Din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, „Promenada Inimii” se amână pe duminica viitoare, 13 octombrie 2019, între orele 12.00-14.00!
****
Evenimentul este parte a unui proiect anual („Promenada Inimii”), organizat de cluburile Rotary, prin care se oferă analize gratuite participanților (tensiune, glicemie), broșuri și informații despre un stil de viață sănătos și activ.
Asociația Internațională „Euro Foto Art” din Oradea organizează în parteneriat cu China Photo Network Online din Zhuhai (China) și Organizațiile Partnere ale Asociației din România, sub patronajul Ministerului Afacerilor Externe a României și Ambasadei Republicii Populare Chineze în România, Festivalul Fotografiei Chineze în România.
Ediția a VII-a a Festivalului este dedicată Aniversării a 70 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice româno-chineze, respectiv Zilei Naționale a Chinei, cuprinde 15 expoziții alcătuite din creațiile artiștilor fotografi din China, expoziții vernisate în orașele: Baia Mare, Brașov, Carei, Cluj Napoca, Galați, Gura Humorului, Miercurea Ciuc, Oradea, Râmnicu Vâlcea, Sighetu Marmației, Slatina și Marghita, din care o expoziție a doi artiști fotografi din România, intitulată „Impresii din China”.
Festivalul oferă oportunitatea de a se organiza și în Sighetu Marmației o expoziție de artă fotografică deosebită. În acest context pe simezele Sălii Radio va fi prezentată o selecție de 50 de fotografii alb-negru și color ale artistului fotograf Ruisheng ZHU intitulată „Vedere din avion cu pilot automat” (Dronă). Expoziția a fost pusă la dispoziția organizatorilor de către China Photo Network Online din Zhuhai (Organizație parteneră a Asociației „Euro Foto Art” din China).
Artistul fotograf expozant este fotograf profesionist, vicepreședintele Asociației Fotografilor din Zhuhai. A fost angajat în producții video si fotografii comerciale pentru mult timp. A lucrat ca fotograf la multe filme. Fotografiile sale au fost expuse în mod repetat în China și Macau.
Venisajul expoziției va avea loc miercuri, 09 octombrie 2019, la ora 16:00 la Sala Radio, la care organizatorii invită pe toți iubitorii fotografiei să participe. La eveniment vor participa președintele Asociației Internaționale „Euro Foto Art” Ștefan Tóth, respectiv președintele China Photo Network Online din Zhuha, artistul fotograf Weilu Chen, care va fi însoțit de artiști fotografi din China, Dan Chen, Ruisheng Zhu, Hui Zhang, Yanming Zhu. La eveniment au fost invitați să participle demnitarii locali și județeni din Sighetu Marmației.
Momentele muzicale vor fi oferite de reprezentantul formației „Duo Varadiensis” din Oradea, după aranjamente pentru violă solo a artistului Thurzó Sándor József, care va interpreta mai multe piese din repertoriul muzicii clasice chinezești. Expoziția artistului fotograf Ruisheng ZHU intitulată „Vedere din avion cu pilot automat” (Dronă) va rămâne la dispoziția publicului vizitator până la data de 19 octombrie 2019.
Comunicat de presă,
Asociația „Euro Foto Art”
Echipa Euroscola 2019 a Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației s-a înscris la ediția a XII-a a concursului național pentru liceeni EUROSCOLA lansat de Biroul Parlamentului European în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale, concurs care se desfășoară în acest an școlar sub titlul generic „Educația schimbă vieți”.
Cei 18 elevi din clasele IX-XI, coordonați de doamnele profesoare Luminița Colopelnic și Cornelia Hotea, au avut de ales o personalitate a cărei poveste de succes să fie promovată în școli și în mass-media în scopul sublinierii rolului educației și a importanței învățării unei meserii atât pentru dezvoltarea personală cât și pentru bunăstarea comunității.
Din mulțimea de personalități, elevii s-au oprit la prof. dr. Mihai Dăncuș, muzeograf, scriitor și publicist, profesor de vocație, director de muzeu, cercetător în domeniul culturii și civilizației tradiționale, un exemplu elocvent pentru proiectul „Prin tradiție și educație spre autenticitate și bunăstare”.
Așa cum singur recunoaște în interviul acordat în cadrul proiectului, Mihai Dăncuș este rezultatul educației sale ca autodidact, al educației școlare, al familiei, dar și al societății deoarece s-a lăsat atins în mod constant de valorile societății întregindu-se ca personalitate. Părinții pe care i-a ascultat, accentul pus pe educație în orice împrejurări, meseria pe care a îmbrățișat-o, partenera de viață pe care a ales-o așa încât să îi înțeleagă idealul, ambiția, dragostea pentru tradiții, pentru autentic și frumos, pentru oameni și locuri, totul s-a aranjat perfect în creionarea unui destin unic, impresionant, căruia îi rămânem recunoscători: a salvat o parte importantă din istoria noastră, a Maramureșului, a neamului românesc. A salvat de la degradare comorile, valorile și bogăția spirituală, îndeplinindu-și cu sârguință și sfințenie profesia la care a fost chemat.
De ce Mihai Dăncuș? Pentru că CNDV, la ceas de centenar, se mândrește cu absolvenții care i-au adus faimă în țară și peste hotare. Dar aceștia sunt o mulțime …. Și totuși de ce Mihai Dăncuș la Euroscola? Pentru lecția importantă de viață pe care ne-a dat-o: educația schimbă vieți. Te scoate din foamete, din situații de criză, din anonimat și te pune la un loc de cinste.
Mai multe despre activitățile proiectului găsiti pe site-ul: CNDV-Euroscola 2019.
N.R.: CNDV a mai participat la concursul EUROSCOLA în anii școlari 2012-2013, respectiv 2015-2016, ajungând la etapa internațională de la Parlamentul European din Strasbourg.
Daria Nicola COLOPELNIC,
clasa a IX-a B, CNDV
#EuroscolaRO2019
O biografie interesantă, care s-a legat și de Liceul „Dragoș Vodă” din orașul nostru, este cea a profesorului și pictorului Liviu Szabo-Bordeaux, născut la Sighet, în 2 nov. 1896. Străbunicul său, Jean Bordeaux, a ajuns pe aceste meleaguri după revoluția franceză. Eugen Bordeaux, bunicul său dinspre mamă, un funcționar specialist în cartografie, căsătorit la Giulești, cu o maramureșeancă din familia nobilă Vințiu, a realizat, în 1870, o hartă a României Mari – aproximativ cea de la 1918 – pe care nepotul Liviu a ținut-o la mare cinste și a purtat-o cu el toată viața, ca pe o diplomă nobiliară a familiei sale. Una dintre fiicele lui Eugen Bordeaux și a Elisabetei Vințiu s-a căsătorit la Câmpulung cu un Szabo din Maramureș, devenit funcționar de tribunal regal. În 1902, acesta a fost transferat cu serviciul la Nyregyhaza, iar în 1908 la Kecskemet și apoi la Vacz, familia sa fiind nevoită să-l urmeze. Toată viața școlară a tânărului Liviu s-a petrecut așa, dar la Kecskemet a studiat în paralel și pictura, acolo existând atunci, în plină și înfloritoare activitate artistică, o colonie în jurul căreia se formase o adevărată școală de pictură. Aici, în atmosfera creată de marele pictor al vremii, Kosztolanyi-Kann Giula, s-a conturat personalitatea viitorului artist, Liviu Szabo-Bordeaux. Dar vacanțele și le petrecea de regulă în Maramureș, la neamuri, în familiile Moiș, Dunca, Marina, înrudite cu familia sa. Au urmat aproape trei ani de studii la Academia de Arte din Budapesta, timp în care a fost, pentru câteva zile, să-l verifice și Simon Hollosy, aflat la școala sa de pictură de la Teceu-Maramureș, familiile celor doi cunoscându-se din Sighetul în care au trăit. În 1918, pe când se aflau la Vacz, tatăl său moare în împrejurările complicate ale războiului și familia, rămasă fără nici o sursă de existență, în 1919 se întoarce la Sighet. Liviu a fost nevoit să-și întrerupă studiile academice de la Budapesta, iar sora sa mai mică, Magdalena, pe cele ale Școlii de muzică din localitate. Sora sa, Magdalena, pictoriță talentată și pianistă foarte bună, a fost numită profesoară de muzică la Blaj, iar el, profesor de desen la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Nu stăpâneau destul de bine limba română și începutul nu le-a fost deloc ușor. Au învățat, au susținut tot felul de examene și, până la urmă, au reușit. În toți anii petrecuți la Sighet, Liviu Szabo-Bordeaux a avut atelierul de pictură în Palatul Culturii (etaj II), în cea mai frumoasă sală a impunătoarei clădiri. Spațiul generos, luminos și încăpător, cu vedere panoramică spre oraș și spre Solovan, i-a permis tânărului pictor să-și amenajeze acolo un atelier-expoziție deosebit de reușit și foarte apreciat de toți cei care l-au văzut. Toate marile personalități (politicieni, miniștri, diplomați, Regele Ferdinand și alții) care au trecut prin Maramureș, au fost duși și la Palat, ca să vadă „atelierul lui Bordeaux și muzeul de artă populară a lui Vornicu”, aflat în sălile de alături. La loc de cinste în atelierul său, frumos înrămată, stătea harta desenată de bunicul său, care, se zice că l-a impresionat pe Rege în mod deosebit. De anii și de locul acela s-a legat în 1924 și începutul „Școlii de Pictură din Palat”, continuată și amplificată apoi de Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu și alții. În cei 14 ani de profesorat sighetean, Liviu Szabo-Bordeaux a organizat aici zeci de expoziții ale elevilor săi, și-a risipit cu generozitate propriile lucrări pentru înfrumusețarea unor instituții, a făcut schițele de portret ale ziariștilor și portretele unor personalități locale precum Mihail Șerban și Ioan Bușiția, a fost mereu prezent în presa locală cu articole pe teme cultural-educative. După plecarea lui Gheorghe Vornicu la Oradea, s-a îngrijit de Muzeul de artă populară, rămas în sălile aceluiași Palat al Culturii, s-a implicat ca artist-cetățean în viața comunității, a fost un model de conduită civică, morală, artistică, socială. Ca semn de recunoștință pentru generoasa sa găzduire, pictorul i-a dăruit (1931) Palatului Culturii o frumoasă frescă, așezată pe tavanul de deasupra casei scărilor, o alegorie reprezentând pictorul și muza sa.
În 1934 a fost transferat la Școala Normală din Cluj și a continuat să lucreze. După participarea la „Salonul Ardealului”, cotidianul local „Patria” nota: „În pictura profesorului Liviu Bordeaux trăiește Maramureșul însuși cu toate anotimpurile și bucuriile lui. Peste tot predomină eleganța formelor fine, adumbrite de un pesimism duios, care evocă înaltele calități artistice ale celuilalt neam latin, din Occidentul Europei, (Franța n.n.) prin care se înrudește.”
În 1940, după Diktat-ul de la Viena, s-a mutat, tot în învățământ, la București, a fost cooptat în Uniunea Artiștilor Plastici, a participat la expoziții în țară și afară. Amintim câteva din multele sale lucrări: „Podul peste Tisa”, „Bisericuța de pe Vaser”, „Pe malul Izei”, „Țărancă din Săliștea”, „Lenuța”, „Potretul mamei”, „Poetul și fata citind” (care se păstrează în Casa memorială „Liviu Rebreanu” din Maieru), „Munții Maramureșului” etc. Despre peisajele sale, ziaristul Mihai Marina de la „Graiul Maramureșului, a scris: „O singură vale pictată de Liviu Bordeaux se întinde și șerpuiește, pe lungimi de kilometri, până se pierde în desișul codrilor, care parcă se clatină în adierea vântului, urmați apoi în depărtare de glasurile munților, deasupra cărora norii aștern pete de umbre.”
O legatură cu totul specială l-a ținut mereu aproape de mama sa, pe care a dus-o mereu cu el și a îngrijit-o cu o iubire filială și o devoțiune de necrezut. Abia după moartea ei, pe când locuiau la București, s-a căsătorit și el, dar a rămas fără urmași.
Din nefericire, căsnicia sa a durat destul de puțin, iar moartea pretimpurie a soției l-a marcat profund. În 1976, la împlinirea a 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul Asociației maramureșenilor din București, continuatoarea celei înființate de studenții maramureșeni în perioada interbelică. Inițiatorul manifestării a fost vechiul său prieten, Dr. Mihai Marina, iar surpriza a constituit-o grupul de maramureșeni (Petru Mihalyi, Ion Berinde, Vasile Fodoruț), foști elevi ai sărbătoritului și țuica de prune „de-acasă” pentru încălzire. În anul următor (august 1977) foștii săi elevi din Maramureș i-au organizat o manifestare care l-a copleșit și pe care a descris-o într-o scrisoare adresată surorii sale, Magdalena, stabilită în Ungaria. Timp de o săptămână a fost înconjurat de prieteni și condus prin toate locurile rămase în amintire: Palatul Culturii, Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul pedagogic, unde a fost profesor etc. Fiindcă Liviu Szabo-Bordeaux a fost un profesor iubit de elevii săi.
Fire liniștită, cu o educație aristocratică de bună clasă, ale cărei baze au fost puse în familie, blând și manierat, de o eleganță discretă în ținută și în comportament și așteptând să fie recunoscut – și la propriu și la figurat – fără să se înghesuie pentru a ieși în față, tocmai de aceea, stările depresive, accentuate și de o gravă afecțiune a vederii, l-au izolat aproape total. În ultimii ani, câțiva dintre foștii săi elevi din Maramureș au inițiat o chetă pentru a-l ajuta să facă o operație la ochi. Din 1977, când Mihai Marina, cu care locuia în aceeași clădire – un bloc vechi, dintre primele construite în București – s-a mutat la Cluj, bătrânul pictor, rămas de tot singur și aproape orb, s-a autocondamnat la stingere. Din ultima sa scrisoare (pe care o avem), datată 10 ianuarie 1982 și adresată nepotului său Felician Karpati*, profesor de desen stabilit în Ungaria, la Erd, reiese clar acest lucru.
A fost îngropat în Cimitirul Bellu, lângă profesorul Dr. Vasile Pop, fost director al Școlii Normale din Sighet și Ilie Cleja din Bârsana. Distinsa Doamnă Melania Rițiu, stabilită la București, care-l cunoștea pe profesorul Liviu S. Bordeaux din anii de școală de la Sighet și știa locul mormântului, ne-a mărturisit pe când încheiam acest articol că el, mormântul!, nu mai este. A dispărut. Au rămas însă picturile lui Liviu Szabo-Bordeaux, din care reproducem mai jos câteva, ca un modest și pios gest de aducere aminte pentru cel care a purtat cu el, în suflet și pe pânze, Maramureșul în care s-a născut.
*Karpati Felician a tipărit, în 2012, în Ungaria și în limba respectivă, o lucrare monumentală despre familia sa.
Ioan ARDELEANU-PRUNCU
Program festivități – Centenarul
Colegiului Național „Dragoș Vodă”,
10-12 octombrie 2019
Între orele 8.00 – 12.00 vor avea loc lecții deschise în cadrul fiecărei catedre și întâlniri între generații. Acestea sunt programate după cum urmează:
*9.00 – 9.50 – Lansarea Revistei AxA, număr aniversar, dedicat Centenarului – coordonator, prof. Brîndușa Oanță și lansarea Revistei Cercului de istorie, „Gemina”, coordonator, prof. Marius Voinaghi
*9.00 – 12.00 – Tur al liceului pentru invitați
*8.00 – 8.50 – Miraculoasa lume a păpușilor, coordonatori, prof. Raluca Lozbă și prof. Otilia Chindriș, sala 21
*8.00 – 08.50 – CNDV – un Colegiu Național cu tradiție în voluntariat, coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 45
*8.00 – 9.50 – Teatru scurt – „Din viața școlară”, coordonatori, prof. Simona Nodiș și prof. Amalia Mihu, sala 28
*8.00 – 12.00 – ARTIS’TIC – expoziție de artă, coordonator, prof. Andrea Burcuș, sala 17 (se va putea vizita și vineri)
*8.00 – 12.00 – Istoria calculatoarelor – scurt metraj & album live de personalități, coordonator, prof. Andrea Burcuș, sala 17
*9.00 – 9.50 – Concurs de matematică „MATE – CNDV – 100” la care vor participa clasele a V-a și a VI-a, organizat de elevii clasei a XI-a B; coordonator, prof. Loredana Bedeoan
*09.00 – 09.50 – Cerc de lectură Alexandru Ivasiuc, coordonatori, prof. Dana Andrasciuc și prof. Gheorghe Andrasciuc, sala 43
*9.00 – 10.50 – Întâlnire virtuală cu absolvenții liceului Dragoș Vodă, coordonatori, prof. Crina Voinaghi și prof. Valeria Rus, sala Andrei Radu
*9.00 – 9.50 – prezentare „Casa inteligentă”, coordonator, prof. Cornelia Hotea, laborator multimedia
*10.00 – 12.00 – Concurs interdisciplinar la clasa a VI-a, coordonatori, prof. Pop Emilia și prof. Nodiș Simona, laboratorul de biologie
*11.10 – 12.00 – La cucina italiana – degustare, coordonator, prof. Pesek Beatrice, sala Alexandru Filipașcu (nr. 24)
*9.00 – 12.00 – Vernisajul expoziției „CNDV 100” și prezentarea istoricului liceului, sala Florian Antoniu Tiberiu (nr. 40) – coordonator, prof. Marius Voinaghi
*10.00 – 12.00 – Întâlnire între generații – coordonatori, prof. Otilia Chindriș și prof. Raluca Lozbă
*10.00 – 10.50 – Am întrebat 100 de CNDV-iști, coordonator, prof. Adelina Stoianovici, sala 36
*11.10 – 12.00 – prezentarea proiectului „Un absolvent cu care ne mândrim – prof.dr. Mihai Dăncuș – prin tradiție și educație spre autenticitate și bunăstare” , coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 20
*11.10 – 12.00 – Prezentare Robotul Line Follower, elevul Pontoș Silviu, a IX-a B, coordonat de prof. Andrea Burcuș, sala 11
*8.50 – 9.00, 9.50 – 10.00 – Mini concerte susținute de formația liceului Thinking Process, curtea liceului
*10.50 – 11.10 – flashmob – coordonatori, prof. Nodiș Simona și prof. Crina Voinaghi, curtea liceului
*12.00 – 14.30 – Spectacol aniversar dedicat Centenarului – Sala de spectacole Monica Chifor, Școala de Muzică și Arte Plastice
*16.00 – Vernisajul expoziției „Desene de Corneliu Baba în colecții maramureșene”, coordonator, prof. Ioan Tivadar, Sala Radio Sighet (str. Plevnei, nr. 8)
*17.00 – 22.00 – Discotecă în aer liber organizată de Școala Ambasador, profesor coordonator, Hotea Cornelia.
******
* 8.00 – 12.00 – Sesiunea de comunicări științifice CNDV 100 (moderatori: dr. Livia Ardelean, conf. dr. Ioan Cârja, dr. Marius Ardeleanu) – organizează catedra de istorie, orele 8-12, sala 40, Florian Antoniu Tiberiu. A doua parte a sesiunii va avea loc între orele 16-18
*8.00 – 08.50 – Istoria CNDV pentru cei mici, coordonatori, prof. Otilia Chindriș și prof. Raluca Lozbă
*8.00 – 12.00 – Expoziție 100 – prezentare de obiecte vechi, tradiționale, coordonator, prof. Gabriela Ilieș, sala 41
*8.00 – 8.50 – Filosofia și condiția morală a cetății, coordonator, prof. Sandu Coroian, sala 45
*09.00 – 10.50 – Limba italiană în CNDV, coordonator, prof. Beatrice Pesek
*9.00 – 10.50 – Sesiune de referate ale elevilor, coordonatori, prof. Giurgi Vasile și prof. Tivadar Cornel, sala 14
*9.00 – 9.50 – Liceul „Dragoș-Vodă” în mass-media, 1919-2019, coordonator, prof. Brîndușa Oanță, invitat, dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu – profesor, jurnalist, scriitor, absolvent al C. N. „Dragoș Vodă” – sala 4
*9.00 – 9.50 – Cenaclu literar și lansarea revistei de limbi moderne „100 Together”, coordonator, prof. Claudia Hotea și profesorii catedrei de limba engleză, sala 23
*9.00 – 10.50 – Game of TIC – joc concurs, coordonator, prof Andrea Burcuș, laborator CC
*9.00 – 11.10 – Popas duhovnicesc , activitate coordonată de d-na profesor Georgeta Lucaci și catedra de religie, sala 2
*10.00 – 12.00 – Concurs de informatică aplicată, coordonator, prof. Cornelia Hotea, laborator multimedia
*10.00 – 12.00 – Conferința „Motivație, educație, satisfacție”, susținută de dr. Ioan-Gheorghe Petrovai, absolvent CNDV, sala 36
*10.00 – 12.00 – Abuzul de antibiotice – invitat, Teres Tamara; Igiena dentară – coordonatori, prof. Pop Emilia, prof. Nodiș Simona, prof. Mihalca Doinița, prof. Nița Enache, invitat, dr. Dulugea Carmen, laboratorul de biologie
*11.10 – 12.00 – CNDV în relații trainice cu Parlamentul European, coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 34
*11.10 – 12.00 – Arc peste timp, prof. coordonatori, Raluca Lozbă și Otilia Chindriș, sala academician Mihai Pop (nr. 20)
*8.50 – 9.00, 9.50 – 10.00 – mini concerte susținute de formația liceului Thinking Process, curtea liceului
*10.50 – 11.10 – flashmob – coordonatori, prof. Nodiș Simona și prof. Crina Voinaghi, curtea liceului
*12.00 – 14.30 – lansări de carte în Sala de Festivități a Colegiului Național „Dragoș Vodă” după cum urmează:
• „Prefecții Maramureșului” (autori, Klara Guseth și Vasile Moldovan, prefect), Editura „Valea Verde”
• „Pe cărările vieții” (autor, prof. Ștefan Motogna)
• „#CNDV100. Convorbiri – mărturisiri” (autori, Ion Mariș, Brîndușa Oanță), Editura „Valea Verde”
• „Silabisiri” (autor, Marius Voinaghi), Editura „Valea Verde”
• „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” – album de artă (autor, Ion Mariș), Editura „Valea Verde” & Expoziție de sculptură Ion Bledea
• „Voi, cuvinte!” (antologia poeților absolvenți ai CNDV, coordonator prof. dr. Raluca Lozbă), Editura „Valea Verde”
*****
09.00 – Crosul Centenar organizat de Asociația „Școala Alergării” cu plecare din curtea liceului
10.00 – Streetball pentru elevii și absolvenții CNDV pe categorii de vârstă: clasele a V- a – a VIII-a, a IX-a – a XII-a și peste 19 ani – coordonator, prof. Toni Fangli, sala de sport
10.00 – Tenis de masă – coordonator, prof. Ioan Groza, sala de sport
10.00 – Elitele șahiste din CNDV versus elitele șahului sighetean – coordonator, prof. Zoltan Csillik
18.00 – Balul Centenar cu tombolă (100 de obiecte), restaurant Perla Sigheteană
După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:
– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.
În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.
O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:
– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.
Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.
Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.
Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.
Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.
Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.
Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.
A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.
Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.
M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:
„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.
Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.
Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”
Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.
Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”
Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!
Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet
Fotografie din colecția Ernest Villand
Săptămâna Europeană a Sportului!
În acest an, evenimentele se desfășoară în perioada 23-29 septembrie, sub sloganul #BeActive (Fii activ).
În cadrul Săptămânii Europene a Sportului, vă invităm alături de Clubul Sportiv Municipal Sighetu Marmației și Clubul Sportiv Școlar Sighetu Marmației să vă alăturați acestui demers ce se desfășoară la nivel național și european. Scopul Săptămânii Europene a Sportului este promovarea sportului şi activităţii fizice în Europa şi se adresează tuturor cetăţenilor, indiferent de vârstă, mediu social sau nivel de pregătire fizică. Săptămâna va inspira cetățenii să fie #BeActive !
Acest demers în Sighetu Marmației va avea loc sâmbătă, 28 septembrie 2019, ora 12.
Deschiderea va avea loc pe Aleea Pietonală ”Corneliu Coposu”, desfășurarea activitățiilor vor continua în Parcul Grădina Morii.
Parteneri în acest demers sunt: Direcția Județeană pentru Tineret și Sport, Poliția Municipiului Sighetu Marmației, Poliția Locală Sighet.
În cadrul evenimentului se vor desfășura activități sportive și interacțiuni cu sportivi membri ai Clubului Sportiv Sighetu Marmației, elevii și profesorii din cadrul liceelor și școlilor din municipiu!
– ciclism, întâlnirea cu sportivii va avea loc la ora 12, pe Alee Pietonală ”Gheorghe Coposu” pe biciclete!
– cross – se va desfășura un cross amical, toate categoriile de vârstă!
– volei, baschet, sah, fotbal (demostratii de practicare a acestor sporturi);
– dans alături de sportivii din Clubul Mini Maxi Dance Club;
– alte activități dedicate sportului.
Săptămâna #BeActive:
– încurajarea participării la activități sportive și fizice, în special prin sprijinirea Săptămânii europene a sportului:
– promovarea educației în și prin sport cu accent special pe dezvoltarea competențelor susținerea punerii în aplicare a orientărilor UE privind carierele sportivilor;
– promovarea voluntariatului în domeniul sportului;
– combaterea dopajului, în special în mediile recreative;
– îmbunătățirea guvernanței în domeniul sportului;
– combaterea violenței și a rasismului, a discriminării și a intoleranței în sport;
– încurajarea incluziunii sociale și a egalității de șanse în sport.
VĂ AȘTEPTĂM!!!
Comunicat de presă
În anul 2016 semnalam în Revista „Acta Musei Maramorosiensis” existenţa unui posibil castru roman la Coştiui şi că doar cercetările sistematice vor putea stabili veridicitatea acestui fapt. Şi iată că ele s-au desfăşurat şi sunt doar la început. Astfel, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, instituție publică de cultură aflată în coordonarea Consiliului Județean Maramureș, a organizat, în perioada 9-15 septembrie 2019, prima campanie de cercetări arheologice în localitatea Coștiui, punctul „Imaș” sau „Epreș” (comuna Rona de Sus, jud. Maramureș) la confluenţa pârâului Seneş cu râul Coştiui. Finanțarea a fost asigurată de către instituția muzeală, iar din colectivul de cercetare au făcut parte: dr. Marius Ardeleanu-responsabil științific de șantier, Raul Cardoș (ambii de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș), Daria Dabal (Glamorgan Gwent Archaeological Trust, Marea Britanie) și Horațiu Cociș (Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău).
Prin realizarea acestor cercetări arheologice s-a urmărit stabilirea stratigrafiei sitului, identificarea unor complexe arheologice şi confirmarea existenţei unui eventual sistem de fortificaţie roman. În acest sens, pe latura nordică, în colțul sud-estic și latura vestică au fost deschise și cercetate patru suprafețe, denumite convențional S.I-S.IV. În urma acestor cercetări putem spune că zona a fost fortificată cu un val de pământ și șanț ce închideau o suprafață rectangulară, puțin trapezoidală, de aproximativ 3,6 ha. Sistemul de construcție al valului și șanțului identificat arheologic, forma și dimensiunile fortificației au analogii directe doar în lumea romană, de unde se cunosc sute de astfel de fortificații.
Cercetările arheologice s-au realizat cu sprijinul și participarea voluntarilor de la Cercul „Gemina” din cadrul Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației : Pop Vasile, Dohi Denis, Șofineț Lionel, Dohotar Dănuț, Iuga Vasilică, Berci Dorothea și Duldner Romina. De asemenea, la cercetările arheologie au participat: Giurgilă Darius (absolvent CNDV), Conțiu Dragoș (cercetător independent), Alin Stan și Angela Stan (Asociația Pro Detecție).
Echipa managerială și cea de cercetare de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare doresc să continue cercetările arheologice de la Coștiui–Imaș/Epreș și în anii următori, pentru dezvelirea unuia dintre cele mai importante situri arheologice din Maramureș și din spațiul nord-vestic al României.
prof. Marius VOINAGHI, dr. Marius ARDELEANU
Foto: prof. Marius Voinaghi
Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Școala generală în satul natal, apoi Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea Facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (în 1971-1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972-1978. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne titular până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale (1). Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii 1997-2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplo-matică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.
Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopi-nentului şi le dezvolta, cu voluptate şi persuasiune irezistibilă, până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.
1. Aspectul exterior
Cine îl vedea pe stradă, nu putea să nu îl remarce în primul rând după ținuta exterioară. La fel ca mulți oameni mari, artiști plastici mai cu seamă, și Jean Bălin obișnuia să se îmbrace într-un fel în afara normelor comune, individualizat până la excentric. Despre Mihai Olos de exemplu se știa că își croia el însuși cămășile pe care le purta, după propria sa fantezie, și că nici una dintre cămășile sale nu semăna cu alta. La fel și Jean era îmbrăcat la fel de original, numai că hainele lui nu proveneau de la Fondul Plastic sau din magazinele de artizanat, ci erau făcute anume, în satul său natal, într-o variantă a portului popular.
Prin iarna anului 1981-82, un avocat celebru din București urma să se întâlnească pentru prima dată cu Jean, în problema reprezentării într-un proces. Omul știa că este vorba de un lector universitar de la catedra de Științe Sociale a Politehnicii și se aștepta să vadă un tip tuns scurt, cam așa cum se tundeau pe atunci activiștii de partid, îmbrăcat cu o cravată fără gust pusă la o cămașă ponosită, cu un costum vechi în culori șterese și având pe deasupra un pardesiu banal. Dar când profesorul i-a fost prezentat într-un restaurant select din București, maestrul avocat Oliviu Tocaciu, traducător de limbă germană, a rămas cu respirația tăiată. Iată cum îl descrie el însuși pe filosoful nostru: „Era înțolit cu un fel de nădragi-cioareci, confecţionaţi din dimie albă de lână groasă ţesută la războiul de ţesut din casă, iar de la gât şi până mai sus de genunchi purta un cămăşoi lung făcut dintr-o pânză aspră şi albă ca laptele, fără guler, fără nasturi şi cu mâneci largi, cămăşoi despicat doar în partea de sus a pieptului şi mai mult descheiat decât încheiat la gât cu nişte şireturi împletite. Pe umeri purta o gubă sură din lână miţoasă, un fel de pelerină făcută din ceva ce aducea a cergă. În picioare, purta nişte bocăncioi zdraveni maronii, cred că din piele de bou, cu carâmbi înalţi până la pulpe şi legaţi cu nojiţe de piele, care erau încălţaţi peste nişte şosete roş-negre, croşetate din lână toarsă groasă şi care îi ajungeau până sub genunchi” (2). Pe vreme de vară, Jean umbla cu picioarele goale într-un fel de saboți, purta blugi și plete, adică tot ceva ce era aspru criticat de către exponenții moralei comuniste.
Felul în care se îmbrăca are, desigur, o anumită relevanță. După cum se știe, stilul este omul, iar stilul lui trăda nevoia de ieșire din anonimatul cotidian a omului genial, fapt care se corela perfect cu eminența minții sale.
2. Felul în care era perceput de către alții
Oamenii mari au orgolii pe măsură și sunt puține cazurile în care aceștia au aprecieri exclusiv pozitive unii despre alții. Jean Bălin constituia o excepție, în sensul că era privit cu o anume simpatie și admirație de către marile personalități culturale și filosofice cu care era din aceeași generație, ba chiar și de către ofițerii de Securitate, care se aflau în permanență, cu schimbul, în anturajul său de la una și aceeași cârciumă din zona Pieței Romane.
Iată cum și-l amintește Acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române: „Pe Jean Bălin l-am cunoscut când îşi avea sediul, ca să zic aşa, la restaurantul din Piaţa Romană, devenit mai târziu cafenea, şi abandonat de către toţi vizitatorii tradiţionali, de regulă cadre didactice universitare şi studenţi, dar şi scriitori şi bibliotecari, mai ales de la Biblioteca Academiei şi de la Muzeul Literaturii, şi redactori de la diferite edituri şi ziare. Cunoscându-i pe majoritatea vizitatorilor şi fiind deosebit de prietenos, Jean Bălin era unul dintre cei mai informaţi intelectuali de pe vremea aceea în legătură cu tot ce se petrecea în domeniul culturii româneşti. Dotat şi cu o bună memorie, putea, la nevoie, să facă istoricul oricărui eveniment, cu premisele de la care a pornit şi consecinţele care vor urma. Şi, trebuie s-o spunem, avea dreptate aproape întotdeauna, chiar şi în privinţa unor evenimente care îl priveau personal şi ar fi trebuit să fie mai subiectiv. Era totdată și un foarte bun cunoscător de oameni. Un comportamentist, cum li se spune psihologilor care studiază caracterele după comportamentul persoanelor […].
Tocmai această vioiciune de gândire m-a atras la Bălin, care se manifesta uneori sărbătoreşte, ca să zic aşa, în recitaluri prelungite la discuţiile noastre balcanico-filosofice, el fiind unul dintre puţinii interlocutori care gusta cu adevărat stilul nostru presărat cu braşoave (de măreţie homerică, le zicea el), care pe alţii îi supăra iremediabil. O parte din propria sa măreţie, i-aş zice mai degrabă socratică, din arta ironiei, dar şi a umorului sănătos, a lăsat-o moştenire apropiaţilor săi care au şi ridicat-o la rangul de „academie”, a lui Caţavencu, ce-i drept, din care răzbătea, adesea printre rânduri, o parte din învăţătura acestui maestru al cuvintelor bine potrivite” (3).
Sau cum îl evocă marele profesor clujean Andrei Marga: „Ne-am întâlnit în momentul mişcărilor studenţeşti din jurul lui 1968, ca studenţi în primii ani, Jean Bălin la Filosofie la Bucureşti, eu la Filosofie şi Sociologie la Cluj. După 1964, Facultatea de Filosofie atrăgea din nou vârfurile absolvenţilor de liceu, iar contextul favorabil neconformismului unei noi generaţii avea răsfrângeri şi în România.
Venit dintr-un liceu de bună tradiţie din Sighetu Marmaţiei, etalând de fiecare dată talentul său artistic şi speculativ (în sensul bun!), Jean Bălin uimea prin inteligenţa lui scăpărătoare şi a devenit repede un centru de coagulare a comilitonilor. Vârfurile studenţilor de la Filosofie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi se reuneau atunci periodic în simpozioane pentru a dezbate ce este de făcut în societate, iar el se afla printre aceştia. Mulţi au intrat atunci în publicistica naţională (personal, am debutat cu un text despre Teillhard de Chardin). Jean Bălin aparţinea grupurilor mai radicale, făcând între timp joncţiunea cu cercurile bucureştene de tineri strânşi în jurul intelectualilor perioadei interbelice tocmai eliberaţi din închisori, din relatările cărora a profitat întărindu-şi cultura şi criteriile de selecţie a valorilor […].
Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Jean Bălin au apreciat anvergura aparte a minţii sale strălucite – dotată cu lecturi de bază bine însuşite, capabilă de asocieri surprinzătoare şi de intuiţii şi idei ce scoteau discuţiile din convenţie şi rutină. Dar au existat destui dintre cei care îl cunoşteau, care nu agreau neapărat ţinuta sa incorigibil boemă şi dispoziţia ludică a unora dintre exprimările lui Jean Bălin, dar oricine l-a întâlnit, chiar şi rivalii, acceptau că înzestrarea sa era neobişnuită. Datorită unor aprecieri similare, Jean Bălin a fost numit ambasador al României în Regatul Marocului. Mult timp nu păruse să fie dispus la disciplina protocoalelor şi să exercite cu vreo pasiune un rol care are laturile lui de convenţionalism şi birocratism. Dar a făcut-o cu pricepere şi succes, în pofida acestei impresii. Destul de devreme, ca urmare a aceleiaşi preţuiri a culturii şi a spiritului său mobil şi inventiv, Jean Bălin şi-a câştigat prieteni în ierarhia puterii de la Rabat, încât a exercitat cu demnitate, dar şi cu rezultate vizibile, rolul de ambasador al ţării sale […].
A fost un tânăr înzestrat neobişnuit, venind dintr-o familie obişnuită (chiar dacă el revendica, poate pe drept, o ascendenţă în istoria nobiliară maramureşană, ce nu mai avea de fapt decât valoare istorică), care s-a clădit pe sine cu efort şi sub îndrumarea unor dascăli cu vocaţie, într-un context promiţător, fără a fi neapărat generos. În tot ceea ce a fost Jean Bălin, a contat valoarea sa personală, pe care nici cei care l-au privit mai curând critic nu i-au tăgăduit-o” (4).
„[…] Jean Bălin n-a fost profesor numai la catedră (își amintește prof. univ. dr. ing. Ștefan Marinca), el era profesor oriunde: la cafenea, în restaurant sau în excursie pe munte, iar elevii lui n-au fost doar cei înscrişi în catalog, ci cu toţii, mai tineri ori mai bătrâni, mai mult sau mai puţin educaţi. De cum te vedea ți se părea că-ţi fură frâiele gândirii şi te conduce în aşa fel încât şi tu erai capabil de adâncimi până atunci de nepătruns. Era perfect conştient de valoarea sa, dar nu l-am auzit niciodată lăudându-se” (5).
3. Creator de satiră politică
Poate că cea mai importantă publicație de satiră politică apărută în România imediat după decembrie 1989 a fost aceea numită inițuial scurt: „Cațavencu”. A fost de fapt un adevărat fenomen cultural și politic care, sub presiunea guvernanților, a cunoscut în timp o serie de transformări. Primul număr din ziarul numit inițial „Cațavencu” a apărut în februarie 1990 și a rămas cu această denumire până în octombrie 1991. A fost ceva cu totul insolit și a avut un succes nebun și tiraje de sute de mii de exemplare. Subsemnatul am fost colaborator la acest ziar chiar de la început, bineînțeles prin intermediul lui Jean, și la modul în care au fost făcute unele numere am avut chiar privilegiul să asist. Faptul se petrecea la lumina zilei, în celebra cârciumă din Piața Romană. Era o masă foarte mare, la care se afla un numeros grup vesel, zgomotos, iar în mijoc ședea Profesorul, adică Jean Bălin. De jur-împrejur majoritatea foști studenți de-ai lui Jean de la Politehnică, îmi aduc aminte doar de unii dintre ei: Sorin Vulpe, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Eugen Istodor, Patrick Andre de Hillerin, ba chiar și un fost elev de-al lui Jean de Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, celebrul Cornel Ivanciuc și, bineînțeles, și alții. Pe masă, votcă de cea mai bună calitate, wisky și bere din belșug. Venea din când în când câte unul cu ultimele noutăți politice ale zilei. Faptul făcea înconjorul mesei, era povestit și repovestit, până când Jean îi punea un diagnostic necruțător, într-un registru nemaiîntâlnit de bășcălie gravă, ardelenească. Izbucneam cu toții într-un râs sănătos, oamenii își notau poantele în carnețele, apoi mergeau în redacție și dădeau textelor forma definitivă. Așa a luat naștere publicația numită de către Corneliu Coposu: „cel mai serios ziar din România”. Insolența satirică a respectivului autointitulat „săptamânal de moravuri grele” era menită să sancționeze prin zeflemea extremă viciile nației, exemplificând prin politicienii săi mai de seamă. S-a mizat pe un grotesc coroziv și pe hilar, pe bășcălie, răspăr, pe circ și maimuțăreală, pe o fantezie pamfletară spectaculoasă (6).
Fenomenul de satiră politică numit „Cațavencu” a cunoscut o evoluție sinuoasă. În octombrie 1991, săptămânalul și-a schimbat sigla dar și denumirea în „Academia Cațavencu”. Acest săptămânal a avut tot timpul o influență politică considerabilă și de aceea factorii de putere politică au încercat în permanență să-l submineze, să-l cumpere sau, dacă nu, măcar să-l îmblânzească. Primul care a reușit să creeze o dizidență în rândul „Academiei Cațavencu” în anul 2006, după moartea lui Jean Bălin, a fost președintele de atunci al României. Dizidența s-a numit „Kamikaze”, era un săptămânal filo-cotrocenist și satiriza numai pe adversarii politici ai președintelui. Dar „Academia Cațavencu” a rezistat și a mers înainte, până în anul 2011, când societatea comercială care edita săptămânalul „Academia Cațavencu” a început să aibă probleme financiare, create intenționat de către noua poliție politică. Atunci a apărut un afacerist dubios care, ca să scape de probleme sale penale, a cumpărat marca înregistrată „Academia Cațavencu” cu o sumă de peste un milion de euro și a făcut-o plocon Palatului Cotroceni. Echipa redacțională de la „Academia Cațavencu” a refuzat însă să lucreze pentru noul proprietar al numelui și au fondat, împreună cu poetul Mircea Dinescu, un nou săptămânal numit „Cațavencii”. Acest din urmă săptămânal este adevăratul moștenitor al spiritului de independență de gândire și al stilului de satiră politică imprimate odinioară de către Jean Bălin.
La vremea ei însă, apariția „Academiei Cațavencu” a părut inexplicabilă și a alimentat o zvonistică grosolană. Unul dintre fondatorii „Academiei”, Cornel Ivanciuc își amintește de feluritele zvonuri care circulau atunci pe seama lor. S-a zis despre noi că suntem un săptămânal supra-constituțional, că „Academia Cațavencu” este un experiment al S.R.I.; gazeta de perete al Institutului Național de Informații; oficiosul de facto al Președinției României, prin care se exportă în exterior libertatea de opinie câștigată de către români după decembrie 1989; Buletinul Informativ al Departamentului de Imagine a României în lume; organ de presă al Serviciului de Informații Externe; al Ministerului de Externe, oficină a KGB, antenă a CIA, anexă a Mossadului etc., un delir de-a dreptul generos. „Dar – mărturisește cu sinceritate Cornel Ivanciuc – originile puterii noastre sunt de ordin strict educațional, „Academia Cațavencu” este o creație mentală a profesorului de filosofie Jean Bălin, pe el îl revendicăm ca mentor al nostru spiritual” (7).
4. Opera științifică
Jean Bălin a lăsat în urma sa următoarele cărţi: Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998 și ; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.
Prietenul apropiat al lui Jean Bălin, Academicianul Alexandru Surdu a scris un studiu aprofundat, intitulat Diferența între limbajul artistic și cel științific în concepția lui Ion Bălin, din care spicuim rândurile de mai jos.
„[…] Astăzi, mai mult ca oricând, datorită dezvoltării tehnicii moderne, bazată pe ştiinţele exacte, gândirea teoretică este interesată de cunoaşterea adevărului, de modalitatea exprimării sale cât mai fidele. Este şi motivul orientării logico-lingvistice a investigaţiilor filosofice.
încă de la finele secolului trecut au apărut numeroase lucrări de logică simbolică, numită şi matematică, al căror obiectiv îl constituie, în ultimă instanţă, crearea unui limbaj cât mai exact pentru exprimarea adevărului, conceput ca adequatio rei et intellectus. De unde şi interesul pentru raportul dintre cuvinte, gânduri şi lucruri. S-a considerat că filosofia însăşi ar trebui redusă la analiza logică a limbajului în genere şi a celui ştiinţific în mod special. Ceea ce a condus la un fel de “fuziune” între logică şi gramatică. Aşa s-a născut teoria mulţi şi interdisciplinară numită “semiotică” sau “semiologie”, ca ştiinţă generală a semnelor, încadrată şi ea într-o teorie mai generală a comunicării cu largi aplicaţii cibernetice.
Acesta este cadrul general, de strictă exigenţă ştiinţifică, pe coordonatele căruia se înscrie astăzi şi analiza fenomenului artistic. şi trebuie s-o spunem că nu în favoarea acestuia.
Referindu-ne la artele clasice: muzică, arhitectură, sculptură, pictură şi literatură, fără să intrăm în amănunte, putem considera că semiologia aduce un spor de cunoaştere, în măsura în care mijloacele artistice pot fi interpretate ca semne speciale, dar legătura cea mai potrivită, din perspectivă logico-lingvistică, este, fireşte, aceea dintre semiologie şi literatură. Aceasta din urmă nefiind altceva decât domeniul limbajului artistic de tip verbal. Este şi motivul pentru care cercetările semiologice se referă în mod special la literatură.
în cadrul acestei lucrări, Ion Bălin se interesează în mod special de aşa-numita “semantică”, al cărei obiectiv principal îl constituie raportul dintre semne şi ceea ce ele semnifică. ÎI interesează problema semnificaţiei, pe baza căreia pot fi clasificate şi ierarhizate limbajele. în funcţie de precizia semni-ficaţiei se disting cinci tipuri de limbaje: limbajul logico-simbolic, limbajul ştiinţific, limbajul uzual, limbajul prozastic şi limbajul poetic.
Numai ultimele două ţin de literatură, dar pentru înţelegerea lor sunt necesare comparaţii permanente cu celelalte limbaje. Aceasta este şi cauza pentru care autorul le acordă un spaţiu considerabil în această lucrare.
în plus, majoritatea conceptelor semantice sunt aplicate de regulă la primele trei limbaje, fie de către semanticienii logico-simbolişti, fie de către gramaticienii modernişti, referinţele la ultimele două limbaje fiind de cele mai multe ori sporadice. Acesta este motivul pentru care, în primele două capitole, autorul a tratat despre conceptele semantice cele mai importante, ca: semn şi simbol, sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie, cu referinţe speciale la primele trei limbaje, aşa cum se face de regulă în lucrările logicienilor simbolişti şi ale gramatologilor contemporani, analiza propriu-zisă din perspectivă semantică, a limbajului artistic verbal găsindu-şi locul firesc în ultimele capitole.
Semantica limbajului artistic nu se reduce însă la simpla înscriere a acestuia pe coordonatele binare ale conceptelor semantice, chiar dacă uneori se procedează în felul acesta. Pericolul este atunci acela de a despărţi limbajul artistic de primele două (logico-simbolic şi ştiinţific) şi de a-l apropia prea mult de cel uzual, ceea ce coincide cu anularea caracteristicilor sale artistice.
Pe de altă parte, tendinţa reducţionistă nu este nici ea acceptabilă. Reducând coordonatele binare ale conceptelor semantice la câte un singur membru, se ajunge la un limbaj deosebit de cel uzual, în care cuvintele ar fi doar simboluri, ar avea numai sens, fără semnificaţii şi numai conotaţii, fără să mai denote, ceea ce nu se petrece în realitate. Limbajul artistic nu se reduce la cel uzual, dar nici nu este altceva decât acesta.
Conceptele semantice binare nu sunt decât în aparenţă contrare. în orice caz nu se exclud, chiar dacă uneori preva-lează unul dintre acestea. în contextul artistic, prozastic sau poetic, există o permanentă pendulare a cuvintelor, între semn şi simbol, sens şi semnificaţie, denotaţie şi conotaţie, până la pierderea aparentă a contrariului, dar niciodată la anularea acestuia. Contextul literar, în special cel poetic, reprezintă tocmai posibilitatea exersării nelimitate a flexibilităţii cuvintelor uzuale de pendulare între semn şi simbol, sens şi semnificaţie etc. Ceea ce nu se petrece în limbajul uzual, este interzis în limbajul ştiinţific şi este imposibil în limbajul logico-simbolic. Autorul a încercat să ilustreze această situaţie în cazul metaforei care se dovedeşte a fi o adevărată “sfidare aruncată raţiunii lingvistice”, adică acelor perspective gramatologice rigid-semanticiste.
în fine, apreciem faptul că autorul s-a referit şi la limitele principiale ale analizei semantice a limbajului artistic verbal, la gramaticismul analitic, textualist, care pierde din vedere ansamblul monolitic al creaţiei artistice, mărginindu-se la scrijelatul numelor pe diferitele sale părţi vizibile. Analiştii nu fac decât s-o “strice” prin disecţii grosiere, care o şi transformă dintr-o făptură vie într-o adunătură de oase moarte. Acestea, oricât de bine ar fi clasificate, notate şi chiar conservate, rămân izolate în eprubete, ierbare sau cutii.
Ca fiinţă vie, opera de artă trebuie lăsată în cadrul ei natural, unde a fost plămădită, în propriul ei mediu social, cu admiratorii şi adversarii săi, din vremurile sale şi din cele care le-au urmat. Opera de artă are evidente trăsături social-istorice care scapă oricărei analize semantice. Ceea ce nu înseamnă însă, principial, că semantica limbajului artistic ar fi o între-prindere inutilă. Dimpotrivă, concepută pe coordonatele extinse ale celor cinci tipuri de limbaje, ea deschide perspectiva filosofică a raportării artei la celelalte domenii importante ale gândirii teoretice. Aceasta, cel puţin din perspectiva modalităţii de exprimare. Din perspectiva limbajului.
Complexitatea limbajului artistic verbal, multiplele și variatele sale valenţe semantice dovedesc, dacă nu realitatea, cel puţin posibilitatea artei literare de a depăşi cadrul frumosului, cum au făcut-o întotdeauna marile opere literare, din care nu au lipsit niciodată adevărul, binele, dreptatea şi libertatea, aşa cum au fost ele înţelese şi trăite de creatorii autentici şi contemporanii lor, iar uneori chiar aşa cum ar trebui să fie înţelese şi trăite în orice lume posibilă.
Apreciem în mod deosebit maniera sistematică şi concisă în care autorul reuşeşte să ne ofere o imagine clară şi cuprinzătoare asupra numeroaselor controverse din domeniul semanticii lingvistice. Aceasta este, de altfel, şi dovada interesului de care se bucură problematica acestei cărţi nu numai în filosofie, ci şi în gândirea teoretică actuală în genere din lumea occidentală. Sunt discutate aici, valorificate şi apreciate critic viziunile divergente şi convergente ale semanticienilor de orientare matematist-ştiinţifică, extremistă, care adoptă limbajul logicii simbolice ca şi ale extremiştilor estetizanţi pentru care orice limbaj ar trebui să fie poetic. Autorul adoptă o linie de mijloc, bine chibzuită, după care fundamentul oricărei comunicări îl constituie limbajul natural. Absolutizările extremiste nu sunt, în viziunea lui, altceva decât extensiuni ale posibilităţilor nelimitate pe care le oferă acest limbaj, de a exprima în forme adecvate atât exactitatea rigidă cât şi nebulozitatea imaginară.
Spre deosebire de lucrările obişnuite din acest domeniu, scrise fie de matematicieni sau scientişti, fie de literaţi sau esteticieni, cartea de faţă a lui Ion Bălin este elaborată de către un filosof de orientare logico-clasicistă, care pune în joc şi arsenalul tradiţional al interpretării limbajului, începând cu Platon şi Aristotel. O carte bine documentată, concepută şi realizată cu competenţa şi rigoarea logicianului, dar şi cu perspectiva universalistă a filosofului de profesie, care nu se sfieşte să pună în discuţie aici una dintre cele mai acute probleme ale umanităţii contemporane, aceea de se exprima pe sine ca umanitate” (8).
Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
Rebecca-Georgia Dunca, absolventă a Colegiului Național „Dragoș Vodă”, Sighet, promoția 2014, este avocat stagiar și studiază Dreptul internațional și european al afacerilor în limba franceză la Universitatea Sorbona din Paris, în cadrul unui masterat profesional. În urmă cu câteva luni s-a întors din Bologna, unde a efectuat, în cadrul Casei de Avocatură Stefanelli & Stefanelli, un stagiu internațional de practică, specializându-se cu acest prilej în domeniul proprietății intelectuale și a dreptului tehnologiei. În prezent, se pregătește să plece în Roma, unde va efectua un stagiu juridic în cadrul Casei de Avocatură Pinelli Schifani, urmând ca la întoarcerea în țară să își exercite profesia de avocat în Baroul București. Pasionată de poezie, aceasta a debutat la „Salut, Sighet!” și revine de această dată cu câteva creații lirice noi. „Poezia reprezintă pentru mine un carusel de emoții, care mă poartă prin stări oximoronice și mă face să trăiesc de fiecare dată utopia celei mai frumoase veșnicii…” (Rebecca Dunca)
*****
Recviem sentimental
O ultimă notă de emoție…
Atât am reușit să îți mai dedic
Din partitura solitudinii mele.
Nu regret nimic, căci…
Dragul meu,
poezia aceasta e un manifest lăuntric!
…iar tu ești doar victima colaterală a unei răzvrătiri lirice,
Care îmi absolutizează trăirile până la relativism.
Un ultim cântec…
Atât aș mai putea să fredonez pe buzele tale;
Dar mi-e teamă că după aceea,
Clapele inimii îți vor suferi până la dezacord.
Dragul meu,
acest dans este o lecție despre egoism!
…iar tu ești doar cel cu care îmi valsez incertitudinile,
Care mă neantizează până la inspirație.
O ultimă dovadă de căință…
Atât mai am curajul să îți dăruiesc;
Căci nu vreau să pierd ani din viață,
Pentru ca la sfârșit…
Pentru o ultimă clipă alături de tine,
Să cerșesc.
(4 august 2019, Milano)
*****
Iubire ideatică
Dacă ziua de ieri,
A fost…
O utopie;
Iar ziua de azi,
Este…
Inexistentă!
Îți promit că ziua de mâine,
Va fi…
Eternă,
Căci te voi iubi pentru totdeauna:
Până la delir și…
Dincolo de nebunie.
Până la uitare și…
Dincolo de amnezie.
Până la suspin și…
Dincolo de chin.
Până la neant și…
Dincolo de abstract.
Te voi iubi:
De mâine,
Cum nu nu te-am iubit ieri; și…
Mai mult decât te iubesc azi.
Căci tu ești teorie,
Iar eu sunt poezie;
Și iubindu-te…
Nu vei muri niciodată!
(21 iulie 2018, Paris)
Rebecca-Georgia DUNCA