Toma Enache ajunge peste câteva ore la Sighet! Proiecția filmului „Între Chin și Amin” are loc azi, 30 octombrie 2019, la Dej. De la Dej, traseul peliculei include și mult-așteptata premieră de la Sighet. Mâine (31 octombrie 2019), sighetenii vor avea ocazia să se conecteze la un fim artistic cu rezonanțe sumbre, din istoria recentă a țării: „experimentul Pitești”. L-am abordat de la distanță (relativ mică!) pe Toma Enache, pentru a evalua impactul de până acum al filmului și pentru a-i lua „pulsul”, în teren, înainte de sosirea la Sighet.

Ion Mariș: Cum s-a desfășurat până acum periplul prin țară cu ultimul tău film „Între chin și amin”? 
Toma Enache: E o bucurie de nedescris! 30 de proiecții de Gală în toată țara, cu un public extraordinar care a făcut multe săli pline sau arhipline, cu emoții unice și întâlniri de neuitat!

IM: Cum percepi că este primit filmul?
Toma Enache: Dacă e ceva ce a depășit…. mi-a depășit așteptările aprecierile publicului! Primirea sinceră și reacția deosebită din partea publicului – exprimată după proiecție – mă lasă și pe mine de multe ori fără cuvinte….

IM: Ce speri să „obții” prin acest film?
Toma Enache: Sper ca filmul să aducă măcar o mică parte din finanțarea pentru următorul proiect cinematografic. Deși e foarte greu, noi suntem încrezători.

IM: Cu ce actori ajungi la Sighet?
Toma Enache: A promis că va veni la Sighet și la Baia Mare (01 noiembrie 2019) actrița Kira Hagi. Sigur voi fi și eu și încă cel puțin doi oameni din echipa! De fapt, cred că întâlnirea cu filmul la care s-a muncit enorm este cel mai important lucru!

IM: Te așteptăm cu drag, Toma Enache! Ne vedem joi, 31 octombrie 2019, la Școala de Muzică și Arte Plastice (Sala „Monica Chifor”), de la orele 18:00!
Toma Enache: Abia aștept întâlnirea cu publicul din Sighet. Un public cu care ne-am întâlnit și la primul meu film și cu alte ocazii cu piesele mele de teatru!

 Ion MARIȘ

Cu sigurantă ți s-a întâmplat să te oprești brusc din ceea ce faci, să abandonezi totul, mintea sa-ți fie inundată de zeci de întrebări, să începi să te compari cu cei din jurul tău, să fii nemulțumit de ceea ce ești, însă mă simt nevoită să-ți spun ceva, omule: fiecare dintre noi e unic și irepetabil, nu există decât un singur „tu”. Ești o expresie prețioasă irepetabilă a lui Dumnezeu.

Viața nu este roz, dar nici neagră, uneori o definim ca fiind o luptă, și, în fond, așa și cred că este. Fiecare zi e o luptă. E o luptă să iei decizii corecte, e o luptă să fii bun, e o luptă să-ți aranjezi cumva viitorul pentru că tu ești singurul responsabil pentru ceea ce ți se întâmplă, iar ca să ajungi unde îți dorești, va trebui să tragi cu dinții, să faci sacrificii, si să ști tu, omule, că nimic nu vine gratis. Îți va lua ceva timp să înțelegi că lumea nu se oprește în loc pentru problemele tale, că unii oameni apar în viața ta, nu ca o binecuvântare, ci mai mult pentru a-ți da o lecție. Nu uita că ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi, dar tu să nu te oprești, construiește oricum. Dumnezeu nu a promis zile fără durere, dar a promis putere pentru zi, și lumină pentru drum. Nu știi niciodată cât de puternic ești, pănă nu te uiți în spate, la tot ce ai depăsit și realizat.

Misiunea ta e să fii bun, s-ar putea ca oamenii să-ți urmeze exemplul, fii „lumină” acolo unde ești. Așa cum o candelă luminează în întuneric, tot așa să luminezi tu între oameni, trăiește printre alții, ca și cum ar fi frații tăi. Micile tale fapte de bunătate pot schimba viața cuiva, fii bun, pentru că fiecare om pe care îl vei întâlni, duce deja o bătălie grea. Iubește și iartă, căci Dumnezeu face același lucru cu tine, multumește-i Lui și pentru ce ți-a dat și pentru ce nu ți-a dat, căci știe el mai bine de ce, și crede că imposibilul chiar e adeseori posibil. Poate că binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine, nu contează, continuă să faci binele, dăruiește zâmbetul tău, timpul tinde spre înălțimi, bucurându-te de ceea ce faci și ești acum, luptă când alții spun că nu ai nimic pentru care să lupti, și, mai presus de orice, să iubești. Când iubim, toate celelalte vin de la sine, din dragoste să te dăruiești și fericit vei fi mereu. Crede-mă, ești un dar prețios pentru cei care te întâlnesc.

Și revin la întrebarea de mai sus: când viața ne pare lipsită de sens, de ce nu privim la Cer mai des? Acolo se află toate răspunsurile pe care le cauți, trebuie doar să crezi, și unit în rugăciune poți să reclădești speranța în lume. Iar când totul pare că se năruie, nu-ți pune multe semne de întrebare, doar ridică-te, roagă-te, crede, și iubește.

Fii un om bun!

Monica BUD

Acum 60 de ani, în octombrie 1959, în sinistra închisoare comunistă din Satu Mare, o parte din eroii maramureșeni încep a doua parte a Calvarului: suferințele sunt imense și par fără de sfârșit dar o rază de lumină țâșnește din iubire și credință. Profesorul Nistor Man, decanul de vârstă al supraviețuitorilor „lotului Vișovan” ne destăinuie acest moment impresionant, îngrozitor și sublim…

Octombrie 1959, la Satu-Mare. Procesul s-a sfârşit. O parte a membrilor Grupului Tinerilor Anticomuniști maramureşeni – arestaţi prima data în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului alte câteva persoane  care nu fuseseră arestate prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Fănică Deac, Ghiţă Nan şi cu mine, am fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Am fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, noi îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă.  Mâncarea era o dată la 3 zile… Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare.

Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde vin. Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut… Ei cântau „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor” şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai!

Nistor Man (mărturie cuprinsă în Marius Vișovan,  Maramureșul în lupta anticomunistă, editura Babel, Bacău, 2013)

Marți, 29 oct. a.c., la Centrul Cultural Sighetul Marmației va avea loc lansarea cărții „Călătorie spre Constelația Scorpionului. AUGUSTIN COZMUȚA – 75 de ani de la naștere”. Este un volum omagial sobru și elegant, bogat în conținut și bine alcătuit, la realizarea căruia au colaborat mulți dintre cei care l-au cunoscut și prețuit pe criticul și istoricul literar, pe omul de cultură și ziaristul Augustin Cozmuța, trăitor în Baia Mare, dar spirit de anvergură națională, trecut în eternitate în urmă cu patru ani.

Dar, cartea lansată acum este și o carte model, un exemplu demn de studiat și de urmat. Soția sa, Doamna Ileana Cozmuța, a alcătuit-o și a realizat tehnoredactarea. Ce muncă uriașă a făcut cea care i-a fost toată viața alături, adunând laolaltă un număr atât de mare de texte – peste o sută! – și așezându-le ca într-un puzzle-portret al celui omagiat. Haina care îmbracă volumul, coperta lui adică, a fost inspirat realizată de Ioana, fiica sa de peste mări și oceane – dar mereu atât de aproape sufletește! – iar prefața a fost scrisă de prietenul de cursă lungă, ziaristul și scriitorul Gheorghe Pârja. Iar transformarea tuturor acestora într-o carte se datorează prietenilor: Ștefan Mariș, Nicu Scheianu și ceilalți, de la Editura Ethnologica.

În „Călătorie spre Constelația Scorpionului” este vorba, așadar, despre o constelație de prieteni, de oameni care l-au iubit și l-au prețuit pe Augustin Cozmuța și sunt onorat că figurez, și eu, printre ei.

I. ARDELEANU-PRUNCU

În Baia Mare a avut loc de curând, un atelier de lucru cu agenți economici din județul Maramureș, intitulat „Integrarea pe piața forței de muncă a persoanelor marginalizate”, activitate prevăzută în cadrul unui proiect cu finanțare europeană derulat în județele Maramureș, Bistrița-Năsăud și Sălaj.

Echipa din Sighetu-Marmației, sediul partenerului în proiect a prezentat proiectul în fața a 20 de agenți economici prezenți într-una din locațiile Agenției Județene de Ocupare a Forței de Muncă MM din Baia Mare, după care au discutat despre ce înseamnă persoanele marginalizate pe piața muncii și ce soluții pot fi găsite pentru a putea fi integrate mai ușor în muncă. S-a discutat și despre discriminarea și stereotipurile pe care angajatorii le au și cum îi împiedică pe aceștia să găsească forță de muncă pentru activitatea pe care firma lor o desfășoară. Printre soluțiile propuse de angajatori se numără programele destinate angajatorilor pentru a-i conștientiza de greșelile pe care le fac la angajare, măsuri de reducere a discriminării luate la nivel național și programe de integrare a persoanelor marginalizate, cu stimulente pentru cei care aleg să lucreze cu această categorie de oameni.

Atelierul de lucru „Integrarea pe piața muncii a persoanelor marginalizate” a avut loc și în localitatea Beclean, în ambele orașe (Beclean, respectiv Baia Mare) având loc cursuri gratuite de formare profesională în domeniul Frizer-Coafor-Manichiurist-Pedichiurist, la care au participat cu precădere persoane de etnie romă.

Comunicat de presă

* Toamnă, augustă înserare. La Pod, pe bănci, şed nişte pensionari înconjuraţi de atâta minunăţie – Iza, Solovanul… „La noi ca la nimeni… După 46 de de ani de muncă, am….”– povesteşte unul dintre ei.
* Zi de pensie. Aglomeraţie la „Acatena”. Venindu-i rândul la „compensate”, un bătrânel scapă bancnotele pe jos. Aplecându-se să-l ajute, un tânăr viguros remarcă: „He, he, he! Ţi-i plină gentuţa de bani!”
* Duminică dimineaţă. Dialog înfocat între cucoşi, în grădinile de departe. Un necăjit în haine second hand se îndreaptă spre centru. Priveşte suspicios orice trecător. Îşi freacă pantofii noi-nouţi unul de altul, la fiecare pas – prea mari, ca şi costumul.
* Soarele înserării. O domnişoară cu păr roşu pe dig, alta cu păr lung, auriu, la mal, în briza de Iza. Nu merge camera telefonului… „Probabil ar fi „ars” poza cu atâta luminozitate” – mă linişteşte un amic. „Chipurile domnișoarelor sunt în oglinda apei… “ – mă pune pe foc altul…
* Seară toridă. O casă jerpelită, cu ferestrele larg deschise – înăuntru se urlă tot aşa. O micuţă de la blocuri tocmai a primit prima ei rochiţă. Îşi trage de mână bunica, spre centru. „Vrea şi ea la oraş” – râde maică-sa, cu următorul bebe în cărucior. Tineri eleganţi, uşori, se risipesc în toate direcţiile. O doamnă intră în căminul ei – lumini joase, muzică discret. „Ţac!” face cheia porţii după ea. Se topesc fructele prin livezi…
* „ ’I ciudă pă meicap. Şi că mi-am făcut seifi şi l-am pus pă Insta’!…”
* „Noa, şi ce mai dolgozuieşti?… “
* „Io nu cred că nu se spală cu sămăt’işă… Ori groşcior(?)… Că-s ca florile alea, pudărele, la faţă…”
* „Da’ ştii?… Când eram într-a doua, mătuşa îmi trimitea caiete din Italia şi eu le dădeam foc în faţa şcolii…. Acuma sunt băiat cuminte…” (– adolescenţi de la „Case”, spre Grădina Morii)
* Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, ca el…
* Septembrie. Spre asfinţit, pe cerul senin, survol de supersonice – dau onor Solovanului, iuţesc viteza subit. Seara cade la fel.
* „Am terminat! Pa, fetelor! Todosî’, Mări!…Ne vedem luni!” „Pa luuni! Să-mi scrii!…” (- precupeţe despărţindu-se în piaţa Sighetului, sâmbătă, la amiază)
* „Fetelor, dimineaţă era să întârzii la şcoală, cum mi-am făcut buclele!…” „Taci, tu, că veneai în spatele noastre, te-am văzuut…” (- fete la amiază, Lux Octobriensis)
* Soare blând pe corzo „…Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin…” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin…” (-sexagenari)
* „…Taică-său îi plăteşte orele să meargă acolo şi maică-sa, dincolo… Îţi dai seama?” (-grup de gimnazişti)
* „O sută patruzăci!?” – dă să zâmbească omul către ospătar, plătind, la ieşire. Nu-i de glumă. Îl urmează două bătrâne cu năframe negre, dând din cap, apoi, doi băieţoi mărunţi, energici…” (-la pizzerie, la oraş)
* „Să nu te superi că mă mai uit şi eu după câte una…” „Nu, nici vorbă, fii liniştit! Mă bucur că ai simţ estetic.” (- soţi vârstnici, flagrant delict)
* Scundă, bunetă, vorbind însufleţit. Blond, înalt, se-nclină s-o audă, spre aprobare. O iau spre râu. Între ei, o distanţă schimbătoare, de la cca 30 la cca 50 cm.
„…Băiatu-so mai mare o făcut infarct…, da’ l-o salvat…, l-o dus la Baia Mare şi i-o pus stern…” (- precupeţe, la piaţă)

Consemnări
Marin SLUJERU

Mult așteptata premieră sigheteană a filmului „Între Chin și Amin”, în regia lui Toma Enache, va avea loc joi, 31 octombrie 2019, orele 18:00, la Sala de Spectacole „Monica Chifor” a Școlii de Muzică și Arte Plastice (str. M. Eminescu, nr. 9 -5). 
Din distribuție: Constantin Cotimanis, Vali V. Popescu, Ana Pârvu, Kira Hagi, Ciprian Nicula, Alexandru Mereuță, Michael Szegedi, Kim Ciobanu, Laurențiu Stan, Csaba Ciugulitu etc.

Filmul are ca temă odiosul fenomen de „reeducare” de la Pitești, a studențimii române, inițiat de Partidul Comunist Român, ca formă a distrugerii elitelor din România în anii ’50. Studiat îndelung de organisme interne și internaționale după 1989, „fenomenul Pitești” este unul dintre cele mai negre capitole din istoria comunismului și a întregului secol XX.” (Marina Cușa, jurnalist)

„Între chin și amin este un film care te duce în iad, îți arată că oamenii pot deveni brute, te scufundă în smoala încinsă a lumii păcătoșilor, te ține acolo sufocat și revoltat, cu lacrimi de neputință în ochi, pentru ca apoi să te ridice spre rai. Ridicarea aceasta se produce prin iubire sau credință. ” (Ciprian Hagi, jurnalist)

La premiera din Sighet va fi prezent regizorul Toma Enache împreună cu doi protagoniști ai peliculei. Încă nu vă dezvăluim numele lor (Sic!)!

Clubul Rotary Sighet este organizatorul premierei filmului din municipiul nostru.

Biletele se vor distribui începând de luni, 28 octombrie, prin intermediul membrilor Clubului Rotary Sighet, iar cele nevândute cu 30 de minute înainte de proiecția de la Sala de spectacole.

Prețul unui bilet: 15 lei.

Salut, Sighet!

*****
Galbenul toamnei
tinerețea pădurii
din fotografii.

*****
Frunze ruginii,
nucul bătrân de la drum –
boboc spre școală.

*****
Octombre străin –
frunze îngălbenite
de atâtea ploi.

*****
Luna ciobită –
destin trasat în ceașcă,
cu zaț de cafea.

*****
Pădurea-n galben –
mijloc de Octombrie,
văi largi în ceață.

*****
Seară de toamnă –
stea în colțul cerului,
privită din pat.

*****
Bostani strânși în câmp,
gutui în Octombrie –
Soare tot mai rar.

*****
Castani ruginii –
răsărit privit în râu,
cu ochii mijiți.

*****
Toamnă în galben –
crizanteme sădite
din primăvară.

Marius VOINAGHI

În 19 și 20 octombrie a avut loc la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu-Marmației conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Luni, 21 octombrie, va continua la Cluj la Facultatea de Litere UBB printr-o masă rotundă la care vor participa mai mulți scriitori, profesori universitari, istorici și jurnaliști.

La Sighet au avut loc 3 mese rotunde, în cele 2 zile de conferință, la care au participat studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai din Cluj și Universității din Baia Mare. Au conferențiat scriitori, jurnaliști, profesori universitari și istorici din țară, Republica Moldova, Cehia și Polonia.

Ana Blandiana a prezentat lucrarea „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” care a impresionat prin tonul blând, nuanțat dar în același timp direct, fără menajamente. „Scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înțelege că tranziția și criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiția libertății și democrației, realcătuite mereu… Dacă suntem condamnați la libertate, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învățăm legile funcționării și regulamentul de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de 89 lipsea libertatea, acum lipsește responsabilitatea și înțelepciunea de a o folosi. Rația de libertate s-a transformat în over-doză.” Exemplarul folosit în conferință a fost donat cu autograf Cercului de istorie Gemina de la Colegiul Național Dragoș Vodă.

La prima masă rotundă au mai avut intervenții Vitalie Ciobanu, jurnalist din Republica Moldova care a vorbit despre criza de identitate a scriitorului sau a țării sale și cenzura pieței libere și Cristian Vasile, istoric. La a doua masă rotundă au conferențiat profesorul universitar și poetul George Achim, Libuse Valentova, traducătoare și profesor universitar din Cehia și Remigiusz Kasprzycki din Polonia.

Duminică s-au anunțat poetul Gheorghe Mihai Bârlea, Christian W Schenk, medic chirurg, poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania, poetul Radu Vancu, și profesorul universitar Liviu Țîrău.

Conferința a fost organizată de Fundația Academia Civică, Institutul Polonez și Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai.

prof. Crina VOINAGHI

După ieșirea din închisoare, soțul meu Aurel Vișovan a avut sănătatea mult zdruncinată, ficatul și plămânii fiind grav afectate de bolile din cei 16 ani de  detenție. A supraviețuit totuși, încă mulți ani ținând un regim deosebit de strict și animat mereu de viața sa spirituală deosebită și de bucuriile pe care noi familia încercam să i le oferim.

Și echilibrul său psihic era foarte fragil. Daca ziua reușea să se concentreze pe munca de la fabrică și pe alte activități gospodărești, noaptea avea coșmaruri în care retrăia teroarea de la Pitești, unde fusese torturat îngrozitor în anii 1949-1951. Trecuseră atâția ani, dar traumele n-au dispărut… Cu greu reușeam să-l liniștesc.

O groază deosebită o declanșau chemările la Securitate, când te puteai aștepta la orice, inclusiv să fii din nou arestat și să nu te mai întorci… Două dintre ele le-a relatat în lucrarea sa „Dincoace de gratii”.

„Era în 1966… într-o zi sunt chemat la Securitate, vestea a căzut ca un duş cu gheaţă. Oare ce mai vor? Nu este destul cât m-au chinuit? … Oare mă voi mai întoarce? La biroul indicat, erau doi ofiţeri necunoscuţi. Într-o manieră politicoasă:

– Cum o mai duceţi cu sănătatea? Ştim că aţi fost bolnav. Dar la serviciu, aţi reuşit să vă adaptaţi?

Erau întrebări de rutină… Oare unde vroiau să ajungă?… mă întrebam nedumerit.

– Ce mai ştiţi de legionarul Ion Găvrilă zis Ogoranu, fostul şef al Frăţiilor de Cruce din Ardeal?

Ştiam că reuşise să fugă în Munţii Făgăraşului. Am întâlnit în închisoare oameni din organizaţia lui din munţi, dar le-am răspuns:

– De unde să ştiu? Ştiu că a fugit în munţi, doar atât.

Mi-au pus sub ochi un teanc de fotografii cu oameni îmbrăcaţi ţărăneşte.

– L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea?

– Ştiu eu?!

– Priviţi atent aceste fotografii!

M-am uitat la toate.

– Nu-1 recunosc nici într-una; de altfel, au trecut 18 ani de când l-am văzut ultima dată.

– Dar la serviciu ce atmosferă domneşte?

Ştiam eu cam ce ar dori ei să le spun…

– Fiecare îşi vede de munca lui, le-am răspuns.

– Iar dumneavoastră?

– La fel. Sunt proaspăt căsătorit şi nu am nevoie de necazuri.

– Am auzit că v-aţi căsătorit cu o profesoară de la liceu. Cum aţi convins-o?

Am dat din umeri. Nu meritau să le răspund.

– Puteţi pleca! Dar să ştiţi că şi dvs., ca oricare cetăţean al Republicii, aveţi datoria să ne informaţi despre orice manifestări sau acţiuni duşmănoase. Altfel, riscaţi să fiţi implicat din nou… V-a fost de-ajuns, sper!

Când am ieşit, eram ca nou născut. Nu-mi venea să cred că sunt din nou pe stradă, deşi aveam senzaţia unei umbre permanente care mă urmărea. Mă îndreptam totuşi spre casă.

– Cum a fost ? mă întâmpină soţia, palidă de aşteptare.

– A trecut! Sunt mereu pe urmele mele. Oare nu mi-au introdus în casă ceva microfoane?”

(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Cea din 1971 a fost mult mai traumatizantă, reflectând ce imens aparat de urmărire și supraveghere desfășura Securitatea asupra populației, în special asupra foștilor luptători anticomuniști.

„Eram la București unde, pe lângă sarcinile de serviciu dădusem și luasem examenul de traducător în limbile engleză, franceză și italiană. Certificatele de traducător se eliberau imediat la ghişeul secretariatului. Îmi aşteptam rândul, când cineva, din spate, mă bate uşor peste umăr şi-mi arată un buletin de identitate deschis la pagina cu fotografia. Citesc „Dragoş Hoinic”. Tresar. Auzisem de mult de el. A fost prins la graniță în 1948 cu documente extrem de periculoase, prin care se căuta să se dovedească neîncrezătorului Occident că în România există o mişcare de rezistenţă care trebuie ajutată. A fost arestat şi după el mulţi, foarte mulţi alţii. Îl privesc… Semăna cu cel din fotografie şi nu mă îndoiam că era el. Totuşi, în atmosfera de suspiciune ce ne înconjura, caut să limitez întâlnirea. I-am spus, totuşi, că mă bucur că l-am întâlnit. Toată conversaţia nu a durat decât două minute.

Să fi trecut vreo două săptămâni, poate mai puţin, când sunt chemat în biroul preşedintelui cooperativei unde lucram.

– Am primit un telefon de la Securitate. Trebuie să te prezinţi de urgenţă acolo.

Am simţit o durere ascuţită în inimă. „Oare ce mai vor ?”, mă întrebam tot timpul drumului. Picioarele îmi erau ca de plumb. Combinaţii de gânduri îmi sfredeleau creierul. „O fi vorba de informaţii false, ca acelea care au ajuns până la Ministerul Învăţământului, pentru a mă împiedica să continui studiile? Să mi se prezinte probe. Sau ce poate fi ?!…” Intrând pe poartă, mi-am pus aceeaşi întrebare: „Oare voi mai ieși de aici?”.

Ofiţerul de serviciu mă îndrumă direct în biroul comandantului. Intrând, descifrez imediat figura comandantului, care era secondat de doi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem – păreau a fi de la Interne – şi un ofiţer pe care-1 ştiam de la Sighet.

– Tov. Vişovan – mi se adresează comandantul – se află aici doi ofiţeri de la Ministerul de Interne, care ar vrea să vă pună câteva întrebări.

Într-o manieră nefiresc de politicoasă, mă întreabă cum stau cu sănătatea, cum e munca la cooperativă, apoi…

– Desigur că aveţi delegaţii pe la alte cooperative şi chiar la forul dvs. superior de la Bucureşti. Nu-mi dădeam seama ce urmăresc.

– … Astfel încât, din când în când, vă întâlniţi cu foştii dv. prieteni din închisoare…

Ca un fulger îmi trece prin minte: este vorba de Dragoş Hoinic şi întâlnirea de la Oficiul de traducători!! Am simţit că mi se despică mintea şi, într-un acces de revoltă, strig:

– Dacă vă referiţi la faptul că am fost la Bucureşti la Târgul de mostre şi că acolo m-am întâlnit cu Dragoş Hoinic şi am discutat două minute cu el – absolut nimic politic! – atunci mai bine mă împuşcaţi!!Nu mai suport să fiu urmărit pas cu pas, zi şi noapte, poate şi în somn! Nu am discutat nimic politic! Mă auziţi? Nu mai suport!! Făcusem o criză nervoasă, nu mă puteam opri.

– Nu mai suport!! Împuşcaţi-mă!!

Văzându-mă în acest hal de nervi, ofiţerul de la Interne căuta să mă calmeze:

– Vă credem, dar am vrut să avem şi confirmarea dvs. Puteţi să vă întoarceţi la serviciu.

Nu mai aveam pic de putere. Când să ies, ofiţerul din Sighet mi se adresează vădit artificial:

– Tovarăşe Vişovan! Noi ştim că unele persoane vă privesc cu o anumită admiraţie pentru trecutul dvs. politic. N-aţi vrea să ne… relataţi despre…

Nu-mi revenisem din criza anterioară şi strig:

– Nu ştiu nimic şi nu mai suport !!

Intervine atunci cel din Bucureşti:

– Lasă-1 să plece! Plecaţi, vă rog!

Năucit complet, ies pe poarta Securităţii şi, sub imperiul gândurilor ce mă striveau, nu-mi dădeam seama că sunt liber, pe stradă. Chiar aşa? Sunt urmărit pas cu pas! Merg la Bucureşti în interes de serviciu. Întâmplător, mă întâlnesc cu un fost deţinut politic. Discut cu el două minute, în care nimic politic, şi se deplasează de la Bucureşti la Sighet doi ofiţeri, ca să mă ancheteze?! Nu-mi reveneam… În ultima vreme – poate şi datorită bolii celui mic – dădusem parcă mai puţină importanţă privirilor Securităţii, pentru ca acum să mă lovesc de trista realitate.

– Nu sunt liber! Umbra Securităţii este permanent în spatele meu!”       
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Aurelia VIȘOVAN
(1933 – 2019)

foto: arhiva preot prof. Marius Vișovan