Autorităţile centrale (subliniere necesară, pentru că de cele locale am tot vorbit) tânjesc după Spaţiul Schengen ṣi fac din atingerea acestui obiectiv subiect fundamental de promisiuni electorale.

Pe http://www.schengen.mai.gov.ro/index02.htm am găsit câteva date despre zona după care oftează politicienii români.

– Sunt 26 de ţări în Spaţiul Schengen, la care se adaugă 4 ţări (Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein) care nu sunt membre ale renumitei colectivităţi a UE din care facem ṣi noi parte activă, fiind întotdeauna de acord cu tot ce vor celelalte 25 (din U.E. plus Schengen).

– Bulgaria, Cipru, Croaţia ṣi România (ordine alfabetică, să nu vă gândiţi la alt criteriu de enumerare!) sunt pe dinafară de Schengen. Deocamdată.

Avantajele aderării:
– te duci pe unde vrei în ţările astea, nu dai nimănui socoteală la graniţe, pentru că nu mai există graniţe, poţi sta în altă ţară ca turist trei luni sau poţi lucra acolo. Toată tărăṣenia este să ai un card de Identity sau Passport valabile.

– mărfurile ṣi capitalurile circulă liber.

Dezavantajele aderării:
– Răufăcătorii ar avea un spaţiu mai mare de manevră ṣi unde s-ar putea ascunde. Ştiţi cum se spune: „azi aici, mâine-n Focṣani″… ṣi zicala poate depăṣi spaţiul carpato-dunărean.
– „posibilitatea creşterii criminalităţii. Odată cu eliminarea controalelor la frontieră ar putea creşte pericolele pentru securitatea internă″.

H.P. Oricum din România pleacă cine vrea ṣi când vrea. Sunt unii pe „lista de aṣteptare″ a justiţiei care o tulesc de n-au nicio treabă, apoi autorităţile îi dau în urmărire generală.

Condiţiile aderării (sursa: https://www.ionescu-asociatii.ro):
-„țările trebuie să își asume responsabilitatea pentru controlul frontierelor externe ale Uniunii Europene;
-acestea trebuie să aplice un set comun de norme Schengen, cum ar fi controlul frontierelor terestre, maritime și aeriene, precum și emiterea de vize Schengen;
-pentru a asigura un nivel ridicat de securitate în spațiul Schengen, statele trebuie să coopereze cu agențiile de aplicare a legii din alte țări Schengen și să opereze Sistemul de Informații Schengen (SIS)″.

Toate acestea fiind zise, urmează vestea bună pentru românii din politica centrală ṣi pentru visătorii la Spaţiul Schengen.

România a făcut paṣi mari spre lumea mult visată! Azi am văzut în rafturi ceapă românească din Olanda. Mai exact, conform etichetei de prezentare, ceapă- produs românesc – cu originea în Olanda.
E tare asta, nu? Singura explicaţie ar fi că seminţele olandeze rodesc mai bine în solul fertil al patriei. Dar seminţele româneṣti de ceapă ce-au păţit? Eu văd cepe la piaţă de la producătorii autohtoni. Ceapa românească n-are loc în supermagazinele cetăţii? Sau a noastră o fi toată pe la Utrecht, pe la Amsterdam, sau pe la Volendam și Marken (două sate olandeze, găsite de Google când l-am „întrebat″)?
Răspunsul nu-l vom ṣti poate niciodată. Ne consolăm în schimb cu constatarea deplinei armonii între seminţele olandeze de ceapă ṣi solul fertil al patriei, atât cât mai e (o bună parte fiind deja la export) .
Olanda e ţara care se opune cel mai tare integrării României în Spaţiul Schengen. Pare-se că ţara noastră trebuie să parcurgă niṣte paṣi, pe regnuri. Deocamdată, cu regnul vegetal s-a rezolvat!

Până la aderare, eu abia aṣtept roṣiile alea imperfecte ca formă, dar minunate ca gust rodite din pământul Maramureṣului, din seminţe româneṣti!

Horia Picu

Pe 25 martie a.c. preşedintele american va fi în Polonia. Va discuta acolo cu preşedintele polonez despre drama refugiaţilor ucraineni şi cum pot fi ajutaţi. Desigur, vor fi şi altfel de discuţii, dar nu trebuie să ştim noi chiar tot…

România, în momentul când scriu acest articol, pare a fi ocolită de Joe Biden. Probabil că ori nu contăm, ori se consideră că vicepreşedinta americană a făcut tot ce trebuia de făcut pe-aici, ori că din Dobrogea până în Maramureş nu-i decât un pas pe care militarii NATO îl pot face cât ai clipi.

Şi de ce ar fi preşedintele american cel care ne scapă de pericolele ruseşti?

Noi, românii, îl aşteptăm întotdeauna pe Godot, adică pe cineva salvator, care să ne asigure prin câteva cuvinte că suntem în siguranţă, că suntem apăraţi, că există o umbrelă care ne apără de bombe şi rachete.

Piesa de teatru a lui Samuel Beckett, „Aşteptându-l pe Godot″ are două personaje principale. Unul este Estragon, celălalt…Vladimir. Ele îl aşteaptă pe cel care le poate reda sensul vieţii, doar că există un „amănunt″: Godot nu există, deci aşteptarea va fi interminabilă şi lipsită de sens.

„La război, ca la război!″. Noi încă stăm cuminţi. Nu miroase pe-aici a praf de puşcă, niciun BUM nu ne perturbă visarea la Godot-ul pe care-l aşteptăm uitând în acest timp că mai bine ne-am pregăti de ce-i mai rău, ca să ne fie bine.

Cu chemarea sub arme văd că guvernanţii au lăsat-o moale. Ce atâta grabă? Nu demult am scris că Sighetul ar trebui să fie plin de soldaţi NATO. Doar e graniţa aici! Cei care lucrează în fabrica (sper să fie totuşi fabricile) de armament au protestat pentru că sunt foarte prost plătiţi. Tocmai acum să fie prost plătiţi??? Revin de la nivelul naţional unde se doarme şi se visează la venirea izbăvitorului Godot, la nivelul local, unde lumea sus-pusă stă tot in aşteptare, numai că de data aceasta aşteptarea nu se personifică în niciun Godot. A fost dată o listă cu adăposturile anti-bombe, anti- rachete şi în general anti-a tot ce-i rău şi vine de la Est. Se ocupă cineva de amenajarea acelor spaţii? Sunt curate, s-au scos murăturile şi roţile de la biciclete, cauciucurile uzate şi borcanele prăfuite afară de-acolo? Se ştie cine va merge în adăpostul A şi cine în adăpostul B?

Mă gândesc că toate acestea urmează să fie făcute, dar nu se ştie când. Aşa-i întotdeauna la noi. Ne mobilizăm încet şi ne grăbim… tot aşa.

Am scris acest articol pentru că de vreo douăzeci şi cinci de zile, replica lui Estragon: „Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”, e mai adevărată ca oricând.

Horia Picu

„Salut, Sighet!”
urează colaboratorilor, cititorilor sigheteni și nesigheteni, de-acasă și din lumea largă:
La mulți ani!
Boldog új évet!
Felice Anno Nuovo!
א גוט געבענטשט יאר!
Happy New Year!
Frohes Neues Jahr!
Bonne Année!
Щасливого Нового року!
Feliz año nuevo!
新年快乐!
Adveniens Annus vobis fulgida et optima portet!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

„Născut dintr-un neam de vechi săteni liberi (Tit Bud n.n.) a ajuns preot în Maramureșul său. Astăzi, când este căpetenia celorlalți preoți, a celor 50 de parohii din acest comitat, impune prin statura sa de uriaș, prin forța bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa. A scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică. De la acest bărbat puternic și harnic se așteaptă mult pentru trezirea conștiinței naționale adormite aici.” A scris Nicolae Iorga în cartea sa „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906”, după ce a vizitat Maramureșul și l-a cunoscut pe Tit Bud.

În cartea „Folcloristica Maramureșului”(București, 1970), Dumitru Pop scria: „…în Maramureș, Tit Bud a desfășurat o vastă activitate socială și culturală, care îl ridică în rândul celor mai de seamă cărturari pe care i-a dat în cursul timpului această provincie.”

De curând, istoricul Marius Câmpeanu afirma că Tit Bud „a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile”*(„Vicarul Tit Bud. Omagiu la centenarul morții sale”, în „Țara Bârsei”, 2017, Brașov.)

Iată (doar) trei citate, selectate din trei personalități aparținând unor generații total diferite și care certifică indiscutabila valoare a vicarului-cărturar. Adăugăm și noi câteva argumente:
– În „Enciclopedia Română” a lui Constantin Diaconovici (Sibiu, 1898), Tit Bud – unicul reprezentant al Maramureșului – figurează și între „Autorii Enciclopediei”- academicieni și mari personalități ale culturii și științei românești – și în interiorul acesteia (vol. I, pg. 619);
– Se găsește menționat și în „Analele Academiei Române”, tom. 35, pg. 252-253, București, 1913;
– În „Bibliografia românească modernă pe anii 1831-1918”, scoasă de Academia Română în 1920, la pg. 491-492, aceluiași Tit Bud i s-a acordat un spațiu de peste două coloane, în care îi sunt evidențiate meritele cărturărești și nu numai;
– Nici un alt cărturar maramureșan nu avea înainte de Marea Unire o atât de vastă și de diversă operă tipărită în 15 cărți.

***

Coborând dintr-o familie nobilă, considerată întemeietoare a satului Budești, Titu, a venit pe lume în seara de Crăciun a anului 1846, când pruncii colindau la fereastra casei parohiale din Sat-Șugatag, unde tatăl său, Ioan Bud era, de câțiva ani, preot. Tainele scris-cetitului le-a deslușit înainte de vreme la școala confesională din curtea bisericii, cu dascălul Dumitru Moldovanu, adus de tatăl său din Ardeal, dar primele trei clase le-a făcut la școala catolică ungurească din Sighet, iar cea de a patra la școala nemțească din Vișeul de Sus și astfel, temelia celor trei limbi necesare unui tânăr român din Imperiu, dornic de a face carieră, era așezată. În anii imediat următori și-a însușit și limbile: latina, franceza și slavona în varianta ruteană. Primele clase gimnaziale le-a făcut la Ungvar (acum Ujhorod), iar ultimele două la Liceul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde, cele mai mari probleme le-a avut cu lumba română, pe care aproape că o uitase după atâția ani de străinătate. Era drama tinerilor români din imperiul bicefal, obligați să crească și să se formeze intelectual în limbi și culturi străine. Termină liceul cu bune rezultate și, cu ajutorul unei burse de studii, pe care i-a acordat-o Episcopul Catolic Iosif Perger, fratele mamei sale, urmează studiile teologice, începute la Ungvar și terminate la Gherla.

În 1869 s-a căsătorit cu Cecilia Szabo, fiica parohului din Gherța Mică, și a fost sfințit ca preot, la Blaj, de către Mitropolitul Ioan Vancea, care îl îndrăgise când era Episcop de Gherla, iar Tit Bud era studentul său preferat și de mare ajutor în treburile eparhiale.

În 1870 a fost numit capelan la Ieud, avându-l ca superior pe cunoscutul preot și cărturar, Laurențiu Mihalyi, poet și folclorist, membru fondator al Societății de lectură „Dragoșiana” și al Reuniunii învățătorilor. De cei trei ani petrecuți la Ieud se leagă începutul fecundei sale cariere într-ale scrisului, i se naște dragostea pentru folclor și tot atunci s-au petrecut și primele contacte cu freamătul cultural-patriotic de la Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș. Aici, la Ieud, a tradus din limba franceză romanul lui Adrien Gabrielly, publicat în Suplimentul literar al revistei Familia (Pesta, 1872), a început elaborarea lucrării „Catechese pentru pruncii școlari din școalele elementare poporale”, a cărei lipsă a constatat-o chiar atunci, în activitatea sa de capelan și docinte și tot aici a cules și a publicat în Familia, „Doine și hori poporale din Maramureș”, marcând începutul activității sale de pasionat culegător de folclor.

În 1873, Mihail Pavel, Vicarul Maramureșului, fiind numit Episcop al Gherlei, l-a luat cu el și pe tânărul capelan de la Ieud, pe care îl cunoștea și-l prețuia și care apoi, timp de șapte ani, a fost: secretar episcopal, vicenotar și asesor consistorial, contabil al oficiului, econom al fondurilor și al curții episcopale. Și, pentru a dovedi că nu în van se spunea despre el, că are o uriașă putere de muncă, a găsit timp să citească, să scrie și să tipărească primele sale cărți importante: „Catechese”-le începute la Ieud, 227 pag., „Concordanția biblica reale”, tipărită în două volume, 760 pag., prima de acest gen din literatura noastră, o lucrare de mare ajutor preoților și învățătorilor, în care sunt grupate versetele Bibliei, în ordine alfabetică, pe temele morale cele mai importante, „Cuvântări funebrale și iertățiuni”, în două volume, dar și „Viața Preacuratei Vergure Maria”.

În august 1880, Mihail Pavel a fost numit Episcop de Oradea. Câteva luni mai târziu, aflând că parohia din Sat-Șugatag este vacantă, Tit Bud a cerut insistent să se întoarcă în Maramureșul obârșiei sale, și spre sfârșitul aceluiaș an era acolo, în casa parohială acoperită cu paie, în care se născuse și-și începea rodnica și roditoarea muncă în slujba Maramureșului, pe care l-a iubit din tot sufletul, și a Bisericii Greco-Catolice de aici, pe care a slujit-o cu credință, până la jertfa propriei vieți.

La scurt timp după instalare, a fost numit protopop-onorar al tractului Mara și revizor diecezan, iar din 1887 până în 1917 a fost vicar general al Maramureșului, având în grijă 50 de parohii, cu tot cu cele de peste Tisa. În timpul vicariatului său au fost ridicate 12 biserici de piatră și clădirile trainice ale Mănăstirii Moiseiului, (unde era doar o bisericuță de lemn) și au fost construite sau reconstruite 22 de școli confesionale.

În toți acești ani, Tit Bud a avut și alte atribuțiuni și funcții de răspundere, nici una plătită. Astfel, în 1887, ca vicar, a preluat și conducerea „Reuniunii învățătorilor greco-catolici români din Maramureș”, i-a refăcut Statutele și, timp de trei decenii, a fost prezent la Adunările generale ale acesteia, pe care le organiza de fiecare dată la altă școală, cu o lecție deschisă urmată de discuții, cu referate pe teme de interes profesional și încheiate cu înmânarea unor premii în bani pentru dascălul cu cele mai bune rezultate în organizarea unor pepiniere școlare de pomi fructiferi, dar și pentru cel care a altoit cei mai mulți pomi în livezile sătenilor, a organizat cel mai bun cor școlar sau sătesc, ori a procurat cele mai multe cărți de citit pentru poporeni. Și de cele mai multe ori aceste premii erau din banii vicarului. Dar bunul vicar nu uita și să le atragă atenția asupra importantei misiuni pe care o au în comunitate: „Docenții sunt luminătorii poporului și ca atare au datorința sfântă a promova cultura și bunăstarea poporului, atât în școală cât și în afara ei”. Se străduia mereu să aducă manuale școlare și publicații românești, a inițiat la nivelul vicariatului un depozit de manuale și o bibliotecă și nu contenea să-i îndemne pe dascăli: „Nu veți putea face mai mare serviciu poporului decât îndemnarea lui la cetit și la scris, căci trebuie să facem toate cele posibile pentru înaintarea învățământului și deșteptarea poporului, știind prea bine cumcă, a cui este școala, a celuia este și poporul”. Dar atrăgea atenția și preotului, care era și directorul școlii din parohia sa: „Să urmărești ca docintele să-și facă datoria, dar să fie și remunerat la timp, să tratezi cu el ca un părinte bun, care știe a prețui osteneala cea mare și serviciul cel greu care îl face acesta. Să te folosești de toate mijloacele iertate pentru ca școala să fie frecventată de toți elevii obligați a frecventa, să te îngrijești de starea sanitară a elevilor, să vină spălați, pieptănați și curați”. Grija permanentă și dragostea părintească pe care vicarul Tit Bud a purtat-o școlii și slujitorilor ei a rămas ca cea mai luminoasă față a activității sale dinafara altarului slujirii lui Dumnezeu, căci Biserica și Școala au fost altarele la care a slujit cu credință totală întreaga sa viață.

Îndată ce s-a instalat la Sat-Șugatag, s-a înregimentat și în rândurile membrilor Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. În 1882, când Societatea pentru teatru românesc și-a ținut Adunarea generală la Sighet, tânărul preot era în comitetul de organizare al importantei manifestări patriotice. În 1885 a fost ales notar al Asociațiunii, iar din 1887, fiind numit vicar, a devenit vicepreședinte. După moartea lui Petru Mihalyi (1914) până la moartea sa (1917) a fost președintele acesteia. Aici, timp de aproape patru decenii, a depus Tit Bud cea mai rodnică activitate obștească, obținând o serie de rezultate de mare importanță. Cel mai grăitor exemplu este Convictul (internatul) „Sfântul Vasile cel Mare”, al cărui conducător nemijlocit a fost vreme de trei decenii și de găzduirea căruia s-au bucurat sute de prunci din satele Maramureșului, care învățau în școlile ungurești din Sighet. Aici își petreceau tot restul timpului, își pregăteau lecțiile, supravegheați și ajutați de pedagogi români, și participau la diverse activități, menite să creeze atmosfera necesară dezvoltării în substanța limbii și culturii românești. Lui îi datorăm și redactarea broșurii „Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramurăș. 1860-1905”, apărută în 1906, fără de care informațiile despre activitatea acesteia ar fi astăzi extrem de puține și de imprecise. Dar deosebit de importante, în primul rând pentru Maramureș, sunt lucrările sale de istorie bisericească: 1.„Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș” (Gherla, 1891), 2.„Însemnări și date despre înființarea parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului” (Gherla, 1905), 3.„Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mânăstirile române din Maramureș, din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911), dar și 4. „Istoria comunei Sat-Șugatag”, un manuscris considerat pierdut, descoperit recent. Prin aceste lucrări, Tit Bud a realizat, pentru prima dată la noi, o adevărată cercetare monografică a tuturor așezămintelor religioase din vechiul Maramureș și a slujitorilor acestora „de la vlădică până la opincă”, adică de la episcopi, până la cei mai umili slujitori ai acestora, aducând-o până în zilele sale. Din păcate, lucrările respective se mai găsesc doar la fondul de carte veche al marilor biblioteci și la câțiva colecționari privați.

Ajuns, în 1887, Vicar al Maramureșului, Tit Bud a reușit să obțină un loc pentru biserică, în 1890 a fost pusă piatra de temelie, iar în 1892 clădirea noii biserici era sfințită la hramul „Adormirii Preacuratei Fecioare Maria”. La scurt timp, lângă ea au fost ridicate alte clădiri necesare vicariatului și protopopiatului, iar în anul 1900, în curtea bisericii au fost date în folosință clădirea primei școli primare românești și locuința învățătorului. Și astfel: „Cuprinzând (ocupând n.n.) parohia Sigetului, dorința mea cea mai fierbinte a fost a înființa o școală română” s-a împlinit.

În ziua de 18 august, 1917 a fost chemat la biserică. Primise, începând din primăvară, câteva ordine scrise să predea clopotele bisericii, dar a tot amânat executarea. De data aceasta au venit reprezentanții armatei și ai autorităților locale cu un nou ordin în mână. Războiul încă nu se terminase și armata imperială avea nevoioe de tunuri. A deschischis biserica și, trecut pe partea cealaltă a străzii, asista indignat și neputincios cum bisericii pe care o ridicase cu atâta trudă îi era zmulsă limba cea frumos cântătoare… Clopotul cel mare, desprins de la locul său, a fost aruncat din turn și, ajuns pe caldarâmul pavat din fața bisericii, s-a făcut bucăți. Un vaiet prelung și tânguitor s-a auzit până departe. În clipa aceea s-a prăvălit și bătrânul vicar, ca un stejar singuratic lovit de trăznet. Avea 71 de ani și era „un munte de om!”. A doua zi a trecut la Domnul. Așa cum a dorit, slujba religioasă a fost oficiată doar de capelanul său, deși înalte fețe bisericești și protopopii vicariatului au fost de față cu zecile, iar la cap i-a fost așezată o cruce masivă de stejar, ce dăinuie până în ziua de azi (Cimitirul Central din Sighet n.n.), ca un martor tăcut al trecerii sale prin această lume, dar și ca un semn care ne obligă la neuitare.

***

După desființarea Bisericii Greco-Catolice (1948, 1 decembrie), nu s-a mai scris nimic despre Tit Bud. Numele său trebuia uitat odată cu biserica pe care a slujit-o. Întâiul care l-a reamintit, într-un articol publicat în 1968, în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare, a fost învățătorul ziarist Ioan Berinde. Au urmat: Dumitru Pop, de la Cluj, Mihai Pop, Ovidiu Bârlea și Iordan Datcu de la București, amintindu-l cu toții doar ca folclorist. Toate scrierile sale și toată activitatea sa ca ierarh greco-catolic trebuiau ținute sub obroc.

Împlinindu-se de curând 175 de ani de la nașterea sa, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a realizat un volum omagial, în care a cuprins scrierile sale istorice, care mai pot fi găsite doar în fondurile de carte veche ale câtorva mari biblioteci și la câțiva colecționari și și-a propus, ca pentru anul 2022, 15 august, când se împlinesc 105 ani de la moartea sa, să-i ridice în fața noii Biserici Greco-Catolice din Sighet un monument, care să-i eternizeze memoria.

Prof. Ioan Ardeelanu – Pruncu

Ioan Muntean (managerul interimar al Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației), membru al Asociației Culturale „TURSAD Vadu Izei”, împreună cu Bledea Mihai – meșter popular, Bledea Ioana din Vadu Izei, Gogota Vasile, Muntean Toader – meșteri și muzicanți din Valea Stejarului, Hosu Ana – interpretă de muzica populară, sunt prezenți în perioada 01 – 15 decembrie 2021 la EXPO2020 din Dubai. Partenerul echipei delegate la Expo2020 este Ascociația „Rădăcini Străbune” din Călinești. Participarea a fost posibilă datorită invitației Ministerului Afacerilor Externe al României. Artiștii românii au „dus” o bucățică din Maramureș în Emiratele Arabe Unite.

Ioan Munteanu prezintă vizitatorilor din Dubai lucrarea sa ,,recycle spirit”/ „vindecare spirituală” (în dreapta imaginii), concepută într-o idee a sustenabiliățtii – lingura fiind cea care hrănește trupurile iar simbolurile inserate pe aceasta hrănește și vindecă sufletele. O parte din această lucrare a fost dăruită Ministrului Sportului din Franța, Roxana Mărăcineanu, înotătoare de origine română.

Mult succes maramureșenilor care ne reprezintă zona și țara la mii de kilometri depărtare de casă!

Brîndușa OANȚA

În Maramureș, nunțile erau precedate de o serie de practici sociale care erau esențiale pentru cunoașterea tinerilor, stabilirea datei nunţii sau a naşilor. În trecut, căsătoria nu se făcea la întâmplare, tinerii participau la evenimente sociale din sânul satului, ca jocurile de duminică, șezători, hore sau la munca în comun, când sătenii se ajutau între ei la diverse munci ale câmpului, ca fânul, aratul sau scosul cartofilor.

Pețitul, de altfel, era unul dintre obiceiurile cele mai importante înainte ca tinerii să hotărască dacă se căsătoreau sau nu. Acela era momentul în care familiile viitorilor miri se întâlneau și stabileau viitorul familiei, se discuta împărțirea zestrei și în care tinerii se cunoșteau mult mai bine. Iar evenimentul nu era important doar pentru tinerii moroșeni care se căsătoreau și pentru familiile acestora, era important pentru întreaga comunitate, care erau în atenția întregului sat, încă din momentul în care s-au logodit, până la încheierea nunții.

Discuţia despre zestre reprezenta o etapă necesară în economia nunţii. Dacă familiile cădeau de acord și hotărau ca tinerii să se căsătorească, era stabilită o foaie de zestre, pe care o scria un membru din familie şi pentru mire şi pentru mireasă, se schimbau între ele şi erau păstrate de către socrii. Aceasta era o înțelegere care se stabilea înainte de nuntă, în care se dădeau drept zestre pământuri, galbeni, vite, loc de casă etc.

În prezent, toate aceste obiceiuri au dispărut din satele maramureșene. Atât practicile sociale în care tinerii se întâlneau și își legau destinele, cât și obiceiul pețitului și tradiția strângerii zestrei au suferit o mare transformare, iar unele dintre ele au dispărut cu totul, lăsând loc practicilor moderne de curtare și logodnă.
De exemplu, obiceiul pețitului a dispărut aproape complet din universul obiceiurilor înainte de nuntă, întâlnirile sociale din cadrul satului, hora, șezătorile, băutele, au fost înlocuite cu șuetele moderne la terase, conversațiile pe rețelele de socializare și cu plimbările prin parc. Zestrea s-a transformat și ea și a ajuns să fie, în cele mai multe cazuri, opțională, în funcție de credințele fiecărei familii în parte.

Un alt obicei, foarte important înainte de nuntă, îl constituie cusutul steagului, care are loc cu o seară înainte de cununia la biserică. Acesta este momentul în care feciorii din sat, care au fost chemați în calitate de stegari merg acasă la mire, iar druștele, care sunt echivalentul unor domnișoare de onoare moderne, sunt chemate acasă al mireasă. Fiecare „echipă” alcătuiește câte o parte a steagului, iar când totul este finalizat, unul dintre stegari îl învârte de trei ori în sensul de rotație al mișcării soarelui, pentru a alunga spiritele rele.

Steagul era confecționat din pânzături de păr (năframe), batiste, cipci (panglici), clopoței, tidru (crengi de tuia). Toate acestea pentru a evidenția momentul de sărbătoare. În unele sate din Maramureș, după cusutul steagului, se organiza o băută, în care erau invitați muzicanții de la nuntă și unde druștele și stegarii își alegeau partenerul de dans din timpul petrecerii, care mai avea și rolul de eveniment social în care tinerii din sat să se adune și să se cunoască mai bine. În dimineața nunții, steagul era dus acasă la mire și pus pe prispa casei sau înfipt în hăizaș (acoperiș), pentru a semnala că în curtea respectivă va avea loc o nuntă. De altfel, atunci când alaiul mirelui o scoate pe mireasă din casă și se pregătește să meargă la cununia civilă, înainte de a ieși pe poartă, stegarii aruncă de 3 ori steagul peste aceasta, tot cu rolul de a alunga spiritele rele și pentru ca mirii să aibă noroc în viață.

În prezent, la fel ca multe alte tradiții de nuntă din Maramureș, etapa cusutului steagului este una pur opțională. Depinde în totalitate de credințele mirilor, dacă doresc sau nu doresc să treacă peste această etapă. Dar, cu toate acestea, cusutul steagului este un obicei practicat într-o manieră destul de frecventă, dar nu întocmai în modul în care era făcut în trecut. Dacă înainte steagul era făcut complet de la 0, astăzi există un steag universal al satului, pe care îl deține unul dintre băieții neînsurați din sat, și care este folosit la fiecare nuntă în parte. Ceea ce face din această tradiție/ ritual, doar un pretext al tinerilor din sat de a se întâlni și a petrece împreună. Partea de băută a druștelor și stegarilor fiind cea care a mai rămas.

           Și câteva concluzii…

Din tradițiile care se respectau înaintea oricărei nunți moroșenești au mai rămas doar cele cu caracter social (în care tinerii interacționează și se distrează), ca băuta druștelor și a stegarilor, iar cele cu caracter ritualic și tradițional organizatoric au fost ori eliminate complet, ori înlocuite cu alte practici moderne.
Obiceiurile care au rămas, au fost transformate în funcție de standardele societății din prezent, în care tinerii nu mai au nevoie de zestrea părinților și încearcă să își câștige singuri propria „zestre”, cusutul steagului a ajuns mai mult o petrecere dinaintea nunții, în care tinerii obișnuiesc să danseze și să se distreze, fără a mai ține cont neapărat de semnificația ritualică pe care o are acest obicei.

Adriana Tiodar

Foto: Miya Kosei

O vorbă din popor spune că, prin natura sa, costumul popular e ca o a doua piele moștenită de la străbuni, dar ce faci atunci când pielea se uzează și nu mai are cine să o tăbăcească sau când ea refuză să mai fie primită ca moștenire?
Faptul că în majoritatea zonelor din România costumul tradițional se pierde sau chiar a dispărut complet nu este o noutate, ba chiar devine parte din normalitatea de zi cu zi a țării, dar faptul că există și zone în care tinerii iubesc și se luptă să păstreze portul tradițional viu este un lucru uimitor.
Una dintre zonele în care tradițiile sunt încă păstrate iar costumul tradițional este purtat de mic și mare e Maramureșul Voievodal, care cuprinde atât sate și cătune cât și unele orașe mai mici. Aici, tinerii încă merg la nunți și duminica la biserică îmbrăcați în portul maramureșean, iar meșterii populari, deși au o vârstă înaintată, încă își practică meșteșugul, având cereri mari pentru opinci din piele, bătute bine ca să fie moi la umblat, cămăși tradiționale, din pânză țesută la război și cusute cu mâna, și câte și mai câte.
Era modernă este un moment în care moroșenii își scot pințîlușul (cuțit de dimensiuni mici) de la brâu și pornesc la „luptă”. Căci așa poate fi denumit acum acest val al tinerilor care încă își păstrează tradițiile și portul, o luptă între modern și tradițional.

Privind spre trecut cu mătușa Irina

Dar până să ajungem la costumul popular de astăzi, ne întoarcem în timp cu Irina Ilea, care are 76 de ani și este unul dintre meșterii populari din Maramureș care coase cămăși populare. Ea spune că pe vremea ei toate fetele știau să țeasă și că era rușinos să nu poți să îți împletești măcar un baier de lână (mâner de la traistă).
„Cos de pe la 5 ani, m-au învățat mama și mătușa mea, și la școală făceam lucru manual cu preoteasa, care ne-o învățat să facem ciur. […] Apoi, când am mai crescut m-am dus la șezătore, ca fetele, și de nu știei a țăsă la tiară (război de țesut), ori a îndruga lâna, îți era mai mare rușânea, că râdeau toate fetele de tine. ”
Cât despre costumul tradițional, mătușa Irina mărturisește că tinerii încă se îmbracă cu haine tradiționale, „numa că îi baiu că fetele de amu numa s-ar îmbrăca, da bietele nu știu nici să facă pânză, nici să țeasă. Păi eu când eram de 25 de ani mi-am făcut și mie și la bărbatu meu cămeșă, amu aieste nici opincile nu și le știu lega, da’ no, ce să faci? Așă îs timpurile, bine că încă le portă și că mărg la biserică.”
„Că lumea îi tare bună amu, eu m-am apucat de cusut la oameni că mi-o trebuit bani, am avut 4 copii și o mărs tăți la liceu, o trebuit să îi ajut, pe fiecare în parte, cum am putut și așă am început să cos cămeși și la alții. Amu oamenii își fac altfel banii și femeile mărg și ele la lucru, da’ atunci o fost alte vremuri.”, spune mătușa Irina, cu nostalgie și o urmă de recunoștință.

Tradițional hibrid

Chiar dacă încă se mai poartă, costumul tradițional este îmbrăcat de cele mai multe ori într-o variantă hibridă, în care sunt combinate piesele costumului popular cu cele moderne. Ancuța este studentă masterandă în cadrul Universității Tehnice din Baia Mare și spune despre această hibridizare că „s-o întâmplat atât din cauza comodității, cât și din cauză că o rămas foarte puțini meșteri populari la care să apelezi în caz că hainele se uzează. Sumnele și pânzăturile îs ușor de înlocuit și se pot cumpăra de la piață și îs destul de OK ca preț, dar opincile sau cămeșile îs foarte scumpe. O cămeșă cusută cu mâna costă peste 1000 de euro, iar o pereche de opinci trece de 500 de lei, de asta se poartă doar de Paști și de Crăciun sau când îs nunți și sărbători mai mari.”

Petrică are 22 de ani și crede că dorința de emancipare și modernizare a dus la această variantă hibrid a costumul tradițional. „Le-au combinat pentru că tinerii o început să plece în străinătate sau în orașe mari pe la facultăți și o vrut să își arate statutul social, că și în urmă cu 10-12 ani femeile își mai luau o bluză sau un sfetăr (jerseu făcut manual din fibre sau lână), nu umblau duminică de duminică în haine de sărbătoare, da amu îi un fel de paradă, de și-o luat una nu știu ce fel de blană sau sandale la sumnă, nu trece mult și le vezi pe toate fix așa îmbrăcate, și așa din una în alta amu se poartă tot felul de combinații, și la fete și la băieți.”

De ce este costumul tradițional maramureșean special?

Pe lângă dorința de a păstra tradiția și apartenența la o anumită regiune, tinerii maramureșeni poartă acest costum într-un mod natural, de parcă ar fi o extensie a propriului corp, oricât de inconfortabil sau de greu ar fi, aceștia îl fac să pară una cu ei.
Maria este o maramureșeancă de 24 de ani, studentă masterandă la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca (UBB), și spune despre portul moroșenesc că „este unic, nu doar pentru că e al nostru, ci pentru că îți dă o stare de bine când îl privești, e o explozie de culoare, care parcă te și face să uiți de probleme.”
„Bunica mereu mi-a spus să fiu mândră că sunt moroșancă crescută la țară, să îmi port cu mândrie costumul și să îi spun povestea oriunde mă duc. Faptul că tinerii se rușinează că au crescut la țară și se feresc să își poarte straiele populare se întâmplă din cauza societății, mai ales când aceștia pleacă într-un mediu „civilizat”, așa cum spun ei.”

Despre unicitatea costumului popular maramureșean vorbește și Adina, studentă în anul 2 la Administrație Publică, în cadrul UBB. „Costumul maramureșean e unic datorită sufletului care se pune în el atunci când este lucrat. Femeilor din sat le ia luni de zile să prelucreze materialele, să coasă fiecare detaliu și să le pună pe toate la un loc. E o muncă titanică, dacă mă întrebi pe mine.”
„Bunica mea coase cojoace cu oglinzi și îi ia 3 luni să facă unul de la zero, și coase la el zi și noapte. De la ea am învățat cât de important este să respecți tradițiile și portul popular și, mai ales, să nu îmi fie niciodată jenă că sunt din Maramureș.”

Grăituri de bine

Tinerii din Maramureș își iubesc originile și implicit portul, chiar și în lumea modernă în care, de multe ori, tradiționalul e văzut ca… învechit. Rămâne de văzut dacă în timpul care curge parcă tot mai repede va continua și neobosita rezistență a portului popular maramureșean și va reuși să își păstreze autenticitatea și frumusețea nealterate.

.

Foto & text: Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Lemnul cioplit în stil maramureșean este unul dintre aspectele care face județul să fie unic, atât în România, cât și în lume. Dar, mai cu seamă, emblema culturii tradiționale maramureșene este reprezentată de poarta cioplită în lemn, cu o simbolistică aparte, menită să sugereze „statutul” gospodăriei și, bineînțeles, să ofere protecție curții și proprietarului care o deține.

Iar unde sunt porți tradiționale, găsești și meșteri populari care știu să le facă. Făuritorii acestor embleme ale Maramureșului încep treptat să se înmulțească, iar cei care îi învață pe acești tineri talentați să dea viață lemnului brut sunt adevărate comori. Mulți dintre ei au plecat din această lume, iar alții continuă încă să dea mai departe ceea ce au știut și știu să facă aproape de o viață.

Pe unul dintre veteranii sculpturii porților în stil maramureșean îl poți găsi pe ulițele satului Bârsana. Tot ce trebuie să faci ca să ajungi la el este să îi întrebi pe sătenii de pe marginea drumului unde stă meșterul Teodor Bârsan și nu ai cum să greșești direcția.

Odată ajuns în fața casei, o să te izbească un miros de lemn proaspăt tăiat, care completează peisajul porții și balcoanelor încrustate în simboluri. Cum o să observe mașina parcată, uncheșu Bârsan o să iasă din casă și o să te primească de parcă ai fi o rudă pe care nu a mai văzut-o de multă vreme.

În timp ce o să te omenească cu un pahar de horincă, o să povestească despre cum l-a purtat viața de meșter în cele mai neașteptate și prestigioase locuri.

             Începuturile în ale cioplitului

Despre începuturile prelucratului în lemn, uncheșu Teodor vorbește cu tare mult drag. A început să dea cu dalta încă de la 18 ani, când tatăl lui l-a îndemnat să meargă la meșterul satului și să învețe meserie. Din momentul în care a terminat prima poartă, a știut că asta e menirea lui.
„Am făcut prima poartă pentru un moș de la noi din sat, îi dus bdietu de mult, și așă de mult i-o plăcut cum am lucrat la meșter că o zis că de mă lăs de meseria asta, mi-oi blăstăma zâlele”, dar, din fericire, nu a lăsat asta să se întâmple, pentru că a continuat.
La cei 76 de ani ai săi, uncheșu a practicat acest meșteșug timp de 58 de ani, iar acum le insuflă și el, la rândul lui, celor tineri, darul de a da altă viață lemnului. La el vin fel și fel de copii talentați, care sunt dornici să învețe tot ce are uncheșu de oferit, dar nu toți reușesc să se țină de treabă, pentru că „mărg cu oile pă munți. Tăte bune șî frumosă până îi de plecat cu stâna. Eu n-am ce să le fac, ba că lucră forte bine și iute, da așă au ei o dragoste pântru câni șî oi, mai mare ca porțâle.”
Dar Teodor Bârsan nu își face griji că rămâne fără învățăcei, pentru că a reușit să le transmită dragostea pentru cioplit și fiilor săi, care au preluat „afacerea” familiei. De când au crescut feciorii suficient de mari să poată duce pe umeri tot cioplitul și să se descurce cu gospodărirea celor de trebuință, uncheșu doar mai dă un sfat bun și le arată tinerilor stângaci cum se face treaba bine.

              Întâlnirea cu Ceaușescu

Prin munca lui, Uncheșu Teodor a ajuns să călătorească în multe locuri și să întâlnească persoane dintre cele mai importante. Una dintre cele mai importante întâlniri, pentru el, a fost cea cu Nicolae Ceaușescu, undeva prin anii 70.
Despre asta, Teodor povestește cu mult respect și umor de conjunctura în care a ajuns acolo. Una dintre cele mai impresionante lucrări ale meșterului este lanțul de lemn din 40 de inele, care este făcut integral dintr-o singură bucată de lemn. Cu acest lanț, și cu mai multe lucrări a fost invitat, de către ministrul culturii de la acea vreme, în București la o expoziție, la care nu a putut să ajungă, dar la care și-a trimis totuși lucrările pentru a fi admirate.
Fostul președinte s-ar fi arătat foarte impresionat de lanțul din lemn, pentru că nu se vedeau deloc urmele de lipitură, refuzând să creadă că este făcut dintr-o singură bucată.
Astfel că, observând interesul crescut al lui Ceaușescu față de lucrările uncheșului Teodor, cei de la Ministerul Culturii l-au rugat să mai facă un lanț ca acela de la expoziție și să vină la București să îi facă o surpriză președintelui de ziua sa.
Uncheșu, om simplu și muncitor de la țară, nu mai fusese niciodată cu trenul și nici nu se îndepărtase prea mult de locul în care s-a născut. Când a trebuit să se prezinte la București „n-am fo umblat pă trenuri până atunci, io mi-am pus pită de mălai, slănină, ceapă și horincă, să am de mâncat pă drum.” Dar când a urcat, nu mică i-a fost mirarea să vadă că exista restaurant în tren, unde putea să mănânce.

Când a ajuns la București, a fost așteptat de o întreagă coloană de mașini, care l-au dus la Comitetul Central. Acolo, toate lucrările au fost expuse pe o masă, alături de buletinul uncheșului. De acolo „m-o pus coptii ăia, subalternii președintelui, să mergem în altă cameră că o zis că «trebuie să apară bătrânu imediat», așa îi spuneau lu Ceaușescu «bătrânu», să îi facem surpriză. No, apare coloana de mășâni, intră în cabinet șî zâce «Oo, o apărut Maramureșul aici! Să vină meșterul Bârsan încoace.», după ce s-o uitat la buletin.”
După cum spune uncheșu Teodor, Ceaușescu l-a pupat și l-a felicitat pentru munca lui. La rândul său, uncheșu i-a urat toate cele bune de ziua lui și au început să povestească una alta. „Și, la un dărab, zâce «Nea Bârsan, să îmi spui cum le-ai lipit, că nu se cunoaște nici o lipitură în lanțurile astea», la care eu i-am zis «Tovarășu președinte, și noi avem acasă o grămadă de soluții, da’ eu bag mămăligă prin ele, că îi culoarea lemnului și nu să cunoște». Așă o râs, da tot nu o crezut că l-am făcut dintr-o bucată. Da mi-o dat Dumnezău un gând, să aduc și unu pe jumătate făcut și să cioplesc acolo, de față cu el. Foarte tare s-o mnirat de lanțurile mele.”

              Vizita în America

Frumoasa muncă a uncheșului Teodor a ajuns chiar și în America. În anul 1999, pentru Smithsonian Folklife Festival, meșterul Bârsan a fost rugat de Ministerul Culturii să reprezinte România, alături de alți meșteri din țară, la festivalul respectiv în Washington. Așa că a pregătit o poartă, ca să fie trimisă în America. „56 de zile o făcut poarta cu vaporul până în America. Apoi o trebuit să mă sui pă avion șî să mă duc să o montez acolo, după aceie am adus tot felul de materiale, să demonstrăm la festival cum lucrăm noi cu lemnu. După ce începem acolo a lucra, lumea șî țara, abde am putut lucra. Șî când o văzut lanțurile mele, i-o terminat pă tăți.”
Cu ocazia zilei Americii, uncheșu Teodor a fost dus la Casa Albă, în costum tradițional, ca să îl viziteze pe președinte. „Țân mite că am intrat cu 5 autocare pă o stradă tare frumosă și am ieșât tăți din autoare, tăt felu de oamini, africani, chineji, tăte națiile. Pă mâne m-o pus între negri, cum am fo tăt îmbrăcat în alb, am lot două negrese pă după umeri și m-am preumblat pă acolo cu ele. Domne câte poză am făcut și cât am râs.”
Despre turul de la Casa Albă, nu a povestit prea multe, pesemne că nu l-a impresionat foarte mult ce are aceasta de oferit, ba chiar a spus că nu e o clădire foarte mare, „are numa patru etajă, cam așă!”

              Sfaturi pentru tineri

Teodor Bârsan spune despre cei tineri că sunt foarte inteligenți și că au nevoie doar de îndrumare corectă, în acord cu Bunul Dumnezeu. Unul dintre sfaturile cele mai valoroase pe care uncheșu le are de oferit este următorul: „În viața asta, tânerii trebe să facă numa ce le place. Mie mi-o plăcut să lucru cu lemnu și am tot lucrat cu el aprope 60 de ani, da’ la alții pote le place să picteză, să construiască sau să tomnească mășâni, nu-i nici un bai, atâta vreme cât pictezi cel mai bine, faci cele mai frumosă căși și repari cel mai bine mășânile. Asta contează.”
Deci, în „traducere”, uncheșu îi îndeamnă pe tineri să facă doar ce le place și să fie cei mai buni în ceea ce fac.

Nu-i totul pierdut pe linia tradiției dacă pe ulițele maramureșene, cu porțile falnice care le păzesc, vor apărea alte și alte lucrări făurite de mâinile tinere și capabile ale ucenicilor lui Teodor Bârsan, care îi duc mai departe măiestria și dăruirea în cioplitul lemnului.

Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

De când mă știu revenită la Sighet un constant sentiment de inapartenență socială mă urmărește și o profundă contradicție mă încearcă ori de câte ori încerc să definesc acest spațiu extins al Maramureșului. Cu toate acestea trebuie să recunosc că locurile acestea nu numai că mă inspiră însă îmi oferă și cea mai sigură și tihnită experiență de viață, o familiaritate ancestrală pe care cu greu o mai regăsesc recunosc, poate doar în hoinărelile de pe dealuri, la umbra caselor de lemn și în peisajului așezat al căpițelor de fân. Dimensiunea socială îmi crează însă un profund disconfort, cu toată înțelegerea de care poate da dovadă un un om care iubește filosofia.

În una dintre recentele mele lecturi, Sandu Frunză – Philosophical Counciling and Communication (adică consiliere filosofică și comunicare) am întâlnit termenul de barbarism tehnologic în contextul în care Sandu Frunză, care este filosof și practician în consiliere filosofică, ne propune filosofia ca o soluție pentru eliberarea noastră de diverse forme de barbarism inclusiv cel tehnologic. Acest fapt a declanșat o dilemă față de care încă încerc să conturez o poziție în cel mai sensibil mod cu putință, purtând mereu o grijă celor printre care trăiesc și eu.

Sighetul este încă un oraș liber. Etichetele de orice tip și-au dizolvat valoarea și orașul acesta este liber să-și poarte autenticitatea la cel mai înalt grad. Între magazinul de baticuri și sumne vintage la expoziția pro Rusia de pe bulevardul central (asta ca să numesc doar câteva vârfuri), Sighetul rămâne o sursă constantă de inspirație. Personaje de toate tipurile ne propun spre mirare viața lor, cu o dezinvoltură dezarmantă.

În această realitate mă lovesc din ce în ce mai des de unul dintre cele mai fascinante fenomene locale de interacțiune: surprize la domiciliu – Maramureș (de fiecare dată această completare – Maramureș, mă trimite cu gândul la ceva direcții administrative sau silvice din Maramureș). Oricum, un domn văzut mereu din spate, cu o dicție care trădează o profundă inteligență lingvistică, invocând când un tu când un dumăta, le face surprize unor maramureșeni. Sociologi, antropologi, istorici, etnografi și chiar filosofi ar putea dezbate îndelung acest fenomen în toată complexitatea lui deși el durează preț de o melodie, după care se recită teatral un mesaj, ce uneori pare cel al unui ultim drum. Nu e de mirare de ce, de cele mai multe ori momentul care trebuie să lumineze și să însenineze o zi specială, se transformă într-o experiență aproape dramatică, în care fie oamenii sunt paralizați de această expunere, fie plâng în hohote răpuși de sensibilitatea și atenția celor care vor să le arate nu numai cât de mult îi prețuiesc dar să vadă și ceilalți acest lucru, primind astfel validarea definitivă a gestului lor.

Minoritarii așteaptă în gura dimineții îngroziți (sau nu) că poate azi va fi ziua în care și ei vor avea parte de asemenea surprize și, bazați pe multitudinea exemplelor deja vizualizate și șeruite, se pregătesc mereu: preșuri persane, curate, la intrare, dacă se poate două, cel mai ponosit protejându-l pe cel bun, perdele pentru muște și țânțari, că e vară, bluze nepătate de la uleiul chiftelelor, cățelul ori închis ori tăcut, geamurile șterse, șlapii de la chinez sau de la oșancă de bună calitate, curtea măturată, florile inviorate și nu în ultimul rând așteptarea activată a melodiei primite. Această melodie e foarte importantă. O dată pentru că e generatoarea unor valuri de emoție și apoi pentru că, în funcție de această melodie, ceilalți vor ști din ce categorie faci parte: cântec aniversar în tonuri maneliste pentru cei cărora le place viața, bănățene pentru melomani sofisticați, moroșenești pentru cei tradiționaliști, stilul rock sau piese din repertoriul clasic pentru cei emancipați deja.

Apoi se conturează tipologiile: prima (că-s și eu un fel de feministă) e moroșanca stăpână pe ea și pe viața ei – nu se emoționează, nu plânge, schimbă două vorbe, poate mai face și o glumă și primește florile, tortul și melodia cu toată încrederea că toate acestea i se cuvin; matuși împăcate cu viața invocă ferirea de Dumnezeu pentru așa momente; familii adorabile de moșulici ce-și țin soațele încă de mână primesc politicoși, în tandem, moda vremii; unguroaice tunse scurt și rujate regulamentar chicotesc cu prietenele venite la un lichior; familiști cu mulți musafiri sunt pregătiți cu telefoane scumpe pentru imortalizarea momentului și nu în ultimul rând năcăjiți, bătuți de soartă cărora viața asta nedreaptă le oferă un dram de atenție care-i copleșește, înmărmurindu-i. Aniversații trebuie să stea țepeni, până când camera este redirecționată de pe burta lor pe chipul confuz, să țină flori și un tort frumos în mână. Uneori se cere ajutorul altor membri ai familiei pentru că unii mai primesc baloane, cutii cu diverse atenții, ursuleți din flori de săpun, seturi de pahare cu sticle pline de horincă sau șampanii scumpe de la sofisticatele rude din occident și toate trebuie cuprinse de un singur cadru.

Cu toate că este ceva deosebit de nobil în toate aceste încercări, cumva reprezentarea lor în acest spațiu devenit barbar pe alocuri, cel al tehnologiei, le face să-și piardă din sensibilitate, din forță și esență astfel încât pentru unii dintre noi să nu fie decât un spectacol trist, chiar dureros, pe alocuri patetic, al confuziei și deznădejdii acestor oameni surprinși în intimitatea lor cu prețul șubrezirii uneori a ultimei lor fărâme de demnitate.

Mă întreb dacă acest concept comercial până la urmă, are la bază ceva studii care să demonstreze rezultatele constructive ale unui asemenea exerciuțiu care fără îndoială (re)prezintă una dintre cele mai reale radiografii a societății maramureșene contemporane.

Surprize, surprize?

Alina MARINCEAN

P. S. Am primit și eu surprize la domiciliu și nu o dată, însă erau de alt fel și n-aș schimba cu nimic în lume emoția și bucuria acelui moment ferit de consumul maselor. Folosesc acest prilej să le mulțumesc colegilor mei de la clubul de box pentru surprize și familiei Iuga care le pune în scenă cu o deosebită sensibilitate și candoare.

Se zice că omul nu moare atunci când este îngropat, el moare atunci când este uitat…

Uitarea, acest flagel care-și face loc din ce în ce mai des, devine în ultimul timp parcă, stăpân peste tot și în toate. Cei de la oraș, amețiți de caruselul rutinei zilnice, legate mai mult de alergăturile aducătoare de siguranța traiului zilnic, poate nu simt (încă!) amenințarea căderii în hăul acestui nemilos dușman-Uitarea.

La țară însă, blazarea, neputința, nevoința (de multe ori), înaintează asemeni unui pârjol. Câmpuri nearate, fânețe necosite transformate în ani în adevărate stepe, sub lozinca: „nu se merită a le lucra!”. Ar fi și culmea, din moment ce găsești la vânzare, la magazinul la doi pași de casă. cam tot ce ai nevoie. La ce folos să mai lucri pământul? Pe tineri, în afară de a „zgrepțina oglinduța” (a se citi „a accesa telefonul”), vorba unui înțelept de la țară, altceva nu-i interesează. Nimic nu reprezintă vreun motiv demn de interes pentru a-și ridica ochii din ecranul luminos. Mai ales că în spatele lor, simt reazemul părinților care o apucă peste mări și țări spre a-și procopsi odraslele. Odrasle ce sunt dependente de sudoarea lor, asemeni puilor nou ieșiți din găoace și care, cu clonțurile deschise așteaptă pasărea să le pună în cioc agoniseala zilnică. Halal evoluție! Până și de la păsări am avea de învățat dacă le-am urmări cu atenție periplul zilnic.

În timpul acesta, pământul suferă. Nu poate vedea dacă iarba-i prea mare și nu-i cosită, nu poate respira dacă pamântul nu-i afânat! Cine să-i asculte însă și lui păsurile? Daca însuși „obiectul muncii” care ni s-a dat în zilele primordiale ale Facerii, pentru a ne susține și a ne hrăni îl lăsăm în Uitare! Suntem atât de ocupați! Nu mă mai miră (de o vreme) starea de paragină a cimitirelor, lumea celor uitați… Mă sperie însă starea locurilor celor vii încă! Nepăsarea și indolența în grija de a păstra, a îngriji și a da mai departe ce au primit, este de neînțeles.

De multă vreme voiam să ajung la căsuța din Laz a sculptorului Mihai Borodi. Am prins o zi când se putea escalada cărarea de acces, care pe timp de ploaie e mai mult o vâlcea mâloasă, greu de parcurs. Nimic nu-ți sugerează că pe acolo ar locui cineva. Un loc sălbăticit, fără animație, pustiu, asemeni geniului, care, de unul singur se îndărătnicea să se întoarcă în fiecare an acasă, la căsuța lui albastră, cu ușă și ferești domnești. Doi brazi bătrâni o străjuiesc și îi țin umbră vara iar iarna îi țin piept furtunilor de zăpadă. O livadă necuprinsă, acum în plină floare o înconjoară. Și peste tot, o liniște și o pace nepământeană, netulburată de nimic. Toate lucrușoarele lui austere, nimicurile lui importante cu care-și împărțea ,,sejururile” de fiecare an, stau nemișcate și cuminți așa cum le-a surprins „întrerupătorul” vieții lui Mihai…

Casa mai stă în picioare, demnă în modestia ei, o casă care a dat două minți geniale, aplecate spre cunoaștere, dar care acum ar avea nevoie și ea de o recunoaștere pentru a nu se prăbuși definitiv. Locul și încărcătura de tihnă și liniște ar fi ideale pentru a se conserva puținul rămas după trecerea făuritorului statuii Demiurgului, cu care acum, Sighetul se mândrește.

O Casă Memorială a lui Mihai Borodi, ar mai spăla (poate) din ingratitudinea și meschinăria celor care nu au știut (sau vrut!) să-l aprecieze la timp! Ar fi un mic Pantheon (cum își dezmierda el căsuța) la care, atunci când ajungea îi săruta cărarea. Ar fi un respiro pentru acei care vor să se reculeagă departe de toata lumea dezlănțuită. Ar fi o provocare pentru instituțiile statului în a-și arăta disponibilitatea, ca acest mare artist să fie recunoscut la adevărata sa valoare și să nu fie lăsat să moară și a doua oară îngropat în neagra și hidoasa Uitare!

A constatat pentru dumneavoastră,
Ileana PISUC