până în 2018) și în proiectul local de piano bar Soiree, alături de pianistul Liviu Sorescu. Aceasta a lucrează și la câteva compoziții proprii, sub numele de Galetheia, proiect în care a început să experimenteze cu varii stiluri ale muzicii electronice. De asemenea, Teodora lucrează în calitate de vocal coach la o școală locală de muzică, Art’sCool (inițiată de muziciana Aminda).

(sursă text: https://www.facebook.com/events/2541279136131365/)

Autor, foto & video, Sorin MARKUS

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.

Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.

În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.

În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .

Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.

Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.

Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.

Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.

Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!

Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!

Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet
Minneapolis, 20.01.2020

sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan 

În prima zi a lunii februarie 2020, sâmbătă, la Galeria de Artă Vassiliev din Sighet și-au dat întâlnire poezia și parodia. Editura „Valea Verde” a lansat două volume fermecătoare: „Cum trecem cuminți” (Marin Slujeru) și „Cuvinte cu alte cuvinte” (Lucian Perța).

Au fost prezenți foarte mulți sigheteni, mulți prieteni ai autorilor din tot Maramureșul dar și din Slatina (Ucraina) și Cluj. A fost o după amiază încărcată de poezie, într-o atmosferă plină de culoare, într-o locație plăcută oferită cu generozitate de Ileana și Cyril Vassiliev.

Marin Slujeru și Lucian Perța ne-au acaparat total, participanții la superbul eveniment cultural au fost foarte cuminți și-au ascultat absolut toate… cuvintele! Au „comentat” (moderați nediscriminatoriu de către coordonatorul Editurii „Valea Verde”, Ion Mariș) poetul Echim Vancea, prof. Doina Voina, prof. univ. dr. Nicolae Iuga, prof. dr. Ion Petrovai, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, prof. Marius Voinaghi, Vasile Ona-Jotu.

Cele două cărți au fost tipărite cu sprijinul sponsorilor Termo Confort SRL (Carmen și Costel Barbu), Adriana & Mihai Curmei și Adetrans SRL (Ioan Drimuș) și al Editurii „Valea Verde”.

Întregul eveniment îl puteți viziona – integral – în materialul audio – video al colegului nostru, dr. Sorin Markus!

                                   Brîndușa OANȚA – Salut, Sighet!

Autor, foto & video, Sorin MARKUS

O privea cu nesaț. Și-n mintea ei se îngrămădeau nelămuririle, speranțele, jurămintele, iubirile, secretele tenebroase ale inimii, toate spuse șoptit în fața ei, de-a lungul anilor, ca unei ibovnice credincioase. Talazurile înspumate se loveau voluptos de țărmul fierbinte, aducând promisiuni negrăite care se risipeau într-o clipă, ca o descătușare. Fiecare creastă de val făcea să se ițească dorurile, șoaptele, tânguirile, lepădându-le ba șovăielnic, ba năvalnic, într-un joc neîntrerupt, chiar la picioarele ei arse de soare. Țipătul spart și ascuțit al pescărușilor desparte trecutul de prezent și o face pe Ilona conștientă de preaplinul sufletului ei, singurul care a rămas cumva același în pofida încercărilor nemiloase. Câte și-a promis în fața mării? Cât din ceea ce-a promis s-a împlinit vreodată? Cele mai nebunești dorințe ei i le-a încredințat. Thalassa mult iubită i-a fost martora devenirii încă de când nu știa că o să vrea să-i vorbească și să-i spună tainele ei ca unei confidente. Mai întâi temerile adolescentine, apoi, pe rând, viața în toată plenitudinea ei. Fericirea sau nefericirea deopotrivă.

Acum se regăsea în fața ei dezarmată, dezgolită sufletește, cu lacrimile brăzdându-i fața. Oare tu știi? Oare tu mă înțelegi? Și ție trebuie să îți explic ce înseamnă tumultul meu interior? Zgomotul arsuzitor care-l întrece pe cel al talazurilor tale în vreme de furtună? De ce sunt în derivă? Ce e depresia mă întrebi, Thalassa?

Începe cu înstrăinarea. De familiar, de tot ce te doare, de ce nu mai poți duce. Ruptura e între tine și tine. Nu mai poți funcționa în spațiul cu care te-ai obișnuit. Apare dorința de a nu mai fi. Nu te mai regăsești în propriul tău corp pe care oricum îl detești. În propria ta minte cu care nu mai poți face pace. Care-a devenit cel mai teribil dușman al tău. Alienare e tot ce mai știi că ți se întâmplă. Pierzi pe rând conexiuni, relații, chiar dacă știi că aceia sunt singurii oameni de pe pământ cărora o să le pese vreodată de tine. Cu adevărat. Nu doar vorbe în vânt. Te rupi de singurul bărbat care s-a călcat pe el în picioare numai să-ți fie ție bine. Nu vezi asta. Vezi numai năduf, nemulțumiri și frustrări pentru că sufletul ți-e putred. Când am ajuns așa? Rea și plină de venin. Cu cât mă doare mai tare, cu atât sunt mai crudă. Spun lucruri intenționat să rănesc. Și golul din suflet se adâncește tot mai tare. Atât de tare încât privești neputincioasă cum fetița ta dulce care are nevoie de tine se retrage în lumea ei, se schimbă îngrozitor și nu poți face nimic. Hăul dintre tine și suflețelul ei se cască tot mai adânc. Și simți în centrul ființei tale că pierzi. În fiecare zi câte ceva. Nu există absolut nimic care să-ți placă la tine. Ești complet defectă. De nereparat. Tentativele tale de reconciliere cu el și cu ea eșuează lamentabil. Pentru că n-au substanță. Că nu știi ce și cum să repari. Și vezi în fiecare zi că totul merge înspre rău. Și oscilezi între ură și disperare și până la urmă știi. Că singurul mod de a opri durerea e să te duci. În neant. Dar cum să capitulezi dacă ai copil? N-o faci. Încerci. Dar renunți la primul obstacol. Nu mai fac față. N-o să mai fiu întreagă niciodată. Ce mă doare? Totul mă doare. Indiferența din ochii lui mă doare. Durerea din ochii ei mă doare. „Tu mi-ai făcut asta, mamă! Din cauza ta sunt un copil incomplet. Care-a trăit în abuz când trebuia să-și învețe încrederea în părinți. Unde-mi sunt părinții? De ce nu mă vedeți?” Asta spun ochișorii ei îndurerați. Și văd. Și nu pot face nimic. Paralizată. Amorțită. Incapabilă. Inutilă. Îi va fi mai bine fără mine, îmi zic. O să-i las scrisori în care să-i explic că mama nu mai poate. Că nu mai știe să fie mamă. Că-i face rău. Lumina ochilor mei… o să-i scriu scrisori pentru fiecare ocazie în care ar trebui să fiu cu ea. Când o părăsește primul iubit. Când intră la facultate. Când termină. Când o înșală următorul iubit. Când e deznădăjuită. Când îi e dor de mine. Când vine cea mai importantă zi, ea mireasă. Când vine un moment și mai important de atât. E însărcinată. Când e speriată că nu știe ce să facă. Când ea însăși simte că nu-i o mamă bună. Când… când… Și plâng amarnic și final că știu că n-o pot lăsa. Și tot nu mă pot aduna. Cine mai sunt? Cine am fost? De ce nu mă pot regăsi? De ce mă doare atât totul? Cum să pun în vorbe ce-i în sufletul meu? Cum mai arată speranța? De ce n-o pot reîntâlni? Cum Doamne să ma vindec? Cum umpli abisul fără sfârșit? Cum oprești căderea? Ce să-i dau inimii să tacă? Cum să opresc zbaterea haotică? Cum să fiu iar mamă, soție sau ce mai sunt? A cui sunt eu pe lumea asta? De ce-s așa urâtă tuturor? De ce nu mor acuma? Cum să opresc iureșul din mintea mea?

Îți spune Catinca cum. Iureșul se poate opri cu spaimă. Cu spaima că ți-a înnebunit copilul, că se gândește la ce te-ai gândit și tu. Să moară. Că nu mai poate nici ea. Se taie. Și lumea ta se întoarce iar cu fundul în sus. Și mintea ți-i vraiște. Dar spaima ce se naște în ființa ta lăuntrică e mai puternică decât amorțeala, decât deznădejdea, decât dorința ta proprie de-a nu mai fi. Instinctul de mamă te aduce înapoi pe buza prăpastiei, dar, de data asta, făcând pașii invers. Către viață. Tot ce faci e pe pilot automat sau din instinct sau din nebunia dată de groaza că fata ta vede moartea zilnic. Că duce o cruce mult prea grea pentru un pui de om. Unde am fost? Unde am fost? E tot ce mai poți bângui. Vină. Asta simți. Atât de mare încât te consumă. Și disperată cauți în afară pe cei care pot să-ți spună că fata ta nu e nebună. Cauți în zadar. Totu-i înăuntru. Privești înăuntru. La tine e moarte și gol. La ea e spaimă și singurătate. Încerci cu ultimele puteri să te vindeci. Ea te respinge ca să pedepsească toată suferința, toată singurătatea și frica ce-au pândit-o în anii când tu rătăceai mereu pe buze de prăpăstii. „Nu am nevoie de tine! Nu mă atinge! M-am obișnuit singură. Pleacă! Nu am nevoie de tine!” Cuvintele ei mă sfâșie, deznădejdea mă trage înapoi. Rezist stoic. Îmi iau palmele meritate. Scuipă veninul, iubirea mea! Mama care nu ți-a fost mamă merită pedeapsa.

După luni de speranță și disperare și licăr de speranță din nou, mintea îi spune Ilonei că vede iar limanul. Și la întrebările repetate ale terapeutului: „Cum te vezi? Unde ți-i liniștea? Ce vrei să faci cu viața ta?” poate îngăima un singur răspuns. Mă văd cu familia mea. Cu el și ea. Și pentru prima dată în nu știu câți ani mă văd clar. Dar regăsesc un suflet frânt. De nepăsarea mea, de răutate, de singurătatea lângă o femeie indisponibilă. Distanța între noi e atât de mare încât mă descurajează. Închid ochii să n-o mai văd. Deschid sufletul și sper. Că o să pot întoarce alt om de pe buza prăpastiei. Că o să creadă că-n brațele mele e iubire. Că-n ochii mei e adevăr. Că-s un om care-a pierdut tot. Tot, în afară de viață, pentru că a avut în timpul ăsta o ancoră care aștepta răbdătoare să mă întorc. Acuma, că-s aici, își ridică pânzele. Și eu urlu în eter: iartă-mă, sufletul meu! Nu te duce. Sunt întreagă, înapoi. Mai dă-mi o șansă. Iubirea își găsește drum în cele mai vitrege condiții. Amintește-ți-o. Te implor!

Ilona nu-și mai ștergea lacrimile. Buzele sărate nu se mișcau. Corpul îi rămăsese împietrit în aceeași poziție, care vădea clar o crispare a unui trup împuținat, ca o carcasă calcinată în interiorul căreia se zbătea un suflet chinuit. Lupta aceasta interioară îi răzbătea doar din privire, care acum căuta cu disperare răspuns, poate chiar sprijin, în genuni. Valurile loveau asurzitor țărmul. Câteva scoici îi ajunseseră la picioare. Ilona o ridică pe cea mai mare și o duse la ureche. Ascultă o vreme și-și șterse lacrimile cu podul palmei. Se ridică și cu pași șovăitori se îndepărtă de marea mult iubită. Își luă rămas bun, cu voce de data asta. Trase puternic aer în piept, să-și umple plămânii de cerul sărat, de miros de soare, de vânt, de nisip, de pescăruși și mai spuse șoptind: „Mi-am dorit atât de mult să te mai văd o dată!”

Oana ȚÎNȚAȘ

Proză publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019.

DRAGI CITITORI ŞI PRIETENI,

Am primit în dar o carte de la prietenul meu poet, Marin Slujeru.
Cum trecem cuminţi
Lansarea ei va avea loc sâmbătă, 1 februarie 2020.
Nu voi putea fi prezentă, dar e imposibil să nu vă vorbesc despre această extraordinară călătorie a unui om prin sufletul nostru, prin gândurile noastre, prin spaţiul oraşului care ne uimeşte la fiecare pas numai şi numai pentru că el ni-l arată alfel decât ne sare în ochi, surprins în deliciul spumos al zilelor, fotografiat în fibrele lui luminoase şi adânc cuvântătoare, în cuminţenia lui strălucitoare, în umbra răscolitoarelor emoţii care umplu de vâlvătăi anotimpurile.
*Mergând şi mergând
prin lumina lui Marte…
– timpul dens, fluid *
Poemele scurte, probabil multe haikuri, la îndemâna unei citiri şi recitiri pe îndelete, te copleşesc cu frumuseţea lor, cu unduirea lor continuă de la lucruri la oameni, la grădini, la simţiri stinse sau explozive, la vârstele potopite de tristeţe, de resemnare sau de supremă îndrăgostire.

La strada
*conducându-mă, prietenul îmi strigă din poartă
„de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?”
ne bântuie flori de cireş
de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?*

*Se ţin de mână
oare cât din focul ei
este de la el?*

*noi râdem prin oraşul acesta
cu bătrâneţea floare la ureche*

Am primit în dar o carte de căpătâi, de călătorie, de aducere aminte, o carte care se desface ca o floare parfumată şi lasă fluturii să se bucure de noi, cei care păşim prin această urbe uimitoare. Doar dacă trecem cuminţi vedem totul, sorbim din potirul fermecat al timpurilor care ni s-au dat, cu atenţia degustătorilor artişti.

Crez

*eu apăr orizontala clădirilor
abcisa purtându-mi privirea
și ordonata, ningându-mi ochiul

crezul meu este contemplarea oraşului
trăiesc beatitudini aici,
bătut de soartă, uitat de lume, ar părea*

Şi la sfârşit îmi doresc să pot să îmi cântăresc sufletul care pluteşte spre înţelepciune ca un munte în adâncul orizontului.
Nu ocoliţi aceste poeme! Toate vă pun în lumină.

Doina Rândunica ANTON

În anul 1935, bunicul meu avea vârsta de 6 ani. În luna mai, bunicul meu s-a dus cu bunicul lui la munte cu șase vaci. El era îmbrăcat într-o cămașă lungă de tort, făcută de bunica lui, opinci din piele de oaie, ața opincilor era făcută din lână de capră.

Bunicul sta cu vacile cu moșul lui, iar noaptea dormeau în colibă. În colibă, era așternută cetină de brad și noaptea, moșul lui îl învălea cu o țolincă făcută din lână. Moșul lui îl lega de el cu curelele de la opincile lui, ca să nu-l ia fata pădurii.

Demult, pe vremuri, umbla fata pădurii. Ea lua copiii și-i ducea în codrul des și-i omora. Moșul bunicului fuma pipă. El îl trimitea pe bunicul meu cu o cofiță de lemn după apă rece de izvor. Distanța de la colibă până la izvorul unde se afla apa era de aproximativ 100 de metri. Bunicul meu mergea după apă fumând din pipa moșului său, deoarece el se temea să meargă seara după apă, de aceea bunicul învățase să fumeze.

Într-o zi frumoasă de mai, bunicul s-a dus cu moșul lui cu vacile pe un câmp, la păscut. Pe bunicul meu îl trimisese moșul lui să întoarcă vacile și, mergând să întoarcă vacile, pe câmp găsește multe pietricele mici. Bunicul ia pietricelele și le aruncă din vârful unei pante. Sub pantă, se afla moșul lui, iar bunicul, cum aruncase pietrele, îl nimerise în obraz și acestuia a început să-i curgă sânge. Bunicul s-a speriat și a luat-o la fugă spre pădure. A rămăs în pădure lipit de un fag și, apropiindu-se noaptea, a adormit. Moșul lui l-a căutat disperat prin pădure, cu câinele. Câinele l-a găsit culcat lângă fag și, lătrând foarte tare, l-a dus pe moșul lui la culcușul bunicului. El s-a trezit și a început să plângă, dar moșul l-a luat și l-a dus în brațe la colibă.

În anul 1936, bunicul coborâse împreună cu moșul lui în satul său natal. Căsuța lor era lângă râu, unde moșul lui țîpase vacile la râu, să bea apă. O vacă îl aruncase pe bunicul în mijlocul râului, iar acesta se prinsese de niște lodbe de răchită, de unde striga speriat după ajutor. O femeie spăla rufe la râu și s-a repezit să-l scoată de acolo. Bunicul  a scăpat ca prin minune cu viață.

Bunicul se trage dintr-o familie numeroasă, mai avea trei surori și un frate. Bunicul era cel mai mare dintre frați, iar mama sa obișnuia să-l lase acasă cu frații, deoarece ea pleca la lucrul câmpului. Acasă la bunicul veneau mulți copii din vecini să se joace.

La un moment dat, prietenilor bunicului și, bineînțeles și bunicului meu, le-a venit o idee trăsnită: să ia ușa de la grajd și să-i dea drumul pe baltă. Balta avea legătură cu râul. O puseseră pe sora bunicului pe ușă și o plimbau cu ușa pe baltă. Însă, aceștia au scăpat ușa, aceasta fiind trasă de curenții apei. Scăpând ușa, bineînțeles că au scăpat-o și pe sora bunicului. Din nou norocul i-a ajutat, o femeie spăla rufe la râu și aceasta a prins-o pe sora bunicului. Femeia a dus-o la ea acasă. Seara, a venit de la câmp mama bunicului și nu l-a găsit pe bunicul acasă, găsindu-i doar pe ceilalți frați. Mama bunicului, străbunica mea, l-a căutat pe bunicul și pe sora acestuia pe la vecini. A găsit-o doar pe sora bunicului, a dus-o acasă, iar pe bunicul l-a găsit în podul șurii, băgat sub fân, deoarece acestuia îi era frică de mama lui și se ascunsese. N-a fost pedepsit prea tare, a scăpat cu niște scatoalce părintești.

Autor, Andreea-Maria POP
clasa a IX-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”

Foto stânga: străbunicul Andreei, Grigore Pop

Foto dreapta: bunicul Andreei, Grigore Pop (în dreapta imaginii)

Mă bucur foarte mult că siteul nostru „Salut, Sighet!” a semnalat fericitul (și neobișnuitul) eveniment al împlinirii vârstei centenare de către maramureșeanul nostru, preot prof. dr. Ioan M. Bota (semnalarea poate fi citită aici). Mă bucur mult deoarece mă leagă de dânsul o veche și respectuoasă prietenie.

Prima mea întâlnire cu părintele Bota fusese în Cluj, cu peste 30 de ani în urmă, în timpul comunismului, când Biserica Greco – Catolică era încă interzisă şi îşi ducea existenţa în clandestinitate. Am participat împreună cu alţi tineri la o întâlnire clandestină în casa părintelui Matei Boilă de pe Calea Turzii. Acolo l-am văzut şi ascultat pe părintele Bota vorbind cu înflăcărare despre adevărul istoric atât de falsificat şi batjocorit de comunişti, despre lupta de veacuri a Bisericii Greco- Catolice pentru libertatea şi demnitatea românilor din Transilvania. Cuvintele sale ne mişcau profund, ne mobilizau, ne dădeau o mare încredere în biruinţa adevărului, care nu putea fi departe… Aveam în faţa mea un om al luptei şi al jertfei, cu o dârzenie de stâncă!

La terminarea întâlnirii am făcut cunoştinţă şi mare mi-a fost bucuria aflând că dânsul este din Maramureş, ca şi mine. La auzul numelui meu, uimirea a devenit reciprocă… părintele îmi cunoştea familia încă din 1939, când a vizitat locuința bunicilor mei de la Locul Târgului! Își amintea apoi că prin ’46-’47 făcea plimbări lungi cu tatăl meu, Aurel Vişovan, exprimându-şi amândoi îngrijorarea faţă de soarta ţării cotropite de bolşevici dar şi hotărâţi de a continua lupta, fiecare pe drumul său, cu preţul oricăror sacrificii… (la scurtă vreme au fost amândoi arestați). Am aflat apoi, de la alţi tineri greco-catolici, că părintele Bota este o somitate intelectuală – a absolvit 3 facultăţi şi are doctoratul în istorie! Aşadar, vorbele sale nu sunt doar rodul entuziasmului, dar şi al unei formaţii ştiintifice solide, a unei vaste culturi… În anii de după Revoluţie ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj, la Sighet, la Rona de Jos, cu prilejul unor evenimente spirituale. Mi-am dus de mai multe ori copiii să-l cunoască și să-l asculte, la dânsul acasă, la Florești (lângă Cluj).

Au trecut, aşadar, peste 3 decenii de la prima întâlnire. Părintele Bota a împlinit 100 de ani de viaţă! A supraviețuit unui grav accident, a trecut prin mai multe boli, a depăşit multe suferinţe şi tot nu se lasă! A celebrat multă vreme serviciile religioase (deși depășise 90 de ani!) în cartierul Iris din Cluj, luptând pentru retrocedarea bisericii ctitorite de preotul maramureşean Vasile Chindriş în anii ’30 (şi el închis în temniţele comuniste), a publicat mai multe cărţi pe teme teologice şi istorice, continuă cercetările pe mai multe teme, participă cu lucrări la simpozioane şi manifestări, este atent la tot ce se întâmplă în ţară şi în lume cu o energie inepuizabilă! Ca ofițer veteran de război a avansat în rezervă grad cu grad, acum ajungând general!… și este foarte mândru de asta!

Mă primeşte și acum în casă cu mare bucurie, ca de fiecare dată… eu îl salut cu voce tare: «Părinte, sunteți un miracol al lui Dumnezeu!»… Mă întreabă ce-mi face familia, ce se mai întâmplă prin Sighet şi prin satele Maramureşului… îi cer o privire retrospectivă la ceas centenar…. Îmi răspunde cu o frază care cuprinde totul: „Mi-am închinat viaţa Bisericii şi neamului”. O frază rostită cu simplitate dar şi cu siguranţa celui care ştie că spune adevărul. Cine ar putea formula îndoieli în faţa unei asemenea biografii impresionante? În lagărele ruseşti sau în temniţele comuniste, la altarele bisericilor şi în aulele universităţilor, părintele Bota a dat aceeaşi mărturie a lui Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa. Mărturia lui Cristos pe pământul românesc. Lumina lui Cristos în sufletul românesc.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

* Mândră dimineaţă de iarnă! Nu de aia le tot visăm, ca să ne răspundă în vis?…
* O stradă iarna. Câinii de la case îşi răspund pe mai multe glasuri. De ciori, nu ştii niciodată dacă au repetiţie, acordaj sau e concert…
* „Pită aveţi?” „Păine? Da!” (– „ABC”)
* Comand o supă de perişoare, smântână şi un ardei. „Pery’, smântă’, ardel, poftă!” mi le decartează prompt, pe masă, ospătăriţa.
* „…-a lu’ Floare-a lui Gheorghe…, n-o vrut să-l ieie nici unu’ în braţă, …numa’ o stat şi s-o uitat cum l-o dus oamenii de la Salvare…” (– după Sărbători, o femeie prin ninsoarea ce stă să cadă)
* „…N-ai busuioc?… Pune-ţi-l în sticlă şi mi-i da şi mie… C-am avut în bucătărie, da’… (–neveste, spre Iza Solovană, de Bobotează)
* După Sărbători. Palpit de stanioluri pe bradul din drum.
* Griuri de iarnă. Ne tot vedem prin oraş, bătrâni şi în gând.
* Tânăr de tot. Trece cu capu-n pământ, cu gândul zburând, spre statua Eminescului – un nou poet trist, continuitatea asigurată.
* Pe la 5 după-amiază. „O fost o zi foarte grea astăzi…” – îşi însoţeşte bărbatul (roşu, tot trăgând spre stânga) soţia calmă, înaltă.
* „Cu Floriin…, ne plimbăm la Grădina Morii… şi ce case, ce mândru!…” (– pereche de „dincolo”, „telefonind” de pe „Eminescu”)
* Cu anii, ne însingurăm de conorăşeni – fiecare, tot mai adânc, în pătrăţeaua lui – micul oraş a ajuns metropolă…
* Toată ziua Soarele luminează, din toate unghiurile, copacii goi. O, Ianuarie!
* Măcelărie: „Egy szkărica akarnám’… es fél kiló csáfátt’!” (– numai la Sighet…)
* „…Cum am coborât în jos, aşe’ m-o durut în gerunţi!…” „…Ştiu, ştiu… Aşe’-i când cobori în jos…” (– simptom; la sfat, pe centru)
* Cafenea. Chelneriţa ne ia comanda. Zâmbetul ei rămâne pe faţa noastră.
* O bătrânică, ieşind de la Agenția de profil, către omul ei: „Aieste di ce nu se duc in piensie, dacă nu le place la servici’?”
* „Mişcă pasu’, tu, fimeie!” (– frig urât, o elevă către alta, de „Generală”).
* „…Nu-i bai,… dacă nu-s, nu-s…, mi-i da-n cee’ djoi!… Străinii, cu aviara lor…, cum o fost şi cu porcii… Da’ nici supelioare n-ai?” (– „ABC”, monolog despre pulpe)
* „– …Şi erau 5 întrebări:…” „– Confidenţiale, tu…!” „– Noa, io-s mai de-a căsii!…” (– la suc, grup de fete cu băiat, şoptit)

Din înţelepciunea crainicilor TV Sport…

* „…Cartonaş galben. Iată la ce a dus atacul său virulent la glezna adversarului!”
* „O minge prea lungă către…, care nu mai prinde acel balon.”
* „Gool! Iată o dominare care îşi relevă roadele.”
* „Mingea este îngropată un pic, înainte de a ajunge în plasa porţii.”
* „Mingea-i grea, vine de departe…”
* „Are de unde să aleagă antrenorul când e vorba să scoată pe cineva!”
* „…dar până la urmă liniştesc atacul Sfinţii…”
* „I-a pasat pe culoar, în careu, însă cu interiorul trebuia să paseze, nu cu exteriorul!”
* „…joc absolut superb!, …ce trecere frumoasă, supeerb!”, …ce-a făcut aici e incredibil!, … a mai avut câteva faze extraordinare!, …un fotbalist uriaş, excepţional!”
* „…O charismă incredibilă are acest jucător! Puţini au, te naşti cu ea…”
* „…fotbalul aproape extraterestru pe care îl joacă aceşti oameni”
* „…şi rezervele sunt staruri!”,
* „…la unii aleargă mingea, la alţii aleargă jucătorii după minge…”
* „…pasă din nou pe lângă şireturile adversarului!”
* „…E clar, meciul rămâne superechilibrat.”
* „…poartă această bluză bibilită…, superbă metaforă!”
* „…Din nou îl plimbă…, pe adversarul său, peste tot în terenul advers.” (–un meci de tenis)

Consemnări: Marin SLUJERU

foto: Ion Mariș

Vineri, 24 ianuarie 2020, Șerba Simona a lansat duo-book-ul „Daduwani” la The Coffee Factory.

Autor, Sorin MARKUS

foto: captură video

Prima dată când am scris a fost o poezie cu rimă despre un ghiocel. Eram cred în clasa a doua. Ai mei au râs de mine aşă că am înţeles că singura natură despre care voi putea scrie va fi natura umană. Şi am mai scris mult mai târziu. Despre oale. Domnului Slujeru i-a plăcut. Cred că a fost şi singurul şi tare mă tem, că din această cauză, cum tot e la modă acum, sufăr de ,,dizordine post traumatică”. Să fie asta cauza pentru care răsfoind cultura sigheteană mă surprind confuză? Pe de altă parte cum poate o fată ce scrie despre oale să priceapă ceva din ,,poezia’’ de la Sighet. Dar cum îmi place să mă dumiresc în materie de natură umană, mă hotărăsc să revăd poeţi care îmi spuneau ceva, cândva… îmi aduc aminte de unu pe care l-am părasit acum ceva vreme prinsă fiind de prezenţa vieţii. Îl recitesc şi:

În luna morţii ei, stă
la fereastră, o femeie tânără, cu părul
făcut permanent, în valuri elegante.
În fotografia maro,
e gânditoare şi priveşte afară.

Afară un nor, din după amiaza
anului ’34 se uită la ea, tulbure
şi fără centru, dar întotdeauna loial.
Dinăuntru, mă uit la ea eu,
copil de patru ani, sau pe-acolo.

Îmi iau mingea
şi ies uşor din imagine
îmbătrânind, îmbătrânind
cu grijă, tăcut.
ca să n-o sperii.
                                           Dan Pagis

Despre poezii mai mult sau mai puţin bine scrise, despre oale şi nemurirea sufletului şi cu multă seninătate, despre certitudinea morţii, unii oameni au norocul să poată vorbi din când în când la muncă. Mai ales în zilele dărâmate de final de an şi/sau ianuarie deprimant de sărac. Extrasenzorialul din mine anunţă inevitabil în acele zile: e timpul plecărilor neaşteptate. Sunt zile de murit. Cristina Ţopescu confirmă, tanti Măriuca de la cimitirul evreiesc confirmă, Sir Roger Scruton confrmă… Se acceptă cu înţelepciune şi resemnare de audienţa blazată fără explicaţii suplimentare. Moartea însă nu e la noi. Se întâmplă altora.

Inspirată, aceste prezenţe şi despărţiri subite şi de amintiri ale celor care nu mai sunt lângă mine, recapitulez şi eu după modelul lui Sir Roger Scruton, final de an, final de viaţă:
Ianuarie
Frig. Mi-e frig, e noapte sau zi? O gaură mare se deschide în tavan prăfuind covorul. E de facut curăţenie. Păsări uriaşe cu ciocuri boante îşi întind aripile în camera ce nu le mai încape. Trebuie să ies. În frig!? Sunt îngrozită. Trebuie să vadă cineva. Să mă vadă. Cineva! Cineva mă face să dorm. Aşa că dorm. Dorm. Dorm mai mult, cineva mă strigă, nu pot să ridic privirea. Ma uit la pantofi. Mă strigă. Nu pot. Nu văd, nu ştiu…. îi chem pe ai mei, unde sunt, mama… am văzut-o adineaori. Şi tata? Au fost aici… doar i-am văzut. Ceva nu se leagă…. Dorm. Mi-e frig. Trebuie
Februarie
O văd că vine mereu. E mai bine. Cunosc. Îmi aduc aminte. Mănânc. Cineva mă forţează să învăţ: dimineaţa, la amiz şi seara. ,,Acesta trebuie să fie bioritmul doamnă“, îi aud povestind în camera alăturată. Întreb de ai mei. Stau cuminte. Aşa mi se spune. Dorm. Mânănc. Mi-e frig. Trebuie
Martie. 5.
E ziua mea! E ziua mea? Ce înseamnă asta? Unde sunt ai mei? A da, revăd parcă ceva. Recunosc un zâmbet, un mers, îmbrăţişări. Fac şi eu cum fac ei. Zâmbesc. Zâmbesc? Aşa mi se pare. Îmi arată o poză cu mine. Eu sunt asta? E mai cald. Mănânc. Nu mai sunt găuri în tavan, e curăţenie iar păsările nu mai vin. Răzvan e în siguranţă. Mănânc. E mai cald. Trebuie
Aprilie
Stau la geam. E mai cald aici şi e lumină. Primesc cafea în pat, mic dejun. Nu e întotdeauna pe placul meu. Mănânc pâinea. Stau la geam. Nu se întâmplă nimic în lume, e doar lumină şi linişte. E mai cald. E mai lumină. Nu se întâmplă nimic. Dimineaţa, la amiz şi seara. Iau medicamente. Medicamentele sunt importante. Mi se serveşte masa. Unori e gustoasă alteori e din alte timpuri. Refuz. Nu se întâmplă nimic, e cald şi linişte. Ies afară. Găsesc un loc bun, un balansoar, privesc dealul, e soare, cald. Primesc vizite: colege de la şcoală, rude, sora mea. Zâmbesc. Întreb de cei mici, de ai mei. Mă bucur, sunt prezentă, ştiu cine sunt. Dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie
Mai
Văd oameni apoi dispar. Întreb de ei însă cu neîncredere. Îmi aduc aminte, ştiu cine sunt. Dimineaţa la amiaz şi seara. Ies pe stradă. Mă plimb, văd oameni, vecini, vecini, vecini, mă bucur să-i văd, răspund la întrebări, salut, întreb şi eu. Povestim dar întreb şi de ai mei. Nu se ştie. Nimeni nu ştie unde sunt. Totuşi e mai cald. E bine, e cald, e bine. Scoatem florile afară. Mi se dau sarcini. Să ud florile. Le ud. Am grijă de apa ploaie. Ud florile, mă plimb, salut, ud florile. Dorm pe balansoar. Privesc dealul, dimineaţa, la amiaz şi seara. E mai cald. Trebuie
Iunie
E cald. Miroase a bujori şi a căpşuni. Mănânc cu poftă. Sunt flori peste tot. Şi multă lume în curte! Povestesc. Recunosc oameni. Este o aniversare. Mă bucur. Stăm până seara târziu. Râdem, povestim. Obosesc dar trebuie. Primesc flori ca în fiecare an, de 15 iunie. Povestesc despre foşti elevi, părinţi, viaţa trecută. Obosesc. Privesc dealul de pe balansoar. Dimineaţa la amiaz şi seara. Trebuie.
Iulie
E cald şi bine. Nu –mi plac căţeii dar caţeluşa asta are ceva ce pot să accept. O plac pe Luna. Povestim în tăcere. Stau pe balansoar. Privesc dealul dimineaţa, la amiaz şi seara. Luna îmi stă la picioare pe balansoar. E cald şi bine. Ai mei au plecat în vacanţă. Stau afară mult. Privesc viaţa altora. Privesc dealul de pe balansoar. Dorm. Privesc dealul. E cald, e bine. Trebuie.
August
E linişte. Vecini plecaţi în concedii. Stau pe balansoar cu Luna. Copiii sunt veseli, povestim, ne certăm, se ceartă. Încerc să le aduc aminte de calm şi înţelepciune, de cumpăt, cumpătare, cumpătat, necumpătat… o familie lexicală bună. Vin ai mei. Mai mulţi dintre ai mei. E casa plină. Curtea plină. Eu stau pe balansoar. Privesc viaţa altora. Privesc dealul. Trebuie
Septembrie
E încă cald. Începe şcoala, se aude pe străzi. Mă trezesc şi eu devreme. Beau cafea. Beau trei cafele. Îmi place să beau cafea. Îmi aduc aminte nepoţii că obişnuiam să beau doar cafea la ibric fără zahăr. Acum o beau oricum dar cu zahăr. Respect ritualul: întreb de copii în fiecare zi, de ai mei tot mai rar. Sunt bine toţi, mi se spune. Ies pe balansoar cu Luna, privesc dealul. Primesc flori de 15 septembrie ca în fiecare an. Începe şcoala. Îmi aduc aminte de viaţa mea. Obosesc. Stau pe balansoar, privesc dealul… trebuie…
Octombrie
Mi-e tot mai greu să mă trezesc. Mi-e frig. Aştept prima cafea la pat. Obosesc. A doua mă duc să o cerşesc. Mai ies pe balansoar la amiaz, seara se pierde. Am nevoie de pătura bej. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul la amiaz cu ceaţă, fără ceaţă, îngalbenit uşor, palid spre sfârşitul lunii, cu chiciură, cu brumă, cu soare. Trebuie… Mi-e tot mai greu să merg. Mi se spune că frigul mă afectează. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul. Trebuie…
Noiembrie
E frig. Mi-e frig. Mor oameni, vecini, vedete, rude…. Erau singuri. Erau singuri? Cum erau singuri? Întreb să mă asigur. Povestesc cu ai mei despre singurătate. Nici eu nu mă simt prea bine. Evit să spun. Privesc balansoarul… dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie… obosesc… trebuie.
Decembrie
Am fost de trei ori la spital. Obosesc. Privesc…. înspre balansoar, înspre deal. Obosesc, trebuie. Chiar trebuie? îndrăznesc să întreb. Doar dacă mai vrei, mi se răspunde. Mi-e frig, întreb de ai mei… privesc… în sfârşit decid. Nu mai trebuie.

Am avut pivilegiul să petrec ani în preajma unor oameni încercaţi, să trec alături de ei prin panica pierderii identităţii şi bucuria revenirii la viată. Mărunţişurile vieţii ajung mai greu la mine acum, dar mai ajung uneori. Oamenii fug de bolnavi în general însă îmbrăţişându-i, eu am descoperit, că listele lungi cu recomandări legate de pacienţii cu diverse forme de tulburări emoţionale dau rezultate extraordinare aplicate între asistenţii lor fie ei familie sau preofesionişti aşadar:
Rutina facilitează viaţa, păstraţi autonomia, ajutaţi pacientul să-şi păstreze demnitatea.
Evitaţi conflictele, simplificaţi la maximum viaţa. Păstraţi simţul umorului, râdeţi cu pacientul, dar nu de el. Aflaţi ce înseamnă siguranţa. Rămâneţi în formă, sănătos şi creşteţi cea mai bună parte a aptitudinilor restante. Facilitaţi comunicarea. Nu uitaţi de aspectul fizic, gătitul, masa, alcoolul şi ţigările, medicamentele, somnul, ideile delirante, comportamentul sexual şi apoi atenţie mare la registrul greu al emoţiilor: Fuga, Violenţa şi Agresiunea, Depresia şi Anxietatea, Tristeţea, Vinovăţia, Furia, Ruşinea, Singurătatea, Familia… ghidul inspiraţional concluzionând: problemele voastre sunt şi ale celorlaţi. Păstraţi-vă un timp şi pentru dumneavoastră. Vă cunoaşteţi limitele? Nu vă faceţi reproşuri. Nu uitaţi cât sunteţi de important.

Alina MARINCEAN