Primii mei ani de educație nu s-au dovedit a fi foarte luminoși. În clasele I-IV am urât școala și abia așteptam vacanțele, să nu mai pomenesc de faptul că în examenele de la finalul clasei a IV-a am obținut niște note deplorabile, urmând să fiu repartizată la orele cu predare de după masă. Viitorul meu arăta sumbru, dar mie nu prea îmi păsa. Însă, lucrurile aveau să se schimbe în clasele V-VIII, unde am înțeles, în final, că educația era importantă pentru viitorul meu, cu toate că habar nu aveam ce voiam să devin.
Apoi a urmat liceul și absolut totul a luat o întorsătură neașteptată. Colegiul Național „Dragoș Vodă” este locul unde viața mea s-a schimbat radical deoarece aici am întâlnit legende vii. Și când spun legende nu mă refer la cele din cărțile cu povești. Nu. Mă refer la legendele care trăiesc printre noi, deghizate în oameni obișnuiți, dar care, prin „scânteia” lor, schimbă lumea în fiecare zi. Este vorba de cei șase eroi din “Făuritorii” (cartea mea), profesorii Gabriela Ilieș, Oanță Brîndușa, Marius Voinaghi, Nodiș Simona, Burcuș Andrea și Colopelnic Luminița. Ei sunt „profii” care, prin felul lor de a fi, prin iubirea, dedicația și pasiunea cu care își săvârșesc meseria m-au învățat faptul că viața nu înseamnă fuga după bani, stres și griji. Tot de la ei am învățat și faptul că în viață cu toții avem un scop care, dacă îl găsim și îl dezvoltăm, poate aduce roade nu atât pe plan personal, cât și pe plan global! Acum, poate că unii vor crede că exagerez folosind un cuvânt cu o asemenea rezonanță – global – dar dacă stăm să analizăm situația, meseria de profesor, dacă este făcută așa cum trebuie, chiar făurește lumea de mâine, modelând și formând viitoarele generații, generații care vor conduce și vor decide viitorul lumii de mâine. În acest context, putem observa deja imensitatea importanței acestei meserii care, dacă este de proastă calitate așa va fi și viitorul rasei umane.
Tocmai din acest motiv avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” mei. Probabil pentru mulți dintre voi cuvântul „profesor” desemnează o persoană plictisită de viață, închisă la minte, care vă sâcâie cu materia sa pe care nici nu știe să o predea ca lumea. Însă acești șase profi, pe care nu întâmplător i-am selectat drept eroii cărții mele, sunt cu totul diferiți și unici. Ei nu intră la clasă cu gândul să bage cât mai multă materie în elevi, pentru ca apoi să își încheie ora și să plece, fără ca măcar să schimbe două vorbe cu elevii, în afara materiei. Nu. Ei când vin la oră își propun să lege mai întâi o prietenie cu elevii, să aibă o discuție open-minded cu aceștia, să le dea sfaturi, să râdă împreună cu ei astfel că elevii ajung să-i placă și prin urmare, îi determină să le iubească și materia. De asemenea, meseria de ”prof’” nu este o meserie pe care o faci de dragul banilor ci, ca să fii un profesor de succes, trebuie să ai pasiune, devotament și iubire pentru meseria ta. Și asta este exact ceea ce fac acești șase profi – își iubesc meseria, iar acest lucru se resimte din momentul în care intră în clasă. Cu toții sunt senini și zâmbitori, transmițând această stare și elevilor. Iar odată ce elevii văd acești adulți împliniți și pasionați de munca lor, ei efectiv ajung să îi vadă pe acești profi drept modele și sunt determinați de conduita acestora să înceapă să își caute propria vocație și să o dezvolte.
În plus, „Făuritorii” sunt implicați nu doar în predare, ci și în viețile extrașcolare ale elevilor lor; le pasă de aspirațiile noastre, de talentele nostre și de dezvoltarea noastră personală. Toate aceste calități, atât spirituale cât și profesionale fac din acești șase profesori modele demne de urmat de către toate cadrele didactice din această țară, dar și din întreaga lume. Avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” pentru a crea un viitor mai bun, mai educat și mai plin de viață și bunătate.
Datorită acestor șase profesori am reușit să îmi descopăr vocația și puterea lăuntrică. Am ajuns să mă descopăr pe mine. E drept că în acest sens trebuie să îi mulțumesc în primul rând „profei” mele de engleză, Gabriela Ilieș, pe care încă din clasa a IX -a am văzut-o drept un model, iar în timp, după ce ne-am cunoscut mai bine, am ajuns să o văd ca pe un părinte spiritual care mi-a luminat calea și continuă să o lumineze. Ea a fost cea care mi-a deschis ochii prin „scânteia” ei și m-a ajutat să îmi descopăr vocația. Cea de profesor. Iar acum sunt pregătită să mă alătur „Făuritorilor”, care pentru mine sunt cei șase profi magnifici de la CNDV, dar sunt sigură că mai sunt mulți alți profesori „făuritori” în țara asta care își fac meseria din pasiune și devotament și cu ajutorul cărora, prin educație, vom reuși să făurim un viitor mai luminos pentru țara aceasta și, de ce nu, pentru întraga rasă umană.
P.S. – (către Făuritorii mei) sunteți o binecuvântare în viața mea! Vă respect și vă ador pe toți șase! 🙂
Evelin BATIZI, clasa a XII F, CNDV
Sigheteanul Radu Roman câștigă mult în… anduranță!
Radu Roman este un performer! La Campionatul Național de alergare de anduranță – ultramaraton (desfășurat în perioada 25 – 26 mai 2019), la proba 24 ore, cu 231,143 km parcurși, sigheteanul nostru a luat bronzul.
În aceeași perioadă, în paralel cu competiția națională, s-a desfășurat și Concursul Internațional de Alergare de Anduranță (S24H), unde Radu Roman s-a clasat pe locul 3 la categoria Open și pe locul 1 la categoria de vârstă 18-35 ani. Concursurile s-au desfășurat în Parcul Copiilor “Ion Creangă” din Timișoara.
Radu Roman este legitimat la Asociația Club Sportiv Ultrarun Constanța.
Salut, Sighet!
O Evadare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)
prof. Gheorghe Bărcan
Am trăit în toată plinătatea ororile închisorii comuniste, în condiții limită de viață și le-am redat secvențial și concis în mai multe materiale, care mi-au fost publicate pe site-ul www.salutsighet.ro, doamna prof. Brîndușa Oanță oferindu-mi cu multă bunavoință și înțelegere găzduirea lor. Pentru aceasta îi aduc multe și călduroase mulțumiri, rugând-o în același timp, să transmită mulțumirile mele și colegilor de redacție. M-a bucurat mult publicarea acestora și atâtea comentarii pe marginea lor, deosebite, «intervenții vindecătoare» în toate exprimându-se reprobarea pentru cruzimea persecuțiilor comuniste și, în același timp, respectul pentru cei ce le-au indurat.
«Petrecerile» acelor vremi erau așa de diferite, dense și variate, de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau de-a lungul anilor, cu momentele, surprizele, mediul și psihologia lor, încât le-ai putea prezenta într-un volum pentru orice locație, sau interval mai scurt de timp. Redarea unor evenimente memorialistice, care sunt atât de depărtate de firescul unui comportament uman, sunt mai ușor admise, receptate de public, chiar dacă forma de expunere a lor este mai modestă. Altele, cu personaje și acțiuni create, cu ficțiuni, în cadrul formei literare alese reclama celui în cauză, anumite calități literare, de redare, însușiri care mie nu mi se pot pretinde sau imputa! De aceea, am fost puțin încurajat și am abordat doar evenimente mai ales pe această temă, trăite de mine și expuse în realitatea lor.
Cine a vizualizat articolul amintit, poate observa că anul 1954 mi-a fost foarte dens în evenimente, mult diferite unele de altele; pentru mine, a fost și un an de referință. Temnița, eliberarea, apoi în intervalul dintre un an școlar ce se încheia și altul care începea, am promovat clsasele a IX-a și a X-a, cu Maturitatea, prin examene în două sesiuni integrale, la fără frecvență și am reușit și la examenul de admitere la Facultate, cu un «greu» extrem de greu, apoi începerea în același an și a studenției, care a continuat cu studiul în condiții optime. Ce puteam dori mai mult? Dar, după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, în 08.02.1958, am fost bătut și exmatriculat din Facultate, de peste tot, pentru refuzul, din nou, în recidivă, de a colabora cu Securitatea, deși știam ce mă poate aștepta. O sancțiune extrem de brutală, inumană și ilegală, care mi-a adus aminte că trăiam în «Iadul bolșevic». Acest eveniment a fost «răul» cel mai rău ce mi s-a întâmplat în acea perioadă și, de aceea, doar pe acesta l-am redat, în toată nelegiuirea și hidoșenia lui politică. Au mai fost multe alte persecuții, multe necazuri, în jurul acestei ilegalități (un rău nu vine niciodată singur), multe suferințe, dar acestea nu se pot compara cu cruzimile tratamentului din detenție, cu viața la limită de acolo. «Pe afară» poți să-ți alegi un meniu acceptabil la o masă, decent, să dormi în condiții comode într-un pat, să vezi un spectacol și atâtea altele, cu toate restricțiile impuse. De aceea am să mă și opresc cu relatarile de acest fel, trebuind sa le spun într-un fel «The End», chiar dacă vor mai trece unele secvențe prin această «sită», mai restrânse sau de alt fel, dacă vor fi admise. Trebuie să păstrez puțina legătură cu cine a manifestat așa multă înțelegere și respect în colaborarea avută, când poate v-am și agresat cu prea multe materiale, cu toate corecturile lor, chiar dacă aceasta ar semnifica doar un Salut (!), cu tot respectul, pentru «Salut, Sighet!», site-ul dumneavoastră atât de mult solicitat și respectat.
Desigur, printre materialele reclamate de acest site sunt prioritare mai ales acelea legate de cerințele orașului, de analize economice, cultural-artistice, spirituale, învățământ, legate de infrastructură, reconstrucții, zone de agrement și atâtea altele de care are nevoie localitatea, pentru corecții și dezvoltare, care se și dezbat atât de mult aici. Eu am adăugat la fiecare final de articol:… «fost elev al Liceului Dragoș Vodă din Sighet». Îmi place să spun aceasta, poate prea mult repetată, dar am fost elev al acestui liceu 5 ani, unde m-am simțit extrem de bine, port mult respect profesorilor care ne-au facut educație și instrucție, rămânând cu «nostalgiile» timpului, acesta fiind și singurul loc în care am trăit o mică parte a adolescenței, în libertate, cealaltă parte fiindu-mi arestată, împreună cu tinerețea întreagă. În acest fel sunt oarecum legat de Sighet, care, împreună cu Clujul sunt orașele mele de inimă și suflet. Indirect, materialele de memorialistică publicate au și ele legătură cu Sighetul, fiind solicitări a se face cunoscute opresiunile comuniste, la Simpozioanele de la «Memorialul Sighet». Acest Memorial de la Sighet este așezat de Consiliul Europei alături de cel de la Auschwitz și de Memorialul Păcii din Normandia, prin structura lui fiind primul Memorial din lume dedicat Victimelor Comunismului. Este spre lauda Sighetului că a dat spre construcție și dezvoltare acest imobil, pentru un scop atât de nobil și măreț, din care Doamna Ana Blandiana, împreună cu soțul dânsei, Romulus Rusan, cu sprijinul unor oameni privați, de nădejde, asociații (statul român a «tăcut» mai mult, aici) și, mai ales, cu sprijinul Consiliului Europei, au reușit să transforme acest imobil în ceea ce vedem astăzi, o Instituție de Măreție și Renume național, internațional și mondial, care, împreună cu Cimitirul Săracilor și cu Școala de Vară, formează arhitectura Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. În revanșă, acest Memorial poartă numele orașului Sighet pe toate meridianele lumii!
Vreau să las deoparte cu totul materialul expus, în toate articolele publicate, toată teroarea pe care ele o cuprind, să evadez oarecum dintre acestea și să nu mai amintesc nimic de torționari, de diabolica Securitate, suferințe, de bătăi, înfometare, îngheț, munca de exterminare, celule în beznă, șobolani, afecțiuni grave, garduri de sârmă, toate acestea care-și făceau parcă libertate și viața multiplu întemnițată, ca și cum ele nu s-ar fi produs, petrecut, ca și cum nu le-aș fi trăit. Am să parcurg cu gândul trăirile de viață, fărâmițate atât de mult, așa cum au fost ele, așa cum le-au executat acei torționari nemernici, acuma în lipsa lor totală. În felul acesta, să trec peste toate, în cuprinderea lor succesivă, să le privesc ca spectator pe tot spațiul în care ele au fost prezente și chiar peste acesta, până azi, așa cum s-au așezat peste vremi, în realitățile și rânduielile sau neorânduielile lor, ale timpului. Deci, o evadare retrospectivă cu prelungirea ei în imagini de perspectivă, care să-mi permită ca, în final, să deschid ochii și să pot spune: ce coșmar, ce vis urât a fost, ce bine că nu s-a întâmplat aceasta, că a fost doar un vis! Ar fi, într-adevăr o «Evadare», o curățire a vieții de atâtea mizerii ale ei, de atunci și de mai apoi. Încerc să evidențiez acest fel de evadare prin titulatura și conținutul simplu:
În loc de Epilog. Ca o concluzie, o retrospectivă, un „În loc de Epilog” pentru acele timpuri cu greu „petrecute”, s-ar putea face afirmația că, pe tot parcursul celor trăite de mine, am fost mereu întâmpinat cu verdictul „mai târziu”, foarte rar din motive personale, familiale și altele, dar mai ales din motive pizmașe, impuse de orânduirea rea a „vremii”. Astfel, am început mai târziu ciclul gimnazial, determinat de ocupații străine, terminându-l tot mai târziu; liceul l-am înterupt, fiind alungat din el, și l-am reluat după 5 ani, terminându-l mult peste vremea lui; eliberarea nu mi-a fost nici ea favorabilă, ieșind de acolo după 6 luni de la data fixată, deci tot târzie; facultatea am început-o și am fost obligat să o întrerup, terminând-o după 10 ani de la începerea ei, în loc de 4 ani și, cu toate că eram un student foarte bun; parcă aș fi trecut fiecare an cu repetiție. Datorită acestora și a stărilor de incertitudine, am început viața de familie mult mai târziu, la 37 de ani! (reținere pentru optica și moralitatea vremurilor, teama de nereușită, procese ș. a.). O singură etapă de viață a venit cu 4-5 ani mai devreme, cu un bonus de timp: pensionarea, impusă de afecțiuni cardiace grave, dar nici ea nu mi-a fost spre bucurie; poate organismul nu a fost suficient de rezistent! Cu toate adunate la un loc, până și aceste încercări de scriere, de redare memorialistică a celor petrecute, de mine și de atâția alții, au apărut la o vârstă cand poate interveni incoerența în logică, în judecăți, în exprimări, în continuitatea și corelarea lor, au venit, după cum se vede, tot târziu. În concluzie, toate etapele importante de viață: pregătire, profesie, familie ș. a. au avut mereu avizarea „pe mai târziu”, tot în recuperare. La baza acestora a stat „nepotrivirea” vremurilor!
Cât de mulți ani s-au adunat și s-au pierdut în toate acestea, „pe mai târziu” și cât de mult au obosit!
Insistența mea de a pune realizările, situațiile, acolo unde le era locul la vremea lor, nu se asocia totdeauna bine cu acesta, în formă și conținut, trăind după aceea în alte vremi, cu psihologia lor, o altă psihologie. De aceea se produc uneori neconcordanțe, zdruncinări. Să faci mereu ceva în loc de altceva nu când trebuia, ci altădată, e un fel de a zice că ai recuperat, dar sunt goluri în timp, ocupate mai apoi și ele acolo rămân goluri; întoarcerea în timp nu este posibilă și pierderea este ireversibilă. Adolescența și tinerețea își au locul lor în viață, cu trăirile lor atunci și ele nu pot fi plasate altcândva, când ești adult și rămâne în locul lor doar un regret, pe un spațiu neocupat.
Dar, totuși, victoria enormă si totală asupra „răului” atât de rău, cu un moral de excepție, determinat de cele deja afirmate, a favorizat o tâșnire a mea în perspectivă și, deși slăbit fizic, mi-a dat o forță de neoprit, punând peste cele cotidiene realizările pierdute, rând pe rând, în plinătatea lor, într-o altă perspectivă și speranță nouă de viață, care se și realiza, având uneori senzația că am și depășit poziția ce aș fi avut-o într-o evoluție firescă a ei. Se contrabalansa astfel regretul pentru cele pierdute, cu bucuria deplină și de neînlocuit a celor câștigate și care, parcă, le depășea pe acelea. Îmi vine în minte pilda Mântuitorului, cu fiul risipitor, când reîntoarcerea lui a determinat o bucurie mai mare decât pentru cele prezente, pentru că el „mort era și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat” (Luca, cap.15 ). Deosebirea este că acel fiu, el singur s-a risipit, era ca și mort, apoi a înviat, a fost pierdut pentru că a urmat îndemnurile celui rău, dar s-a aflat. Mie, însă, mi-au fost risipiți de alții, 12 ani dintr-o parte atât de frumoasă a vieții, aproape am fost ucis și am înviat, m-au pierdut, dar m-am regăsit și bucuria a fost sublimă, când am ajuns în același loc, peste lungi perioade de timp, de greutăți. De exemlu, victoria unui pugilist, după câteva căderi la podea, este de mai mare bucurie decât a aceluia ce ar câștiga la puncte cele 12 runde.”Să reușești să te ridici atunci când ești căzut!”, să nu te lași, pentru că în viață pot fi (și sunt) căderi, de un fel sau altul, încercări. Acel trend de viață, acel tempou, s-a imprimat în esența ei. Dar aceasta nu poate continua la nesfârșit, are un punct de acumulare, o limită și viață îi impune oprirea, chiar înainte de linia orizontului, nu poate trece dincolo de acesta.
Acum, la peste 87 de ani ai mei, e târziu, un târziu împlinit, aș putea spune. Astfel că, am ieșit de sub zodiacul acelui tiranic verdict, „mai târziu!” și de aici înainte doar Domnul va stabili, pentru finalizarea traseului de viață ce a rămas: „mai devreme”, ori „mai târziu”…
Doamne ajută!
Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.
Sighet – Lansarea, cu gânduri pozitive, a romanului „Artificiala tăcere a gândului” [VIDEO]
Vineri, 24 mai 2019, la Centrul Cultural, Sighet, a avut loc lansarea romanului de debut „Artificiala tăcere a gândului”, scris de economistul sighetean, Adrian Turcu. În prezența unui public numeros, pasionat de literatură, despre carte și autor și-au dezvăluit gândurile Ioan Dorel Todea (manager Centrul Cultural, Sighet), Adelina Mihali (Institutul de Lingvistică ”Sextil Pușcariu”, Cluj-Napoca), Horia Picu (profesor la Liceul Forestier, Sighet), Pavel Romaniuc (poet și scriitor) și Ion Mariș (www.salutsighet.ro, coordonator Editura ”Valea Verde”).
Foto & video, Sorin MARKUS
Multă știință la… „Dincolo de științe”
Vineri, 24 mai 2019, la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, a avut loc a treia ediție a concursului interjudețean Dincolo de științe, un proiect destinat elevilor și cadrelor didactice de la Centrele de excelență din județele din Nord Vestul țării.
La deschiderea oficială, au luat cuvântul doamna inspector școlar Iuliana Mărieș – șef al Domeniului curriculum și inspecție școlară în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, doamna inspector școlar pentru management instituțional, prof. Andreea Fagi, domnul inspector pentru istorie prof.drd. Horațiu Vescan, domnul director al Colegiului Național Dragoș Vodă, prof.dr. Vasile Mih și prof.dr. Gheorghe Andrașciuc – coordonator al proiectului. La această ediție au participat 106 elevi și 43 de profesori de la Centrele de excelență din județul Maramureș și de la Centrul Județean de excelență Sălaj. Comisiile de evaluare au fost formate pe secțiuni: limba și literatura română – prof. Andreea Fagi – inspector școlar pentru management instituțional în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș și prof. Maria Lazăr de la Liceul Pedagogic Regele Ferdinand; limba engleză: prof. Claudia Hotea – Colegiul Național Dragoș Vodă și prof. Valeria Rus – Colegiul Național Dragoș Vodă; limba franceză: prof. Crina Voinaghi – Colegiul Național Dragoș Vodă și prof.dr. Claudia Rus – Liceul Pedagogic Regele Ferdinand; istorie: prof.drd. Horațiu Vescan – inspector școlar pentru istorie în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș și prof.dr. Ovidiu Sechel – Liceul Pedagogic Regele Ferdinand; informatică: prof. Iuliana Mărieș – inspector școlar pentru informatică și TIC în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, prof. Ovidiu Roșca – Colegiul Național Dragoș Vodă și prof. Dan Bodnaruc – Colegiul Național Dragoș Vodă; arhitectură și agricultură: prof. Emilia Pop – Colegiul Național Dragoș Vodă și prof. Simona Nodiș – Colegiul Național Dragoș Vodă; inventică și electronică: prof. Alina Ilieș – Colegiul Național Dragoș Vodă și prof. Artur Felner – Colegiul Național Dragoș Vodă; chimie: prof. Nița Enache – Colegiul Național Dragoș Vodă și prof. Maria Tomoiagă – Liceul Tehnologic Marmația; fizică: prof.dr. Vasile Mih – Colegiul Național Dragoș Vodă și prof. Alina Ilieș – Colegiul Național Dragoș Vodă; matematică gimnaziu: prof. Gheorghe Gherasin – Liceul Pedagogic Regele Ferdinand și prof. Cornel Tivadar – Colegiul Național Dragoș Vodă; matematică liceu: prof. Irina Bîrsan – Colegiul de Arte, prof. Costel Cioclu – Liceul Teoretic Emil Racoviță și prof. Amalia Mihai – Colegiul Național Dragoș Vodă.
După încheierea prezentării lucrărilor științifice pe secțiuni a urmat premierea acestora tot pe secțiuni. Toate proiectele de cercetare vor fi publicate într-un volum colectiv.
Partener media al evenimentului: www.salutsighet.ro
Salut, Sighet!
„Să mergem împreună!” (autor, Ion Mariș)
Ion Mariș
Luna mai, din anul de grație 2019, are rezonanțe civico – spirituale incontestabile, în special pentru noi, cetățenii României discrete. Este o lună ce poate influența direcția și viteza deplasării… Europei, dar poate să schimbe – în bine – și… sufletele noastre.
Duminică, 26 mai, sunt alegerile pentru Parlamentul European și, poate, mai important, începând cu 31 mai, un creștin cu un suflet grandios, Papa Francisc, vine în România pentru o vizită de 3 zile.
Probabil singurul rezultat concret, dorit și așteptat, după consumarea lunii florar, va fi pacea și „acalmia” spirituală ce se va așterne peste țară. Sper să nu fie pentru scurt timp!
Lumea noastră alunecă spre un mercantilism și un egoism înfiorător, anumite valori ce păreau definitiv confirmate de umanitate se destramă odată cu trecerea anilor și depersonalizarea oamenilor. Am asistat în ultimele săptămâni la „lecții” de demagogie pură, împinsă la isterie, fără limite de bun-simț, adoptate de către cei care își doresc să ne reprezinte în Parlamentul European. Sunt câțiva euro-nihiliști ce oferă alternative zglobii României, dar ar trebui să nu uităm niciodată că am fost și suntem în Europa și – iremediabil – suntem legați de valorile cultural – spirituale europene. Nu știu ce ar trebui să se întâmple ca să realizăm că, în virtutea unor anomalii de „adaptare” din partea noastră, drumul dezvoltării și al evoluției ține de rădăcinile europene. Multiculturalismul european nu ar trebui să dezbine, ci să unească popoarele europene care-și doresc să ofere alternativă globalismului pur tehnicist.
Particularitățile, sau mai bine zis exprimările, estice și vestice europene țin de frumusețea acestui continent ce ar trebui să dea tonul echilibrului și democrației în lume. Pe bună dreptate este considerată Europa leagănul, fundamentul, civilizației umane dar care, din păcate, nu știe să-și păstreze supremația în limite rezonabile, fără să-și renege valorile. În ultimii ani, tăvălugul economic a pervertit partea umanistă, morală, a societății. Mecanismele ultrasofisticate ale tehnologiei și dezvoltării explozive înghit în malaxorul zilnic toată frumusețea și farmecul europenist.
Am ajuns să urâm sau să ne temem de Europa, deși ar trebui să ne gândim la ce ar putea și ar trebui să devină – la un moment dat – mult visata entitate…. Statele Unite ale Europei. Am uitat și am dezertat de la principiile conviețuirii pașnice, tolerante, echilibrate. Estul și Vestul Europei nu sunt inamici. Genealogic, popoarele Europei sunt înrudite, fiecare națiune este, de fapt, un mix de multe și diverse neamuri. Valorile Estului și cele ale Vestului sunt complementare, nu se exclud, diferențele, subtilitățile dau frumusețea acestui teritoriu.
Trecând la evenimentul spiritual de la sfârșitul lunii mai, vizita Suveranului Pontif în România, cel mai important „gest” pe care l-am putea face ar fi să ne adaptăm mesajului Papei Francisc, de-a… merge împreună. Am uitat, de prea mult timp, să ne oprim pentru câteva secunde, minute, să ne ascultăm și să apreciem calitățile celuilalt, să (re)învățăm că dialogul și respectul sunt mai importante decât mârlănia și/sau forța. Rabindranath Tagore spunea – și câtă dreptate avea – că „cine folosește forța își dovedește slăbiciunea”. Am fost reîmpinși spre accente de intoleranță de către acei perfizi conducători ce au impresia că tupeul și forța sunt atuurile unui bun român, ale unui bun european. Câtă meschinărie la toți cei care se complac în invective și lozinci și uită de… fapte. De faptele dezinteresate, sincere, civice, morale.
„Să mergem împreună!” nu este o lozincă banală, desuetă, neverosimilă, poate fi un… proiect ce poate readuce Europa, dar și lumea pe un drum sustenabil, netulburat de impostură, de ură și minciună. De asemenea, deși este văzută ca o lume aparte, zona noastră estică, prin gestul firesc de a-l primi atât de normal, cu respect, pe Papa Francisc, mă face să cred că face pasul spre așteptata (din păcate, nu de către toți!) conciliere intra-creștină; cele două biserici surori, ortodoxă și catolică pot… merge împreună!
Normalitatea trebuie să plece azi, cred, de la noi, nu mai este cazul să așteptăm modele – fetișuri de la… sus-puși. Proiectul nostru, individual, trebuie să ne determine să ne dorim să ne respectăm, să nu ne lăsăm prinși în capcana fake-urilor și să ne construim fiecare universul făcând abstracție de micimea „păstorilor” politici.
Noi trebuie să mergem sincer, fără prejudecăți, împreună, pe drumul normalității, fără să ne abatem de la valorile europene confirmate.
Proiectul de țară, proiectul european, proiectul spiritual stă în fiecare individ.
Noi putem – după cum ne îndemna Confucius – aprinde fiecare o candelă, o lumânare, pentru ca împreună să risipim întunericul!
Ion MARIȘ
Consemnări (de Ioan Ardeleanu)
În numărul 5 (mai, 2019) al revistei „Vatra veche” (redactor-șef Nicolae Băciuț), a apărut un grupaj de poezii semnat A. I. Brumaru. Cunoscutul filosof de sub Tâmpa – maramureșean de-al nostru, născut (1943) la Strâmtura și trecut prin clasele Liceului „Dragoș Vodă”- autorul unor importante volume de filosofie, ne surprinde acum cu o poezie de un rafinament și de o substanță cu totul aparte. Iată una dintre ele, una prin care se întoarce acasă, în Maramureș, ale cărui vechi imagini îl bântuie, se pare, tot mai des și tot mai profund:
O ȚĂRANCĂ
O țărancă e singură pe pământ,
Dar în ea e-un izvor de lapte și de
Prunci.
Stă pe arătură ca Născătoarea în iesle
Și-mprăștie în cele patru vânturi
Mirabile semințe.
Dar în ea e-un izvor și-o sacră
Rugăciune
Că Spiritul de sus va coborî din nou
Și-și va întinde aripile peste lume.
*
Și încă alte două:
NU-ȚI APLECA
Fericit e zeul care a zburat
Cu spaimă din mâna ta pală și rece.
Nu-ți apleca fruntea peste amintire
E un vânt de păsări care trece.
*
UN STÂLP DE SARE
Când se va stinge și acest cuvânt
eu voi trece absent și nepăsător
ca un prinț pe cerul albastru.
Clopote se vor ridica dintre ape
și un stâlp de sare-mi
va trimite lumină.
A consemnat I. ARDELEANU
Să-l cunoaștem pe Adrian Turcu, un sighetean proaspăt… romancier! (autor, Ion Mariș)
Adrian Turcu este sighetean… prin adopție. S-a născut la Cluj – Napoca, tot acolo a absolvit Facultatea de Științe Economice și a “țintit” un post tocmai la… Sighet. Aici, la capătul nordic al țării și-a întâlnit iubirea și… s-a căsătorit cu o simpatică sigheteancă.
Adrian Turcu este un bun economist, este șeful Agenției Sighet II a Băncii Transilvania și în timpul liber scrie din plăcere.
Și pentru mine a fost o surpriză să aflu că tânărul nostru concetățean își publicase în urmă cu câteva săptămâni primul… roman. „Artificiala tăcere a gândului” este un roman interesant, labirintic, consistent și la propriu și la figurat, ce pendulează între SF și… psihologic. Este o incursiune interesantă a șefului de bancă în lumea imaginarului.
Trebuia să aflu mai multe amănunte!… și… cel mai bine era să discut cu proaspătul romancier. Prin urmare, un prieten comun, ne-a aranjat o întâlnire neprotocolară și… așa ne-am cunoscut.
Ion Mariș: Spune-mi, te rog, cum te-ai adaptat orașului nostru în care – după unii – nu se întâmplă mai nimic? Adrian Turcu:Pentru prima dată am venit în Sighet ca turist de weekend-uri fiind invitat de către viitoarea soţie. În primele vizite în oraş am văzut doar viaţa tihnită de sfârşit de săptămână din oraş şi, mi se părea că timpul parcă sta în loc. Încă din copilărie, văzând de multe ori trenul personal de Sighetu Marmaţiei, în gara din Cluj mă întrebam şi îmi imaginam viaţa trăită de oamenii acestor meleaguri atât de depărtate de locul meu de naştere. Se pare că, totuşi destinul mă pregătea pentru ce aveam să urmez la maturitate. Şi aşa… prin anul 2008, fiind angajat la o filială a băncii Transilvania din Cluj-Napoca am hotărât să fac o schimbare în viaţa mea şi să părăsesc oraşul în care m-am născut şi am crescut pentru un oraş care mi se părea că se potriveşte mai bine personalităţii mele. Împreună cu viitoarea soţie am luat decizia de a sta în Sighet doar un an sau doi, ca şi o pauză la viaţa agitată pe care o aveam în Cluj şi, ulterior, să ne întoarcem. Dar încă o dată destinul ne-a jucat o festă! La nici două luni după ce ne-am mutat în Sighet, criza financiară globală a început să afecteze şi România şi implicit şi pe noi, iar aceasta ne-a făcut să ne regândim proiectele din viaţa noastră şi să rămânem în Sighet. Pot să spun că m-am adaptat destul de uşor şi ori de câte ori merg în vizită la Cluj consider ca “acasă” este în orăşelul acesta în care “nu se întâmpla nimic”, dar în care am reuşit să am acel timp absolut necesar pentru scris.
Ion Mariș: De când, de ce, pasiunea… scrisului? Adrian Turcu: Pasiunea pentru scris o am de cinci sau şase ani. Atunci am hotărât că toată imaginaţia mea trebuie pusă pe hârtie. Aşa am devenit conştient că scrisul mă stimulează să cercetez viaţa mult mai profund şi să fiu mai atent la ceea ce mă înconjoară. Ajunsesem să culeg informaţii de peste tot. Începusem să văd expresiile oamenilor cu alţi ochi, dialogurile dintre ei îmi dădeau tot felul de idei, găseam tot felul de intrigi. Când am început să scriu primele rânduri ale romanului, nu mi-a păsat dacă scriu bine sau rău, doream doar să mă eliberez de nişte gânduri care nu îmi dădeau pace, voiam să scriu un fel de păreri personale cât mai autentice despre un anumit subiect. În timp, mi-am dat seama că îmi face o deosebită plăcere să fac acest lucru şi că sigur şi alte persoane pot fi interesate de unele idei pe care le propun. Scrisul pentru mine este acea satisfacţie personală care reuşeşte să mă ridice din pat, în fiecare weekend, la ore extrem de matinale. Mi-ar face o mare plăcere ca să tehnoredactez în fiecare zi, câteva rânduri, dar din păcate job-ul principal al meu nu îmi lasă suficient timp. Un lucru este sigur – voi scrie atât timp cât voi reuşi să fiu autentic şi să nu forţez lucrurile să se întâmple.
Ion Mariș: Cât a durat scrierea romanului? Cum ai reușit să-ți împarți timpul între muncă și… pasiune? Adrian Turcu:Romanul „Artificială tăcere a gândului” l-am scris în trei ani şi jumătate şi nu pentru că am dus lipsă de inspiraţie, ci pentru simplul fapt că nu reuşeam să îmi găsesc timpul şi mai ales liniştea necesară pentru a scrie. Spre deosebire de alte munci pe care le poţi face dacă îţi impui o anumită disciplină, la mine, aceasta nu a funcţionat, când doream să scriu. Era obligatoriu să am şi starea mentală potrivită. Vă spun un secret. Câteva idei mi-au venit chiar la locul de muncă, deşi de multe ori aveam atâtea lucruri de făcut în job-ul meu. Dar se pare că subconştientul nostru ne ia de multe ori prin surprindere. Trebuie doar să fim atenţi la ceea ce ne aduce în planul conştient. Tocmai din acest motiv ţineam lângă mine, atât acasă cât şi la serviciu, câte o agendă în care înregistram tot ce mi se părea interesant. Scriind aceste idei pot spune că nu am rămas în pană de inspiraţie aproape niciun moment. Întotdeauna apelam la ele. De multe ori mi-a fost mai greu să fac o selecţie dintre aceste idei.
Ion Mariș: Soția ta îți cunoștea… secretul? A fost acceptat „profilul” tău literar în familie? Adrian Turcu:Soţia mea m-a susţinut în acest proiect. Tot ea a fost cea care a scos la lumină faptul că scrierile mele pot fi apreciate şi de alţii prin faptul că a trimis la un concurs, desfăşurat la TVR, o declaraţie de dragoste pe care i-am scris-o în momentul în care am cerut-o în căsătorie. Mie mi se părea că este un lucru intim şi nu are cum să fie apreciat de un juriu, dar soția a insistat și tocmai cu acea declaraţie am câştigat marele premiu. La fel s-a întâmplat şi cu romanul meu. Dacă soţia nu insista să fie publicat, probabil în continuare îl uitam într-un birou. Aşa că pot spune că soţia nu doar că a acceptat „profilul” meu literar, ci chiar este meritul ei în proporţie destul de mare că am reuşit să public acest roman.
Ion Mariș: Lansarea romanului la Sighet urmează să aibă loc vineri, 24 mai 2019, ora 14:00, la Centrul Cultural. Cum au primit colegii tăi de muncă apariția romanului? Adrian Turcu:Marea majoritate a colegilor a rămas surprinsă de faptul că am avut timp să scriu un roman. Şi ei aşteaptă cu nerăbdare lansarea cărţii. Pot spune că am avut susţinerea colegilor pentru a-mi finaliza acest proiect. Ţin să-i mulţumesc colegei Annamaria Simon din Baia Mare pentru că şi-a făcut timp să citească o variantă necorectată a romanului şi să-mi facă o recenzie a cărţii încă înainte de a mă gândi că poate fi publicat. Chiar dacă de multe ori, priviţi din afară, noi angajaţii din bănci suntem oameni reci şi lipsiţi de sentimente, nu este adevărat. Am întâlnit numeroşi colegi care îşi caută latura artistică din ei ca şi hobby-uri. Precizez că am programat lansarea romanului meu la Biblioteca Judeţeană din Baia Mare în data de 7 iunie, pentru toţi colegii băimăreni din bancă şi pentru cunoscuţi și, o altă lansare, la Cluj, pentru… prietenii din oraşul meu natal.
Ion Mariș: Te rog să sumarizezi, să ne prezinți în câteva propoziții subiectul romanului! Adrian Turcu:Pentru acest lucru mi-aş permite să iau un extras din recenzia colegei Annamaria Simon.
„Romanul „Artificiala Tăcere a Gândului” îmbină acţiunea cu distopia, utopia şi cu SF-ul ancorat foarte bine în realitate. Profitând de ultimele descoperiri ştiinţifice, Bob Procter, un bogătaş american care îşi imaginează şi creează o comunitate perfectă unde libertatea individului se îmbină cu siguranţa oferită tuturor membrilor comunităţii, creează o lume în care frica şi odată cu ea şi paranoia vor dispărea, o lume în care fiecare individ va reuşi să pătrundă mult mai uşor în interiorul lui, să se cunoască mai bine şi să devină mai conştient. În accepţiunea lui această comunitate este organizată ca fiind “cea mai democratică dictatură.”
Unele dintre cele mai importante întrebări la care personajele mele vor încerca să dea un răspuns sunt: Ce se întâmplă când un puternic întreprinzător american, cu afaceri care depăşesc PIB-ul mai multor ţări mai puţin dezvoltate îşi întoarce armele împotriva sistemului actual şi când acesta a început să-şi pună toată energia şi bogăţia în slujba celor mulţi şi săraci? Ce se întâmplă dacă, acest evreu care îşi schimba priorităţile din viaţa lui, hotărăşte să lase libere spre folosinţa întregii lumi numeroasele brevete ale invenţiilor pe care le achiziţionase cu câteva luni în urmă? Ce se întâmplă când un profesor universitar din Cluj este ucis aparent fără nici un motiv? Cum te simţi când îţi pierzi şi ultima libertate – gândul?
În roman se ating subiecte sensibile şi profunde, dar şi controversate: conştiinţa, suflet, intimitate, gândurile, cenzura gândului, libertatea de a gândi ce vrei fără a fi auzit sau judecat, premoniţii, Apocalipsa, evreii, Misterii, moarte, redescoperi interioare, nebunii, dar şi un nou model economic utopic.
De asemenea, romanul intră în lumea marilor corporaţii, a informaticienilor şi hackerilor, a geniilor care nu pot să-şi controleze invenţiile din cauza bogaţilor care conduc lumea din umbră; a poliţiştilor dedicaţi şi care iubesc dreptatea şi legea, şi a celor marionetă şi corupţi; lumea formatorilor de opinie, a cadrelor didactice din universităţi, unde, uneori concurenţa acerbă dintre ei o depăşeşte pe cea din lumea afacerilor. Suntem în lumea, unde dacă nu e nimic rău şi mascat în viaţa ta se inventează ceva care să-ţi distrugă credibilitatea, munca şi reputaţia. Suntem în tăvălugul unei lumi guvernate de rezultate, de scopul care trebuie atins prin orice mijloace, de la distrugerea imaginii, a muncii, a realizărilor de o viaţă, la manipularea în masă, la instaurarea fricii şi a confuziei în rândul cetăţenilor, unde se uzează de cruzime şi violenţă fără nici o problemă, unde se poate ajunge uşor inclusiv la crimă.
Într-o astfel de lume îşi fac loc la conducerea unui stat, a unei ţări, oameni fără scrupule, fără remuşcări, dispuşi să inventeze, dacă trebuie, duşmani şi să înceapă ” războaie” cu scopul de a dobândi puterea, doar pentru a ajunge ” cineva”, doar pentru propriile interese, nu ale ţării sau ale cetăţenilor, oameni a căror singură spaimă este să nu mai apară în presă cu ceva negativ sau opusul, să se piardă în mulţime; deşi preţul plătit este faptul că nici o clipă nu vor mai avea linişte.
Deşi întâlnim doar două personaje feminine, fără să se insiste asupra lor, printre diversele personaje masculine, puternic conturate, tocmai unul dintre personajele acestea pune punctul pe „i” atunci când vine vorba despre ceea ce este etic, moral, cum ar spune unii, personajul Mirela respingând vehement modelul de iubire perfectă/ideală impusă de o maşinărie de citit gândurile, adică: un partener ales de server.
Personajele sunt diferenţiate şi diferite şi le putem cataloga drept pozitive şi negative, până la un punct, unele având trăiri intense, altele având cugetări profunde asupra vieţii, a sensului vieţii, asupra fericirii şi împlinirii personale. Personajele bine conturate precum adevărate genii, artişti pe scena politicii, care stăpânesc cu măiestrie arta manipulării, mint natural şi fac orice pentru a-şi atinge scopul ultim: puterea şi banii; altele dispuse să-şi dea viaţa pe altarul binelui suprem: o lume mai bună pentru toţi.
Întreaga poveste este construită în jurul bogătaşului american Bob Procter care, dispunând de resursele financiare necesare reuşeşte să îşi construiască acea comunitate de oameni “perfectă” pe care a visat-o încă din copilărie. Pentru el, faptul că îţi expui gândul unui cititor de gânduri la care are acces oricine din comunitate înseamnă siguranţă, înseamnă o mai bună cunoaştere interioară şi dispariţia pentru totdeauna a paranoii. Uită însă câteva lucruri…
Citind acest roman, trăieşti cu speranţa că aceasta viziune să nu ajungă să fie transpusa în realitate, la punctul unde minoritatea va forţa majoritatea să accepte sistemul, la punctul unde folosindu-se de tehnologia avansată cei bogaţi, puternici şi fără scrupule să intre până şi în viaţa minţii noastre.
Romanul trage şi un semnal de alarmă. Ce se poate întâmpla când o persoană „uşor” schizofrenică are şi puterea şi bogăţia materială pentru a răsturna un întreg sistem clădit în mii de ani de civilizaţie umană?
Dacă ar fi un film, acest roman ar fi un thriller cu multe întorsături de situaţii…
Ion Mariș: Felicitări pentru debutul literar și… ne vedem vineri, la Centrul Cultural, unde va avea loc lansarea romanului tău pentru… sigheteni. Adrian Turcu:Îi aștept cu mare drag…
Ion MARIȘ
Emily Greenspan: Vocile noastre au greutate!
Sunt a treia generație a unui supraviețuitor al Holocaustului. Sunt nepoata a doi evrei din județul Maramureș, al căror noroc incredibil și a căror rezistență remarcabilă le-au permis să supraviețuiască genocidului care a decimat majoritatea familiilor lor.
Deși am crescut într-un mediu sănătos, într-o suburbie din New York, de la o vârstă fragedă am aflat despre ce s-a întâmplat cu bunica Lilly și cu bunicul Allen și, prin urmare, am înțeles că am trăit într-o lume în care lucruri rele s-ar putea întâmpla oamenilor nevinovați.
Voiam cu disperare să înțeleg ce a stat la baza producerii unei asemenea tragedii, mai ales familiei mele. Am fost atât de marcată, încât am citit fiecare roman pentru adulți tineri, pe care l-am putut găsi despre Holocaust. Mi-am imaginat că sunt personajul principal al fiecărei cărți, ascunzându-mă sau fugind de naziști. Am fost un copil destul de anxios și de multe ori mi-a fost frică de faptul că familiei mele i s-ar putea întâmpla lucruri rele, temându-mă, de exemplu, că părinții mei ar avea un accident de mașină și nu se vor mai întoarce acasă.
Mulțumită sprijinului unui terapeut foarte bun și al evreilor din domeniul justiției sociale, acum înțeleg că, în calitate de supraviețuitor din a treia generație, eu port traume ale Holocaustului cu mine, în trupul meu, în minte și suflet. Mulți dintre noi de aici purtăm aceste traume inter-generaționale cu noi. Cred că, de fapt, trebuie să vedem acest lucru ca o ocazie de a ne vindeca, nu numai pentru binele nostru, ci și în numele supraviețuitorilor și celor care au pierit.
Venirea noastră aici, pentru a ne aminti complexitatea vieții familiilor noastre, precum și tragedia prin care acestea au trecut, este o acțiune care aduce pace și dreptate memoriei lor. Spre deosebire de mulți supraviețuitori care au dorit să păstreze tăcerea despre experiența lor, din cauza rușinii și stigmatizării, acum avem ocazia, în acest spațiu, în această primărie, să vorbim deschis despre ceea ce s-a întâmplat; să privim lucrurile direct în față.
Cu sprijinul celorlalți, membri ai acestei frumoase comunități de familii supraviețuitoare, cred că ne putem vindeca și începe un nou capitol, chiar lăsa în urmă câteva din modelele de gândire nocivă, care nu ne mai servesc. Aceasta, desigur, necesită multă muncă cu sine, atenție la nevoile personale și răbdare, dar cred că este posibil. Dacă bunicii mei m-au învățat ceva, este că viața e prețioasă, așa că ar trebui să încercăm să nu ne lăsăm copleșiți de trecutul familiilor noastre, ca să ne putem bucura pe deplin de viețile noastre.
În același timp, desigur, nu vom uita niciodată. Nu putem. Și, deși este o povară greu de suportat, ar trebui să ne asumăm a-i educa pe alții despre antisemitism, deoarece vocile noastre au greutate. Legătura noastră cu ceea ce s-a întâmplat este mai puternică decât ceea ce poate învăța oricine, vizionând un film sau citind o carte.
În altă ordine de idei, simt că trebuie să împărtășesc credința mea că cele mai multe tipuri de ură provin din aceeași rădăcină urâtă: frica de ceea ce este diferit. Și noi nu suntem singurii care sunt văzuți ca fiind diferiți. La urma urmelor, Holocaustul li s-a întâmplat nu doar evreilor. De exemplu: persoanele cu dizabilități, persoanele queer și persoanele de etnie rromă au fost vizate de asemenea pentru că nu s-au „încadrat”. Cred că luptele noastre sunt toate interconectate. Ar trebui să avem curajul să ne deschidem inimile pentru a învăța despre alte tipuri de opresiune, oricât de greu ar fi.
Pentru că, dacă sperăm să luptăm împotriva antisemitismului în secolul 21, trebuie să luptăm alături de alți oameni care se află în pericol, din simplu motiv că au ales să fie ei înșiși. Dacă noi, ca evrei, suntem solidari cu alte comunități marginalizate atunci când au nevoie de noi, și ele vor fi alături de noi atunci când vom avea nevoie.
Îi laud, îi aplaud pe colegii mei din generatia a doua, a treia și din generația a patra a urmașilor supraviețuitorilor pentru curajul de-a veni astăzi aici, pentru a aduce mărturie pentru frumusețea și tragedia acestui loc.
Fie ca memoria celor pe care i-am pierdut să fie o binecuvântare!
Emily GREENSPAN (USA)
*
Notă/ Note
Mulțumesc domnișoarei Emily Greenspan pentru că a acceptat să fie tradus în limba română și publicat în ziarul nostru electronic, textul de mai sus, care a fost citit – în engleză – la întâlnirea „Welcome to Sighet”. Întâlnirea a avut loc duminică, 19 mai 2019, la sediul Primăriei Sighet fiind parte a evenimentului comemorativ „All generations gathering”, care a marcat trecerea celor 75 de ani de la deportarea evreilor din Maramureș, eveniment organizat de Fundația Tarbut Sighet.
Traducere din engleză în română: d-ra DIM.
*
Thanks Miss Emily Greenspan for accepting to be translated into Romanian and published in our electronic newspaper, the text above, which it was read – in English – at the „Welcome to Sighet” meeting. The meeting took place on Sunday, May 19, 2019, at Sighet City Hall, being part of the commemorative event „All generations gathering”, marking the passage of 75 years since the deportation of the Jews from Maramures, event organised by Tarbut Foundation Sighet.