32 de orașe intră anul acesta în competiția „Hai în pauza de mișcare”, parte a programului Bucurie în Mișcare, derulat din 2012 de Asociația 11even din Cluj, cu sprijinul Kaufland România.

Competiția, care se va desfășura în perioada 5-15 martie 2019, își propune să atragă atenția asupra nevoii de mișcare ca soluție pentru stresul vieții cotidiene și se adresează persoanelor, organizațiilor și entităților preocupate de sport și de un stil de viață sănătos care își doresc să aducă în orașul lor festivalul Bucurie în Mișcare.

Orașele care intră anul acesta în competiție, împărțite pe patru categorii, sunt: Arad, Craiova, Galați, Iași, Timișoara, Brașov, Ploiești, Cluj-Napoca, Bacău, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Mureș, Satu Mare, Râmnicu Vâlcea, Baia Mare, Sibiu, Suceava, Alba Iulia, Reșița, Deva, Roman, Slatina, Bistrița, Vaslui, Târgoviște, Orăștie, Fălticeni, Câmpina, Alexandria, Mediaș, Sighetu
Marmației, Lugoj, Turda.

Pentru prima dată și orașul nostru, Sighetu-Marmației are oportunitatea de a organiza acest frumos eveniment. Asociația SZMISZ este partener local al festivalului Bucurie în Mișcare și, împreună cu mai mulți colaboratori locali, cluburi sportive și ONG-uri, vă invită să susțineți orașul nostru.

Cum se poate face asta? Foarte simplu: fiecare persoană care a împlinit 16 ani își poate susține orașul în competiție, postând pe Facebook și/sau Instagram o imagine sau un video în care arată cum face mișcare (pașii campaniei sunt publicați pe site-ul www.bucurieinmiscare.ro). Fiecare postare valorează 10 puncte, iar orașele care adună cel mai mare punctaj câștigă un festival Bucurie în Mișcare. Cele 12 festivaluri vor avea loc în perioada mai – iunie și presupun, în fiecare oraș, două zile cu zeci de activități în aer liber, demonstrații și concursuri diverse.

Anul acesta, proiectul Bucurie în Mișcare va fi prezent și în mediul rural, unde nu au loc evenimente care să promoveze mișcarea și un stil de viață sănătos. Asociația 11even, cu sprijinul Ministerului Educației Naționale și Kaufland România, va facilita participarea unui număr de aproximativ 1000 de copii din mediul rural în cele 12 evenimente Bucurie în Mișcare.

Imagini de la edițiile precedente sunt disponibile la acest link: www.bucurieinmiscare.ro/foto.

Despre Bucurie în Mișcare

Construim comunități mai puternice, mai sănătoase, mai fericite

Nu facem suficientă mișcare – mai mult de jumătate dintre români sunt obezi sau supraponderali
și peste un milion suferă de boli metabolice. Nu mai știm să ne conectăm – socializarea din curtea
blocului sau de pe uliță a fost înlocuită de rețele sociale virtuale. Nu mai apreciem activitățile afară – în România, un copil petrece aproape 23 de ore pe săptămână în faţa unui ecran (calculator sau televizor).

Programul Bucurie în Mișcare, de promovare a sportului și mișcării în comunitate, s-a născut
www.bucurieinmiscare.ro pentru a ne aminti că până și cele mai complicate probleme au soluții simple. Comunitățile care participă la sport și recreere dezvoltă legături sociale puternice, sunt locuri mai sigure și oamenii care trăiesc în ele sunt, în general, mai sănătoși și mai fericiți decât comunitățile în care activitatea fizică nu este o prioritate.

Lansat în 2012, programul înseamnă acum evenimente cu zeci de mii de participanți derulate în
peste 40 de orașe din România și Republica Moldova și proiecte speciale care dau o dimensiune
concretă misiunii noastre de a contribui la dezvoltarea unor comunității mai puternice, mai sănătoase, mai fericite.

Astfel, în primăvara lui 2018 am amenajat la Mamaia, într-un spațiu neconvențional – un viitor magazin Kaufland, o tabără în care peste 6.000 de copii au învățat, pe parcursul a trei săptămâni, cât de importantă este mișcarea pentru o dezvoltare armonioasă. Tot în 2018, dar în septembrie, am mobilizat la Alba Iulia peste 5.000 de oameni din toată țara pentru a marca Centenarul prin doborârea recordului mondial pentru Cea mai mare imagine formată din oameni a unei țări/continent. A fost o probă incredibilă de mobilizare, coordonare, muncă în echipă și patriotism.

Comunicat de presă SZMISZ

De-a lungul timpului, oraşul nostru, Sighetul nostru, a fost personalizat prin existenţa şi activităţile unor oameni dedicaţi, valoroşi. De fapt, Orașul a existat şi există în simbioză cu acei oameni care îl hrănesc spiritual. Clădirile, patrimoniul material şi alte categorii antropice sunt elemente care nu dau viaţă fără amprenta umană.

În anumite locuri strategice din Sighet, au fost ani buni în care poetul, publicistul, editorul Echim Vancea era nelipsit şi chema la viaţă!… degaja hotărâre, forţă şi valenţe de combatant… vizionar. Au fost ani în care Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet s-a mişcat doar prin sârguinţa lui. Oricât ar dori unii să-l ignore, oricâtă supărare a declanșat uneori, poetul Echim Vancea va rămâne pentru Sighet, pentru sigheteni, omul cu aproape 30 de volume de poezie! Treizeci! Vă imaginaţi câtă poezie “arde” şi erupe din omul “dur”, chiar “rău” câteodată, tranşant şi mucalit, dar şi foarte “supărăcios” (poate chiar supărător!) când are vreun… bai!

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1998) şi un om bun la inimă (asta s-a cam schimbat în ultima perioadă, de când îşi mai rezolvă bunătatea şi pe la un institut clujean al cordului). Fără nicio discuţie, absolventul din anul 1970 al Liceului “Dragoş Vodă”, coborât de pe Valea Izei, de la Năneşti, a devenit orăşean şi – după cum îmi spunea – “şi-a lăsat opincile la Podul Ronişoarei”. S-a apucat de citit, de scris şi de glumit pe seama… vieţii. A făcut multe prin Sighet, pe la Casa de Cultură, pe la Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi doar el ştie prin ce alte locuri din Sighet şi împrejurimi (mă refer evident la Deseşti, să nu vă gândiţi la altceva!).

Uneori – când îşi amintea – se mai certa cu umbrele, pe anumite subiecte tare fierbinţi, se mai certa şi cu prietenii, alteori rămânea de unu singur dar, o viaţă întreagă – indiscutabil – s-a dedicat scrisului; şi-a făcut chiar şi o editură (una din umbrele lui preferate), a publicat cât un raft sănătos de bibliotecă şi – O, tempora!… – şi-a întinerit inima ca să şteargă din amintre întâmplările triste, neplăcute.

Nu mi-a fost uşor să-l conving ca să-mi acorde atenţie preţ de câteva zeci de întrebări dar – v-am spus că altfel “pulsează” azi! – s-a înduplecat şi ne-am apucat de… despicat firele vieţii (lui, bineînţeles!) în… subtile subdiviziuni.

Ion Mariş (IM): Hotărăşte-te, Maestre! Câte volume de poezie ai publicat?
Echim Vancea (EV): Să stabilim dintru început un lucru: această convorbire nu sunt de acord să o botezi interviu. Aşadar vorbim în continuare de o convorbire. E cumplit de greu să faci confidenţe mulţimii. Îţi trebuie curaj şi ceva care să te apere. Pe mine, mă apăr singur. Pe poet, frumuseţea expresiei care transformă confidenţa în artă, adevărurile personale, în adevăruri comune. Ele ne fac să ne credem unii pe ceilalţi, să descoperim că nu suntem singuri şi… să-l ascultăm pe cel care se confesează. Oare numărul cărţilor rămâne în inima cititorilor sau un rând, două, o strofă, o poezie din acestea? Nu numărul volumelor este important, ci, aşadar, cât şi ce rămâne din „maldărul” de volume. Fiecare carte exprimă ce am vrut şi avut de spus, să spun, în acel moment. Ţi se pare că am scris şi publicat prea mult? Te priveşte. Fiecare pagină, fiecare carte mă conţine şi încă nu m-au epuizat, dimpotrivă, m-au făcut mai mănos. A mai rămas încă mult din mine pe dinafară care trebuie pus în cărţi. Abia când voi fi reuşit să scriu CARTEA, una singură, mă voi opri din scris, din publicat. Simt o durere care mă copleşeşte necontenit, că mă tot caută ca un cuţit să mi se înfingă în bietu-mi piept. Ce cumplită neîmpăcare! Creaţia nu se numără. Ea are propriul ei adevăr, propria morală, propria raţionalitate… şi aşa până la propriu-i Dumnezeu. Câte cărţi am semnat? N-aş vrea să amintesc aici numărul cărţilor. Ca să revin la întrebarea ta îţi spun sincer că la urma urmelor, din toate căţile, de fapt nu sunt cărţi ci numai umbre de cărţi, vor rămâne puţine pagini…

IM: Există vreun Sfânt Echim în calendarele creştine?
EV: Nu! Cel puţin eu nu ştiu să existe. „Dihania asta nu există” (să citez titlul unui volum al prozatorului maramureşean Gheorghe Buzatu). Dar va să fie de acum înainte… O spun serios, fără falsă modestie. Ştii că în limba turcă „luna octombrie” se traduce prin „echim” (eckim)? Născut fiind în luna octombrie găsesc de „cuviinţă” a spune că dacă creştinii nu şi-au bătut capul cu un „sfânt echim” iată că turcii musulmani, parte dintre ei fiind „fără convingere religioasă” şi care nu „cred în obligaţiile religioase”, s-au învrednicit să îmi pună la dispoziţie o lună întreagă! Ha! Ha! Ha! Şi apoi nu mă deranjează că nu sunt printre „sfinţi”. Nu am fost şi nu sunt practicant în materie de credinţă religioasă, nu sărut mâini, poale, crucifixuri, nu bat mătănii. Ceea ce au spus şi spun oamenii despre Dumnezeu este ceva relativ şi subiectiv, iar eu reţin, din toate cele spuse, doar ceea ce îmi îmbogăţeşte corespondenţa mea intimă cu ceea ce nu pot a cunoaşte. De altfel nu cred că am voie a cunoaşte Divinitatea. Sunt fericit că pot a-i simţi adierea în fiinţa mea…

IM: Cum ţi-ai (pe)trecut anii pe la Liceul “Dragoş Vodă”?
EV: Bine zis, „pe la liceu”. Pe vremea mea liceul se numea Liceul de cultură generală. Se făcea carte în draci! Şi asta nu îmi prea plăcea. Dar eram, dinspre mamă, nepotul tânărului, pe atunci, profesor de română Ion Vancea, care era şi secretarul UTC-ului pe liceu. (Cred că abia de prin clasa a X-a s-a hotărât ca această sarcină să revină unui elev.). Aşadar de voie de nevoie a trebuit să mă adaptez. Se spune că în anii de liceu se iau cele mai importante decizii şi te formezi ca personalitate. Începi a călca pe drumul vieţii. Eu am „debutat” efectiv în viaţa culturală de licean cu o lucrare despre romanul „Şoseaua Nordului” a lui Eugen Barbu. Ca orice copil, elev fiind nu am fost nici prea fericit, nici prea vesel. În primul an de liceu am fost coleg de clasă cu nănăştenii fraţi Bârlea (Gheorghe şi Vasile plecat dintre noi mult prea devreme) ei fiind deja orăşeni cu acte în regulă, viitorul medic Ioan Rednic şi de o droaie de săpâncenţe iar dintr-a X-a ni s-a alăturat şi deseşteanul Andrei Făt. Eram şapte băieţi şi restul până la 36 sau 42 (nu mai ştiu câţi eram în clasă) erau fete. Au fost anii marilor lecturi, ani care pentru mine, copilul de la ţară, au însemnat mult în devenirea ulterioară. În liceu cred că mi-am început adânca prietenie cu cea care mi-a devenit prietenă pe viaţă: cartea. Adevărat este şi faptul că am avut profesori de excepție: amintitul unchi şi profesor Ion Vancea (română), profesoara Eusebia Negrea (literatură universală), Eracle Titircă (psihologie, logică), profesorul Ioan Törok (istorie), Radu Bitan (rusă) şi mulţi alţii. Au fost anii generozităţii adolescenţei, anii avântului intelectual. Dar ajunge că o iau pe panta şabloanelor!

IM: Au fost profesori care te-au… remarcat? Pe care dintre profesori i-ai remarcat (cu sau fără ghilimele!) tu?
EV: Pe câţiva i-am numit mai sus. Pe ceilalţi îi rog să mă ierte dar memoria şi vârsta-mi conţin o doză de uitare. Tuturor deopotrivă le port o amintire plăcută şi un profund respect.

IM: Ţi-e drag Năneştiul?
EV: Nu zic ba. Este prezent peste tot în poezia mea. I-am dedicat şi un volum de versuri („Hramuri”) iar Ioan Es. Pop i-a dedicat un poem („năneşti”) din care redau începutul acestuia („ca să ajungeți la nănești, o să trebuiască/ să luați autobuzul până la sighet,/ a zis femeia de la casa de bilete din salva.// auzisem că e unul direct, am zis./ l-au scos acum o săptămână, a zis,/ nu mai erau pasageri pe linia asta./ dar merită, zău, e grozav că mergeţi la nănești./ am visat și eu să ajung o dată acolo,/…/ așa că luaţi dumneavoastră liniștit/ autobuzul de sighet, pentru că/ de la sighet la nănești e doar o palmă de loc./ dacă n-o să vă convină când pornește următorul,/ o să fie o nimica toată să ajungeţi la nănești pe jos.”). Astăzi din motive familiale mi-aş dori ca să nu fie locuit. Prea multele „zânituri” l-au stricat. Ori de câte ori merg la Năneşti merg doar până acasă, la mama. Are 88 de ani! Stau o jumătate de oră şi deja simt nevoia să plec. Năneştiul nu mai este Năneştiul copilăriei mele. Au dispărut bunul simţ şi respectul faţă de tot şi de toate. Dacă nu te ştiu în vreo funcţie înaltă, gata. S-a terminat. Nu eşti servit nici măcar cu o ulce’ cu apă.

IM: Dar Sighetul?… şi de ce?…
EV: Te poţi îndrăgosti de un oraş datorită fiinţelor vii care îl populează sau din cauza unei fiinţe foarte dragi… După ce m-am descălţat la intrarea în oraş şi mi-am lăsat opincile la Podu’ Ronişorii m-am gândit să mă fac orăşan. Nu cred că am reuşit acest lucru nici până în ziua când l-am părăsit. Am conştientizat mult mai târziu sentimentul că m-a întâmpinat hazardul. Dar asta nu înseamnă că, recunosc, destinul meu nu a fost de sighetean. Oriunde am fost plecat prin ţară nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca în Sighet, până când am fost scos cu şuturi în cur din oraş de nişte pigmei care întreaga lor viaţă nu au făcut decât să urce în genunchi scările clădirii administrative pe care o numim Primărie, să lingă şi să se gudure pe lângă mai marii vremurilor. Sighetul, locuitorii acestuia nu au nici o vină pentru ceea ce mi-au făcut, cum s-au comportat vremelnicii săi „gospodari”. Sighetul a fost pentru mine, în multe privinţe, profesorul meu de seninătate. Îmi este drag tot ce urmează după „de ce”. Multă vreme Sighetul a fost pentru mine „turnul meu de fildeş” locul de retragere, de meditaţie, simbol, s-ar putea, al depăşirii, într-un fel chiar al morţii sau al nemuririi, de ce nu. A fost spaţiul meu acropolitan aşezat la poalele Solovanului, sprijinindu-se de malurile celor trei ape, Iza (râul copilăriei mele pe malurile căruia am deprins gustul independenţei şi al aventurii, râul în apele căruia am învăţat să înot, râul începutului călătoriei mele, apa care mi-a marcat sfârşitul copilăriei şi cu care ne-am regăsit departe de izvoarele sale în oraş), Tisa (apa de graniţă, cum o numeşte Alexandru Ivasiuc, apa care mi-a înflăcărat imaginaţia cu gardul de sârmă ghimpată care-ţi interzicea până şi privirea peste malul său drept) şi Ronişoara (neumblată, sălbatecă, al cărei aer te obligă să respiri altfel şi chiar să fii altfel, o apă nesupusă, deloc disciplinată), ape care mi-au adăugat o vârstă…, ape care, dacă le ştii asculta, te împacă cu lumea şi cu tine însuţi. Păcat că după 1989 adimistraţiile care s-au perindat în fruntea Sighetului i-au stricat tradiţia de eleganţă cu patină a oraşului, atât de incandescent pe dinăuntru (scriitori, artişti plastici, muzicieni, interpreţi de facturi variate, actori, ziarişti, cluburi şi asociaţii culturale). Cred că fiecare oraş are o faţă ascunsă, un duh al lui, care rămâne necunoscut celor ce nu ştiu să-i perceapă misterele.

IM: Pentru un fecior sosit la oraş de prin Năneşti, nu te-ai apucat mult prea devreme de… poezie?
EV: De scris poezie scriam încă din generală provocat fiind de un consătean (nu dau nume, astăzi el fiind un nume de referinţă în viaţa socială şi culturală a Maramureşului, oricât ar vrea unii sigheteni să îl şteargă din „cronicile” realităţii imediate). El îndrăgostit fiind (iertată-mi fie indiscreţia!) de una dintre învăţătoarele noastre (cred că era prin clasa a IV-a) şi gelos pe unchiul meu, studentul, pe atunci, Ion Vancea (ulterior profesorul Vancea) îi scria acesteia poezii pe care i le recita cu harul şi talentul moştenite de la mama sa. Dar eu nu îndrăzneam a le face publice deşi mai târziu, prin ciclul II, am început să le trimit, fără succes, pe la revistele epocii printre care „Cravata roşie” şi „Luminiţa”. Erau sincere, spontane, scrise din suflet. În liceu, din clasa noastră erau cunoscuţi şi afirmaţi în paginile revistei şcolare „Zări senine” prozatori, poeţi şi chiar eseişti şi care frecventau Cenaclul literar „George Coşbuc” din cadrul Casei de cultură din oraş. La nivel de liceu erau foarte mulţi elevi (nu numai din anul nostru) care cochetau cu scrisul: Emil Cristescu şi mai tinerii Marin Slujeru, Lucian Perţa, regretata Ileana Mihai (poetă talentată şi traducătoare din Emily Dickinson). Eu am debutat în revista liceului ca… folclorist. Aici am publicat câteva poezii populare culese din Năneşti. Aveam vreo şase caiete pline cu folclor, folclor adevărat, cules de la bătrânii din sat (noi, elevii de ţară eram obligaţi de profesorul de română ca la întoarcerea din vacanţa de vară să ne prezentăm cu un caiet de folclor cules din satul de origine). Aşa că, vezi tu, Ion Mariş, că nu mai aveam „cale de întoarcere”. Aşa că poezia a devenit o „opţiune”, chiar pătimaşă. Am dorit cu patimă să mă alătur, să mă integrez grupului de scriitori liceeni, vroiam ca fantezia mea să se hrănească substanţial din acea apropiere, să intru în esenţial, să umblu pe coridoarele liceului cu „reflectoarele” privirilor aţintite asupră-mi! Dar cred că era mai mult o neînţelegere a ceea ce înseamnă în fapt poezia, literatura. Scriam sub influenţa lecturilor şcolare, ajungând la imitaţii după poezia unor Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Gellu Naum, Zaharia Stancu, în general clasici, lecturile schimbându-se după vârstă şi clasă.

IM: Aşadar, ai debutat în anul 1973. Ce gânduri, ce speranţe aveai în acel an?
EV: Venisem din armată (februarie 1972). După câteva luni de la lăsarea la vatră am început să îmi caut de lucru. Dar din scris nu m-am oprit! Eram sigur că dacă voi publica îmi voi găsi mult mai uşor de lucru. Dar de lucru nu găseam decât în CPL, pe când eu mă gândeam la cu totul altceva. Acolo, vreun loc călduţ din care să pot a mă pregăti pentru facultate. Doar eram poet, desigur în măsura în care eram, că dacă scriam poezie nu însemna că şi eram poet. Părinţii erau dezamăgiţi că feciorul lor stă prin oraş teleleu. Prin aprilie 1972 am reuşit să mă angajez ca muncitor sezonier la o formaţie de geologi din Bucureşti care-şi avea sediul în Sighet şi cu care am lucrat până în mai 1973. Mi-a plăcut. Băteam dealurile şi munţii din împrejurimile Sighetului (Solovanul, Piatra Ţiganului, Agrișul, Colibdi, Huta, Gutâiul) de dimineaţă până seara. Nu aveam şefi. Era o muncă foarte frumoasă. Scriam poezie în draci şi trimiteam, sub pseudonim, maldăre de plicuri pline cu manuscrie pe la mai toate revistele literare ale vremii, dar în special la ziarul judeţean „Pentru socialism” din Baia Mare. Aşteptam cu înfrigurare ziua de sâmbătă să cumpăr revistele al căror „corespondent” devenisem. Şi nu mică mi-a fost surpriza ca într-un număr din revista ieşeană „Cronica” să-mi văd publicat un poem, girat de poetul Nicolae Turtureanu. Vestea a zburat cu repeziciune prin tot târgul. Şi într-una din zile poetul şi librarul de excepţie Simion Şuştic-Coman mă abordează şi îmi propune să citesc la Cenaclul literar „George Coşbuc”. De aici totul a decurs ca pe roate… Scriam şi citeam, marţea, la cenaclu. Aşa am redebutat în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare (octombrie 1973). De aici a fost destul de „uşor”. Publicam, deşi greu şi rar, în presa literară din ţară. Dar eram constant publicat de ziarul judeţean „Pentru socialism”, suplimentul social-cultural al acestuia, „Maramureş”, în culegeri şi antologii judeţene. Eram invitat la cenaclurile literare din Baia Mare („Măiastra”) şi Borşa („Metamorfoze”). Citeam poezie, şi nu numai, pe rupte aprovizionat fiind din plin de poetul-librar Simion Şuştic-Coman. În 1973 (mai) m-am retras la „vatră” devenind pedagog la Liceul „Dragoş Vodă” şi apoi la Grupul Şcolar pentru Exploatarea Lemnului. Au fost anii mei de seninătate (înţeleasă ca mod de viaţă dar şi ca scris, desigur). Datorită unor prieteni (Gheorghe Mihai Bârlea, atunci bibliotecar şi Ion Ardeleanu-Pruncu, atunci directorul Casei de Cultură a municipiului), cărora şi astăzi le sunt profund recunoscător pentru marele lor curaj, am păşit într-o altă lume, cea a culturii, ca instructor pe probleme de literatură şi folclor. Şi astfel am ajuns să stau mai mereu de vorbă cu stelele, a căror taină nu de puţine ori m-a înspăimântat. Poate că dacă luam cunoştinţă doar de frumuseţea astrelor, atunci ar fi fost mai bine… Speranțe? Să străbat lumea alături de poezie. În parte mi-a reuşit. Dar am pierdut şi mai multe. Au fost vremuri când am trăit iluziile unei false utopii. Dar la urma urmelor utopia nu-i calea regală spre mântuire? Apoi, după mai multe „eşece”, mi se părea că cu fiecare clipă prin care mă agăţam de poezie era o laşitate. Am tras adânc aer în piept şi mi-am înmuiat pixul (peniţa?) în cerneală şi în propriul sânge şi am mers mai departe. Eram în anii cu vreme frumoasă. Şi atunci mi-am promis să supun tot ceea ce este urât în lume, o evadare spre zări mai senine. Am continuat să scriu dintr-un imbold pe care-l simţeam ca un om pe cale să se sufoce fapt pentru care se repede la fereastră să o deschidă larg şi să îşi umple plămânii cu aer proaspăt…

IM: Nu te-a tentat niciodată să părăseşti Sighetul, să-ţi iei lumea… în cap? Deşi, cred că ai trăit cu lumea în cap!
EV: Nuuu! Câtuşi de puţin. Cred că de la prima noastră întâlnire ne-am dat seama, am înţeles că ne aparţinem. Că atârnăm unul de celălalt. Am trăit şi cu lumea în cap şi cu ea deasupra capului. Am despoperit Sighetul la vârsta adolescenţei. A fost primul oraş văzut. Aici mi-am petrecut o parte din tinereţe. Cu trecerea anilor, m-am simţit tot mai legat de oamenii (excluşi din capul locului politrucii de ieri şi de azi, neînzestraţi politic şi fără intuiţia istoriei de care a avut şi are nevoie încă Sighetul) şi locurile oraşului. Odată cu maturitatea a însemnat şi ancorarea definitivă în apele oraşului, a acestor locuri. Sighetul este un oraş ospitalier, generos, cum de altfel este tot Maramureşul. Nu este nici balcanic şi nici oriental cum este majoritatea ţării exceptând Ardealul şi Bucovina. Este un oraş centro-european. Oraşul în care am avut peste treizeci de ani mi-a dat o şansă, aceea de a pleca unde doream, nestingherit, fără a-mi frânge coloana vertebrală. Chiar dacă nu iubeam acea lume, ea, drepţi să fim, oferea unui tânăr mai multe posibilităţi de a se împlini, decât lumea de astăzi… Dă-mi voie să citez din mine însumi cu evlavie, ca dintr-un clasic, câteva rânduri dintr-un interviu pe care l-am acordat scriitorului Adrian Alui Gheorghe (fondatorul şi directorul revistei „Conta” din Piatra Neamţ): Iată o poveste: unui bătrîn spunându-i-se că el este dintr-un sat cu cîteva „nume mari” (pe care din decenţă nu le voi spune) a replicat sigur de el: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atâta vreme cît fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atâta vreme cît nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămân nimeni! Satul a fost pentru ei pomul, ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în lume să-i mănânce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat nimic.” …Din această poveste nu ştiu dacă mi-aş fi putut asuma un alt destin! Nu ştiu dacă „povestea” de mai sus te-a lămurit. Am fost şi sunt legat de o anumită conjunctură. Sufăr şi astăzi ca şi mai ieri pentru faptul că scriitorul este… inutil în comunitatea sa. Mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat acest lucru când am fost alungat din instituţia pe care o am condus aproape douăzeci de ani. (Mă iartă că revin asupra acestui episod neplăcut din viaţa mea dar mă doare şi astăzi când îmi aduc aminte că doi indivizi, unul interimar şi altul ales, nu au găsit altceva cu cale de făcut decât să mă ia de guler şi să mă scoată afară din Bibliotecă, o instituţie de cultură la al cărei reviriment şi rol în societatea sigheteană post decembristă nu au contribuit cu nimic, dimpotrivă, au încercat pe toate căile să-i minimalizeze rolul, să o politizeze…

IM: Ce ţi-e mai drag pe lumea asta, în afară de cărţile tale (pardon, de poezie!)?
EV: De ce „în afară de cărţile” mele? Cărţile mele îmi sunt dragi, cum dragi îmi sunt şi femeile, şi prietenii, precum şi poezia. Îmi vine uşor să îmi închipui cum l-a făcut Dumnezeu pe om din ţărână. „…un fir de nisip poate face foarte mult când renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în mărutaiele scoicii” a scris undeva Geo Bogza.

IM: Dacă nu ţi-ai fi “îndestulat” viaţa cu scrisul, cu poezia, ce-ai fi făcut?
EV: Aş fi scris poezie.

IM: S-a scris mult (şi bine!) despre tine. Cine crezi că te-a perceput mai… corect, adevărat?
EV: Mi-e indiferent. Când scriam eu poezie nu ştiam că există oameni care citesc poezie ca să scrie despre ea. Cine citeşte ca să scrie despre ceea ce citeşte mai şi greşeşte. Nu m-a chemat nimeni să scriu. Opţiunea-mi aparţine, fiind chiar pătimaşă. Cei care au scris despre cărţile mele au scris corect chiar atunci când au greşit. Oricum ar scrie nu au făcut decât să facă publicitate cărţii mele, literaturii în general.

IM: Unde se află Sighetul, Maramureşul, în universul poetic global?
EV: Fiind uşor adaptabil nu cred că, oriunde m-aş fi stabilit, mi-ar fi lipsit Sighetul, Maramureşul mai mult decît eu lor! Oricum Maramureşului îi datorez totul. Eu, ca om al acestuia, cât şi poeziei mele, care îi aparţine. Chestiunea este că, cu excepţia d-lui Gheorghe Grigurcu, dar şi a cîtorva prieteni (din Bucureşti, Piatra-Neamţ, Iaşi, Bistriţa, Beclean, Cluj-Napoca), care i-au bătut drumurile, nu prea au înţeles „uşurătatea” cuvîntului. Maramureşului îi datorez totul. Dar trebuie să ne înţelegem, odată pentru totdeauna, asupra acestui Maramureş…! Maramureşul de astăzi are cîteva ţări care nu au nimic în comun cu Maramureşul Maramureş. Sunt „ţări” atît de individualizate social şi cultural încît mă mir că nimeni nu a sesizat încă acest fapt. Maramureşul de astăzi îşi aşterne „plapuma” peste cîteva „ţări” de o individualitate nemaipomenită şi care au dat literaturii române nume de excepţie. Aşa are Maramureşul sub „cupolă” (din 1968, odată cu noua împărţire administrativ-teritorială) Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului. Oamenii obişnuiţi, oamenii de cultură, scriitorii, „se dezic” astfel de „ţările” lor, de identitatea locală. Îşi iau o identitate care nu este a lor, plăcîndu-le mai mult să li se zică „maramureşeni”. Nu este corect. Nici pentru ei, nici pentru Maramureş. Şi nu vreau să dau nume. Maramureşeanul este testamentar aşa cum este şi lăpuşeanul, chioreanul sau codreanul. Dar iluzia de a aparţine Maramureşului, fie el om de rînd sau scriitor, este „o ipocrizie”. A fi vedetă, oriunde în altă parte, cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de… titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat!

IM: Povesteşte-mi o întâmplare frumoasă/ interesantă de la Serile de Poezie de la Deseşti, acolo unde ai fost… nelipsit!
EV: Înainte de toate şi câte toate era uimitor faptul că la fiecare ediţie a Serilor de Poezie de la Deseşti, ulterior Serile de Poezie „Nichita Stănescu”, sala Căminului cultural era arhiplină de oameni din sat (tineri, maturi, adolescenţi; bărbaţi şi femei) care îşi lăsau lucrul şi veneau să se întâlnească cu poeţii „lu’ Pârja” (cum umbla vorba prin sat), să asculte poezie. La una dintre ediţii, era prin anii ’80, la Căminul cultural din satul Hărniceşti, sală arhiplină, erau tineri căţăraţi până şi pe sobele din sală. Totul decurge conform desfăşurătorului când deodată se ia curentul electric. Rumoare în sală. Aşteptăm câteva minute bune. Telefoane. Nimic. Atunci nu mai ţin minte, cineva din „prezidiu” sau din sală strigă să fie aduse lămpi, lămpaşe, lumânări. Într-o clipă sala s-a umplut de lumină… De părăsit sala nu a părăsit-o nici cel mai în vârstă spectator. Dimpotrivă au mai venit săteni. Recitalul de poezie şi dialogul cu sala s-a reluat într-o linişte „de mormânt” (staţia de amplificare era „moartă”, doar), întreruptă doar din când în când de aplauzele sincere ale celor prezenţi.

IM: Îţi cunosc destul de bine abilităţile şi preocupările manageriale. (Unii ar zice că e laudă, dar n-au dreptate!) Ce-ai reuşit să faci pentru Biblioteca Municipală, unde ai fost şi director?
EV: Din ceea ce am iniţiat şi făcut s-a ales praful odată cu relocarea. A rămas doar Sistemul Informatic Integrat de Bibliotecă „eBibliophil”. Dar nu reuşitele rămân în memorie ci, mai ales, nereuşitele. Între acestea aş aminti faptul cu nu am reuşit finalizarea Catalogului online (documentele intrate în colecţiile bibliotecii începând cu anul 1998) şi a celui tradiţional virtual (documente intrate în colecţiile bibliotecii până în anul 1998), amenajarea Laboratorului conservare, recondiţionare carte contemporană şi carte veche, cât şi digitalizarea acesteia din urmă, cât şi realizarea Catalogului bibliografic al scriitorilor din Ţara Maramureşului şi a Catalogului bibliografic al Sighetului şi al Ţării Maramureşului.

IM: Pentru că ai fost foarte mulţi ani implicat în mişcarea cultural – artistică din municipiul nostru cred că eşti un cetăţean avizat în acest sens. Ce ar trebui făcut azi pe acest (prim)plan?
EV: Administraţia locală să acorde o mai mare atenţie vieţii culturale a municipiului, cetăţenilor reprezentativi ai acestuia. Odată cu crearea, în 2013, acelui mutant căruia-i zice „centrul cultural” instituţiile de cultură stau sub semnul interimatului, activitatea lor fiind gestionată (manageriata, dacă vrei) politic! Odată cu retrocedarea Palatului Cultural „Astra” acestea au fost împrăştiate de-a lungul şi de-a latul Sighetului.

IM: Te rog să faci nişte nominalizări din lunga ta listă de… fapte bune!
EV: Nu am săvârşit nicio faptă bună! De la un festival de poezie patriotică şi muzică folk local, am făcut un Festival Naţional de Poezie (ulterior internaţional). Am adus la Sighetul Marmaţiei, prin regretatul Laurenţiu Ulici, floarea Generaţiei ’80 de astăzi a poeziei româneşti, scriitori (poeţi, prozatori, dramatugi, eseişti) ale căror cărţi sighetenii le citeau cumpărate de la librărie pe sub mână, actori ale căror spectacole de poezie şi muzică care au pus pe jar organele locale ale securităţii! Nu mai vorbesc de zecile de spectacole, cu invitaţi de „prim plan” („cap de afiş”) ale Ansamblului Folcloric „Mara” (premii naţionale şi internaţionale), într-o perioadă când instituţiile de cultură se autofinanţau din greu… Printre altele mi-am făcut doar datoria. Aşadar am făcut numai porcării, fapte pentru care în 2016, după aproape patruzeci de ani petrecuţi în „sistem”) am fost luat de guler şi dat afară fără un cuvânt!

IM: Ca tot omu’, deşi tu nu eşti chiar ca tot omu’, trebuie să ai şi regrete. Care sunt marile tale regrete?
EV: Mi-am dat prea târziu seama că sunt complet rupt de realitatea socială a zilei. Astăzi sufăr pentru „laşitatea” din anii ’80. Pentru lipsa de curaj din perioada când băteam Europa în lung şi în „laţ”. Dar ce să fac astăzi cu o plângere fără de… pauză? Timpul a trecut şi trece şi astăzi asistăm la o poluare fără precedent a socialului şi a spaţiului cultural. Dar nu poţi, oricum, să îţi asumi un alt destin decât al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul. Simt că sunt presat de timp şi mă tem că nu voi fi în stare să realizez ceea ce, măcar parţial, aş fi vrut/ putut să fac. Îmi este greu să îmi închipui că frustrările pe care le-am avut nu mi-au marcat oarecum personalitatea. Ce-ar fi fost dacă nu le-aş fi avut? Greu de spus. „Curaj”? O trăire care merită toate „suferinţele” de până acum! De aceea privirea mea cînd scrutează orizontul din dreapta Tisei este ca o „feerie coborîtă parcă dintr-o pictură”. Regretele mele sunt cele ale românului dintotdeauna, a românului obişnuit. Regret că nu am ştiut a minţi, că am fost sincer, chiar supărător de sincer, în relaţia cu cei din jur. Cel mai mult regret că imediat după ’90 nu am înfiinţat o societate de servicii publice de poezie. „– Alo, societatea de servicii publice de poezie? – Îhî. – Îmi curg la ţeava de la bucătărie câteva rînduri de versuri albe. Mă puteţi ajuta? Eu aş vrea să fie cu rimă. – Este cineva acasă înainte de amiază? – Nu, abia spre seară. – Seara asta nu este lună şi nu cred că vom putea drege defecţiunea! – Hai, domnule, cei de la meteo mi-au zis că cerul va fi liber, că nu vor fi nori. Aia nu mint, domnule, ce dracu! – Haideţi, vă rog nu vă enervaţi! – Păi ce, io mă enervez? Am nevoie urgentă de patru strofe. Rima obligatorie. – În regulă… Vă rog adresa…”

IM: Te-ai autoexilat de vreo doi ani la Câmpulung la Tisa. Cât de bine te simți acolo, departe de luminile oraşului?
EV: Nu m-am exilat. Trăiesc în România. Trăiesc în Maramureş! Pare ridicol pentru un poet, dar a trăi în România este un loc comun, a trăi oriunde în Maramureş este un certificat de valoare! Câmpulungenii sunt oameni admirabili! Îmi pare rău că nu m-am stabilit printre ei mai devreme cu vreo zece ani!

IM: Care crezi că este categoria socială care iubește sincer poezia?
EV: Cred că generaţia noastră a celor trecuţi de şaizeci de ani.

IM: Care este cea mai gravă boală pentru un poet?
EV: „Boala” poetului? Este ca oricare boală care-l atinge pe om, deşi timpul trece altfel pentru poet. Mulţumirea de sine. Să îşi lase sufletul să se prăfuiască, să se golească de idealuri, dar să fie plin de pofte deşarte. Să fie o conştiinţă putredă!

IM: Ce se află dincolo de… poezie?
EV: Dincolo de poezie se află poezia. POEZIA este totul!

IM: Ştiu că ai pregătit pentru tipar un volum de versuri. Ce alte proiecte pe termen scurt mai ai?
EV: În perioada imediat următoare îmi va apărea la Editura „Junimea” din Iaşi volumul „ultima pagină”, am pregătit pentru toamna asta sau poate pentru anul viitor la Editura „Limes” din Floreşti-Cluj volumul „culoarul şarpelui”. Pregătesc volumul „Dialoguri la apa de graniţă” cu scriitori de pe ambele maluri ale Tisei şi un volum de poezie în limba rusă în traducerea poetului Pavlo Romaniuc. În rest lecturi, lecturi, lecturi şi… grădinărit.

IM: Tu ai pus – altfel nu se explică “surprizele” tale anatomice – totul la inimă! Pe cine ai – în mod special – la inimă?
EV: Nu ştiu, că am strâns la piept prea mulţi oameni (unora nu li se poate spune aşa) care nu-mi meritau prin nimic prietenia, erau suflete goale de idealuri, dar pline de pofte, erau falşi, aveau conştiinţele putrede. Dar în primul rând pe mine pentru că nu am scris CARTEA pe care aş fi vrut (şi încă vreau) să o scriu, că am urmat îndemnuri deşarte, că eram indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, că nu am fost suficient de răzvrătit…

IM: Ce mesaj ai pentru sighetenii… pragmatici? Dar pentru cei (încă) iubitori de poezie?
EV: Tuturora iubirea nemăsurată a lui Echim Vancea, iar iubitorilor de poezie să nu se întrebe precum fariseii arătând spre crucea pe care era răstignit Iisus: „Cât o să mai ocupe EL locul acela?”…, dar lasă nu le mai spun nimic decât să închidă ochii şi să guste din „pelinul neliniştii. Să îşi regleze butonul intensităţii emoţiilor la maxim, chiar dacă riscă o incendiere a fiinţei lor! Îi mai rog, în special pe tineri (băieţi sau fete), ca atunci când vor să se apropie de poezie, să citească o poezie să renunţe la blugii aia rupţi în genunchi (că doar nu li s-au rupt stând în genunchi atunci când fac declaraţii de dragoste poeziei sau unii altora) şi să se sărute cu guma de mestecat în gură. Numai aşa vor rămâne în continuare alături de POEZIE şi vor afla „că este un noroc să aibă limba română ca limbă maternă”. Sunt mulţumit a spune că, în rândul cititorilor sigheteni, sunt şi dintre cei care au din cărţile mele. De vreme ce nu le-am pus niciodată la vânzare. Totuşi de unele titluri mai dai prin librării, prin anticariate. Dar să nu ne amăgim…

IM: Mulţumesc, Echime! Să-ţi dea Patria (Poeziei) şi Cel de Sus sănătate şi să continuăm cu partea a doua a interviului la aniversarea de 110 ani a Liceului “Dragoş Vodă”!
EV: Mulţumesc şi eu. Ce bucurie că am pus…(puncte, puncte!)… acestui interviu. Vezi, o bună parte din mine a fost plăsmuită în acesta. În încheiere, uite două versuri, dar nu ştiu ale cui sunt: „Arborii îşi fac semn ca surdomuţii∕ pentru spectacolul de adio”… Ajunge pentru astăzi. Ne vedem mai târziu. Conversaţia noastră s-a încheiat chiar dacă, totuşi, continuă. Şi poate continua oricât…

Ion MARIȘ

Foto: Florentin Năsui

Antreprenorul Bogdan Bumbuk, fondatorul companiei PGA Electric, a intrat în finala prestigioasei competiții “EY Entrepreneur of The Year – Romania 2018” a cărei ceremonie de premiere a avut loc joi, 21 februarie.

În cadrul ceremoniei la care au participat importanți reprezentanți ai comunității de business din România, omul de afaceri Bogdan Bumbuk a concurat pentru marele titlu EY Entrepreneur Of The Year 2018, alături de alți 43 de lideri de business.

Organizată și în România din 2014, competiția EY Entrepreneur of The Year își desemnează juriul pe baza unor criterii riguroase de selecție. Membrii juriului au premiat și la această ediție antreprenorii care au demonstrat în anul 2018 viziune și direcție strategică pentru creșterea afacerii, capacitate de inovație, integritate personală și un impact pozitiv asupra comunității.

Cei 43 de antreprenori selectați în finala pentru premiul Antreprenorul Anului în România reprezintă companii cu o cifră de afaceri cumulată de 620 de milioane de euro și un total de peste 10.000 de angajați.

Notabil este faptul că antreprenorul băimărean a fost primul finalist din Maramureș care a fost selectat de juriu în această prestigioasă competiție care premiază în peste 60 de țări performanța antreprenorială și managerială.

Ovidiu Șandor, CEO Mulberry Development, a fost desemnat câștigătorul competiției EY Entrepreneur Of The Year – România 2018 și va reprezenta România în finala mondială EY World Entrepreneur Of The Year, de la Monte Carlo, din iunie 2019.

Antreprenorul  Bogdan Bumbuk a fondat în Baia Mare compania PGA Electric care este una dintre companiile de top din sectorul electro-energetic din România, cu activități integrate în sfera producției de cabluri electrice, producției de echipamente pentru distribuția energiei electrice, producției de sisteme metalice pentru managementul cablurilor electrice, precum și a importului și distribuției de materiale electrice, corpuri și surse de iluminat.

EY Entrepreneur of The Year se organizează în 145 de oraşe din 60 de ţări de 30 de ani şi premiază antreprenorii pentru viziunea şi direcţia strategică cu care îşi cresc afacerile, pentru puterea de a inova, integritatea personală şi, nu în ultimul rând, pentru impactul pozitiv asupra comunităţii.

Ciprian BORȘAN
Fondator și Președinte
Maramureș Business Club

1. 

   „Lagărul de muncă de la Capul Midia”

În urma Deciziei DGSS – București, Nr.856/523568/28.06.1952, am fost trimis de la Centrul de Triere Mogoșoaia, în lagărul de muncă de exterminare de la Capul Midia, cu mulți alții, deși eram grav bolnav (Raport DGSS-Rodna, Nr. 81/3982/09.06.1952), locație în care am rămas 5 luni. Am descris deja „transferul” și câteva „Momente” din trecerile și „petrecerile” mele pe acolo, de la început. După câteva zile de tranzit, în două-trei locuri de muncă, neobișnuit de grea și de multă, am fost repartizat „stabil” la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma: 4 m cubi de piatră spartă pe zi și stivuită pentru măsurare! Evident, o normă de exterminare, imposibil de realizat, chiar dacă erai apt pentru muncă; în viața civilă, norma zilnică de muncă era de o,8 m cubi pentru drumuri și de 1 m cub pentru terasamente de cale ferată! Urmau sancțiunile, suprimarea mesei, încarcerări și câte altele. Înfometarea cumplită, căldura, munca, setea, afecțiunea grea ce o purtam cu mine, mă demolau zi de zi și mă ridicam, mă deplasam tot mai greu, șovăitor; cântăream 37 de kg, cu «uniformă» cu tot, la 22 de ani!

Atunci când îmi doream un moment de respiro, fără praf și zgomot de ciocan, să mă adun, să mă îndrept puțin, să las unealta din mână, acel ciocan nu voia să cadă, era „înlemnită” mâna pe coada lui și nu voia să-l lase, trebuind să o descătușez de el, deget, cu deget. Și numai să stivuiești pentru măsurare atâta piatră bătucită, era foarte greu. Normatorul trecea uneori cantități sporite de piatră spartă, așa cum se făceau normele în socialism, mărind cu aceasta beneficiile coloniei și ne mai împuțina și nouă pedepsele.

În aceste condiții, am solicitat un consult medical și l-am obținut, cu greu. Am fost consultat de dr. Radu și mi-a spus doar atât: ești bine, mergi la muncă! În Dosarul lecturat, mult mai târziu, după 1990, am găsit că, la acel consult din 15 septembrie 1952, fila 57, eram diagnosticat cu „pleurezie bilaterală, cu tratamentul: apt pentru muncă”! Un criminal! A falsificat un diagnostic (aveam TBC pulmonar) și, ca medic, trebuia să știe că și pleureziile sunt, în majoritate, bacilare (trebuia să facă analize, o radioscopie) și obligatoriu a fi tratate, cel puțin în infirmerie; a suprimat tratamentul medical necesar și m-a trimis la munca ucigașă, în condițiile unei înfometări cumplite, ceea ce grăbea evoluția afecțiunii, sfârșitul! Era asociatul în crime a comandantului ticălos, Borcea.

Trebuia să fiu cu mare grijă la două situații, pe care să le controlez, oricât de greu îmi venea:

– „Să țin aproape”, altfel, rămânând puțin în urmă, rămâneam apoi tot mai mult și securistul ce urma convoiul mă putea bănui de intenția de „dezertare”, un pretext prin care mă putea împușca de vreme ce beneficia și de o „permisie”(!). Mă târam cum puteam, ajutat și de unii mai „zdraveni „, care mă „săltau” și în vagonul „de clasă”, cu care ajungeam în lagăr. Dar unde puteai fugi, pentru că erai „între ape”, te „înghițea” Dunărea sau Marea, așa cum pe mulți i-a și „înghițit”. Altfel! În această colonie s-a apropiat unul de gardurile de sârmă și, „bănuit” că vrea să dezerteze, a fost de îndată ciuruit de gloanțe, din gheretă (!), poate în același timp cu somația: stai! Trăgătorul, „de elită!”, a fost răsplătit cu un „concediu”. Dar cum putea victima să escaladeze acele garduri duble de sârmă ghimpată? Poate voia să moară și a murit (păcat!), dar, altfel, îl puteau „prinde” agățat în acele „opritoare”, în sârma ghimpată și să sancționeze un „om viu”! Se poate interpreta acest gest în foarte multe feluri și nu ca sinucidere, ci în variante de măreție, solidaritate și demnitate umană! S-a stins o viață, dar uciderea, crima rămâne, distribuită pentru mai mulți și se executa cu dezinvoltură; doar un mic pretext, sau, și fără el. Pe acolo, suprimarea de vieți, uciderile, nu erau întâmplări, incidente, ci reprezentau o „profesie”: „profesia de a ucide”!

– Momentele de respiro trebuia să le aleg cu grijă, cu prevedere, să fie supravegheate, prezente într-un timp foarte scurt: doar „un moment!”. Comandantul Borcea se mai plimba printre deținuți, pe nevăzute, a surpriză și, dacă întâlnea pe vreunul stând „goga”, urma o „sancțiune”, care nu se știe dacă o puteai „duce”.

Dar, așa cum se spune, toate au un sfârșit și au luat sfârșit și „petrecerile” mele de la Capul Midia, într-un mod neașteptat de fericit; conjunctural. A fost salvarea mea, a fost prea de ajuns!

Un anunț surpriză făcut în barăci, într-o dimineață devreme, de către un milițian: toți cei ce-și vor auzi numele, să plece pe platou, cu tot ce au, rapid; o completare de prisos. Printre cei numiți mă aflam și eu; mă bucuram nespus de mult: oriunde, doar să plec de acolo, gândind că nicăieri nu poate fi mai rău, sau tot așa de greu. În acel lagăr al morții, mai mulți oameni treceau zilnic la cele veșnice și erau aruncați în gropi comune, goi, uniforma având „valoare de inventar”! Ne-au încărcat în câteva camioane și ne-au transportat prin vântul rece de noiembrie, prin nisipuri și spații triste, tot în zona Canalului, dar, din fericire, spre mai bine.

2.   „Colonia de Muncă, Castelu”

O perioadă unică, cred, într-o Colonie de Muncă, în detenția comunistă.

Ajunși la destinație, la „Colonia Castelu” (sau Km 31, cum i se mai spunea), am fost „descărcați” și predați administratorilor acestei locații. Pe un alt platou, un personaj firav și șchiop, înconjurat de un ofițer și mai mulți gradați, milițieni, securiști, gata să-și preia „marfa”, ne vorbește:

– Sunteți slabi și epuizați, afară este rece, frig și de aceea vă rog să treceți în barăci, așa cum veți fi repartizați și am să vă consult cu rândul, pe toți!

Am început să mă frec la ochi, să alung vedeniile, pentru că așa ceva n-am mai auzit din octombrie 1951, de peste un an: exprimări de înțelegere umană (!) și nu doar insulte, mereu auzite, precum: „marș, banditule”! Acel personaj era dl. dr. Rădulescu, medic militar, care a fost rănit la un picior pe front și a fost adus la Canal, după 10 ani de prizonierat în Rusia, acuma fiind medicul acestei colonii de muncă. Ofițerul de lângă el era comandantul aceleiași Colonii de Muncă, sublocotenent Arcuș, care, într-o postură potolitoare, de neintervenție, aproba faptic cele spuse, de parcă acela ar fi fost purtătorul său de cuvânt. Nu știu ce funcții a avut mai înainte, dar o astfel de atitudine a unui comandant față de „bandiți” eu nu am întâlnit până atunci în nicio altă locație de detenție și nici după aceea! Printre mulți spini și scăieți se mai găsește și câte un fir de iarbă, o plantă rodnică, o floare. La Închisoarea Târgșor, moș Dumitrache a fost o „floare” și elevii întemnițați i-au făcut un monument, mult mai târziu, după 1990, așa cum a relatat Dunca Nelu, în cartea sa „Aur și Noroi”, fiind și el „rezident” la Târgșor.

Cazul nu putea fi singular și e foarte bine că au fost și „printre ei” unii „altfel decât ei”, decât majoritatea lor, aproape exclusivă, iar puținele excepții au conservat oarecum demnitatea umană prin acele locuri încărcate de ilegalități, abuzuri și crime, pe unde aceasta lipsea cu totul; se poate spune că aceștia, atât de puțini, n-au aderat la acțiunea călăilor, a criminalilor.

Noi nu ne-am putut aduna mai apoi, din păcate, pentru a ridica un monument în amintirea celor doi oameni, medicul Rădulescu și comandantul Arcuș, care îl meritau din plin, chiar de înălțimea unui „Castel”; eram prea diferiți. În schimb, aceștia au ridicat mulțime de „monumente vii”, pentru ca toate cele cca 80 de persoane, transferate acolo pentru dispariție, au fost cu toții salvați, deși, oriunde, mai rar, aceste evenimente pot fi firești. Eu pot spune că acolo m-am născut a doua oară. Dacă nu treceam prin acel transfer, sau dacă cei de aici preluau „ștafeta” de la criminalul Borcea, cu trendul de acolo, eu nu număram astăzi 9 locații de detenție, ci numai 7 și „Castelu” ar fi fost ultima colonie…

Îndată după această „primire”, din luna noiembrie, 1952, am solicitat acea carte poștală (foto), pe care să o trimit acasă (cele scrise pe ea trebuind să nu depășească 10 rânduri), pentru a primi vești despre ai mei și pentru a le solicita acel pachet de 5 kg, cu alimente, la care aveam dreptul și, mai ales, medicamentele atât de necesare, în situația în care mă găseam. Dl. dr. Rădulescu m-a consultat și mi-a spus că sufăr de afecțiuni pulmonare, fără a le preciza, însă (în mod sigur, pentru a nu mă demoraliza); mi-a prescris și medicamentele necesare, antibiotice și altele. Acolo am primit prima veste de acasă, în data de 06.12.1952 (sigur sosit după o carte poștală de la Capul Midia) un pachet, cu o scrisoare și 5 kg de alimente și medicamente, după 14 luni de la arestare! M-a bucurat enorm vestea că toți de acasă erau bine, m-am bucurat de cele primite, de alimente și, mai ales, de medicamante, care au fost vitale, salvatoare pentru mine. Conform Legii, aveam dreptul la o carte poștală cu cel mult 10 rânduri scrise, o dată pe lună, la un pachet de 5 kg cu alimente și, periodic, la un colet cu articole de îmbrăcăminte. După 29 de luni de detenție (!), am găsit acasă doar 5 cărți poștale, majoritatea expediate de la „Castelu”. Am primit 4 pachete, unul fiind pentru îmbrăcăminte și un „vorbitor”, la care a venit fratele meu, acestea fiind primite la „Colonia Castelu” și unul la „Colonia de Muncă Onești”. Deci doar 5 „unități” de corespondență, de legături cu familia, în 29 de luni de închisoare și nu cum spunea Legea: câte una lunar. Deosebirea dintre „drepturi” și „lipsirea de drepturi” era enormă, așa cum este cea dintre „Lege și Fărădelege” și acestea se substituiau una alteia, producând atâta suferință și suprimări de vieți umane. Atunci și mai ales pe acolo, eram sub domnia Fărădelegilor, care se practicau până în cele mai mici detalii! Fiind tânăr și cu afecțiunea relativ recentă, plămânii nefiind încă perforați, cu acel tratament intensiv, cu sporul de alimente primite și, mai ales, cu protecția majoră a acelui spirit nobil, al medicului Rădulescu, ca și cu acceptul cdt. slt. Arcuș, afecțiunea a fost eradicată. Pe timpul celor 7-8 luni, cât am „staționat” acolo, am primit diagnosticul de „Inapt” la sosire și cu același diagnostic am și plecat de acolo; am fost scutit de muncă! (fila 41 și fila 53 din Dosar). Atunci, la „Castelu”, înfometarea, peste tot impusă, obligatorie, și lipsirea de libertate se simțeau ca cele mai grele sancțiuni. Munceau cei apți pentru muncă, controlat, cât puteau să muncească și nu se practica „munca forțată”, de exterminare. Erau multe restricții, evident, ca în detenție, era o închisoare cu multe dorințe neîmplinite, suspendate, cele mai grele fiind însă cele amintite, înfometarea și lipsa de libertate, o închisoare prevăzută oarecum în normativele ei, precizată și în scriptele Legii (excepție făcând înfometarea cumplită!), atunci aproape în totalitate nerespectate. Nu cred să se fi întâlnit, în toate coloniile de pe Canal, un astfel de comportament, ca și la colonia Castelu, în acea perioadă. O situație cu totul aparte, care ar putea fi unica în detenția comunistă.

Aș face o comparație între cele două cupluri: comandantul coloniei și medicul de la Capul Midia și de la Castelu (Km 31). Primul a impus acele nivele de muncă de neatins, chiar fiind apt pentru a munci, ceea ce-i oferea plăcerea deplină de a ordona încarcerări, mulțime de altfel de persecuții devastatoare, unde medicul ce-l acompania trata bolnavii cu „apt pentru muncă” și-i „vindeca de viață”, pe mulți. Pe de altă parte, rămâne acea imgine unică, încărcată de încurajare și optimism, de grijă și tratament pentru suferinzi, a acelui medic înger, aprobată tacit de comandantul Arcuș, care a pus pe portativ un cântec de speranță de viață și nu de moarte „borceană”! Acestora, omagiu și numai cinstire. Nu se pot compara demnitatea, bunătatea umană, respectarea deplină a jurământului de medic, prin profesia și deontologia profesională, exercitate cu dăruire totală și sacrificiu, ale medicului de la colonia „Castelu”, dl. dr. Rădulescu, cu acelea ale individului, numit medic, de la colonia Capul Midia, dr. Radu, un trădător de jurăminte, unul care a chinuit în loc să vindece, care a ucis oameni în loc să-i salveze, așa cum l-ar fi obligat profesia?! Distanța dintre cele două locații este ca aceea dintre viață și moarte!

E bine că atât ticăloșiile, atât de multe și mari, cât și comportamentele de înțelegere umană, manifestate atât de rar, în excepție, să fie puse la locul lor, cu toate acuzele grele, meritate, de primele, dar și cu tot respectul cuvenit, pentru celelalte.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

28.02.2019, Minneapolis

Ioan (Ionuc) Ardelean a absolvit Facultatea de Mecanică – specializarea Mecanică Agricolă – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca (1980 – 1985) și Facultatea de Drept – Universitatea București (1989 – 1993).

A fost prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighet din anul 2009.

A fost membru fondator al Clubului Rotary Sighet și al Fundației Rotary Sighet (2001).

Odihnește-te în pace!

Sincere condoleanțe familiei îndoliate!

Ceremonia funerară va avea loc Marți, 05 martie 2019, ora 13:00 la Cimitirul Nou – Parohia Ortodoxă Română I.

 Salut, Sighet!

În urmă cu aproape șase ani (în septermbrie, 2013) Alex Robciuc se număra printre laureații unui concurs de fotografie organizat de Cluburile Rotary și Rotaract din Sighet, dedicat tinerilor pasionați de arta fotografică. Recompensa laureaților a constat în tipărirea fotografiilor câștigătoare (format vedere) de către Editura „Valea Verde”. Concursul din acel an a avut tema „Ţara Maramureşului – atracţii turistice naturale şi antropice” iar Alex Robciuc a propus două poze foarte interesante. A fost debutul lui Alex într-o competiție și primul premiu în arta fotografică.

Mi-am amintit de acel concurs în ultimele zile, când sigheteanul Alex Robciuc a devenit foarte vizibil pe plan național. Două cunoscute televiziuni (Digi 24 și Antena 3) l-au intervievat pe Alex, devenit, între timp, prin domiciliu… timișorean.

Prin muncă, perseverență și pasiune Alex (fotograf freelancer) se poate considera azi un “tânăr de succes”. Premiul recent câștigat l-a propulsat definitiv în rândul profesioniștilor fotografi. De fapt, în ultimii ani – după cum mi-a mărturisit Alex – a avut realizări importante, o motivație serioasă pentru el fiind și succesul fotografiilor care i-au fost publicate în National Geographic.

Evoluția lui Alex s-a concretizat în desemnarea de către juriul competiției Sony World Photography Awards în câștigătorul competiției din România, la categoria Open.

“Parte din Sony World Photography Awards, eveniment recunoscut la nivel mondial, National Awards confirmă angajamentul Sony de a susține talentul fotografic local, recunoscând lucrările fotografilor locali din 62 de țări și promovându-le la scară globală.

Fotografia lui Alex Robciuc intitulată „Vasile Oanea” (foto) a fost desemnată drept cea mai bună imagine individuală din totalitatea lucrărilor realizate de fotografi de naționalitate română, având domiciliul în România, participanți la competiția Open din cadrul Sony World Photography Awards. Lucrarea a fost de asemenea nominalizată la categoria Cultură din cadrul competiției Open.

Fotografia câștigătoare, „Vasile Oanea”, este un portret surprins de Alex Robciuc după ce a auzit povestea sa de viață: „Vasile a locuit aici toată viața sa. Într-o casă tradițională de lemn din Maramureș, România, în satul pitoresc Breb. El a ales o viață cu totul diferită față de ceilalți oameni din comunitatea lui. Vasile este puternic înrădăcinat în stilul de viață al strămoșilor săi din Maramureș, însă nu a renunțat la avantajele tehnologice pe care le oferă secolului 21 și astfel combină stilul de viață tradițional din Maramureș cu un stil de viață modern.” a declarat Alex Robciuc.

În calitate de câștigător National Award, Alex Robciuc va fi premiat cu cele mai noi echipamente Sony pentru fotografie. Lucrările câștigătoare vor fi prezentate la expoziția Sony World Photography Awards din Londra, desfășurată între 18 aprilie și 6 mai și publicate în catalogul anual dedicat câștigătorilor.” (extras din Comunicatul de presă Sony)

Sigheteanul Alex Robciuc și-a găsit drumul pe care va continua să-și desăvârșească pasiunea pentru fotografie.

Succes, Alex!

Ion MARIȘ

Profesorii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, la sfârșitul secolului XX, într-o imagine… de arhivă. Putem identifica profesori deosebiți care, din păcate, ne-au părăsit (Livia Balea, Ileana Preoteasa, Vasile Anișorac, Felician Ilnițchi, Vince Citra), o altă parte (numeroasă) sunt pensionari și… ultima categorie, dar nu cea din urmă, profesorii activi-combatanți!

Vivat Academia! Vivat CNDV!

Salut, Sighet!

Foto: arhiva prof. Brîndușa Oanță

Cu Paul Penzes mă știam mai demult, a scris un mesaj pentru AxA, revista pe care am coordonat-o în urmă cu zece ani, la aniversarea de 90 de ani a Colegiului Național „Dragoș – Vodă”. A fost o apariție specială, cu multe mesaje emoționante și cu nume ce aveau să se ridice și mai mult profesional.

Pentru proiectul nostru, #CNDV100 îl aveam și pe Paul Penzes în vizor alături de prietenul lui Riki Schmidt. De fapt, datele de contact le-am primit prin intermediul lui Riki, cei doi – am înțeles – țin o strânsă legătură, în măsura în care doi oameni foarte ocupați pot fi în permanentă legătură.

Am, așadar, bucuria de a-l avea alături de noi, la aniversarea a 100 de ani, pe unul dintre absolvenții deosebiți ai CNDV – ului post-revoluționar și, mai ales, mă bucur că, deși are timpul extrem de limitat, mi-a acceptat întrebările relativ… discrete.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV – ul în 1991, nu la mult timp după Revoluție. Ai prins școala în ambele regimuri. Cum a fost școala în democrație, ați avut libertate nelimitată după restricțiile anterioare?
Paul Penzes (PP): Într-adevăr, perioada de tranziție a fost un timp interesant, plin de speranță. Eu nu am avut impresia că sunt limitat de școală, nici înainte, nici după. Deși au fost schimbări, atenția profesorilor a rămas neschimbată, ceea ce ne-a ajutat să mergem înainte.

BO: Profesorii s-au “reorientat” democratic? Care dintre ei ți-au fost mai apropiați?
PP: Am avut profesori remarcabili și schimbările politice nu au influențat prea mult materiile predate. Până la urmă, Teorema lui Pythagoras sau Legea lui Boltzmann sunt apolitice.

BO: Te-ai îndreptat spre Cluj, la Facultatea de Automatizări și Calculatoare. Altceva nu ți-ai dorit?
PP: Dat fiind materiile școlare unde mă simțeam ”acasă”, alegerea de a studia domeniul calculatoarelor a fost una naturală pentru mine. Era un domeniu în creștere, cu potențial mare. În retrospectivă, nu cred că aș fi putut alege ceva mai potrivit pentru mine. În același timp, dacă ar fi să aleg ceva astăzi, nu e clar care dintre domenii va produce același potențial. Din această cauză, dacă ar fi să dau un sfat noii generații, aș spune că e foarte important să ne menținem flexibilitatea mentală și puterea de a asimila cunoștinte noi. Cu toată rigoarea scolastică din liceu, am învățat foarte mult după terminarea liceului, și continui să învăț lucruri noi în fiecare zi.

BO: Ai făcut trei ani la Cuj, ți-ai făcut “curaj” și-ai plecat departe… Unde?
PP: Am primit o bursă pentru a-mi continua studiile la Caltech, în 1994 (California Institute of Technology, Pasadena). Acolo mi-am încheiat licența, după 2 ani, în anul 1996.

BO: Din câte știu, ai lucrat și la Microsoft. Când?
PP: În vara anului 1996 am lucrat ca intern la Microsoft pentru 3 luni. Acolo, am avut ocazia să mă întâlnesc cu Bill Gates de mai multe ori, o dată, chiar pentru a lua cina la casa lui veche. Am fost impresionat cât de simplu trăiește, ca orice alt om.

BO: Și mai departe, tot… studii?
PP: Evident! Din toamna anului 1996 am început studiile de absolvire tot la Caltech unde, în 1999 am obținut Master-ul, iar în 2002 Doctoratul în Informatică (Computer Science).

BO: Bănuiesc că ai trecut și la muncă :). Unde ai avut primul job?
PP: Primul job l-am avut la o firmă mică deschisă de un profesor de la Caltech. A fost un mediu foarte plăcut, toți foști studenți de la Caltech.

BO: Cât ai “rezistat” la primul loc de muncă?
PP: Exact trei ani, din 2003 până în 2005.

BO: Ai părăsit primul job și ai rămas tot în California?
PP: Da. După ce am învățat tot ce s-a putut învăța la primul job, am fost angajat la o firmă mult mai mare (Broadcom, Irvine) unde, în echipa CTO-ului (Chief Technical Officer) Hendy Samueli (totodată unul dintre fondatorii firmei) mi-am continuat activitățile de cercetare și dezvoltare.

BO: Cu ce te-ai ocupat mai exact acolo?
PP: Am lucrat pe direcția circuitelor integrate cu putere redusă și performanță maximă. De exemplu, cip-uri folosite pentru telefoanele celulare de cea mai mare performanță (Apple, Samsung etc). Pe parcursul profesional de la Broadcom, printre altele, am fost câștigătorul unui premiu prestigios (Caltech Division of Engineering and Applied Science | News) cu valoare monetară de 6 cifre.

BO: Din câte știu, americanii nu prea stau mult la același job. Ai plecat din nou?
PP: După 8 ani petrecuți la Broadcom, o nouă oportunitate mi s-a deschis în San Diego la firma Qualcomm.

BO: Sunt sigură că ai avansat. Așa se întâmplă cu profesioniștii!
PP: Da!… Acolo am fost angajat ca director, inițial al unei echipe de 25 de ingineri. În următorii ani, pe baza succeselor profesionale pe care le-am demonstrat, echipa a crescut la mai mult de 150 de ingineri în diferite regiuni ale lumii, inclusiv USA, Canada, India și Irlanda.

BO: Știu că ai primit o importantă funcție în board-ul firmei. Despre ce este vorba?
PP: Pe parcursul anilor, am fost promovat în funcția de Senior Director iar apoi de Vice President of Engineering.

BO: Care sunt responsabilitățile tale?
PP: Echipa mea, sub numele The DTECH (Design Technology Team), este responsabilă cu definiția metodologiei inginerești prin care circuitele noastre integrate sunt proiectate să opereze la cea mai mare viteză cu utilizare de putere minimă și cost de fabricație redus.

BO: Pentru nespecialiști, pentru curiozitatea mea, unde se aplică cercetările voastre?
PP: Multe dintre aceste inovații (care sunt și protejate prin brevete), mai recent, sunt aplicate la noua generație de telefoane mobile bazate pe protocol de comunicație numit 5G. Primele telefoane cu 5G vor apărea anul acesta, iar apoi, în 2-3 ani, majoritatea telefoanelor mobile vor fi bazate pe 5G.

BO: Știu că mai mult ești în avioane. Călătorești mult. De ce?
PP: O parte a funcției mele necesită și deplasări dese în Korea și Taiwan unde avem partenerii care ne fabrică circuitele integrate (cip-uri), și în India, Canada și Irlanda, pentru a vizita și inspecta birourile grupului meu.

BO: Ce urmează în plan profesional? Altă firmă? Mai… sus?
PP: Pentru moment, scopul meu e să realizez cât mai mult cu echipa pe care o am.

BO: Dacă nu sunt foarte indiscretă… cum stai cu viața privată, cu timpul liber?
PP: Sunt căsătorit și am doi băieți gemeni de 11 ani. În timpul liber, inexistent de multe ori, îmi place să fac sport (înot, bicicletă, schi și badminton), să citesc, să vizionez filme, să încerc restaurante noi și să călătoresc în lume.

BO: Pe la Sighet când ajungi?
PP: Îmi place să vin în Sighet, și încerc să ajung, dacă nu în fiecare an, cel puțin o dată la doi ani. Sighetul și sighetenii păstrează multe amintiri plăcute din viața mea.

BO: Așa, ca să și zâmbim: nu deschizi și acasă un birou al grupului vostru ?
PP: Nu se știe niciodată…

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni, pentru… România?
PP: Sighetul și sighetenii sunt în inima mea pentru totdeauna.

BO: Mulțumesc mult pentru discuția între două… avioane și te așteptăm în toamnă la întâlnirea aniversară a CNDV -ului!
PP: Mulțumesc și eu, mi-a făcut plăcere să contribui la #CNDV100.

Brîndușa OANȚĂ

Despre „Leul de la Șișești” s-a scris un raft de cărți. A ajuns aproape o legendă, pe când era încă în viață. Luptător neînduplecat pentru drepturile și libertățile neamului său, de la catedra profesorală sau de la amvon, în articolele politice, publicate în presa românească a vremii sau în celebrele discursuri din parlamentul ungar, în pledoariile din boxa acuzaților, unde era mereu dus… în tot ce a întreprins de-a lungul întregii sale vieți, Dr. Vasile Lucaciu s-a dăruit total nobilei cauze de apărător al limbii („Tezaurul cel mai prețios al poporului român este limba maternă, păstrată din moși-strămoși, ca un blazon al latinității în marea limbilor slave din această parte a Europei”, spunea el), al credinței catolice de rit oriental (pentru care a ridicat la Șișești o biserică închinată unirii tuturor românilor -„Pro Sancta Unione Omnium Romanorum”), al drepturilor cetățenești interzise românilor ardeleni… Și recunoștința acestora n-a întârziat să apară: șirurile de căruțe cu sutele de țărani, care-l însoțeau până la trenul ce-l ducea în închisorile Seghedinului și cântecul acela… cântecul aflat pe buzele tuturor: „Plânge mierla pân păduri/Rob îi Lucaci la unguri/Pântru sfânta libertate/De care noi n-avem parte…” răscolea sufletele și conștiințele românilor până peste Carpați, dar făcea să sporescă și adversitățile și măsurile represive ale administrației vremii.

În Anul Centenar 2018, Maramureșul l-a cinstit cu o seamă de manifestări, dar mai cu seamă cu două cărți, două restituiri de mare preț: prima, apărută sub îngrijirea lui Teodor Ardelean și a lui Nicoară Mihali, ne pune la dispoziție, pentru prima dată în această formă atât de accesibilă(!), celebrul discurs, rostit de Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta (1907-1910), iar cea de a doua, „Instituțiuni filosofice”, în trei volume (836 pagini), realizată de Consiliul Județean și Ansamblul „Transilvania”, cuprinde scrierile filosofice din perioada de profesorat la Liceul catolic din Satu Mare, o realizare inspirată și demnă de toată lauda. Remarcăm însă, cu bucurie, și cartea „Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)”, scrisă de harnicul și prestigiosul istoric bihorean, Blaga Mihoc, fost muzeograf la Baia Mare (de numele căruia se leagă începuturile a ceea ce astăzi este Complexul muzeal de la Șișești, închinat lui Vasile Lucaciu) și rămas legat sufletește de dramaticul destin al „Leului de la Șișești”, a cărui viață și operă n-a obosit să le cerceteze, cu dragoste și cu pasiune. Cartea sa este, după părerea noastră, peste tot ce s-a scris, până acum, despre Vasile Lucaciu.

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația lui Vasile Lucaciu cu Maramureșul, mai cu seamă din perioada șișeșteană, aceasta a fost una insuficient cercetată și, deci, forte puțin popularizată, motiv pentru care dorim să atragem atenția asupra câtorva informații descoperite recent și considerate de noi demne de a fi cunoscute.

La 27 august 1891, când a avut loc sfințirea Bisericii din Șișești (unde se spune că au fost prezenți peste 15 mii de participanți), în fruntea numeroasei delegații de maramureșeni s-a aflat preotul-cărturar și vicar general, Tit Bud, care a participat la oficierea liturghiei și a rostit și un cuvânt despre semnificația evenimentului respectiv. Cu siguranță că, relația dintre cei doi prelați avea să se consolideze în anii care au urmat, întâlnirile lor având în vedere lupta comună în vederea pregătirii marei manifestări de protest de la Alba Iulia, din mai 1912, împotriva anexării forțate la Episcopia de la Hajdu-Dorog.

La începutul secolului XX, în chiar primii ani ai acestuia, când, din pricina relației tot mai tensionate cu episcopul Szabo, de la Gherla, Lucaciu acceptă să părăsească parohia Șișești, opțiunea sa a fost parohia de la Ieud și unul dintre cei mai zeloși susținători ai săi era învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, prezent la toate pelerinajele de la Șișești, și pe care Lucaciu îl vizita acasă, ori de câte ori i se ivea ocazia. Dar, favorabil acestei mutări era și episcopul de la Lugoj, Victor Mihalyi de Apșa, cu care Lucaciu se cunoștea foarte bine, cum de altfel, se cunoștea și cu fratele acestuia, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, cu care împărtășea aceleași idei și principii de luptă politică.

În iulie 1911, aflându-se la Londra, la „Congresul Raselor” (națiunilor), într-o scrisoare trimisă ziarului „Românul”, din Arad, Lucaciu spunea: „Am un moment mai liber și după cinci zile de muncă grea iau în mână condeiul să scriu. Dar cui să scriu? Scumpilor mei din familie, lui Badea George (Pop de Băsești n.n.) sau fratelui Dr. Ioan Mihalyi…” În bogata corespondență a lui Ioan Mihalyi de Apșa-atât de puțin cercetată!-se află, în mod sigur, multe dovezi elocvente ale prieteniei dintre cei doi și, mai devreme sau mai târziu, sperăm că acestea vor fi scoase la lumină.

În toamna anului 1919, când s-a întors în țară din misiunea pe care o avusese în SUA și Italia în sprijinul unirii, la sosirea în Satu Mare, Vasile Lucaciu a fost primit cu entuziasm de mii de români, adunați în piața centrală a orașului. Sufletul organizării a fost admiratorul său, Ilie Lazăr (pentru scurtă vreme, secretar al Prefecturii de acolo) și care, acompaniat de muzica militară, i-a cântat celui „sosit acasă” celebra „Doina lui Lucaciu”, făcându-l pe acesta „să-l îmbrățișeze cu ochii plini de lacrimi” (I. Lazăr, Amintiri, București, 2000.)

Câteva zile mai târziu, Vasile Lucaciu s-a înscris pe lista de candidați pentru funcția de deputat în Circumscripția electorală Sighet. De ce aici, nu știm. Președinte al acesteia era Dr. Florent Mihalyi, președintele Baroului de avocați Maramureș, nepot de frate al lui Ioan Mihalyi. La data respectivă erau înscriși în cursa electorală și câțiva candidați localnici: Dr. Iosif Popp, un politician binecunoscut în Maramureș, Constantin Pavel-funcționar superior în administrația locală, dar și tânărul, Dr. Vasile Kindriș, nimeni altul decât fostul Președinte al Consiliului Național Român, ales de maramureșeni, în Marea Adunare de la 22 noiembrie, 1918, să conducă destinele județului până în aprilie 1919, la sosirea primului prefect trimis de guvernul României Mari. Demn de remarcat rămâne însă faptul că, înaintea zilei de alegeri, toți cei trei candidați locali și-au retras candidaturile în favoarea lui Vasile Lucaciu și asta, dacă e să ne gândim puțin, spune mult și multe.

Deținem această informație dintr-un document descoperit recent, un opis referitor la actele trimise Biroului Electoral Central și din care rezultă atât „retragerea” celor trei candidaturi, cât și declararea „alegerii ca deputat în Circumscripția electorală Sighet a domnului Vasile Lucaciu” (conform Procesului verbal din 2 nov. 1919).

Am ținut să facem această din urmă precizare din două motive: în primul rând, deoarece toți cei care au scris despre activitatea politică de după unire a lui Vasile Lucaciu, nu menționează că aceasta a început ca deputat de Sighet, iar în al doilea rând, pentru că informația aceasta este, realmente, una care ne face cinste. Și ar trebui, să ne dea de gândit. Mai ales acum!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

In memoriam

ec. Alexandru Chindriș (1939-1995)
– 80 de ani de la naștere –

Azi, 25 februarie, se împlinesc 80 de ani de la nașterea economistului sighetean Alexandru Chindriș (Sandu pentru cei apropiați) un om deosebit de implicat în viața economică a orașului o perioadă de aproape 30 de ani prin funcțiile de răspundere pe care le-a ocupat succesiv și în care și-a onorat atribuțiile cu competență și dăruire: președinte al Cooperativei “Mara”, director al Comerțului sighetean (unificat în prima parte iar după despărțire, al Comerțului Industrial) apoi contabil șef la IJTL Sighet (transportul local), contabil șef la CLF (Centrul de Legume și Fructe) iar după Revoluție director la aceeași întreprindere pâna la pensionare.

Născut la 25 februarie 1939 la Sighetu Marmației, părinții săi Ioan și Ana fiind învățători, români greco-catolici originari din Ieud, respectiv Dragomirești. Primul domiciliu a fost o casă mică de la Cămara (lângă trecerea de cale ferată spre Maramureșeana) unde familia locuia în chirie (casa există și azi dar e mult mărită și transformată). Copilașul fiind mic și slăbuț botezul a fost efectuat de urgență, preotul venind să celebreze la domiciliu iar nașa improvizată fiind sora lui, Aurelia, în vârstă de 6 ani (a mai avut și doi frați,Valentin și Mircea).

La vârsta de un an istoria nu mai are răbdare și familia este obligată să ia calea refugiului în urma Diktatului de la Viena când Ardealul de nord a fost cedat Ungariei. Sandu va locui cu familia sa la Socodor (jud. Arad) și Vulcan (jud. Hunedoara) până în 1945 când se vor întoarce la Sighet unde vor locui în chirie pe străzile Gheorghe Lazăr, Ady Endre (azi Basarabiei) și Republicii (azi Iuliu Maniu) ducând o viață cu multe dificultăți materiale datorate nu doar situației generale a țării ci și persecuțiilor politice (tatăl, ofițer pe frontul de Răsărit a fost arestat și condamnat de regimul comunist pe baza unor acuzații inventate fiind închis la Timișoara în închisoarea Popa Șapcă, iar după detenție a fost eliminat din învățământ și a murit relativ tânăr la 50 de ani neîmpliniți). Pasionat de învățătură și cu calități deosebite, tânărul Sandu va învinge toate greutățile și va absolvi Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet și apoi Academia de Științe Economice din București făcând parte din primele generații de tineri economiști și, odată întors la Sighet, se va încadra în muncă parcurgând traseul profesional deja menționat mai sus.

După Revoluție, Alexandru Chindriș va participa la primele alegeri locale libere din Sighet în februarie 1992 candidând independent la funcția de primar al orașului și clasându-se pe locul 3 (cu peste 1.200 de voturi), după candidații celor două mari blocuri politice CDR (coaliția de dreapta formată din țărăniști, liberali și alte partide mai mici) și FSN (“strămoșul” PSD). În condițiile maximei polarizări politice din anii ‘90 rezultatul unui independent este mai mult decât meritoriu și reflectă respectul de care se bucura în oraș. Din păcate, în anii următori problemele de sănătate s-au înmulțit și agravat și – cu toate eforturile imense ale prietenului și vecinului său dr. Alexadru Chifor – a trecut la cele veșnice în decembrie 1995. Soția sa, Maria și copiii, Virgil și Diana, s-au stabilit ulterior la Cluj, tinerii având frumoase realizări profesionale.

Fără a fi o personalitate de anvergură națională sau internațională, Alexandru Chindriș a fost un om care a iubit Sighetul în care s-a născut și a muncit, care a promovat cu mândrie identitatea de sighetean și care suferea ori de câte ori orașul nostru era defavorizat sau marginalizat. Cu gândul la el și la alții ca el, avem datoria să redăm Sighetului prestigiul și demnitatea de odinioară, parafrazând o personalitate actuală: Make Sighet great again ! (să facem Sighetul mare din nou).

Preot prof. Marius VIȘOVAN