În ziua de 02 decembrie 2019, a avut loc vernisajul expoziției comemorative „Baladă în Decembrie”, dedicată sculptorului Mihai Borodi, la „Maison des Association”, în Saint Appolinaire, Dijon, Franța, orașul adoptiv al lui Mihai, unde acesta s-a stabilit în urmă cu 15 ani și unde a realizat sculpturile monumentale Speranța, Dialoguri Intime și Bustul abatelui Pierre. Expoziția, organizată de primăria Saint Appolinaire, include operele artistului, mici sculpturi, desene, schițe, portrete, precum și machete ale sculpturilor monumentale.

Din partea familiei, aș dori să mulțumesc domnului primar Jean Francois DODET, domnului viceprimar Rémi DELATTE, precum și d-nei Nicole LAMAILLE, artist plastic și prieten al lui Mihai, pentru invitație, pentru primirea exemplară și pentru organizarea impecabilă a expoziției, dar, mai ales, pentru afecțiunea și prietenia acordate lui Mihai cât timp acesta a trăit, exemplificate și prin acest gest de recunoaștere și apreciere după trecerea în eternitate a artistului în urmă cu 6 luni.

Nu în ultimul rând, adresez mulțumiri numeroșilor participanți la vernisaj, pentru care Mihai a fost un prieten sau o întâlnire întâmplătoare care le-a luminat pentru o clipă viața cu râsul său puternic iradiind energie și cu sclipirea amuzată din ochi. Sunt sigur că, privind în urmă, Mihai ar fi mulțumit cu ce a realizat, poate cu singurul regret că nu a reușit să finalizeze tot ce și-a propus.

A fost un artist nonconformist și principial în același timp și, în această dualitate dedicat fiind artei sale, un exemplu pentru mulți, despre cum se trăiește cu pasiune viața și despre imperativul distilării esențialului și găsirii căii personale. Pentru mine, nu este altă învățătură mai mare, primită de la unchiul meu, pentru care îi mulțumesc.

Pe curând!

Text preluat de pe pagina personală de Facebook a domnului Viorel Petcu, nepotul sculptorului

Avem încă o „dovadă” că tinerii „actori” ai culturii sighetene din secolul XX găseau suficiente resurse pentru… exerciții spirituale.

O întâlnire culturală desfășurată la sediul Muzeului Maramureșean din Sighet în anul 1979 îi are în prim plan (în stânga imaginii) pe poetul Echim Vancea, poeta Doina Rândunica Anton, prof. Gheorghe Todincă (actualul director al Muzeului Maramureșean) și, în dreapta fotografiei, regretatul poet Vasile Dragoș.

Cei care recunoașteți în fotografie și alți participanți, vă invităm să ne transmiteți comentarii cu detaliile aferente.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșean, Sighetul Marmației.

Sunt bântuită de oameni. De oameni și de gânduri care, în cele din urmă, o să-mi aducă sfârșitul. Într-un colț de lume sunt eu, o persoană nesemnificativă care își pune la îndoială existența, sub un acoperiș destul de încăpător, într-o casă suficient de caldă și primitoare acompaniată de o pizza imensă și Netflix.

Într-un alt colț de lume, dintr-o altă perspectivă, avem o fetiță care îi scrie moșului o scrisoare. Tot ce își dorește aceasta în momentul de față este un pachet de pufuleți și două portocale. Atât. Simplu ca bună-ziua. În capul meu: magazin – kg portocale, un bax de pufuleți că doar nu mă zgârcesc pentru 1 leu și nici pentru ăia 10 lei lăsați ciubuc pentru o cafea gen, că nu vreau să par săracă. În realitate e foarte crud cum fetița respectivă are o dorință atât de mică și ieftină din perspectiva unei bucăți mari din populație și totuși atât de semnificativă și scumpă pentru ea și familia ei.

Cred și eu că pământul nu are formă de pătrat și nu o să mai exemplific nimic în legătură cu colțurile, decât cu cele de la pizza pe care nu le mănânc dacă am o pizza întreagă (pentru a încăpea cât mai multă) – sau le mănânc dacă împart o pizza cu cineva că așa mă satur sigur și ieftin.

Într-o altă parte, într-o altă zonă, probabil rezidențială, o femeie este abuzată și bătută de soțul ei, căruia îi agreează acest comportament doar datorită copiilor. Alta se lăfăie în lux și se plânge că nu i-a adus nimeni un prosop pentru că nu poate să iasă așa din jacuzzi.

Un copil este bătut de colegii săi, pentru că arată mai ciudățel și nu le place fața lui, un altul este premiat peste tot datorită tatălui său care este văr cu directoarea. În paralel. o fetiță are nevoie de un transplant de măduvă, în timp ce o alta este răpită, omorâtă și vândută pe bucățele pentru organe, uite așa ajunge și cealaltă fetiță cu măduvă, dacă iese totul bine.

La doar cinci minute diferență o femeie este violată pe stradă, când alta la doar câțiva km așteaptă să fie luată pentru a-și face niște bănuți și dacă vă gândiți la „Night Club”, poate și acolo.

Într-o casă avem o lumânare aprinsă pe masă pentru ca un copil să-și poată face tema (exemplul dat de părinții noștri datorită știrilor de la TV, acompaniat de: vezi? tu ai lumină și nu înveți!), iar între timp o mână de oameni cu becul aprins împachetează niște cocaină pentru a fi transportată a doua zi, sperând ca de această dată să nu piardă cele opt kilograme undeva în Deltă.

Adică, te plimbi și tu liniștit și poc, ai dat de niște cocaină random, adică iau și eu un pachet ca tot românul (adică 2-3) și după, sun la poliție că doar sunt cetățean model.

Voi vedeți lumea în care trăim? E amuzant, da, doar dacă nu ești femeia bătută din blocul 3, scara 4 și ești studentul care plânge în sesiune că atunci a deschis pentru prima dată cartea. De fapt… nu știu care situație e mai rea, că de bătaie mai scapi, dar de sesiune nu…

Așa că, nu urmări schimbarea din oameni pe care o vezi la televizor împachetată frumos cu fundiță, fii tu schimbarea. Mda, dacă arunc ambalajul acela pe jos nu înseamnă că o să stea oamenii la rând să-și arunce gunoaiele fix peste gunoiul meu și o să se formeze o grămadă imensă de gunoi pe care o să-mi pună numele, că doar nu îs Regina Gunoaielor (deși poți să fii și prin comportament). Important este că nu o fac eu, și nici vecinul că s-a săturat de atâta împachetat de cocaină și nici cealaltă vecină care își bate soțul…

Nu putem să transformăm totul brusc într-un basm, dar măcar să încercăm. Știți cum e?

– Ai învățat?
– Am încercat, no…

Liana BÂRSAN

sursă foto: Pinterest

Contemplare…

Eu sunt tu…
Acea fărâmă din tine, care a fost lăsată la o parte
În speranța că se va dezvolta mai încolo…
Dar din păcate, ,,mai încolo” a devenit prea târziu.

Eu sunt tu…
Te-am salvat…
M-am dezvoltat, am crescut astfel încât să nu resimți dezamăgirea,
Să nu te simți de parcă această parte s-a pierdut în neștirea
De care ai dat dovadă atunci…

Eu sunt tu…
Te moștenesc și cu asta vreau să cresc,
Să rămân același suflet frumos și plăpând
Care seară de seară mă așez în colț și creez.

Eu sunt tu…
Îndrăznesc să mai sper,
Să mai cred în oameni
Chiar dacă uneori infatuați
Uită de unde pornesc.

Eu sunt tu…
Un copil sincer, visător și etern,
Un izvor de energie, bună dispoziție
Care împărtășesc bucurie
Și radiez de fericire.

Eu sunt tu…
Ochi căprui pătrunzători,
Păr castaniu intens,
Buze moi și înguste,
Urechi mici de lăcuste.

Eu sunt tu…
Și când voi crește, tot copil am să rămân,
Tot în serile senine o să scriu în colț visând,
Versatil nicicând să fiu
Doar tenace și prudent.
(2017)

Raisa – Mirela Semeniuc

Amintire

fantoma ta
este tăcută astăzi
iar umbra ta
s-a șters încă puțin

aroma ta
încă nu s-a dezlipit
de liniile mele
în care cândva
s-a cuibărit

încă nu accept
să pretind
că m-am împăcat
cu absența ta

încă nu-ndrăznesc
să te strig amintire
deși știu
că asta ai devenit

****

Anatomie

așa-i ca ne vom juca puțin
cu descompunerea
astăzi?

vreau să-ți spun o poveste
despre un schelet
care din când în când se poziționează

de parcă tot cerul
s-ar odihni pe umerii săi
și uneori
prinde formă de ghem
și se cutremură cu suspin

iar aici voi continua
cu niște fracțiuni de mușchi
împăienjenite cu firișoare –
vene? –
prin care se scurge
un sentiment complicat și amestecat
și un dor dărâmător
(deci dorul pentru tine)

hai să sărim peste porțiunile neimportante –
adică cele care n-au de-a face
cu vreun sentiment –
și voi trece direct
la un fragment de stea, însă moale
și potrivit ar fi să spun defect
sau poate imperfect
căci văd că inima asta de care vorbesc
bate numai pe ritmul
vorbelor tale otrăvitor de dulci
și chiar nu cred că așa e normal să funcționeze

iar pe final
învelesc acest amestec de lucruri
cu un strat mult prea palid
și plin de cicatrici
care e din ce în ce mai disperat
după atingerea ta

****

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu
dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

****

Buze

buze sfâșiate
rupte, sfărâmate
și un petic de piele
de pe o pată de fată
o fată la fel de sfărâmată
ca buzele sale

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a
C. N. „Dragoș-Vodă”

foto: Sonia Duma

Razele soarelui reflectau prin geamul cu vitraliu dungi de curcubeu, care umpleau camera cu bunăstare. Probabil singurul mod în care aș mai fi simțit ceva. Priveam în gol, de pe pat, unde pernele zăceau moleșite, iar eu la fel, absorbindu-ne parcă reciproc energiile. Nu simțeam nimic. Oare mai puteam? Mai putea creierul să perceapă ceva? Dar sufletul? De multe ori credem că avem totul pus la punct, planuri și vise bine stabilite, până când apare un factor care îți dă lumea peste cap și te face să ai noi speranțe, noi așteptări, să nu mai ții cont de ce „va fi”.

Alarma suna, cu același ritm insuportabil, care îmi trezea memoriile, venite dintr-o altă viață, una mai bună, poate. Era semnul care mă aducea din nou la realitate. Aceeași alarmă a sunat și în ziua care mi a schimbat viața, doar că atunci o adoram. Ziua aceea.

– Haide că o să întârziem! Trebuie să pregătim camera. Uite ce frumos e afară!
– Vai, domnișoara vrea sa facă o impresie bună? am zis distrată.
– Scuză-mă că nu sunt așa de nepăsătoare ca tine. Vii?
– Hmm, m-am hotărât să nu mă duc. Te descurci și fără mine.
– Nu începe, știi că am nevoie de tine. Mai ales acum.

E. era prietena mea, mai bine spus, familia mea. O cunoșteam de când mă știu pe lume. Nu mi-aș putea închipui viața fără prezența ei. Trebuia să o însoțesc la un bal mascat. Nu eram prea entuziasmată, în fond, mă cam plictiseau aceste „adunări”, unde fiecare persoană vrea să pară ceva ce nu este. De multe ori mă amuzam cu E. spunând că, deși petrecerea e intitulată „Bal mascat”, invitații puteau să vină fără costum, fiindcă masca o purtau deja în fiecare zi.

Nu mă așteptam la nimic special, în afară de laudele domnișoarelor realizate, domnișorii dornici de o iubire „zdravănă” și măștile care cădeau odată cu miezul nopții. Dansam în mijlocul mulțimii, alături de E., când am simțit un fior rece pe umăr, care m-a făcut să-mi întorc privirea. Lângă mine era un om înalt, costumat corespunzător. Lumina obscură nu-mi dezvăluia detalii despre acest anonim, singurul lucru care mi-a atras atenția a fost privirea pătrunzătoare conturată de masca neagră cu firișoare argintii. M-am oprit. Uitându-mă în ochii acestui anonim, timpul a înghețat, la fel și oamenii din jurul meu. Am simțit din nou fiorul rece, de astă dată prinzându-mi mâna. M-am trezit, cumva, în afara ringului. Omul acesta stătea în fața mea, analizându-mă.

– Am auzit multe despre tine. Pari interesantă.
– Mulțumesc, și tu ești?
– Ce rost au cuvintele?
– Nu știu ce să zic, mie mi se pare că au un rol destul de important.
– Dacă ți-aș spune, oricum nu ai lua-o în serios.
– Tu de unde știi? Măcar ne cunoaștem?
– Se spune că fiecare om are o persoană pentru el, unii o numesc suflet pereche, și că atunci când o întâlnești, pur și simplu știi că ai găsit-o.

Nu puteam înțelege de ce un străin mi-ar spune asemenea lucruri. Consideram că nu am nevoie ca cineva să fie lângă mine, cred în lucruri exacte și nu accept mai puțin decât perfect. E adevărat că am simțit ceva diferit înainte ca măcar să privesc acest om, dar nu mă puteam lăsa dusă de val. Nu credeam în „dragoste” pentru că odată cu ea, vine dezamăgirea.

– Eu cred că ai încurcat persoanele.
– De ce ești așa închisă?
– Tu ce i-ai spune unei persoane căreia nici nu-i știi numele?

Și totuși, era ceva în privirea lui, care-mi copleșea sufletul, simțeam cum privirile ni se contopesc, iar decorul a devenit un râu de lumină.

– Eu i-aș spune câte-n lună și în stele.
– Uite, eu nu cred astfel de poezii. Dacă ți-ai pregătit discursul de acasă în speranța de a nu te întoarce singur azi, eu zic să cauți altă „pretendentă”. Cu mine nu merge. Îmi plac lucrurile exacte, nu-mi permit să mă las dusă de val, să-mi compromit idealurile.
– Dacă ai ști cât de complexă este cu adevărat viața! O să realizezi, poate, că de fapt, nu există câtuși de puțin acea „exactitate” despre care vorbești. Fă ce simți, altfel va fi prea târziu.

Simțeam cum o parte din mine se lăsa cu totul în abiss. Anonimul mă făcea să simt ceva, ceva rar. Nu vedeam altceva decât lumină și culoare. Totul se îmbina alături de vocea cristalină a acestui om. Nu mai țineam cont de oră, de principii, mai precis, de „exactitate”. Persoana care credeam că sunt se evapora, lăsând sufletul să iasă la iveală. Totul doar din pricina ochilor a căror culoare era indescifrabilă, misterioasă, pătrunzătoare. M-am aruncat în brațele lui. Nu știam dacă e bine sau rău. Sau știam? Oare știam, dar nu voiam să accept? Părea ireal, o iluzie, poate o dorință adânc ascunsă, de a simți, de a…iubi? Probabil că și masca mea cădea.

– Văd că ai realizat ce ți-am spus mai devreme, cuvintele nu-și au rostul… mi-a spus el, în șoaptă.

Am vorbit lucruri pe care nu le-am mai spus cu voce tare, totul părea așa simplu. Fără principii, fără reguli, doar sufletele noastre, goale, în văzul tuturor, deși nimeni nu avea ochi ca să le observe.

– Până la urmă, cine ești? am întrebat cu timiditate.

Dacă știam urmarea acestei întrebări, o mai adresam, oare?

– Sunt mai mult decât poți anticipa. Sunt nebun, în adevăratul sens al cuvântului. Îmi curge prin vene sângele pământului. Dacă cumva n-o să mă mai vezi, să mă cauți în ploi, în furtuni, în tot ce ție nu îți place, tot ce pare un clișeu.
– Dar eu nu vreau să te caut, vreau să căutăm împreună… infinitul, nemurirea?

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am rostit înainte ca anonimul să dispară, în mulțime, lăsându-mă confuză, cu un gust dulce-amar, fără să știu că mi-am rostit sentința. „Căutăm” a rămas „caut”, iar „împreună” era de fapt „separat”. Ce bine se simte totul atunci când inimile noastre respiră parfum.

Sună alarma.

-Hei? Cu tine vorbesc! Nu te preface că nu mă auzi. De ce te uiți în gol? Uite ce zi frumoasă e!

Dar ea știa că eu aștept furtunile? Nu, și nici nu va ști vreodată. Am rămas doar cu nesiguranța. Exactitatea și principiile au dispărut. Și mi-a lăsat pe mâini tot cerul ce-i ardea în spatele ochilor. Mă întreb dacă m-am schimbat peste noapte? Lasă-mă să mă gândesc. Eram la fel atunci când m-am trezit în această dimineață? Dar dacă eu nu sunt la fel cum eram, următoarea întrebare este „Cine în lumea asta, sunt eu?”.

Poate nu dragostea frânge inimi, ci….timpul ?

Anca-Cristina SUCIU
Clasa a XI F
CNDV

sursă foto: pinterest

În America, această zi a fost preluată de primii coloniști sosiți în „Lumea Nouă”, în anul 1621,„așezată” într-o zi din luna noiembrie, ca mulțumire adusă Domnului, pentru recoltele bune din acel an. În anul 1863, s-a introdus ca Sărbătoare Națională în a 4-a zi de Joi din luna noiembrie, în anul acesta fiind pe 28 noiembrie. Se pare că este singura zi de peste an, în care familiile se reunesc în întregul lor, la renumita masă comună. Meniul este format din gustoasa friptură de curcan, plăcintă de dovleac și tartă de lămâie cu nuci pecan. Este atunci o tragedie în lumea curcanilor, numărul lor scăzând mult din spațiul acestora. Sărbătoarea e închinată Domnului, pentru recoltele bogate, dar se asociază și cu cele lumești, cu o masă bogată, delicioasă; se fac și fanfare școlare și care alegorice. Este și o mulțumire și recunoștință între membrii familiei, pentru sprijinul ei din timpul anului, ceea ce întărește unitatea și soliditatea familială.

A doua zi este denumită „Vinerea Neagră”, zi în care comercianții fac reduceri substanțiale cumpărătorilor, cu pagube voluntare pentru ei, de binefacere.

Această sărbătoare s-a extins aproape pe tot globul, cu diferite denumiri, la date diferite și cu obiceiuri diferite, în această lume atât de „pestriță”, în toate. În România, se numește Ziua Recoltei, stabilită la date diferite, cu aceleași semnificații religioase și lumești, dar și cu interpretări tradiționale și sentimentale mai largi.

Recunoștința, o noțiune despre care azi se aude tot mai puțin, în sensul frumos și de esență al cuvântului, apare tot mai rar în conversații și, mai ales, se uită tot mai puțin să se practice. Ea este totuși o entitate imperativă de viață, este de multe ori ca o rambursare fără cost a unor imense servicii, salvatoare, care puteau să fie sau să nu fie și aceasta ar trebui să fie o mare satisfacție pentru ambele părți, pentru cel ce o acordă, dar și pentru cel căruia îi este adresată. Bine administrată această trăire, poate produce adevărate minuni, salturi uriașe dinspre rău spre bine, poate fi generatoare de atâtea bucurii, împliniri, de creare a unei atmosfere, a unui mediu frumos de viață. Uneori, poate avea o manifestare discretă, cel ce beneficiază de ea nici să nu știe de unde vine, nici să nu știe că este o consecință, o moștenire de la cine știe cine, mai apropiat sau mai depărtat, atunci când are caracterul cel mai nobil.

Se pot întâlni și „recunoștințe” negative și sunt multe exemple în viață, în filme, cu de toate, așa cum se transmit prin exemplul cu „șarpele încălzit la sân”. Chiar mie mi s-a întâmplat ca cel pe care l-am salvat de pușcărie, sau poate de mai mult, să-mi spună, atunci când eu îmi continuam persecuția și pe afară:

„Tu și cei ca tine, nu trebuia să fi ieșit de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau; pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei, ai țării!”.

Probabil eu, în acele vremi, n-am protejat banditul de atunci, ci bolșevicul ce a devenit mai apoi!

Nu pot să nu exemplific recunoștința profundă ce i-o datorez tânărului deținut de la Capul Midia, care a refuzat să-mi ia o pâine, pentru că mi-a reparat bocancii, fiind puțin mai „zdravăn” ca mine, pâine ce am adunat-o în câteva zile și care, poate, mi-a slavat viața și, se poate, i-a zdruncinat-o pe a lui, prin efortul făcut, peste cel curent. Recunoștința a fost doar un mulțumesc în lacrimi, fiind petrecut și de ochii lui umezi, pentru că am plecat din acea colonie în 2-3 zile. Dar, recunoștința mi-am exprimat-o mereu de atunci și este prezentă mereu, în gânduri și rugăciuni, care cred că ajută și ele, sub formele lor de compatibilitate.

Mă gândesc acuma la Echipa de Redacție a siteu-lui Salut, Sighet!, condusă de doamna profesoară Oanță Brîndușa, cu multiplă și profundă recunoștință. Suntem în relație de corespondență de peste 2 ani, legătura fiind menținută mai ales prin domna prof. Oanță Brîndușa. A fost un prim articol trimis, acceptat și publicat, care evidenția o arestare a mea fără mandat de arestare, o întemnițare și apoi depunerea în lagăre de muncă de exterminare, mai mulți ani, fără nicio Decizie a vreunei Instanțe de Judecată. Am fost primit cu toată căldura și respectul uman și mi s-a acordat în continuare spațiu de publicare pentru mulțime de articole până în prezent. Doamna profesoară Brîndușa m-a încurajat mereu și, de fiecare dată, îmi tot scria să solicit corectarea unor greșeli care puteau apare și datorită vârstei, fiind începător și în folosirea calculatorului; am deranjat-o și în timpul liber cu diverse solicitări. O bunătate, înțelegere și respect uman fără rezerve, în toată plinătatea lui.

Am simțit, însă, alături și pe dl. inginer Ion Mariș, care, odată, mi-a transmis și email-ul dânsului, pentru a debloca o situație; am simțit apropiat și pe părintele prof. Marius Vișovan, cu frumoasele și pertinentele sale comentarii, ca și pe toți cei din Echipa de Redacție a acestui site, pe care nu-i cunosc, dar le-am simțit prezența. Prin aceste articole m-am descătușat de povara atâtor necazuri și persecuții nedrepte, atâta vreme ținute sub tăcere, mi-am curățat inima și sufletul de zgura acestora, dar păstrez mereu frumusețea și măreția lor, mult precumpănitoare; condamn în continuare schingiuirile, persecuțiile, dar detașate de cei ce le-au produs, pe care i-am iertat. Răul în sine rămâne însă acolo în memorie, în ADN-ul personal, nu-l poți șterge și dacă ai dori. Acolo rămân toate trăirile grele, nefirești, ca și cele de măreție; dispar doar „mărunțișurile”. Nu poți pune, însă, semnul egalității între o neuitare, o memorie bună și neiertarea, pentru că ai aduna astfel unele acțiuni și efecte de neadunat, ori ai separa acțiuni și efecte de neseparat.

La fel îi am în gând de multă recunoștință pe mulțimea mare de comentatori, cunoscuți și necunoscuți, elevi și colegi, dintre care se detașează mult domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu mulțime de comentarii competente și frumos elaborate, care și-au exprimat frumoase aprecieri despre cele relatate, cu toții, dar se manifestau și părtași în condamnarea atâtor persecuții și ucideri făcute de torționarii timpului. Pentru toți, o profundă recunoștință în gând, inimă și suflet, și o adâncă și respectuoasă plecăciune, cu „jos pălăria!”.

Urări de multă sănătate și succes deplin în toate!

Cu mult respect și prețuire,
prof. Gheorghe BĂRCAN

sursă foto: Ana Rodica Bărcan

FESTIVALUL MONDIAL DE FOLCLOR  –  U S A  –  1992

Au fost anii în care Ansamblul  folcloric MARA din Sighetul Marmației a devenit din ce în ce mai cunoscut, repurtând succese în țară și străinătate, Marioara Murărescu, cunoscuta realizatoare a emisiunii TV „Tezaur folcloric”, fiindu-ne aproape, contribuind semnificativ la promovarea și vizibilitatea noastră.

Deseori și-a marcat legătura cu Maramureșul, începută chiar cu lucrarea de licență pe Valea Cosăului – Sârbi și Budești, devenindu-i sursă de inspirație și loc de trudă. A iubit Maramureșul, oamenii de aici și tot ce a descoperit în această vatră etnofolclorică: modestia, hărnicia, ospitalitatea și modul cum aici sunt apreciate valorile de orice fel.

Ansamblul MARA a devenit pentru Marioara Murărescu un „actor” important în „piesa” Tezaur Folcloric, pusa în scenă în 1983 și dusă până în ultimul „act” din 2014.  În această perioadă a promovat Ansamblul prin diverse filmări, emisiuni chiar la noi acasă, la Sighet, Baia Mare sau București, în celebrul studiou patru, alegând expresivul  din bogatul repertoriu al ansamblului.

Ansamblul MARA a dus tricolorul României alături de cele ale marilor ansambluri folclorice din lume. Marioara Murărescu ne-a însoțit în 1992 la Festivalul Mondial de Folclor – Salt Lake City, statul UTAH din USA, la care au participat și nouă țări europene, dintre care două din fostul bloc comunist: Bulgaria și România. Ne-a impresionat prin implicarea în tot ce a însemnat publicitate, promovare a mesagerilor folclorului, portului și obiceiurile românești pe care le aveam în bogatul repertoriu.

… dorurile și amintirile acelor vremuri!…

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

Cu cît vin mai des în SUA, cu atît observațiile mele sunt doar de ordin constatativ.

Emoția, exuberanța sau uimirea față de tot și de toate s-au cam estompat.

Aștept noi provocări care sa mă facă să exclam: wow!… însa rutina zilnică, goana nesfîrșită după nevoile imediate inerente într-o societate de consum îti seacă entuziasmul încet, încet. Aici chiar că e vîrful aisbergului. Totul e la scară mare, ca îtr-un furnicar lumea e parcă teleghidată și gonește bezmetică între job, food, șoping, iar într-un tîrziu, sleep. Nu se văd diferențe de comportament prea mari între diferitele nații care populează America. Toți se aliniază politicii consumiste, care aici are rolul suprem, produsele globalizate sufocă rafturile, printre ele cumpărătorii defilează non stop în scîrțîitul cărucioarelor, ca într-un carusel scăpat de sub control.

Totuși, am văzut un licăr de speranță în această masă uniformă de ,,consumiști” , e drept nu prea mulți dar rămași cu metehnele de acasă. În primul rînd se disting românii. Ciudată nație și asta a românilor! Pleacă în cele mai îndepărtate locuri de pe glob, dar ține morțiș să aibă aproape, gustul de acasă. Ba am mai făcut și o constatare ad-hoc; fizic oamenii se mai schimbă în timp, ba chiar unii, după multă vreme în care nu i-ai văzut, sunt aproape de nerecunoscut.

Expresia chipului, constituția corporală, de-a lungul timpului, toate suferă modificări.

Doar Gustul rămîne mereu viu, e cel care nu te înșeală, atunci cînd cauți printre sutele de sortimente de toate soiurile. Cred că genetic ni s-au implementat aceste caracteristici de a identifica naturalul de artificial, bunul simț de impertinență, buna creștere de aroganță, etc. Altfel cum să-mi explic că atunci cînd facem aprovizionare, întoarcem Dallasul pe dos: de la ruși cumpărăm mezeluri, de la polonezi vegeta, de la mexicani varza murată, de la vietnamezi carnea de porc de la, de la pînă pierdem o jumătate de zi. Asta după multe experimente, care cît de cît împreună dau gustul mîncării de acasă. Că mă și întreb: atunci de ce am venit în America? Eu atîta mămăligă, pită de mălai, sarmale, plăcinte cu mărar, hrenzăle, n-am făcut niciodată acasă, noroc că aici mai exersez! Altfel aș uita de unde am venit.

Acasă mai mereu auzeam repetîndu-se ostentativ expresia de „stat paralel”.

Aici încă de la început am folosit expresia de ,,lumi paralele” la care fac referire ori de cîte ori ceva mi se pare împotriva naturii, sau e peste puterea mea de înțelegere.

Mă obsedează forfota continuă de aici, de rutinare a vieții în același ritm, ca într-un cerc vicios, culminînd la sfîrșit de săptămînă, cînd ajunge la apogeu.

Magazinele ticsite de produse pe care nici nu te-ai gîndi că mintea omenească le-ar putea crea, lume blazată, sigură pe ea (și pe cardul din buzunar), alege și selectează calm și-și umple cărucioarele de parcă în fiecare zi s-ar anunța sfîrșitul lumii.

Cîrcotașă prin vocație, trebuie însă să găsesc eu un motiv de ,,insomnie” și să ajungă să mă tulbure fie și o imagine postată în media. Era o imagine video din Nigeria în care se vedea un șir de copii, vreo 600, aliniați unul după altul, într-o tacere desăvîrșită, așteptîndu-și rîndul fiecare, să ajungă la un cazan aburind care le oferea cîte o farfurioară de mîncare cu cartofi și, culmea, cu cîte o bucățică de carne. Nu vedeai pe unul care să încerce măcar să sară peste rînd, toți stăteau încolonați, și mai mari, și mai mici, la gîndul că vor primi aceea farfurie cu mîncare cu carne. Înainte de a ajunge la cazan, era pus la dispoziție un lighean cu apă, unde rănd pe rînd se spălau pe mîini cu atîta evlavie, înainte de ,,ospățul” care-i aștepta…

Repede am și făcut o paralelă între galantarele supraîncărcate de aici și cazanul aburind din aceea țară săracă… Între copiii răzgîiați cărora cu greu le intri în voie și acei oropsiți ai soartei…

M-a încercat (a cîta oară?) starea aceea de neputință în care nu-mi pot da un răspuns la întrebarea: dacă avem o singură viață și ne naștem toți egali, unde se produce ruptura și intervine o asemenea discrepanță în lume?

Numai din mîncarea pe care unii o aruncă, alții ar sta la coadă și ar putea experimenta cum e să fii cu burta plină.

Expresia acelor copii înfometați, dar așteptînd cuminți în ,,șirul foamei” ține loc de o mie de cuvinte nespuse, care ți se pun în gît și în afară de a le aduce la lumină nu prea ai ce face. Molima înfometării a ajuns la dimensiuni nebănuite, în paralel cu molima îmbuibării peste limită, încît nu-i mai dai de capăt.

Tot mă urmărește un titlu al unor reportaje din țară: “Izolați în România”. Izolat poți să fii și în America, dacă ești dezrădăcinat n-ai apartenență la mai nimic, ești încazermat în niște cuști de carton suspendate, avînd doar un număr de identificare în care cît e ziua de mare nu vezi om cu om. Totul e sub control. Că m-a și străfulgerat așa ca o comparatie între găinile de crescătorie față de cele de curte. E mare diferența și aici, raportată la nivel de OM.

În timp ce marea masă este înghesuită în aceste ,,crescătorii”, unii potentați ai zilei au proprietăți întinse pe zeci de hectare. În același timp, pămînt nesfîrșit neocupat. Totul este comasat în jurul lanțurilor comerciale. Consumismul este Forul Suprem în jurul căruia omul bîzîie neîncetat, dîndu-și falsa iluzie că aceasta se numește VIAȚĂ!

Ileana PISUC

Dallas, USA

* Recent am auzit un proaspăt doctor în umanioare zicând cam aşa: „/…/, din ce am cercetat eu însuşi /…/”. Crima pedagogică continuă, ia amploare şi altitudine. Se lăbărţează. De pildă, la un restaurant patriotic (!) din apropiere de Sighet, stă scris pe mai multe hârţoage: „Loc interzis de fumat!”. Cum ar veni, este interzis să fumezi locul, fraţiloor! (Totuşi, prima eroare are o brumă de corectitudine. Să mă refer la prietenul meu Ion Ioan, par example, spunând „Ion Ioan, el însumi”, ar fi chiar frumos…) (– Ioai, sintaxa! Vai, topica!… )

*…Se-apropie Ziua tuturor Sfinţilor. Pe Culoarul Pieţii, ticsit de crizanteme albe şi policolor, e-o linişte tot mai mare. Speculanţii te îndreabă complice, pianissimo: „Ţigări,domnule, ţigări?”

* Spre seară, la Şcoala de Muzică, „jââp-jââp” maşinuţele aduc dive de liceu. Dacă-n trend nu eşti, nimenea eşti… Seara asta, însă, lumina rampei nu este despre ele. Este despre Miss Boboc! Hai, succes!

* „…hát én nem tudtam hogy meg fogják ánulálni az ordonáncát din oficiu!…” (- justificări la control sau: noaptea minţii se lasă cu încurcătură de limbi)

* „Noa vezi, Ioa’, o fo cin’ş’noauă de lei şi zgarda şi lanţu’! Cum am zâs!” (– mărturie)

* „Marika, holnap felöltözünk!” (- Szigeti meteo)

* Sighet, în curte la Spital. „La analizuri, Ioa’?”- intră în vorbă o nevastă. „Dară…” – răspune bătrânul întrebat şi intră în clădire scuipând. (& S. K.)

* „…Un călcâi dumnezeiesc…, goool!!!…, Leicester pluteşte deasupra Tunarilor!…” (În Eurosport grai…)

* „ …’I plină lumea de şufertiţari!… A’ meu fecior o câştigat la Loteria vizelor…Că el să duce în America!…Cu serviciu cu salar bun… Numa’ eu ştiu cât am umblat să i-l pot face… „Aici ‘i America ta!” – i-am spus… S-o dus, nu-i! Am doi nepoţi după el…, îi văd pă calculator… Mama li-i bolnavă….” „…Ş-a me’ fată-i dusă! Poţi muri de 100 de ori până vin ei de-acolo…” „Da’ unde-i?” „În Anglia.” „Anglia i-n spatele căsii. A’ mei zboară 8 ore cu avionu’, până-n America lor!…” (– La medic)

* Uliţa cu buticuri identice, cu marfă identică. În dreptul fiecărei uşi câte-o vânzătoare fumând. Una mai blondă, mai în vârstă, înciudată că a pierdut un chilipir („Hát nem tudtam vásárolni nekem es egyet?” ), trece pe română: „Să-mi … una!”

* Ne înţelegem şi întind mâna după marfă, un borcănaş cu dulceaţă. Nepoţelul vânzătorului îmi spune: „Întâi banii!”. „Ei, lasă, nu fug nicăieri…” Plătesc şi-i cer şi o grămăjoară de legume. „1 leu. De fapt, vă mai pot da un ardei iute!” – completează copilul. O, mulţumesc! Vei fi un bun vânzător.” „Costă 10 bani!” „Sigur că da! Dă-mi şi o pungă mică. De 10 bani, bineînţeles, ştiu…” „Poftiţi!” – râde el şi, în vreme ce mă scotocesc, adaugă: „Nenea, ştiţi? De fapt, chestia asta cu 10 bani am inventat-o acum, eu!…” „Ştiu!” ( – nenea, invenţia)

* Un magazin SH. O blonducă primenită, îngrijită, alege haine cu bunica ei. Un băieţaş aduce la cassă o jucărie: „Cât costă lupul, tanti?” „Trei lei” – îi răspunde vânzătoarea. Trei degete se ridică spre un colţ al magazinului – mămica aprobă.

* O zi cu meciuri. Mi-s aproape anchilozat când dau să mă ridic din faţa televizorului. Fac prea mult sport mai nou… (-evenimente)

* Drumul lung spre casă. „Nu-i aşa o problemă!” – îmi zic pe la juma’te, hotărând să-l termin pe jos. Înainte îl străbăteam prin spaţiu, acum prin timp. (– spaţiu şi timp )

* „O lună şi-i aici Crăciunu’, hei! Te-ai apucat de t’icăzuit?” (– vecine)

* O pensiune. Vreo 20 de copii abia se văd de la mese. Aşteaptă în linişte maximă felul 3. Sunt „clasa a zero”. Ce taină compactă! Pleacă apoi, gureşi la loc, sărind, râzând. „Închide gura şi vă uitaţi în faţă! Ţineţi-vă de mâini!” – se-aude de sus, din urmă. (– afterschool)

* „…Ioai, iară-i cu temniţarul acela…, ţână-şi-l-ar acolo!…” (– negustoreasă)

* „…Luăm maşina ta, me’rem şi-i tragem un meniu’ zilei!…” (- lucrători, sâmbăta)

*…O ciocnire destul de tare. Ambii jucători sunt avariaţi.” (– crainic Pro TV)

Consemnări de Marin SLUJERU