Excelentă inițiativa moldoveanului nostru de-a ne zgâlțâi un pic! Uneori ai impresia că România doarme!… Politicienii își continuă demagogia colorată, se bălăcăresc public și nu prididesc cu osanalele pe direcții false. Se înjură din plin Europa, se scot “mitralierele” și – duplicitar – se mai plimbă interpartinic băieții deștepți.

Omul de rând este bulversat de minciunile eterne și manipulările bine comandate, statul paralel s-a contopit cu statul “patriot” și statul partid, iar jocurile agramaților continuă.

Cetățeanul român se bucură – selectiv – de măririle fluctuante de salarii, de firimiturile aruncate în buzunarele copiilor iar marea infrastructură (rutieră, feroviară etc.) crește, crește…. pe hârtie. Românii sunt prostiți durabil de 30 de ani!

Unele țări din zona noastră europeană au avut teribile războaie (vezi Croația!), dar au construit mai multe autostrăzi decât tragica și mioritica Românie!

Se face tot posibilul pentru a îngrășa aristocrația bugetară (mă gândesc la multele sinecuri din sistem!), pentru a umple buzunarele politicieneilor cu favoruri și tot felul de “specialități” în timp ce mediul privat AUTOHTON moare pe baricadele patriei, fără să conteze că bugetul țării se alimentează și din această zonă.

Antreprenorul sucevean care a propus acest moment de revoltă anti-minciună are toate atuurile pentru a fi un viitor emigrant dacă nu va fi susținut. De aceea și noi trebuie să acționăm solidar, să arătăm că nu suntem fraieri, că nu înghițim la nesfârșit… poveștile! Și voi ce faceți?…

Ați aflat – bineînțeles – că în fiecare an mor pe șoselele țării mai mulți nevinovați decât au fost uciși la Revoluție?! De fapt, revolta civică nu trebuie să vizeze doar șoselele, trebuie să vizeze inutila clasă politică în general (cu micile excepții ce întăresc regula)! Este obligatoriu – dar cunoaștem bine acest lucru! – să intre în politică profesioniștii, oamenii corecți, oamenii cu bun simț!

CRED că acest demers al românului Ștefan Mandachi confirmă ideea că o variantă de buni conducători ar fi din categoria micilor și marilor antreprenori români, care au demonstrat concret că pot crea, gestiona și administra sustenabil un business! România (cu fiecare subdiviziune administrativă) este un business decapitalizat, prost gestionat și dacă nu se găsește un grup de manageri care să facă ceea ce au promis, nu văd să aibă un viitor de… aur (deși avem destule… lingouri!)!…

Să începem AZI (15:15:15) cu aceste câteva minute simbolice oferite unui protest “comod” și mai ales să începem să ne implicăm pragmatic; să evităm să ne mai lăsăm păcăliți de fake-uri, de minciuni!

Din păcate, veriga slabă – încă – împotriva minciunilor și parveniților politic este lipsa spiritului civic, lipsa spiritului comunitar. Se pare că încet, încet, vorba concetățeanului nostru Mandachi, frica și zona de confort a fiecărui român se disipează, conștiința individuală se “reinventează” și, la aproape 30 de ani de la dărâmarea unui regim obtuz și anti-democratic cu o subtilă continuitate post-revoluționară, vom avea parte – în sfârșit – de o renaștere… meritocratică!

Acest demers este un… ultim semnal de alarmă!

#Șîeu… cred în reinventarea durabilă, sustenabilă a României!

#ȘÎEU! ȘÎVOI?!…

Ion MARIȘ

Foto: Miya KOSEI

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței își întrerupe programul vineri, 15 martie, între orele 15.00-15.15, pentru a fi alături de cei ce protestează pentru a atrage atenția asupra dezastruoasei situații a șoselelor și a autostrăzilor din România și pentru a mulțumi celor care  – chiar și în aceste condiții  – ajung la muzeul de la Sighet.

Sursa: www.memorialulsighet.ro

Preprimăvară…
* O stradă departe, aerul tare. Mă opresc în dreptul unui ABC. „…Do-on!” aud în spatele meu pe note (sol-mi), – o fetiţă, din braţele bunicii ei, care tocmai mă rugase “pardon!”.
* “…Îs la o cafea, vizavi de Primărie! Hai şi tu, Ioa’!” – comunică tilifonic un nene din cafeneaua din lateral de Primărie.
* “…Nici o problemă, ciau, ciau, ciao!” – încheie un şefuţ conversaţiunea la telefon.
* “…O vândut tăt, numa’ văcuţăle le-o lăsat. Astăzi o cumpărat fân. Doamne, ce-am ajuns!…” “Amu, dac-o vândut calu’, cu ce-or căra iarba la vaci?” (- neveste, sub Solovan)
* „…O expirat hăpt de ziua ta, tu, hăhăhă!” (- două neveste tinere râd din tot trupul şi paltoanele)
* După-amiază, o stradă de demult, case joase. O liceană îşi întoarce capul după fereastra deschisă de care tocmai a trecut. Are părul lung, mătăsos.
* Făurar, încă. Plin de soare, fluierări, prin pozele şi înregistrările din telefon.

La ieşirea din şcoală
* Un copilaş trânteşte în prostie, repetat, un pet. Alături, colegul admirator. Granitul funerar al scărilor amplifică zgomotul. Degeaba. Nimeni nu are nimic cu ei.
* “Ce mi-ai făcut?…Mie??” – se minunează o mămică de mărţişorul confecţionat de fie-sa, aranjându-i cu sârg codiţele sub căciuliţa roz. “Da, mami…. Mă laşi să ţin mâna pe geam?” “ Te laas!…” “Yess!!” – face fetiţa, fugind spre maşină.
* “Nici un week-end!… Avem de citit. Tot manualul, recapitulare!…” (- mămică aşteptându-şi odrasla)
* „…că-i de-acela, se’nervează şi aruncă ochelarii… (- şcoală, amiază, fetiţă, raport plâns către tati)
* „…Că m-o scos doamna la tablă… N-am ştiuut!… Că mi s-o dezlipit bascheţii noi roşii… Nuu! …Nu le-am făcut nimiic…” (- şcoală, amiază, o fetiţă, raport plâns către buni – care o eliberează de ghiozdanul de mers în but’in – şi care-i va lua două bluziţe şi un tricou şi nişte pantaloni scurţi, aducându-i, pe loc, la loc zâmbetul)

Martie
* Prin localuri au scos pe mese flori de primăvară – din plastic.
* Faţa ei luminată luminând. De la ce-i atât de luminată?!
* Tineri, prima plimbare de mână, pe străzile de departe, cât mai înceată.
* “Tăt’e mă dor!… Îmi tăt miros mânurile, că am tăiat oaia… Prea tare o lozit-o berbecu… El s-o făcut tăt mai mare, ea o slăbit la jumătate… Ş-amu, câinele doarme şi berbecu’ păze’ curtea, cu coarnele lui întoarse şi răsîntoarse… Nu intră nimenea, că odată-i cu roata-n sus.” (- biciclistă de la marginea oraşului)
* Linişte totală în sala de mese. Copiii de la „aferschool” au plecat în câteva secunde. Ospătăriţa iese cu o tavă mare plină cu pahare goale. Au băut-o toată, le place apa rece! Pe mese lalele multe, divers colorate, unele îndoite – naturale…. …
* O casă cu uşi, ferestre, deschise, stăpânul în poartă. La maximum “Balada”. S-o fotografiem!…
* “Bună zâua! Abia răsuflăm, amândoi…” (- sexagenari)
* “Un leu punga??” “E bio, dispare.” „De ce să dispară, dacă o plătesc?” (ABC)
* Un hipster pe corzo, în vânt, tare subţire. Doar rama groasă a ochelarilor îl ţine la pământ.
* “Unde-i Iza? N-o poţi vedea de gunoaie…” („fotografist” idealist, după Vântoasele de Martie)
* La pozat, la Iza. Pauză când îmi apar trecutele fotografii.
* “…o zis că-i insult câinele. Că a ei câine nu latră. Că are paşaport de Franţa…” (- vecina domnişoarei de la bloc)
* “ Mâine-i are?” “Mâine, poimâine… Totuşi, e la sat, nu-i la oraş.” “ …E’i, e’i, alaltămâine! Bine, dară!…” (la ghişeul de mandate poştale, o nevastă căruntă cu oficianta)
* – Din care-aveţi? / – Zebra./ – Zebra nu. Da’ Kent ai?/ – Are băiatu’. (- în faţă la Liceul ucrainean)

Vineri, 8 martie, eram și eu în acceleratul de București care a deraiat la Coșbuc (jud. Bistrița Năsăud), înainte de Salva… eveniment relatat rapid apoi de televiziuni și site-uri de internet.

Cum am trăit momentul? Nu foarte tragic… Vagonul nostru nu deraiase, ci cel din fața noastră. Trenul nu avea viteză mare și a fost oprit destul de ușor. Am simțit frâna destul de bruscă, apoi fumul… lumea începea să se agite, cineva din vagonul nostru (de clasa a doua) a coborât să vadă ce se întâmplă și a venit cu explicația deraierii.Trenul fiind oprit chiar la barieră, circulația rutieră a fost blocată cam o oră și jumătate, sute de mașini s-au adunat, a apărut și Poliția și Salvarea. Mai târziu ne-au mutat într-un vagon mai în față iar apoi ne-au debarcat pe toți și ne-au dus cu autobuzele până în Salva, respectiv Sărățel. În autobuz ni s-a pus muzică populară… să ne înviorăm…

Doar a doua zi am văzut la televizor că deraierea avusese loc pe pod… asta mi-a stârnit fiori… am văzut și bârnele putrezite între traverse… hmm…, off…., mai e trenul cel mai sigur mijloc de transport ?

La întoarcere, duminică dimineața, la Valea Vișeului locomotiva noastră s-a stricat și am stat două ore acolo până a venit alt tren din Sighet și locomotiva lui ne-a preluat și pe noi. Am ajuns la Sighet aproape de ora 10… iar liturghia din Vadu Izei a început cu mare întârziere, mulțumesc credincioșilor pentru răbdarea cu care m-au așteptat. Deh, omul știe când pleacă dar nu știe când se întoarce…

Deraierile CFR -ului din ultimele săptămâni (nu e vorba de echipa de fotbal clujeană, pe care o simpatizez) nu au produs deocamdată victime. Să ne ferească Dumnezeu! Dar responsabilii de sus, în primul rând cei din guvern care împart bugetul, de ce nu se trezesc? Până nu e prea târziu…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Sursă foto: www.mediafax.ro

Mickey și prietenii săi vin la Sighetul Marmației, vineri, 15 martie, orele 17:00, la Sala Școlii de Muzică „George Enescu”!

Acum ai ocazia să îți întâlnești personajele favorite în cadrul celui mai distractiv spectacol pentru copii.

Mickey și Minnie știu cât de important este micul dejun pentru a avea energie întreaga zi, așa că au pregătit pentru cei mici un spectacol muzical inedit.

Alături de cele mai îndrăgite personaje, veți învăța rețete delicioase, transmise prin cântec, dans și veselie. O să fie dezvăluit și ingredientul magic, necesar oricărei rețete reușite.

Amplificăm misterul și cu un invitat surpriză – Clownela, o fetiță prietenoasă, plină de lipici la copii, care a pregătit un program special de dans numit Mini Disco.

Am adunat așadar ingredientele necesare unei petreceri reușite și lansăm invitația către toată familia pentru a ni se alătura distracției. Vă așteptăm cu drag la spectacol, să învățăm să gătim împreună pe ritmuri de dans și veselie!

Durata spectacolului: 50 minute

Spectacol pentru audiență preșcolari (2-7 ani) și școlari (8-12 ani).

Biletele se găsesc online pe site-ul BLT.ro sau se pot procura direct de la sală înainte de eveniment.

PREȚ BILETE:
VIP: 25 lei
Categoria I: 19 lei
Categoria II: 15 lei

IMPORTANT:

Un bilet este valabil pentru o singură persoană. Toți participanții la spectacol, adulți și copii, trebuie să cumpere bilet, indiferent de vârstă.

Comunicat de presă

Oana Puicar (clasa a XII-a) este o elevă eminentă a Colegiului Național ”Dragoș Vodă”. La naștere, a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și suferă de spasticitate, boală ce îi afectează aparatul locomotor. 

Oana visează să studieze neuroștiințele, specializare care nu există în România, la nivel de licență. De aceea, Oana a aplicat în Marea Britanie și a fost acceptată la trei dintre cele mai prestigioase universități. Singura ei șansă la o viață normală este efectuarea unei operații de rizotomie dorsală selectivă. Costurile operației sunt de 70 000 de dolari și trebuie efectuată în America în luna iulie a acestui an.

”În prezent, din cauza spasticității crescute, mă deplasez pe distanțe mai mari de 400 de metri mai ales cu căruciorul, deoarece mersul pe jos necesită un efort epuizant. Au apărut dureri la genunchi și s-au intensificat cele musculare, la picioare și spate. Dr. Park mi-a recomandat să nu mai merg fără sprijin în medii neprotejate, deoarece o căzătură ar putea avea consecințe grave. Scrisul a devenit din ce în ce mai dificil, la fel ca activitățile care implică motricitatea fină.

Pentru mine, rizotomia este șansa unei vieți independente, singurul lucru care ar putea opri regresul fizic, înlocuindu-l cu progres, șansa de a începe facultatea fără incertitudine, fără a mă întreba dacă voi ceda sub presiunea suplimentară cauzată de efortul din ce în ce mai mare pe care trebuie să îl depun pentru a mă descurca singură.

Doctorul Park de la Spitalul Pentru Copii din St. Louis este neurochirurgul care are cea mai vastă experiență în domeniul rizotomiei – peste 4000 de pacienți operați. El consideră că eliminarea spasticității prin operația de rizotomie mă poate ajuta să am o viață independentă și să evit să ajung permanent în cărucior în câțiva ani. De asemenea, crede că mișcarea va fi mai ușoară, iar durerea va fi semnificativ redusă, poate chiar înlăturată. Operația poate opri deteriorarea genunchilor, ajuta la ținerea sub control a scoliozei, dar și la îmbunătățirea motricității fine.”, povestește Oana pe blogul personal: https://pasiioanei.blogspot.com

Cei care doresc și au posibilitatea de a dona o pot face în următoarele conturi, specificând că este o donație:

RON
Cod IBAN: RO93RNCB0185154585860001
SWIFT: RNCB RO BU

EURO

TITULAR CONT: Lihet Maria (mama Oanei)

Azi, 11 martie, parohul greco-catolic al Sarasăului, părintele Cornel Ardelean, aniversează 30 de ani de la momentul sfințirii ca preot în condițiile dificile și riscante ale clandestinității, Biserica Greco-Catolică fiind oficial interzisă în timpul regimului comunist. (M.V.)

M.V.: Stimate părinte Cornel Ardelean, suntem azi într-un moment aniversar pentru dvs., un moment de profundă emoție, al împlinirii a 30 de ani de preoție. Hirotonirea dvs. a avut loc în perioada comunistă în condiții de clandestinitate. Cum v-ați pregătit, cum ați studiat în acele condiții?
C. A.: Biserica noastră greco – catolică fiind total interzisă din 1948 evident că nu aveam nici facultăți de teologie, seminarii sau alte instituții. Pregătirea pentru preoție nu se putea face decât în particular împrumutând cărți vechi de dogmatică, morală, istorie bisericească etc. de la preoții supraviețuitori ai temnițelor comuniste. Am învățat foarte mult și am fost verificat foarte riguros ca la veritabile examene. Această pregătire a durat ani de zile și țineți cont că în acest timp eu munceam la o întreprindere din Baia Mare, câștigându-mi existența (a mea personală apoi și a familiei pe care mi-am întemeiat-o)… timpul liber însă mi-l consacram în totalitate Bisericii ajutând atât cât puteam pe preoții clandestini. Am avut ca îndrumători direcți pe părintele Lucian Mureșan (actualul cardinal), pe părintele iezuit Ioan Lazăr (un monument de cultura teologică), dar am colaborat bine și cu ceilalți care activau pe vremea aceea în Baia Mare, precum și cu călugărițele greco-catolice (vreau s-o menționez în mod special pe sora Martina). Am participat însă de multe ori la Sf. Liturghie și în bisericile romano-catolice, unde cultul se desfășura legal dar preoții erau intens supravegheați.

M.V.: În ce condiții s-a desfășurat hirotonirea propriu-zisă ?
C. A.: Eu aș fi dorit să fie la 25 martie 1989 de sărbătoarea Bunei Vestiri față de care aveam o devoțiune specială. Dar ea cădea în acel an în Sâmbăta Mare de la romano-catolici și atunci s-a schimbat data pentru 11 martie. M-am deplasat la Reghin la locuința Mitropolitului Alexandru Todea (unul din episcopii noștri mărturisitori în prigoana comunistă și viitor cardinal) și acolo într-un cerc foarte restrâns a avut loc Liturghia în cadrul căreia am fost sfințit ca preot. Au fost prezente doar 7 persoane: episcopul consacrator, preoții Lucian Mureșan, Alexandru Mesaroș și Simion Mesaroș, soția mea Niculina, o persoană care-l ajuta pe mitropolit și eu, candidatul la preoție. Apoi, a doua zi la Baia Mare am celebrat prima Liturghie în apartamentul nostru, în camera mică, ce a devenit astfel capelă. Timp de vreo 6 luni am celebrat Liturghia în casa părintelui Felician Soran care decedase. După Revoluție am fost numit paroh la Sarasău unde-mi desfășor pastorația de aproape 29 de ani și mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am reușit să fac împreună cu comunitatea de aici.

M.V.: Nu era periculos ce făceați? Securitatea nu vă urmărea?
C. A.: Ba da, am avut de mai multe ori semnale că Securitatea se interesa de mine la locul de muncă, la rudenii… părea suspectă prezența mea foarte deasă la domiciliul preoților bătrâni. Au percheziționat o dată și la noi acasă la Recea dar n-au găsit nimic suspect. Mutasem din prudență cărțile de teologie la un vecin. Alte necazuri nu am avut, dar adevărul e că și noi am fost foarte discreți.

M.V.: Deși sunteți „de peste deal”, atât dvs. cât și soția, activați în Maramureșul istoric de aproape 3 decenii. Cum v-ați adaptat ?
C. A.: Acum 3 decenii nu știam nimic despre Sarasău și foarte puține despre Sighet, am venit cu reținere încoace, dar am făcut-o fiindcă misiunea de preot o impunea. Atmosfera însă m-a cucerit… sunt convins că Dumnezeu m-a vrut aici, îmi iubesc foarte mult credincioșii din Sarasău (cu care am trecut împreună prin lupte grele…) mă identific cu Maramureșul ca istorie și spiritualitate iar Sighetului îi doresc să-și recâștige valoarea și demnitatea de odinioară!

A consemnat Marius VIȘOVAN

Palatul Aurel Szabo, situat pe actuala stradă Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, a fost construit la sfârșit de secol XIX. Aurel Szabo a studiat Dreptul la Budapesta, fiind unul dintre cei mai importanți oameni de cultură ai vremii. Imobilul, construit în stil neorenascentist, avea o importantă bibliotecă cu un fond impresionant de câteva mii de volume.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ți treci degetele prin pânza subțire ce mă împrejmuiește
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpătoare în aceste sertărașe cu praful topit pe degetele tale, așa și inima mea, subțiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuși, dincolo de ele, cerul este cald și blând. Chiar și păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le întoarce acasă.

Cât am sângele cald și o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat și invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri și te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu știe cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuțele copilașilor ce n-au mai apucat să fie legănați în lumea aceasta. Dar eu te iubesc chiar dacă nu-ți sunt frumusețe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îți pot privi ochii și înțelege cum poți umbla pe nori, doar ținând de mână femeia pe care o iubești.

Antonia Luiza DUBOVICI

Pământul ars și însetat cerșea îndurare. Norii negri se adunau, amenințând a furtună. Urmăream fascinată repeziciunea cu care se umpleau gălețile puse sub ciotornă, curgerea amețitoare care forma bulbuci. Sunetul strident, la început, al ploii care lovea violent gălețile de tablă, se schimba apoi într-un vuiet mai potolit, până când apa șiroia bolborosind nedeslușit, dând pe dinafară, unindu-se cu pârâiașele formate în curte. „Sunt pline!” țipam, avertizându-mi bunicile. Și Mama-Bună ieșea, cu altele noi care suportau aceeași lovire cadențată. Nu mă dezlipeam de ușa cu gemulețe până când nu anunțam că ploaia le îndestulase din nou. „Ajunge!”, se arăta Mama-Bună satisfăcută de cantitatea adunată. Eram fericită. Știam ce urmează. Spălatul părului.

Stăteam nerăbdătoare până când darul ceresc clocotea pe „șpor”. Într-un lighean imens, de fier, Mama-Bună își potrivea apa. (Numele ăsta i l-am ales conștient, când deja realizasem că bunătatea era ceea ce o definea.) Hipnotizată, stând cuminte, nemișcată, îi urmăream toate gesturile, o sorbeam din priviri. Năframa îi cădea dezvelind o cunună de păr împletit și învârtit de trei ori în jurul capului. Cu gesturi tacticoase, își elibera povara, descurca ațele și agrafele care o fixau și dezvăluia un păr splendid, care așa, împletit, îi trecea de genunchi. Uitând să mai respir, îi desfăceam, când mă lăsa, cozile nesfârșite din care se revărsa o cascadă ondulată, de-o frumusețe cum nu mi-a mai fost dat să văd. Ligheanul se umplea. Urma o frământare înspumată și asistam vrăjită la spălatul buclelor, cu mare dificultate, pe bucăți, așa cum ai spăla rufele. Avea nevoie de ajutor să se limpezească în trei ape. Ultima era ploaie amestecată cu oțet. Mirosul umplea odaia, îmi înțepa nasul și ochii. Nu protestam.

Bucuria mea nu lua sfârșit aici, căci ea se așeza cu brațele deja obosite de truda delicioasă, pe un scăunel, aproape de sobă. Urma pieptănatul. Pentru ea o corvoadă, pentru mine o plăcere. Răbdătoare, își împărțea părul în șuvițe și desfăcea larg brațele, cât putea de tare, ca să treacă piaptănul pe o lungime cât mai mare. Dar anvergura ei nu era suficientă cât să cuprindă totul dintr-o singură mișcare. Îi lua mult până să-și poată împlini ritualul. Îl împletea apoi, încă ud, în cozi trainice.

Mă învelesc și azi în părul ei care mă poartă într-o altă lume. Atunci mă prefăceam că e o prelungire a podoabei mele capilare, spartane, căci eram mereu tunsă scurt, după ideile tatei. Era răgazul meu, în care puteam fi alta, frumoasă, ca ea. Eram reflexia ei, sau ea a mea. Totuna. Acolo era un univers întreg. Îi mângâiam minunăția de păr cu mâinile, cu ochii, cu sufletul.

Trăiam în casă cu o icoană, cu o martiră coborâtă din tablourile cu sfinți. Emana o liniște și o pace care îmblânzea cele mai împietrite suflete. Era inima casei. Năluca copilăriei, legată intrinsec de ființa mea. Subțire, îmbrăcată simplu, în rochițe cu flori mici, încinsă cu un cordon în talie, cu ochi pătrunzători și vii, în care se răsfrângea o lume.

Mama-Bună lucra undeva (aveam să știu mai târziu că era la fabrică), într-un loc special, în care se ducea cu un scop precis: să ne aducă mie și surorii mele bunătăți. O asaltam la venirea acasă, prădându-i buzunarele:„Ce ne-ai adus?” Și găseam comori colorate, învelite în stanioluri foșnitoare. Era bine la serviciu dacă aducea dulciuri mereu. După moartea ei, am aflat din poveștile mamei că biata bunica avea grijă să-și pună mereu ceva în buzunar, pe furiș, înainte să pornească spre „fabrica de bomboane”, la care, cu siguranță lucra, ca să aibă ce să ne dea la întoarcere. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată buzunarele goale.

Ființa asta plăpândă, slăbuță și delicată, de-o simplitate curată și bună n-a avut în toată existența mea ton ridicat în voce. Nu m-a mustrat niciodată, nu m-a pedepsit, ci m-a înconjurat cu o dragoste fără sfârșit. În privirea ei erau adunate dureri nebănuite, chinuri fără margini, cum am aflat tot mai târziu…
Cosea harnică, la mașina ei, fel de fel de sarafane, cămăși și alte minunății. Din resturile de material îmi născocea rochițe pentru păpuși, hăinuțe colorate și vesele. Dansam în jurul ei, o mai cuprindeam și-i sărutam obrazul, apoi îmi înșiram păpușile goale, care ședeau ca niște victime, cerșind acoperământ pentru fiecare. „Îți fac la toate”, îmi zicea zâmbind și țăcănitul acului de cusut era muzica noastră interioară. Înlocuia cu mare repeziciune ațele și-mi cerea ajutorul când trebuia, cu ochii mei ageri și tineri să-i schimb firele. Eram fericită că am contribuit cu ceva, că puteam să anunț seara, la cină, că am ajutat-o pe Mama-Bună.

Familia mea era numeroasă: nouă suflete răsfirate în două case legate de aceeași grădină. Casa lui Buni era inima. Acola mâncam, acolo stăteam ziua, toți claie peste grămadă. Nu era niciodată liniște. Mai tot timpul cineva povestea ceva ba despre grădină, ba despre animale, cei mari cu serviciul, iar noi, copiii, cu joaca și hârjonelile. Nu cred să fi existat o seară în care, în casa noastră să nu intre cineva: rude, prieteni, vecini… o zarvă mare, râsete, sunete de farfurii și pahare, scârțâitul lămpii cu petrol șterse cu un ziar sau radioul ascultat în surdină, pe Europa Liberă, chiar înainte să se ia curentul.

Dacă „fuck boy” (bunicul) domina încăperea inspirând teamă, Mama-Bună o inunda cu lumină. Mă lua pe genunchi, ținându-mă într-o îmbrățișare duioasă și caldă și-mi citea. Prima „carte” de care-mi aduc aminte ea mi-a citit-o. Era o poveste drăguță, în versuri, avându-l ca protagonist pe Moș-Bărbuță. Peste ani, avea să-mi placă la prima citire proza rimată a lui Sorescu, ca o amintire a ce-am trăit cândva. De atâtea ori i-am sorbit cuvintele, atentă la poveste încât, evident, am învățat-o. Mă prefăceam că știu să citesc, deși încă nu cunoșteam literele, urmărind cu un deget mic, furnicile negre ce se înșirau pe foile colorate ale căror imagini îmi stăruie în detaliu și azi în amintire. Câteodată, obosită, îngerul meu bun îndrăznea să mai sară câte o pagină, dar era pe loc corectată de un lector avizat: „Nu știi să citești!” Și ea, zâmbind cu atâta îngăduință recunoștea: „Ai dreptate, am greșit. Tu citești deja mult mai bine ca mine.” Mă lăfăiam plină de mine în brațele ei ocrotitoare simțind că am câștigat un trofeu, în timp ce ea își relua calmă lectura. Gustul mâncărurilor ei, mirosurile care o însoțeau mereu, sunt păstrate în ungherele ascunse ale ființei mele. Sunetele vaselor, ale oalelor mereu bolborosind pe sobă, făina împrăștiată pe masă, foile de tăiței întinse cu precizie milimetrică, cozonacii, prăjiturile, pâinea, lipia prăjită pe sobă (o delicatesă care îmi stăruie în mod deosebit în minte), „piciocii în bloadăr”, „pupăza” făcută din aluatul de pască, toate se rostogolesc din mâinile ei. Niciodată egalate de o alta.

Copilăria mea a stat sub semnul ei solar și binefăcător. Ea era cea care ținea casa unită. Familia împreună. Durerile ei neștiute însă o pândeau. Frământările ei interioare pe care nu le-am bănuit niciodată i-au măcinat sănătatea. Bolile sufletului i-au locuit trupul ani de-a rândul. Și s-au făcut văzute într-un mod nemilos. Lumea și-a schimbat cursul când într-o zi, ea nu s-a mai ridicat din pat. Trupul ei puțin se împuțina văzând cu ochii. Refuza mâncarea. Dar nu mă putea refuza pe mine. Eram zilnic solul ce ducea cu responsabilitate dorințele ei culinare la „cealaltă casă”, unde toată familia aștepta cu sufletul la gură să afle ce și-ar dori să mănânce. „Vrea cartofi pai.” Și lucrurile se puneau în mișcare cu o viteză amețitoare și până să mă pot dezmetici aveam în mână farfuria pe care-o duceam triumfătoare la patul ei. Mânca, înghițând cu mare greutate, doi sau trei cartofi. „M-am săturat. Nu mai pot”, zicea blândă. Mâncatul acela era pentru ea un chin, pe care l-a acceptat bucuroasă de dragul meu. Asta era ea. Bunătatea întruchipată. O sfântă.

Am intrat ca o vijelie în camera în care ea zăcea, deja plutind între viață și moarte. Am regăsit o făptură necunoscută cu oasele ieșindu-i prin piele, cu gura strânsă și buze dispărute ca într-un hău fără fund. Avusese proteză, dar i-o scoseseră, pentru că totul o durea. Și așa, schimonosită de agonia morții care-o pândea, nu mai era ea, făptura divină care-mi inunda viața, care umplea odaia copilăriei mele cu mireasma ploii curate amestecate cu oțet. Inima casei noastre, icoana coborâtă din tabloul cu sfinți, agoniza acuma, nerecunoscându-i pe cei al căror ghid spiritual era. Sufletul meu inocent, sfărâmat de vedenia asta, a eliberat un strigăt dureros pe care-l resimt și peste ani: „Mama-Bună nu mă recunoaște!!!” Durerea mea nemăsurată, țipată ascuțit, tăind aerul mortuar, a readus-o pentru o clipă în lumea celor vii. O lacrimă i s-a scurs pe obraz. Și am înțeles. Că ea mă știe. Că o să mă recunoască mereu. Și dincolo de moarte. Dincolo de toate viețile și toate morțile.

Puțin după aceea, cel mai bun om de pe pământ și-a dat ultima suflare. Aflarea veștii m-a găsit în uniforma mea cu șorțuleț, cu cordeluța albă în păr. Eram în clasa a patra. A fost prima dată când am simțit gheara nemiloasă ce îmi strivea inima, durerea ce-mi inunda tot corpul, mintea ce nu mai putea curpinde realitatea. Am fost anunțată cu voci șoptite: „A murit Mama-Bună.” Am alergat afară, în grădină, în neștire, fără să mai văd pe unde calc. Lacrimile curgeau fără oprire spălându-mi fața, gâtul și uniforma mică. Am răcnit ca o fiară, mi-am urlat durerea atât de tare, acolo, în grădina ei, prăbușită pe vița-de-vie, care făcea niște întortocheri ce semănau cu un scaun. Acolo m-a găsit Mircea, vărul meu, trimis de cei din casă, speriați de durerea mea strigată… cu pumnii încleștați pe șorțul de școlăriță, în care-am concentrat durerea mea întreagă.

Urletul acela trăiește și azi în mine. E pierderea mea dintâi. Năluca ei mă urmărește și acum, e conștiința mea, idealul meu de om, pe care nu am cum să-l ating vreodată. Icoana bunătății, a altruismului, a curățeniei sufletești, a evlaviei, a compasiunii, a cinstei și-a onoarei, a adevărului care-i răzbătea din privirea adâncă. E în mine mereu, purtată pios și cu grijă, în gânduri. Busola mea morală. Nimic nu a mai fost la fel când inima casei a încetat să bată, însă imaginea ei s-a impregnat definitiv în semantica sufletului meu.

Oana ȚÎNȚAȘ