Continuăm cu partea a II-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film

Eram „liber” și flămând în a trăi intens această libertate, dinafara închisorilor înfășurate în atâta sârmă ghimpată, cu prezența ei pe afară, „să umblu” într-o altă lume, o lume care era totuși total diferită de aceea în care m-am născut, cu umbletul meu de atunci. După trecerea marii bucurii a revederii, atât de „târzii”, cu cei din familie, cu prietenii și cu cei cunoscuți, care umpleau casa, am început să mă și gândesc la „pașii” pe care trebuia să-i fac. O primă  constatare, când am ieșit pe “afară”, a fost aceea că unii cunoscuți, pe care-i întâlneam, manifestau „curaj”, stăteau de vorbă cu mine, alții se făceau a nu mă vedea, evitând a fi considerați și ei „dușmani ai poporului”.

Acțiunile ideologiei comuniste erau atât de temătoare, fizic și psihic, catastrofale, încât au dezumanizat multă lume, o lume care parcă se ascundea de ea însăși!

Primii pași  i-am făcut spre Miliție, pentru a mă legitima; mi s-a eliberat repede „Buletinul de Identitate”, pe care mi s-a aplicat pe loc stampila D.O. (Domiciliu Obligatoriu). Șeful de post, Vasilescu, mi-a spus însă că-mi va aproba deplasări, cu proceduri legale, ceea ce a și făcut, mereu; a fost un om cumsecade, cu totul diferit de ceilalți milițieni „șefi”. Următoarea deplasare a fost la spital, cu consultări, analize, cu medicamente, urmând apoi un regim de supraalimentație, de refacere și, după o lună, puțin refăcut, am fost angajat într-un serviciu ușor, de la întâi aprilie, până la 15 iunie; bugetul familiei mă obliga la aceasta.

În vacanța de Paști m-am întâlnit cu foștii mei colegi de clasă, unii studenți în anul III, eu fiind într-un decalaj de 6 ani față de ei! Realitatea aceasta m-a întristat, dar eram foarte bucuros că pe Nonu, verișorul meu, l-am salvat de temniță, ca și pe tatăl lui, cu o protecție și tăcere totale și cu foarte multă suferință. Altfel, nu știu pe unde se afla cu studiile și nici dacă la acel moment era liber; mi se părea că am și eu o mică părticică din succesul lui și aceasta venea ca o compensație.

În acest interval de timp gândurile nu au făcut pauză și înțelegeam că situația mea nu era deloc ușoară, desigur incomparabilă cu cea prin care am trecut; dar simțeam un impuls puternic de „zvâcnire” în perspectivă, de ieșire din letargie. Un an școlar se încheia cu luna iunie și un altul  urma să înceapă îndată, cu 2 luni de separare și acest interval redus de timp mă strângea greu, mă făcea oarecum neputincios și mă revolta. Eu aveam 2 clase de promovat, bacalaureatul și admiterea la Facultate; altfel, în toamnă, urma încorporarea în armată, cu 2,5 ani la muncă, o altă muncă, cu alte amânări, iar la liceu se mai adăuga o clasă, a  XI-a. Mă zbăteam în aceste gânduri, cu mersul în toate direcțiile, dar nu mi se contura  nicio ieșire salvatoare.  Îmi veneau în minte și gânduri de „superman”: să promovez clasa a IX-a, la fără frecvență, prin examen integral în luna iunie, să fac același lucru cu clasa a X-a în luna iulie, cu examen de maturitate, de aici la admiterea în Facultate  și, în urma reușitei, deveneam student, începând cu întai oct. 1954, armata  urmând a se efectua în cadrul Facultății ! Cât de simplu : „Visul unei nopți de vară” ! Toate erau sprinturi, care solicitau un efort extrem, poate imposibil și de unde putea el veni, după 5 ani de întreruperi, cu greutățile mari îndurate și cu uitările ei ?!  L-am abandonat, dar nici aceasta nu mă mulțumea; l-am reluat din nou, cu alte renunțări și reveniri, care mă chinuiam mereu, de parcă mă aflam într-o cușcă, fără ieșire. Așa au  început într-un fel și „Zbaterile” mele. Mă vedeam în exprimarea versurilor poetului Alex. Macedonski  : „În jos atarnă-n greutate lutul,/În sus se-nalță al însuflării foc./Se rupe inima la tot minutul,/Vrăjmașii și-au ales același loc”. După o destul de lungă agitație între aceste posibilități și imposibilități, m-am liniștit, sub verdictul dintre „dorință și putință sau neputință” și am gândit cumpătat: dacă nu poți obține un „întreg”, trebuie să te mulțumești si cu o parte a lui. Am să încerc să promovez clasa a IX-a în luna iunie, singurul obiectiv vizat, lăsând cu totul înafară celelalte părți, ca și cum n-ar exista, care presau, speriau toate împreună. A fost o strategie foarte bună.  M-am prezentat la Liceul din Vișeu și am dus lupta cu promovarea acestei clase, cu toată determinarea; era foarte greu, cu examen în fiecare zi la un obiect, fără nicio pregătire anterioară, fiind încă și foarte slăbit. Dar cu un somn scurt, de 1-2 ore/zi, cu plimbarea în zori prin iarba încărcată de o rouă bogată și pură, care-mi dădea fiori și mă scotea din moleșeală, am promovat clasa IX-a și încă onorabil. O mică victorie, dar… mare!

După o scurtă odihnă, am procedat la fel cu clasa a X-a, la Liceul G. Coșbuc din Năsăud (la Vișeu nu se putea, liceul fiind în formare, cu clasa a X-a doar în următorul an). Cu aceeași determinare totală, cu acelaș somn de 1-2 ore/zi, înlocuind „roua ierbii”, care atunci nu se mai producea, cu ligheanul cu apă rece, din când în când și Domnul m-a ajutat, am trecut cu bine și acest „hop”, cu maturitate cu tot. O bucurie enormă, liceul încheiat în cca 2 luni și n-am trecut ca „peștele prin apă”, ci dimpotrivă: la Viseu am fost felicitat pentru o lucrare de sinteză la biologie; la Năsăud, profesorul de matematică, dl. Tulai, m-a întrebat, după  proba orală: „unde vrei să dai admitere?”   I-am răspuns: „la Facultatea de Matematică- Fizică”; „poti să mergi !”, mi-a spus dânsul! O  încurajare enormă.  „Speranțele” se realizau și încă mai creșteau. Era acuma obligatorie și atacarea ultimei redute, în cinstea succesului de până aici, aproape incredibil; nu mai conta rezultatul și nici armata, o bună parte din „întreg” fiind câștigată cu dezinvoltura care poate m-a și ajutat. Victoria era mare, chiar și cu o mică știrbire  a „întregului”; dar aveam și cunoștințe destule, cu toate repezișurile cu care le-am asimilat. Cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu o judecată și cu o memorie foarte bune, având și credința în Domnul și o determinare totală.

De la Năsăud am plecat direct la Cluj, examenul de admitere urmând de îndată. Ajuns acolo, am primit cazarea la Căminul Avram Iancu și au urmat vizitele medicale, fișe de completat, autobiografia și înscrierea, într-o aglomerație sufocantă. Menționez că în autobiografia, concis redată, am precizat că am făcut detenție, dar că nu am fost nici condamnat, nici judecat! Probele erau la limba română și matematică, scris, fizica si limba rusă, oral. A început lupta: 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste  3 candidați/loc! Am fost mulțumit de ambele probe scrise și speranțele creșteau; îmi era și teamă să mă gândesc la reușită,  la „întregul” întreg, dar cine știe?! La limba rusă am obținut nota 3, notă de promovare, dar nu de concurs; scuzabil, doar cu 2 luni înainte învățam alfabetul. Urma fizica a doua zi și aici mai aveam de citit. În cămin era o gălăgie infernală; după masă m-am retras sub ușa de la tavanul căminului, unde erau câteva scări, un bec și mai puțină gălăgie, care după orele 22 s-a potolit total; acolo eram singur. Am citit toată noaptea, știind că eram printre primii la examinare și oboseala venea mai târziu. Mă prezint la sala anunțată, unde dau peste o surpriză descurajantă: examenul s-a decalat până după masă, la orele 16; eram lovit în plin: cum puteam eu duce cu mine atâta oboseală, până atunci, în cămin fiind imposibil să dormi? Am ieșit prin oraș și am intrat în Biserica Franciscanilor, de lângă telefoane, unde liniștirea, reculegerea și împăcarea prin rugăciune au fost depline. Aceeași biserică am frecventat-o mereu și în timpul studenției, intrarea fiind cu mică „expunere”. Am revenit la un loc retras și am mai răsfoit cursuri, capitole, revederi, materia de examen fiind parcursă toată; depinde cum am să pot extrage din aceast vast material ceea ce va fi trecut pe bilet. Ora a sosit și am plecat spre confruntare, în gand cu: „Doamne ajuta”! Am ridicat biletul și am trecut în bancă, pentru pregătire. O problema din electricitate am soluționat-o, forța centrifugă și centripetă la fel și urma  „pendulul matematic”, în tratarea căreia organismul a cedat și am adormit cu capul pe bancă! M-am simțit scuturat și am dat fuga spre ușă, în buimăceală crezând că fug să prind  trenul. Dar mă oprește profesorul și-mi spune: la tablă! Primul subiect a mers „șnur”, subiectul cu pendulul îl cunoșteam, dar am adormit cu el în pregătire și am avut câteva ezitari, iar problema de electricitate a fost fără „probleme”; nota 4, destul de bine! Am plecat la cămin și am adormit „buștean”,  imediat, un somn greu, meritat și lung, peste toată gălăgia, până dimineața târziu. În timpul examenului m-am împrietenit cu un absolvent de la Năsăud, Ureche Vasile, care a făcut un an de pregătire pentru acest examan, ajungând mai apoi  prof. universitar, fiind și directorul Observatorului Astronomic din Cluj. Între timp ni se comunică faptul că anunțarea rezultatelor va fi pe 10 septembrie, pregătindu-se cu mult fast aniversarea „Actului de la 23 August”, după 10 ani. Nu aveam bani pentru cantină nici unul dintre noi și am pus atunci de-o parte banii pentru drum, după care ne-au mai rămas doar 12-15 lei/persoană, pentru cca 10 zile! Cumpăram fiecare 100 gr. de biscuiți, cu 0,99 lei și în fiecare zi ne plimbam  pe dealurile din jurul Clujului, Feleac și Cetățuia, de unde admiram orașul  și pe unde serveam cele „trei mese”, cu biscuiti și prune bistrițene, care se aflau la discreție, pe câmpuri sau prin grădinile mărginașe, cu proprietari binevoitori.

Ziua „Sentinței” a sosit și la afișiere se aflau sute de candidați, înghesuiți unii peste alții, să vadă, să se vadă, ieșind de acolo unii cu mâinile ridicate și strigăte de bucurie, alții aplecați sau umblând cu batista pe la ochi. Eu am lăsat să treacă valul, nu m-am grăbit și nici nu aveam puterea să pătrund prin aceea înghesuială; prietenul Ureche a țâșnit repede afară, strigând cu bucurie: pe locul 6! Târâș, târâș m-am apropiat și eu, pe căi mai descâlcite, atât cu speranță cât și cu lipsa ei și am început să parcurg lista de la un capăt, pe care tot mergeam și nu mă vedeam „semnalizat”, când, deodată îmi văd numele, parcă mărindu-se și micșorându-se, într-o palpitație optică, văzând în față și numărul 60! Am strigat și eu 60 (!), cu mâinile sus, auzit probabil doar de Ureche; mă aflam în prima treime și nu era puțin, având în vedere întreaga mea situație. M-a cuprins un sentiment de „bucurie” enormă, revărsată, nestăpânită, eliberată de toate strânsorile, dându-mi parcă încă odată sentimentul de libertate, de victorie. O bucurie „întreagă”, fără margini, un „vis de vară împlinit”. De aici au început alte speranțe, cele ale studentului, cu gânduri și dorințe de succes, de împliniri, cu alte responsabilități. Dacă înainte am trecut prin Catedrale, am trecut și după aceea și reculegerea, recunoștința erau profunde, trăite. Fără să mă laud, a fost totuși un succes mare, de excepție. „Zbaterile” grele au fost de 3 luni și s-au potolit, „speranțele” au continuat, cu greutăți mai ordonate și mai potolite. „Bucuriile” au continuat și ele și s-au tot adunat, atâta cât le-a fost „dat” să fie.

Drumul spre casă  cu personalul era parcă de accelerat și bucuria a fost puternic împărtășită și de familie. Am rezolvat și cu Comisariatul iar  în timpul rămas mi-am pregătit cele necesare și, la 01.10. 1954,  participam pentru prima dată la deschiderea anului universitar, ca student; apoi m-am aflat în amfiteatre, săli de curs și seminarii, audiind cursuri de înaltă competență, studiind într-o satisfacție și mulțumire deplină, fascinantă și cu alte atât de plăcute activități studențești.

Schimbări extreme, în timp atât de scurt. Acelaș an, 1954, mi-a conferit atâtea statute prezente în viața mea: pușcăriaș, prin lagăre de muncă de exterminare, în toată mizeria de care erau pline, cu libertatea și privirea blocată de izolări și garduri de sârmă ghimpată, eliberarea, urmate apoi de respirația și agitația de afară, cu atâtea „zbateri”, cu victoriile în serie pentru clasele  de liceu și a admiterii, apoi respirând aerul pur și curat, din acele spații largi, universitare, în aceea atmosferă caldă și primitoare, umană, care te făcea să crezi că ai sosit de pe alte tărâmuri, că ai venit din „iad”. Am intrat parcă dintr-o scurtă vacanță de vară, sau direct din pușcărie, în acele spații imense, luminoase, de căldură și respect uman, care mă fascinau. Mă gândesc cum de nu s-au produs deformări și transformări profunde asupra fizicului și a psihicului, care să le schilodească, cu toate acele situații și evenimente atât de diferite, atât de contradictorii unele față de altele, de la cele mai grele și criminale ticăloșii, diabolice, la acele succese și sublime stări de euforie în existența umană, trăită cu toată puterea interioară, cu inima și sufletul, în spiritualitatea ei. Era credința, starea sufletească, spirituală, moralul care a conservat normalul și binele din ființa umană, cu care a fost concepută și înzestrată aceasta!

Primul an, primele emoții studențești, primele examene, primele bucurii. Cele două sesiuni, din primul an, cu zece examene promovate: opt cu nota maximă, zece, două cu nota opt, la limba rusă și științe sociale. Am avut bursă imediat după examenul de admitere și tot timpul apoi; după prima sesiune am beneficiat și de bursă de merit, pe cei 3 ani, atâta timp cât ea s-a acordat, bursă care consta în cazare, masă și 30 de lei pentru cheltuieli culturale; mi se adăuga un bonus de 50 lei/lună pentru situația bună la învățătură, cu toate notele peste opt. În următorii ani, până la prima sesiune din anul IV, trendul a fost același: „nicio notă sub opt, majoritatea notelor fiind de zece, cu o medie în jur de 9,50, toate examenele la matematici fiind promovate cu nota zece”. Acestea nu le spun pentru laudă, cu totul nesemnificativă și consumată; le spun însă pentru a arăta că succesele precedente n-au fost întâmplătoare și, mai ales, pentru a evidenția o mare și criminală ticăloșie, de fapt ticăloșia, mizeria și minciuna cu care se menține și în care trăiește ideologia comunistă, nefirească ființei umane. Am uitat se vede că trăiam în spațiul „Prigoanei” comuniste, care se desfășura countinuu, „înăuntru” și pe „afară” și „Frângerea” avântului a venit repede, într-un nefiresc total, neașteptat, într-o ticăloșie majoră, în abuz și Fărădelege.

După încheierea cursurilor primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii, am fost chemat la cadre, pentru o scurtă autobiografie, apoi m-au dus la Securitate, unde, după  o zi și o noapte, plină de insulte și amenințări, am fost avertizat: „Singura posibilitate de a-ți încheia studiile este să colaborezi cu noi!”

După refuzul meu categoric a urmat o bătaie zdravănă, m-au dus de unde am fost ridicat și, îmbrâncindu-mă afară din mașină mi-au spus: „Ai să „zbori” din Facultate, banditule!” 

Și am „zburat” peste puțin timp, până și-au organizat minciunile și au obținut și avizul favorabil al Primului Secretar de Partid, Vaida. Cu aceasta toate visele și gândurile de perspectivă s-au prăbușit, gândindu-mă spre ce orizont rămâne să mă îndrept, dacă-mi va mai rămâne și această opțiune.

În aceea primă sesiune din anul IV aveam trei examene; le-am susținut și promovat pe toate cu nota 9, deși eram sigur că era degeaba si degeaba a fost. Am plecat acasă, doar ca să plec undeva, în totală neliniște de răul ce mă aștepta și care s-a și produs: la întoarcere, am observat la afișierul facultății mulțime de colegi și bănuiam ce vedeau. Am privit și eu, colegii retrăgându-se discret, tăcut și m-am văzut din nou afișat pe o listă, dar acuma respins: „Studenții Mitrofan Traian și Bărcan Gheorghe sunt exmatriculați din toate Instituțiile de Învățământ Superior din țară, începând cu data de 08.02.1958! Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o conduită ireproșabilă și nevinovat! Pe moment mi s-a făcut rău, mă strângea ceva în piept și nu puteam respira, mă prăbușeam. Colegii m-au stropit cu apă rece și mă încurajau. O slăbiciune care s-a produs de la sine, omenească, n-am putut-o stăpâni, deși am înfruntat situații mult mai grele, față de care aceasta părea un „lux”. În definitiv, sunt atâția oameni care nu au o calificare universitară și-și pot duce viața în demnitate și în „confortul” îngăduit de „orânduire”. Puteam fi însă din nou arestat, așa cum au făcut-o și înainte, tot urmare a aceluiași refuz! Ticăloșia lor era continuă, de neoprit și n-aveam decât să aștept ceea ce va urma. A fost începutul altor „zbateri” mai de durată, cu persecuții și urmărire continuă, de 5 ani! După această perioadă, mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță și le-am încheiat cu „brio” (!), după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Eram un student foarte bun și, totuși, parcă aș fi încheiat fiecare an cu repetiție!

Mai târziu, prin 2005, când s-a “rupt” puțin din Arhiva secretizată a Securității, care ascundea toate ororile și ticăloșiile criminale pe care le-au făcut, care-i apăra și proteja, am aflat motivul exmatriculării mele, depus de Securitate la Decanat: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și a fost eliberat în 1952, plecând la Săliștea de Sus, iar de acolo la Cluj”  (Dosar CNSAS, fila 11). O minciună sfruntată, redată într-o formă ordinară: nicio condamnare nu am avut, așa  cum am dovedit și cu cazierul judiciar, iar în perioada 1951-1954 am fost în custodia și „grija” lor, deci și în ziua când spuneau că am fost eliberat, și am fost eliberat numai odată, în 04.03.1954 și nu în 1952! Câtă ticăloșie, continuă, la acest braț înarmat al PCR, Securitatea! Detenția am făcut-o prin abuz și ilegalitate, iar ulterior, exmatricularea, anularea studiilor și aruncarea mea „peste bord”, s-a făcut printr-o minciună abjectă și falsitate, cu alte atâtea persecuții, altfel de persecuții, pe o durată de cinci ani, fiind trecut la munca de jos, pe șantier, la târnăcop și lopată, cu studiile superioare aproape încheiate! Oare cum au putut să mintă atât de grosolan? În primul rând, prin gândul rău, diabolic, de a chinui mereu, de a produce suferință celor ce nu acceptau să se lipească de ei. În al doilea rând din prostie, de care erau mari beneficiari; în loc de acea minciună ordinară, care putea fi dovedită cândva, cum s-a și întâmplat, puteau folosi note informative, minciuni care se puteau anula în timp, în multe moduri, așa cum făceau când mă alungau pe rând din serviciile modeste găsite, după exmatriculare. Dar ei credeau în „Domnia” lor veșnică, o altă manifestare a prostiei acestora. În sfârșit, îi scotea din minți, mai ales „mersul vertical” al cuiva, cu demnitatea de neatins și nu târâș, încovoiat, după muzica și cântecul lor.

În 2006, după aflarea acelor falsuri juridice făcute de o Instituție a Statului, care mi-au produs atâția ani de suferință și lipsirea de drepturile civile cuvenite, am acționat Statul Român în judecată în trei Instanțe: Judecătoria, Tribunalul  și Curtea de Apel Cluj, toate câștigate, în aceeași interpretare, în baza Decretului nr. 31/1954, art 54. Statul Român a fost obligat prin Lege să-mi acorde prejudicii morale în valoare de 45 mii de euro, sancțiune efectivă, concretă, simbolică, dată de toate cele trei Complete de Judecată, în demnitatea și spiritul de dreptate pentru care au jurat, jurământ pe care l-au și respectat. Bucuria a fost mare, pentru că s-a făcut dreptate, împotriva atâtor nelegiuiri, abuzuri și crime, dreptate care s-a făcut atunci și pentru alte câteva persoane, în cuantumuri de prejudicii morale acordate diferit, cum era și firesc, de către alte Instanțe, cu alți onorabili magistrați, care și-au păstrat „Jurământul de profesie înrămat” și nu l-au aruncat la coș!

În același timp s-a putut vedea deosebirea enormă între Instanțele de Judecată, dintre Magistrați, în momente procesuale diferite, pe aceeași temă, cu soluții opuse, în situații similare sau aproape identice, unele ținând „Sceptrul Dreptății” sus, ferind „Jurămâtul Sfânt” dat de potopul noroiului politic ce tot curgea, altele scufundându-l în el, în necinstea, îmbuibala și profitul murdar al acestuia.

Prof. Gheorghe Bărcan, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

(25.03.2019, Minneapolis/ USA)

Mi-am maturizat sentimentele și am crescut prin persoana lui. Cred că am ajuns să-l iubesc din prima clipă în care l-am văzut pentru că a avut legătură cu fiecare text pe care l-am scris și mi-a dat impresia că o să-l cunosc mult mai bine după ce vorbim. Am crezut că prin banale conversații o să ne atașăm mult mai tare și o să ne fie greu să ne uităm. N-am renunțat la noi pentru că ne-am iubit și ne-am purtat în suflet indiferent de locurile în care am mers. M-am concentrat pe ceea ce am simțit. Am trăit o viață minunată alături de el. Cu bune și cu rele… eram noi, asta conta. Nu mai era nevoie să-l impresionez pentru că el mă accepta cum eram. Cred că nici eu nu m-am iubit așa mult pe mine însămi. Timpul a trecut și cu toate astea nu m-am gândit nici măcar o clipă că va muri. Brusc, nu mai era… Am ajuns să-l cunosc mai bine după ce s-a oprit din a mai vorbi cu mine, și așa am început să mă cunosc și pe mine.

Eram îmbrăcată în negru, amintirile îmi provocau doar lacrimi amare și ochii îmi rămâneau pierduți în pozele cu el. În fiecare dimineață aveam migrene colorate și stări de leșin, am slăbit și am plâns mult. Dar asta a fost cea mai necesară experiență, chiar dacă eram bătrână, am mai putut crește ca om. Am crescut ca om printr-un moment de nefericire. Nu mai aveam habar cine eram la un moment dat și asta mi-a produs o frică imensă. Am ajuns să nu știu cum e bine să mă comport cu oamenii. Aveam atacuri de panică și anxietatea s-a produs inevitabil. Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce spun. Nu am ajuns așa din simplul motiv că omul pe care l-am iubit a murit. Am ajuns așa pentru că am rămas singură. Când eram lângă el eram prinsă într-un vis și o scenă de film. Când am rămas singură am devenit prizoniera minții mele. Oamenii mereu m-au privit și au văzut ceea ce au vrut. Nu știu dacă el m-a văzut cu adevărat și nici n-am nevoie să știu asta. Aș schimba multe, dar nu pot da timpul înapoi. Cu toate astea… nu mă mai simt văduvă, el încă se află în sufletul meu la fel ca toți oamenii care au trecut prin viața mea.

Oamenii care m-au făcut să privesc lumea altcumva, m-au învățat să iubesc și m-au făcut să mă iubesc. Prin relația cu el voiam să mă schimb, iar la final am ajuns să mă accept. În clipa în care a plecat a luat cea mai mare comoară: prezentul pe care îl puteam împărtăși în continuare. Prezentul meu are tragedie și fericire, iar cel mai important lucru e că am ajuns să-l trăiesc cu adevărat. Experiența acumulată până la vârsta pe care o am nu m-a făcut mai înțeleaptă, m-a făcut mai confuză în legătură cu multe aspecte și abia acum am realizat că am atras ceea ce a fost necesar, nu ceea ce am vrut. Am ajuns să mă iubesc pentru că mi-am asumat trecutul.

Cine sunt acum? Poate o bătrână tristă blocată în tinerețe sau poate o căutătoare de adevăr în oameni. Oameni care acum preferă să renunțe la alți oameni în loc să schimbe ceva, în loc să se dezvolte preferă să rămână în zona de confort și să trăiască o viață perfectă din punct de vedere social, cu o familie frumoasă și cu o slujbă bună, dar asta nu cred că produce cu adevărat fericirea.

Avem aspirații și ne gândim la un viitor mai bun decât trecutul. Ne plângem de toate relele care ne-au fost făcute și nu vrem să ajungem într-un stadiu pe care-l considerăm inacceptabil. Pare că în noi domină ipocrizia și frica, poate de asta n-ar trebui să ne mirăm că rămânem fără valori morale și lipsa iubirii e prezentă în fiecare parte a zilei. Ura a devenit mai sinceră. Am să încetez să mă mai uit la cer, nu vreau ca într-o zi să mă uit în jos și să văd că și eu mi-am luat zborul. În noaptea amintirii ies suferințele la suprafață, dar gândurile le întunecă. Genii sau oameni comuni, de la o extremă la alta – toți alcătuim Geea și progresul e înlocuit de distrugere. Între a muri și amor căutăm o șansă fiind pictorii culorilor fără planșă.

După stele, zeii plâng, dar lacrimile curg prin ochii noștri.

Mădălina DANCI

clasa a XII-a F, C. N. ”Dragoș Vodă”

foto: Pinterest

70 de ani bătuţi pe muchie împlineşte sculptorul sighetean Ion Bledea! Rotunzi, rânduiţi. Un foarte bun început pentru o viaţă de creator, care are multe de arătat, de spus şi de-acum încolo…

Pe lângă îmbogăţirea imaginarului maramureşean cu nenumărate figuri emblematice, simbol, artistul redă în vibraţia fibrei de lemn oamenii simpli ai locului, cu trăirile lor, la ceas de răscruce. De pildă, în anul centenar tocmai încheiat, a dăltuit chipuri de maramureşeni la vremea Primului Război Mondial şi, alături de simbolurile năzuinţei lor de Unire, un adevărat ansamblu monumental – “Drumul maramureşenilor spre Alba Iulia”, expus la Primăria Giuleşti.

L-am vizitat frecvent la atelierul din spatele bisericii romano-catolice, în perioada elaborării acestei lucrări. M-a introdus în tehnologia specifică, dar şi în intimitatea procesului de creaţie. Ion Bledea este, pe lângă valorosul sculptor, un comunicator minunat, bucuros de oameni, gata mereu să ne împărtăşească din secretele artei sale. Vizitaţi-l! Pentru a-i ’stâmpăra setea de comunicare sau, cel puţin, pentru a-i strânge mâna măiastră, vânjoasă, de moroşan. Binemerită de la noi.

La multe lucrări înainte! La Mulţi Ani!
(Marin Slujeru)

Ion Bledea a făcut în lemn un univers întreg, însuflețit și cald. Sculpturi de toate dimensiunile stau în calea ta nu numai în atelierul minuscul al artistului sau în extraordinara expoziție de la mansarda locuinței sale, ci peste tot, în camere, pe scări, pe terasă. Figuri umane mai ales. Între bucățile de lemn și imaginația sculptorului se pare că există o comunicare directă, lemnul însuși impunându-i artistului ce figură anume să scoată din el la suprafață. Ca și cum tot Maramureșul vechi și toată Transilvania străveche de sub pământ s-ar fi mutat din amintire în lucrările lui….
(Marta Petreu)

Artistul Ion Bledea nu face caz de darul lui, ci se comportă cu el ca oamenii locului: firesc, harnic și cu voioșie. Din ce a primit, dă el mai departe, cu bucurie (nu cu încruntare), ca să sporească. Așa se face că, oricum te-ai întoarce, ba către figurativ, ba către abstract, ba descifrând simboluri, ba admirând parabole, semnele în lemn pe care Ion Bledea le lasă în urmă sunt mărci ale unui talent răsărit din generozitate.
(Ovidiu Pecican)

La cei 70 de ani pe care i-a împlinit azi, Ion Bledea și-a lăsat amprenta, sufletul, munca pe aproximativ 1200 de lucrări. O pădure de lucrări, o pădure de zbateri, o pădure de talent pe care artistul a crescut-o într-o viață.

Ion Bledea a creat pentru noi toți, pentru iubitorii de artă, imaginația și energia lui s-au amplificat cu trecerea anilor; din mâinile lui s-au născut și se vor naște lucrări care definesc un adevărat brand al Maramureșului. La mulți ani, prietene!
(Ion Mariș)

Să emiți un gând sau o părere despre viața omului nu e ușor. Cu atât mai mult faptul că e o problematică asupra căreia se reflectă viziunea unui individ în legătură cu viața și cu lumea într-un subiect care nu e nimic mai mult decât demn de dezbătut și admirat, astfel critica și combaterea ideilor de mai jos o să servească unicului scop de a educa sau de a antrena pe cineva în conversație.

Iar acum, îmi voi îndrepta  atenția asupra unor factori care influențează major viața omului: timpul și adevărul.

Timpul este în viață ceea ce este, rigid, ”nemaleabil” întrucât reprezintă o constantă aproape ireversibilă (într-un sens discutabil “perfect”). O oarecare modelare mai simplă ar putea fi cea a unui conducător cu putere deplină asupra globului. În funcție de cum îl privești, acesta poate să fie atât bun, cât și rău (un caracter profund contradictoriu). Aplicând acest reper în funcție de caz, poate sa servească în multe feluri omul. Fie că ajută în repararea unor comportamente, relații (de orice fel) , evenimente etc, fie că participă la distrugerea acestora. Altfel spus, acesta te umple de durere și tot el te duce înapoi pe culmile fericirii. Un lucru este cert, în ceea ce mă privește, timpul este singurul adevărat și etern aliat al omului care acționează în poziția unui stimul constant ce stârnește gândul atât rațional cât și emotiv și la care ne raportăm cu un adevărat sens de “există, dar nu chiar”. Aspectele negative ale acestuia, în viziunea mea… nu reprezintă nimic mai mult decât probleme care sunt rezolvabile și chiar dacă momentan omul nu are un răspuns, sunt sigur că în viitor, aceste probleme vor fi rezolvate (ceea ce va crea noi probleme care, la rândul lor. vor cere rezolvare și tot așa).

Așadar, omule, pe tine timpul să te facă cât să te și desfacă! Căci de ales s-ar putea să nu ai, să nu uiți că acela care ia, aproape mereu o să înapoieze, dacă nu ție, atunci altuia și dacă nu altuia, atunci ce a fost luat a fost creat pentru a nu fi al nimănui decât al tău.

Adevărul, un alt concept complex care necesită multe ore de discuție și informații acumulate pentru a crea posibilitatea unui discurs real în sensul descrierii concrete a acestuia.

Există o strânsă relație dintre adevăr și cunoaștere, întrucât ai nevoie să cunoști ca să atingi un nou adevăr și ai nevoie de un adevăr pentru a fi capabil să cunoști. În acest context, am putea spune că ambele concepte rezultă din evoluție, alături de alți factori, desigur, care promovează descoperirea și creația. De-a lungul existenței sale, omul va asimila multe informații, printre acestea, și conceptul de evoluție. Se consideră că omul simte nevoia să își simplifice existența prin diverse modalități. Esența, în această situație, este faptul că evoluția presupune transformarea treptată a emoției în rațiune într-un sens brut. Aici aș putea aminti mitul geniului care suferă, “pentru că eu gândesc, sufăr”, acest mit este parțial corect dar se aplică în mare proporție maselor de oameni.

Așadar, aș vrea să te întreb, omule: de ce cauți să cunoști chiar dacă ști că a cunoaște înseamna să suferi? Tu, ființă nesigură și plină de incertitudine, iarăși te întreb, cum poți să urmărești un singur fir al “adevărului” și să îl consideri realitate? Vânat de frică și lipsa puterii în fața morții, te ridici în picioare și zâmbești cu un fals curaj pentru semenii tăi, și încă o dată te intreb, de ce?!

Uneori, din minciuni nevinovate se poate naște forța curajului, sau poate să fie viziunea unui om simplu care-și dorește să creadă în ceva care poate să genereze binele.

Tu, omule! Poți trăi o viață care înseamnă suferință, dar care se poate preschimba, în perspectivă, în extaz și poți să simți adevărul, timpul, cunoașterea, căci, într-o bună zi, acestea vor fi valorile care îți vor revela idealul, ba chiar paradisul!

autor, Ludwig (Nicu) NYIKORA

clasa a XII-a F, C. N. ”Dragoș Vodă”

Colegiul Național ”Dragoș Vodă” reprezintă Maramureșul și la Olimpiada Gimnaziilor la Șah, faza națională, după ce sâmbătă, 30.03.2019, echipa colegiului, din postura de campioană a județului Maramureș – titlu pe care îl deține în ultimii patru ani – a câsștigat faza zonală desfășurată la Cluj Napoca, la Liceul Greco-Catolic ”Inochentie Micu”.

Echipa, antrenată de prof. Zoltan Csillik, a fost formată, în ordinea meselor, din Andrei Cătălin Mintău, Rareș Andrei Rodilă, Silviu Andrei Pontoș și Mihaela Ioana Trifoi. După o primă rundă în care au obținut remiza cu echipa din Satu Mare, șahiștii maramureșeni s-au impus în toate celelalte partide disputate cu echipele din Sălaj, Bihor și Cluj (principalii adversari). De remarcat că toți cei patru componenți ai echipei sunt colegi de clasă.

Succes la naționale, unde știți că doar de voi depinde să obțineți titlul!

La faza națională a Olimpiadei de Șah, liceu, Maramureșul e reprezentat de cndv-iștii Larisa Raluca Covrig și Roland Csurka.

Succes tuturor reprezentanților Colegiului Național ”Dragoș Vodă” la fazele naționale ale olimpiadelor școlare!

Salut, Sighet!

Un geniu rămâne geniu chiar și la 16 ani, iar un bichir nu rămâne nici măcar bichirel la 50 de ani .

După moartea lui Aron Pumnul, în 1866, Eminescu se lasă de școală și pornește, pe jos, de la Cernăuți, pe drumul cel mare, împărătesc, spre capitala românismului, Blajul, cu gândul de a-și da examenele restante de clasa a III-a. În romanul autobiografic „Geniu pustiu”, relatează despre călătoria spre BLAJ, din vara lui 1866: „Într-o zi frumoasă de vară, îmi făcui o legăturică, o pusei în vârful bățului și o luai la picior pe drumul cel mare, împărătesc”.

Ajuns la marginea Blajului, pe dealul Hula, face un popas sub un tei pentru a admira panorama orașului. Entuziasmat, Eminescu exclamă: „TE SALUT DIN INIMĂ, ROMĂ MICĂ, ÎȚI MULȚUMESC, DUMNEZEULE, CĂ M-AI AJUTAT S-O POT VEDEA”.

Auzi, bichirelule, ce cuvinte ieșeau din gura unui adolescennt de 16 ani? Atunci tu, un „epigon”, de ce încerci să duci în derizoriu numele unui oraș pe care numai un geniu, ca Eminescu, îl putea numi „ROMĂ MICĂ” ?

Voi încerca, foarte pe scurt, să argumentez cum și de ce Blajul mai era numit MICA ROMĂ.

În anul 1855, Sfântul Scaun recunoaște Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj și întemeierea episcopiilor de Lugoj și Cluj-Gherla, prin 3 bule pontificale. Aceste documente creionează frontiera teritoriilor locuite de români, deja la 26 noiembrie 1853. În documentul pontifical de întemeiere a eparhiei Cluj-Gherla, se vorbește explicit despre „națiunea românilor transilvăneni”. Cu alte cuvinte, la 1853, Roma intuiește frontierele ce vor fi recunoscute prin actul de la 1 Decembrie 1918 și menționează printr-un document oficial existența credincioșilor de naționalitate română din Transilvania.

Începând cu anul 1853, în Anuarele pontificale din întreaga lume vor figura în rândul diecezelor catolice și cele 4 eparhii greco-catolice pentru credincioșii NAȚIUNII ROMÂNE DIN TRANSILVANIA.

Și acum, bichirei și bichirici, să-l ascultăm pe Mircea Eliade, care sintetiza poetic rolul esențial al ȘCOLILOR BLAJULUI pentru națiunea română: „Făclia aprinsă acum 200 de ani la Blaj, nu a mai putut fi stinsă de atunci și nici nu se va stinge vreodată. Această făclie, Inochenție Micu-Klein, Petru-Pavel Aron au încredințat-o sutelor și miilor de tineri ardeleni care au învățat atunci în „Școalele Blajului”. Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-au mai putut-o nimici. Limba, literatura, cultura modernă, poartă pecetea făurită la Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge, cu cât geniu, o știe numai istoricul care și-a închinat toată viața cercetând această epocă eroică. Asemenea creații spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuși geniul care le-a dat naștere”.

SFÂRȘITUL PĂRȚII A DOUA

prof. Vasile POP

„Asta n-o vor înțelege ei niciodată: că nu ești dator să ajungi ceva, că nu trebuie să parvii nicăieri, că ceea ce importă în primul rând este să fii tu și să poți rămâne tu însuți în orice împrejurare a vieții.” (Mircea Eliade)

Se spune că un om care citește e un om care caută. Și un om care caută, se bucură de toate minunile acestei lumi. Iar eu m-am bucurat nu doar de minunile acestui Univers, ci de miracolele celor 10 lumi unde am învățat ce înseamnă prietenia, familia, iubirea, dăruirea, omenia… 10 lumi ale cărții.

„Bătălia Cărților” a fost concursul unde am crescut timp de 4 ediții; concursul unde am realizat că important e să câștigi bătălia cu tine; să te întreci de la an la an; să faci ca totul să tindă spre perfecțiune; să fii corect și original, ci nu neapărat primul; să fii cel care face singur cunoștință cu lumea imensă a literaturii și creației… Și că cel mai important premiu este fraza „Voi citi cartea pe care ai prezentat-o!”. Cel mai frumos lucru e să știi că, în era tehnologiei, ai fost cel care creează o lume a lecturii. Și, da, poate că eșecul doare. Însă nu există o satisfacție mai mare ca cea de a te ridica și de a lupta. În rândurile ce urmează sunt frânturi de suflet legate de cartea care pe mine m-a marcat și mi-a arătat adevărata valoare a vieții!

PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ ȘI ÎN FURTUNĂ?

Ați simțit vreodată că lucrurile care vă chinuie cel mai tare sunt cele care vă apropie de toți cei care trăiseră vreodată? Sau că o carte despre comunitate și dușmănie; lacrimă și zâmbet; frică și curaj vă ajută să înțelegeți cine sunteți cu adevărat?

Eu sunt Gabriela, elevă în clasa a X-a A la CNDV și pot afirma cu mândrie că am descoperit cartea care să mă facă liberă; cartea ce a devenit o parte din mine. Aceasta se numește simplu „Privighetoarea” de Kristin Hannah– un roman atrăgător și captivant ce prezintă transformarea exemplară a două surori și impactul pe care-l are un război. Dacă citind am văzut doar tragedia din spatele cărții, acum îi văd frumusețea; frumusețea care m-a făcut să plâng; să râd; să trăiesc împreună cu personajele și să zâmbesc…

Înainte de a începe prezentarea cărții, doresc să vă întreb: cât ați fi dispuși să vă riscați viața pentru cea mai dragă persoană? Dar pentru una necunoscută, care ar fi sacrificiul suprem? Ce ați face pentru un copil evreu și un aviator rănit?

Era anul 1995; trecuseră 50 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În Oregon o bătrânică de origine franceză se pregătea pentru plecarea la azil. Se numea Vianne și Știa cât e de greu să ai grijă de cineva. Era mamă și nu își permitea luxul de a se arăta învinsă în fața fiului ei Julien. La prima vedere nu are nimic special, doar un cufăr. Atât a rămas din tot ce a fost odată: un cufăr cu pantofiorii bebelușilor pierduți, jurnale îngălbenite, un set de cărți semnate de tatăl ei Julien Rossignol și o carte de identitate cu numele de Juliette Gervaise. Îi venea s-o arunce și să ascundă cufărul așa cum făcuse o viață întreagă. Dar e fuga o soluție? Schimba trecutul dacă-l ascundea într-o mansardă prăfuită? Nu, singura soluție era aducerea aminte. Așa că Vianne închide ochii și-și amintește….

Anul 1939, satul Carriveau, locuința Le Jardin… Luminile s-au stins în Europa și nu s-au mai aprins pentru multă vreme. Începea războiul. Parisul era acum doar un zgomot de mitraliere, motoare și țipete.

Vianne își lua “rămas bun” de la soțul ei Antoine care era de acum soldat. Nu era pregătită să o crească singură pe Sophie, fetița lor. Era împreună cu Antoine încă de la 14 ani, când mama ei murise. Acum avea 30 și războiul urma să o învețe cine era cu adevărat: nu doar precaută, ci și invincibilă. Așa că agăța primul fir roșu pentru Antoine pe creanga copacului din grădină și mergea mai departe; nu avea timp să se plângă.

În schimb, sora sa, Isabelle, o puștoaică de 18 ani, era năvalnică, răzvrătită, o forță a naturii ce alerga doar după o clipă de afecțiune. Știa că nu era imposibil ca lumea să descopere puterea caracterului ei. Fugind de la ultima școală, se întoarse la tatăl ei- poetul Julien Rossignol. Dar acesta o trimite la Le Jardin- locul unde o mai abandonase când avea 4 ani.

Pe când mii de parizieni se retrăgeau din capitală spre partea neocupată a Franței, Isabelle îl întâlnește pe Gaeton- un partizan cu aceeași certitudine ca a ei: Franța poate lupta; trebuia doar ca cei buni să înceapă schimbarea. Și, pe drumul spre Le Jardin, Isabelle se îndrăgostește. Dar Gaeton pleacă și lasă în urma sa doar un bilet: „Nu ești pregătită”. Da, era adevărat, cât nu lupta, nu era pregătită. Așa că alături de Henri, Isabelle începe mișcarea de Rezistență. De acum, pe timpul nopții era Juliette Gervaise, cea care împărțea sub clar de lună pliante revoluționiste, iar peste zi, era Isabelle cea care ajungea prima la coadă pentru a avea parte de comoară: 150g unt pentru toată luna.

Însă, pe când Isabelle lupta, Vianne era cea care se supunea primind în casa ei un neamț. Soldații Nu era monștri, ci tinere victime ale războiului ce nu gândeau, ci executau. Puteau ordona moartea, deși nu au oferit viața; puteau să lovească și să rănească, dar nu reușeau să distrugă sufletul și conștiința francezilor „Nu doare; e doar corpul cel pe care îl lovesc, dar nu-mi pot atinge sufletul” . Astfel Vianne mai agăța un fir de ață și își continua viața, chiar dacă în ea intră forțat soldatul neamț Beck . Dacă la început a fost galant și darnic, venea și momentul în care să-și demonstreze autoritatea. Vianne era obligată să scrie o listă cu toți cei impuri: evrei, martori, comuniști și, în final, numele celei mai bune prietene Rachel de Champlain… Niciodată nu și-a iertat această greșeală, așa că a mai pus un fir de aducere aminte și în ea s-au născut primele gânduri ale luptei. O cunoștea pe Rachel dintotdeuna; copii lor crescuseră împreună și acum, din cauza listei blestemate, aceasta era concediată și obligată să poarte acea stea galbenă până la operațiunea „Vânt de Primăvară”. Rachel voia să fugă și să se salveze, dar indicația dată de Beck a dus la o nenorocire. Sarah-fetița lui Rachel- fusese ciuruită de gloanțe; și totul pentru că era evreică. Vianne era deznădăjduită și mai atașa un fir al morții pentru Sarah. Trebuia sa fie alături de Rachel și nu putea să se lase devastată de durere. Spera ca măcar pe aceasta să o salveze, dar se înșelase. Fusese împinsă cu brutalitate spre deportare. Singurul care mai avea o șansă la viață era Ari-fiul lui Rachel- căruia Beck îi va procura acte false astfel încât Vianne să îl înfieze. Așa că mai agăța un fir și mergea mai departe. Avea de crescut încă un copil, iar rația de hrană se micșora.

În tot acest timp, Isabelle nu îi era alături surorii sale, ci întregii națiuni. Fugise la Paris, reușise să își înduplece tatăl să o lase sa locuiască acolo și era hotărâtă să lupte alături de marea Rezistentă: Anouk, Levy și Gaeton. Da, acel Gaeton care îi spunea că nu era pregătită o vedea acum în prima sa misiune, sub denumirea de PRIVIGHETOAREA. În aer mirosea a moarte, dar Isabelle își asuma riscul de a transporta aviatori în Spania. Indiferent de vreme, ea escalada Pirineii și se furișa în Spania pentru a salva aviatori renumiți ce purtau acum pantofi ce nu li se potriveau și haine care nu le țineau de cald. Dar, în urma unei misiuni, Privighetoarea noastră ajunse târziu acasă. Și, in loc sa aibă parte de un scandal, ea gasi un refugiu. Tatăl ei, acel om sobru care s-a schimbat după Primul Război, era un membru al Rezistenței. Acum avea susținere: tatăl ei lupta pentru Franța dar oare când urma să facă același lucru și Vianne?

După ce trecuse 80 de aviatori peste Pirinei, Isabelle acționează fără să gândească și ascunde unul în hambarul Viannei. Dar când Beck începe suspicios să caute prin Le Jardin, îi descopera pe Privighetoare și pe aviator ascunși. Pentru a-i proteja, Vianne îl omoară pe Beck și o alungă pe sora. Și așa apare noi panglici pe copac, una neagră pentru Beck și una violet pentu Isabelle. Simțea că viața ei ajunge la capătul puterilor, iar când un nou neamț se mutase in casa ei, dorea să scape de tot acest chin. Și, începea să adăpostească copii evrei: îi hrănea și le oferea o nouă șansă la viață. Îi ajuta, dar pe ea cine avea să o ajute să scape de monstrul neamț din casa ei?

Privighetoarea a fost prinsă. Abia acum Isabelle înțelegea adevăratul risc al misiunilor, dar iubirea pentru umanitate era mai puternica; greu de purtat, dar indestructibilă. Însă, pentru actele sale de curaj, muri altcineva. Era o altă persoană care se declarase Privighetoarea, iar Isabelle devenise acum doar codul A541 dintr-un lagăr. Cine era acea persoană care-și sacrificase viața? Va scăpa Isabelle din lagăr? Ce se va intâmpla cu copilul lui Vianne? Dar cu Sophie? Care va fi viața lui Ari? Iubirea pentru Vianne îl va ajuta pe Antoine să se întoarcă acasă? Și, in anul 1995 va merge Vianne la azil sau va accepta invitația spre Franța?E ea mai mult decât un cufăr prăfuit? Veți afla chiar voi! Eu atat mai pot spune: rănile se termină, noi oamenii rămânem; frica nu face curajul imposibil cât timp iubirea e inceputul și sfârșitul. Tot ceea ce am făcut bine, se va întoarce la noi. Și nu contează dacă trec 50 ani pentru a primi aceste merite. Vianne a ajuns să privească toate aceste fire și să mulțumească pentru fiecare întâmplare. A trăit ceea ce trebuia și a făcut ce a fost corect. Da, viața ei e colorată, dar asta i-a dat putere. Nu uitați, privighetoarea cânta și pe ploaie, si pe soare. Când în sufletul vostru apar furtuni: fiți ca Vianne și Isabelle: vorbiți cu speranță, luptați cu speranță și cântați cu speranță! Și, când speranța fuge din casa voastră, citiți „Privighetoarea”! Dacă la finalul vieții ați adunat mai multe fire colorate, sunteți binecuvântați! Dacă sunt mai multe negre, atunci sunteți puternici! Dar, oricum ar fi, voi fiți lumini în lume: luptați, exprimați-vă părerea și fiți cinstiți.

„Privighetoarea” nu e doar o carte despre război; e o carte despre mine și despre tine; o poveste care nu se termină nici la ultima filă, nici peste ani, ci rămâne veșnic în suflet.

autor, Gabriela MICH
clasa a X-a A, C. N. ”Dragoș Vodă”

Duminică, 31 martie 2019, Sala Radio Sighet găzduiește, de la orele 16.00, vernisajul expoziției de artă decorativă și pictură, Căutând printre chipuri. Expun artistele plastice Eva Dolha și Ștefania Adela Pop.

„În expoziția Adelei Ștefania Pop și a Evei Dolha ele sunt artiste și nu trebuie să aibă acea rigoare documentată a teoreticianului, astfel că este o stare de serbare a aflării în lume, în celebrarea ecuației de dualitate care există peste tot. O tensionată stare de dans, de tango, dacă mi se permite să spun așa între dramatic și beatitudine, între frumusețe și urâțenie, între tristețe și bucurie, între melancolie și nostalgie. Măștile Adelei Ștefania Pop, care de data aceasta își revendică o stare de reverență față de Veneția, față de măștile venețiene, față de carnavalul venețian, a unei Veneții care își permite serbarea cu bucurie dramatismul aflării la un capăt de lume, căci dincolo de Veneția este laguna, este întinderea. Își au o replică în starea de măști ale Sighetului maramureșean, în starea de Sighet în care hălăduiește Adela Ștefania Pop. Aceste măști venețiene, chiar dacă respectă canoanele impuse de sărbătoarea venețiană, au ceva din sălbăticia frustră și genuină a măștilor de la țară. În partea cealaltă a dualității, Eva Dolha își coboară saltimbahul, cu sau fără mască de pe scenă sau din incinta circului sau din tarabele târgurilor medievale, într-o lume în care demonii sunt alungați, în care duhurile sunt blânde și îngerești, un saltimbac care este fiecare dintre noi în momentul în care se privește în oglinda lumii”.(prof. univ. Dorel Găină)

”Adela Pop este deja un nume cunoscut în arta plastică, iar orginalitatea lucrărilor sale este dată  – de de multe ori – de o înviorătoare iconoclastie. Anii de școală superioară au deprins-o cu o anume rigoare academică a formelor de expresie. Desigur, anii de ”ucenicie” au avut darul să rafineze un talent genuin, mereu în căutare de soluții estetice novatoare. Tablourile ei sunt pictate ”dinlăuntru”, culorile nu acoperă forma lucrurilor, ci sunt ele însele o ipostază a materiei, mereu statornică și totuși, mereu proteică. Există un echilibru interior grav, un amestec de rigoare și pietate iar dacă ne-am lăsa seduși de simplu un exercițiu sinestezic, am putea simți, venind dinpre peisaje,  un maiestuos concert branderburgic. Adela nu este doar un artist și atât. Prin ceea ce crează, și mai cu seamă prin ceea ce este, ea ilustrează cu superbie condiția artistului care își sublimează emoțiile și sentimentele într-o rațiune superioară a unei trări extatice, acolo unde revelația pare a fi atât de la îndemâna oricui… Ai uneori impresia că toate lucrările ei sunt pur și simplu o extensie a ființei, tot ceea ce nu mai încape în trup este mutat pe pânze. De multe ori, întrezărim ceva din zbuciumul creator dar poate că doar o iluzie. Și această iluzie este temelia adevărată a privirii care se întâlnește spectral, cu o lume care prevestește ultimul triumf al celor care se credeau învinși…” (Felician Pop, publicist)

”O expoziție și un vernisaj extraordinar. Te lovește ca un harapnic, atenționându-te, să nu-ți uiți masca acasă niciodată – să nu riști ca lumea să-și dea seama de singurătatea ta ancestrală. Masca: o punte între subconștientul vesel și anxietatea ereditară, înrădăcinată undeva în negurile istoriei, coborând molcom de pe pereții peșterilor luminate cândva de firavele făclii ale timpului – înecându-și propria lumină în uleiul străvechi.” (Csaba Szabó, Corbii Albi)

Comunicat de presă

De „Ziua Internațională a Poeziei”, la Centrul Cultural Sighetu Marmației a fost organizat concursul de creație literară „Talente sighetene”, ediția a II-a, pentru elevii din învățământul gimnazial (11-13) ani și elevii din învățământul liceal (14-18 ani).

Au fost premiați următorii elevi:

Categoria 11-13 ani
LOCUL I, STĂNESCU ELIZA ELENA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
LOCUL III, SIMION MARA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
MENȚIUNE, BORODI ALEXANDRU, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
MENȚIUNE, TĂMAȘ MAYA REBECA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA

Categoria 14-18 ani
LOCUL I, PETROVAN CRISTIAN, clasa a XII-a G, Liceul Tehnologic „Marmația”, profesor, VLAȘIN DANIELA
LOCUL I, TIODAR ADRIANA, clasa a XII-a B, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor -bibliotecar, HOZA FLORICA
LOCUL I, HRUȘCĂ CRISTINA, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, PETER IOANA, clasa a XI-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, BENȚA TANIA, clasa a XI-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, REDNIC MĂDĂLINA, clasa a X-a F, Colegiul Național „Dragoș Vodă”, profesor, CHINDRIȘ OTILIA
Locul III, PETROVAN DIANA, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul III, RABECZ PATRICIA, clasa a IX-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, POP Diana Maria
Mențiune, ȚÂNȚAȘ NORICA, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, MOROCILĂ LAVINIA, clasa a IX-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN MARIA
Mențiune, ANIȚAȘ DĂNUȚ, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, PETROVAI IOANA GEORGIANA, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier , profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, GRAD IOANA, clasa a IX-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN Maria
Mențiune, MIHAI MIUȚA, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN Maria
Mențiune, IVANYK OVIDIU, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, SOARE DENIS, clasa a IX-a B, Liceul Tehnologic Forestier , profesor POP DIANA MARIA
Mențiune, NEMEȘ PATRICIA VANESA, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA

Mulțumim celor care ne-au sprijinit pentru a-i premia pe câștigători, editurilor: „Valea Verde” (Ion Mariș), Grinta (Gabriel Cojocaru), Colorama (Emilia Poenaru Moldovan), Tribuna (Mircea Armand).

Felicitări elevilor și profesorilor coordonatori!

Comunicat de presă,
Centrul Cultural, Sighet