Terenul viran de lângă Colegiul Național ”Dragoș Vodă” capătă valențe… naționale. Se pare că pe lângă diversele tipuri de resturi mai mult sau mai puțin menajere, ”maidanul nimănui” va deveni un loc de manifestări cultural-patriotice.

Mai multe coroane cu panglica tricoloră, cu inscripția ”Eroilor Neamului” au fost direcționate cu ”sfințenie” pentru a ridica prestigiul acestui teren aparent părăsit, dar care, în mod simbolic, adună respectul autorităților locale…

Oare este valabilă și la Sighet zicala: Eroii se sacrifică și trec…, ”resturile” rămân?!

Salut, Sighet!

În noaptea de 11/12 februarie 2019, în Cartierul Traian, au fost sparte 7 garaje. Am sesizat Poliția. Aici este raiul hoților acum ieșiți din pușcărie pentru că este atât de întuneric, încât nu vezi pe unde calci, dacă ai curaj să te aventurezi noaptea fără lanternă! Mie mi s-a spart garajul a șasea oară (am deja colecție de lacăte sparte)!

Acum 3 ani, primarul a promis iluminarea aleii dintre blocuri (spațiu public), dar…. a rămas la stadiu de promisiune. Cu ani în urmă, un vecin a reușit să instaleze un bec, pe peretele blocului, dar a deranjat-o pe vecina judecătoare, care reclamat la „mama Jeni” că-i intră „sclepții” în casă și l-a obligat să-l desființeze!

Primăria cu promisiunile, noi cu pagubele!

S. ANDER

Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii [i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică [ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramice feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar  din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece [iii].

Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise.

În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad) [iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului.

Diploma din 17 septembrie 1411 [v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne.

Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa [vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”.

Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda [vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc.

Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul [viii] nu am nici un fel de date.

În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe.

În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa.

Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828 [ix].

În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent).

Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene [x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”.

După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar.

Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea  pot să creioneze suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad.

Teofil IVANCIUC

[i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24

[ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281.

[iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511.

[iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135.

[v] Ibidem, pp. 178-180.

[vi] Ibidem, p. 175, nota 2.

[vii] Ibidem, pp. 422-424.

[viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019.

[ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200.

[x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17.

Multă lume se întreabă de ce Șugăul aparține Sighetului…. de vreme ce pentru a ajunge acolo trebuie să treci prin Vadu Izei? Deci trebuie să ieși din Sighet ca să intri din nou în Sighet? Wow! Senzații tari, ce mai…! (și așa se întreba cineva recent ce-am putea face pentru a face Sighetul atractiv pentru turism, iată unul din “misterele” Sighetului…).

Adevărul e destul de simplu, dar pentru a înțelege trebuie să ne întoarcem la… epoca regelui Matei Corvin (mai corect Matia, dar am preluat și eu formula mai des utilizată) când Sighetul fiind întărit în privilegiile sale de „oraș – coroană” printr-un document regal i s-a mai arondat un teritoriu, granița orașului stabilindu-se exact cea care există azi (pe firul râului Iza până la gura de vărsare a pârâului Șugău, apoi pe Șugău în sus până la confluența cu torentul Valea Arjii, apoi pe acesta în sus). Era prin 1488…

Era zona aceasta locuită pe vremea aceea? Greu de spus… În memoria colectivă se păstrează amintiri despre o biserică pe colina Falu Dâmb (aproape de ultima stație de autobuz), dar e foarte greu de dovedit sau de plasat în timp. Având însă în vedere faptul că în perioada invaziilor barbare (ultima în Maramureș, a tătarilor, datează din 1717) populația se retrăgea din zonele mai joase spre pădure, nu e exclus ca și valea Șugăului să fi fost locuită, cel puțin în vremuri de restriște.

Cert este faptul că popularea modernă a Șugăului a început la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20. Pe măsură ce comuna Vadu Izei creștea în dimensiuni tot mai mulți vădeni au cumpărat terenuri (de la proprietari sigheteni, în general maghiari sau evrei) și și-au făcut case pe teritoriul Sighetului, adică în zonele Șugău, Valea Cufundoasă și Lazu Baciului care azi sunt (administrativ) străzi ale Sighetului, dar practic sunt niște prelungiri ale Vadului pe teritoriul sighetean.

Deci în realitate, șugăienii sunt vădeni „colonizați” acum 2, 3, sau 4 generații. Practic fiecare locuitor de pe Șugău are cel puțin un bunic sau străbunic născut în Vad. Trebuie semnalat însă și numărul mare de căsătorii „mixte”, în sensul că multe familii au soțul sau soția venit din Iapa sau Berbești (cele mai frecvente cazuri) dar și din alte peste 20 de localități apropiate. Probabil buletinul de oraș constituia o atracție, existența transportului în comun urban (cu toate păcatele lui…) pentru naveta la fabricile sau liceele din Sighet etc.

Organizarea bisericească confirmă această evoluție demografică. Până în 1948, Parohia Greco – Catolică Vadu Izei cuprindea și credincioșii de pe străzile Șugău, Valea Cufundoasă și Lazu Baciulului (ceea ce explică numărul foarte mare de suflete – peste 3.000 – una din cele mai mari parohii greco-catolice din Maramureșul de atunci) organizare păstrată și de Parohia Ortodoxă Vadu Izei după 1948.

Ei bine, printre ultimii “coloniști” stabiliți pe Șugău mă număr și eu… împreună cu ceilalți 7 membri ai familiei mele. Am aproape 30 de ani de când am venit aici ca profesor, 25 de ani ca preot, iar de locuit efectiv avem deja 20 anul acesta…În toți anii aceștia am împărtășit cu cei de aici bucuriile și problemele, avantajele și dezavantajele… Eu, sigheteanul din centru, de la bloc, m-am semi-ruralizat, m-am “șugăienizat” (sper ca profesorii de româna să nu mă dea în judecată că inventez cuvinte…). Dar nu mi-am pierdut identitatea din …buletin.

Sighetean am fost, sighetean am rămas !

Fratello Marius

Foto: Peter Lengyel

Redau mai jos conținutul unui e-mail adresat inspectorului pe Maramureș din cadrul Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, Direcția Supraveghere, Utilizare Radiații Ionizante (DSURI), dl. Ioan Encian.

Mă numesc Ardelean Bogdan și sunt un cetățean care locuiește în zona orașului Sighetu Marmației. Am îndrăznit să vă scriu acest mesaj, deoarece , consider că d-voastră ați putea fi persoana cea mai avizată în a-mi oferi câteva răspunsuri credibile și perfect avizate. Adresa d-voastră de e-mail am luat-o de pe site-ul CNCAN (http://www.cncan.ro/assets/Inspectie-si-Supraveghere/2019/DISTRIBUTIE-INSPECTORI-2019-pt-SITE-CNCAN-1.pdf).

Prin urmare, vă mărturisesc că, asemeni multor concetățeni de-ai mei, obișnuiesc să fac în mod regulat călătorii în țara vecină, Ucraina, pentru mici cumpărături și „tradiționalul” plin la mașină. Așadar, vrând-nevrând, sunt obligat să trec tot de atâtea ori (de două ori la dus și de două ori la întors), prin scanerele din vama Sighetu Marmației, respectiv Solotvino (Slatina) de peste Tisa. Nedumerirea mea este următoarea: cunoaște cineva parametrii tehnici ale acestor instalații și dacă le cunoaște, nu cumva ar trebui să fim informați și noi, simpli cetățeni, care precum oile, trecem fără să ne mai punem prea multe întrebări? Suntem avertizați doar să nu staționăm între acei piloni. În rest, tăcere….

Părerea mea de simplu cetățean cotizant la impozitele acestui stat și cu niscaiva drepturi cetățenești, este că indicat și chiar LEGAL ar fi să existe acolo, în preajma acelor scanere, un panou informativ, pe care să poată fi citite clar, în ambele limbi (română și ucraineană), datele tehnice ale acestor instalații. Și anume: tipul de radiație folosită, intensitatea ei, doza de referință la care se raportează, minimul și maximul admis și, de ce nu, chiar și anumite avertismente medicale, contraindicații și enumerarea posibilelor efecte negative produse de expunerea repetată la aceste radiații (radiație gamma, din ceea ce am găsit ca informație).

Deci, consider că informarea corectă și transparentă a tuturor celor care tranzitează aceste instalații, dar și a celor care le deservesc sau / și celor care își desfășoară activitatea în preajma lor (polițiști de frontieră și vameși), ar putea fi benefică în sensul conștientizării riscurilor la care ne supunem cu sau fără voie/știință.

Prin urmare, acest mesaj îl voi trimite și unei publicații on-line din zonă (”Salut, Sighet!”), pentru a atrage atenția și altor persoane care, asemeni mie, doresc să fie mai bine informate de către cei care sunt responsabili cu aceasta.

Vă mulțumesc pentru răbdarea cu care presupun că ați parcurs mesajul meu și aștept cu deosebită încredere atât răspunsul d-voastră la cele sesizate mai sus, cât și măsurile care se impun a fi luate pentru informarea publică.

P.S. Dacă nu voi primi niciun răspuns, voi continua să mă adresez forurilor și instituțiilor superioare și chiar la nivel UE , deoarece este inadmisibil să acceptăm în tăcere această lipsă crasă de informare.

Bogdan ARDELEAN

Se trezi. Ba nu, era iar visul în care se trezește dar e conștient că visează. Pentru a nu știu câta oară are în față ușa scorojită, veche de o sută de ani, forțată de vreun uriaș ori de soartă, întredeschisă, cu așchii și vopsea de un alb murdar pe prag. O împinge încet, ușa se deschide scârțâind multă vreme ca o respirație anevoioasă, ca un astmatic care are – paradoxal – prea mult aer în plămâni. Intră și cu respirația tăiată, ca de fiecare dată, speră că va găsi altceva înăuntru. Că visul se va sătura de repetiție și va inventa altceva. Un nou decor, alte personaje. Dar era de fiecare dată același lucru. El, sărind peste câțiva ani, destul de mulți, cu chipul melancolic și plin de riduri, cu părul prea lung și prea alb, ca un Rambo decăzut, stă în fața ferestrei prin care se poate distinge un stejar imens agățat de cer, sfidând orice lege a gravitației. Mai multe familii de ciori stau cu capul în jos pe crengile lui. Nu sunt agitate, nu croncăne, ascultă și ele muzica ce se revarsă prin toți porii casei. El e îmbrăcat ca un țăran simplu, ca tatăl său. Nici urmă de costumele la dungă pe care le poartă de obicei, de cravatele colorate si elegante, de pantofii lucitori. Camera o recunoaște ca fiind a lui din copilărie, camera din satul Breb, mirosind a busuioc și a mere, simplă, micuță, răcoroasă, cu un pat doar, o masă din lemn și dulapul mare care acoperă aproape în totalitate un perete. Icoana e la locul ei pe perete cu ștergarul cusut de mama lui atârnând de o parte și de alta. Nu se aude nimic în afară de muzica ce răsună strident, fără sursă, de parcă ar fi fost un sistem audio surround de ultimă generație ascuns în măruntaiele casei.

Ca de fiecare dată se opri în prag, mut, cu gura căscată, într-o poziție incomodă pe care încerca să o schimbe dar niciodată nu reușea. Începea tot timpul cu Rolling Stones, Paint it black. Apoi era Beach Boys. După nici 20 de secunde se auzea Stairway to heaven a lui Led Zeppelin, apoi se porneau acordurile de la Dream on, Aerosmith și tot timpul se încheia cu Forever and One de la Helloween, din ce în ce mai repede până ce stejarul începea să vibreze făcând cerul să tremure ca apa unui lac tulburat de o ploaie torențială. Nu mai ascultase muzică de ani buni, piesele astea le știa din adolescență, de pe vremea când avea tot timpul din lume dar în vis era ca și cum le ascultase în urmă cu doar câteva ore. Își amintea perfect versuri, emoții, tatăl lui spunându-i „Oprește muzica, ne asurzești și în plus nu tu plătești curentul!”, mama lui care îl privea cu tristețe atunci când el cerea orice sumă de bani, refuzându-l cu furie neputincioasă, își amintea cum se întreba de ce și-au dorit părinții lui copii din moment ce părea mai mult că îi încurcă decât că îi ajută, slab, bolnăvicios, incapabil să lucreze în gospodărie sau pe câmp, idealist și lipsit complet de simț practic. Își amintea perfect în vis și nu putea să scape. Moartea mamei, cearta cu tatăl lui la înmormântare, rușinea și refuzul de a se mai întoarce în sat, toate le retrăia cu ochii închiși în timp ce muzica răsuna. În momentul când se oprea, liniștea îi rănea urechile și făcea eforturi să se trezească însă doar când exploda totul reușea să deschidă ochii. Ciorile își pierdeau primele penele cuprinse brusc de o forță gravitațională isterică, apoi stejarul cădea din cer cu un bubuit înfricoșător după care totul exploda și dispărea luat de vânt, inclusiv casa, inclusiv el.

Deschide iar ochii. Stă cu ei deschiși, ațintiți dureros spre tavanul fals zugrăvit recent verde măr, cu irisul mărit de concentrare, teamă și nesiguranță. Așteaptă ușa dar cum ea nu se arată clipește repede ca pentru a alunga de pe retină orice urmă a visului și sare din pat aruncând plapuma. În fiecare dimineață are același ritual, cu minimum de gânduri: își pregătește freshul de portocale și cafeaua, face un duș, își calcă perfect cămașa întotdeauna albă, pune mâncare pisicii unduitoare și mieunătoare, urmărește păsările care dansează în fiecare dimineață în stoluri – mai puțin în zilele când plouă – își ia geanta și iese grăbit pe ușă. În fiecare dimineață, mai puțin în acea dimineață. Casa este prea tăcută, nici măcar frigiderul nu se mai aude iar pisica se ascunde pe undeva. Și în acea liniște țârâie indiscret telefonul iar el îl caută nemulțumit din priviri. Nu-i plac lucrurile neprevăzute. Mai ales în dimineți ciudate, cu vise nelămurite.

– Domnul Remus Popescu? îi silabisește numele în receptor o voce feminină, răgușită.
– Da, eu sunt. Riky.
– Riky, da, nu am vrut să par lipsită de respect. Eu sunt Carolina. Ne-am cunoscut mai demult prin Mihai, prietenul tău din copilărie, el mi-a dat numărul tău de telefon. Eu sunt iubita lui Mihai dar acum e plecat în Spania la muncă și eu am rămas în Breb să am grijă de gospodăria lui.
– Da, parcă îmi amintesc, spuse el vag iritat de conversația care se prelungea inutil și de faptul că, afectat probabil de visul repetitiv, simți cum i se strânge inima. Mihai împărțea cu el ciocolata pe care și-o cumpăra de la Abc-ul din sat, îi dădea adidașii care lui îi rămâneau mici, îi povestea despre cărți și muzică. Nu mai auzise nimic de el de ani buni.
– E vorba de tatăl tău, Riky, se auzi iar vocea după o scurtă pauză.
– Așa?
– Nu pot să-ți spun la telefon.
– A murit?
– Da.
– Aha. Vezi, nu era greu de spus la telefon.
– Mie mi s-a părut greu.
– E nevoie de bani, zise el repede trăgând aer în piept.
– Ar fi. Nu a mai rămas nimeni din familie. Nu ai timp să bem o cafea și să vorbim despre lucrurile astea? Pe acasă pe la tine s-au schimbat multe lucruri.
– Nu cred, la mine acasă totul e cum trebuie, spuse el privind în jur. Iar timpul nu-mi prisosește. Dă-mi te rog un număr de cont și azi depun banii. Chiar contul tău dacă vrei, nu mă deranjează.
– Riky, banii nu rezolvă chiar tot, trebuie ca cineva să umble să rezolve toate treburile astea, încerca vocea să se mențină calmă, tatăl tău a rămas complet singur în ultimii ani.
– Îți trimit oricât. Nu prea am văzut lucruri care să nu poată fi rezolvate cu bani.
– Eu zic că sunt. Hai să bem o cafea.
– Auzi….Carolina, parcă așa ai zis că te cheamă, timpul meu este extrem de prețios și în plus nu beau mai mult de o cafea pe zi. Pe care tocmai am băut-o. Deci nu cred că este posibil.
– Dar bine, a fost tatăl tău! izbucni pierzându-și calmul inițial vocea de la celălalt capăt al firului.
– Da, a fost, îmi găsești mailul pe site-ul companiei A-scenta. Scrie-mi contul. Îți trimit banii. Este tot ce pot să fac. La revedere.

Închise înainte să audă ce mai avea femeia de zis. De fapt nu conta. Întârzia la birou și compania nu funcționa fără el. Poate și pământul înceta să se învârtă fără el. Și-a încălțat pantofii eleganți din piele naturală și a ieșit aranjându-și pentru ultima oară părul din care nici un fir nu făcea ce voia el. Arăta bine, nimeni nu ar fi zis că se apropie de 40 de ani, nu-i dădeai în nici un caz mai mult de 32. Era înalt, bine proporționat, fără nici un gram de grăsime pe corp, fără nici un fir de păr alb, tot timpul aranjat și bine îmbrăcat. Programul lui zilnic era același cu mici excepții, nu renunța pentru nimic în lume la orele de sală sau de somn, nu fuma și nu consuma alcool decât în situații excepționale. Se apropia mult de a fi un mecanism bine pus la punct care își programează până și emoțiile plus că plătea câte o persoană pentru fiecare mică plăcere din viața lui fie că era vorba de sex, prietenie sau prăjituri. În rest trăia singur cu pisica lui și nu ar fi schimbat niciodată situația.

În drum spre parcare încercă să-și ordoneze gândurile: proiectul nou, videoconferința de la ora 10, cele 2 concedieri, espressorul de cafea din hol – de fapt era o mașinărie de făcut cafea cu care voia să-i dea pe spate pe angajați, acum, după Crăciun. Mănușile, și-a uitat mănușile maro din piele întoarsă, și le cumpărase din Barcelona când fusese cu Matei. Și volanul va fi rece, trebuia să și le pregătească mai din timp. Tatăl lui, omul simplu, țăranul încă autentic care i-a spus „Hai și ajută-mă mai bine decât să te îmbraci ca o muiere, atâtea creme și sprayuri nu a avut neam de neamul nostru.” Nu. Nu asta e ordinea gândurilor. Va trimite bani și totul se va rezolva. Oricum nu-și mai văzuse tatăl de vreo 10 ani, deci nu mai conta, pentru el murise atunci. În vis semăna mult cu el, de fapt și în realitate, genetica e așa cum e, nu putem perfecționa ceea ce nu putem schimba.

Urcă în mașina rece și porni căldura. „Să mă implic emoțional doar dacă obțin rezultate imediate”, își repetă ca o mantră. Acceleră rapid dar inutil, la prima intersecție trebui să oprească. Fusese un accident sau ceva asemănător și se formase un ambuteiaj. Nu prea avea de ales. Trebuia să aștepte. Începu să bată nervos din picior și se uita din 10 în 10 secunde la ceasul lucitor de pe bordul BMW-ului negru seria 8 Coupé. După vreo 5 minute, obosit și iritat de neprevăzut dădu drumul la radio. Se auzea „I see a red door and I want it painted back/ No colors anymore I want them to turn black” și s-a trezit că fredonează Rolling Stones din vis. Și apoi „I love the colorful clothes she wears/ And the way the sunlight plays upon her hair.” Beach Boys. Fir-ar. Ieși din mașină. Nu era stilul său să fie spontan, spontaneitatea aduce numai probleme dar se făcuse prea cald înăuntru și ambuteiajul nu părea să se rezolve. Bine că nu și-a luat mănușile. Mașinile claxonau și fumegau agitate, din când în când câte una își mai ambala motorul, dar de urnit din loc, nici vorbă. Merse până pe trotuar să aibă o vedere mai bună asupra a ceea ce se întâmpla în față dar nu văzu nimic în afara șirurilor interminabile de mașini. O secundă avu intenția să se întoarcă la mașină să pornească iar radioul dar se răzgândi. Trotuarul era plin de oameni. Se amestecă și el în mulțime atras de posibilitatea de a zări cauza ambuteiajului. Când văzu cele două mașini de salvare se opri.

– Ce te oprești așa, în mijlocul drumului? auzi o voce nervoasă de femeie trecută prin ce era mai rău în viață și care îl îmbrânci puțin risipind în jurul lui un parfum ieftin și dulceag.

Asta îi aduse aminte de mașină și începu să alerge în sens invers. Era multă lume și parcă toți se deplasau ordonat în afară de un băiat de vreo 8-9 ani care stătea în genunchi lângă o gură de canal. Avea părul cam lung și în dezordine, nu purta căciulă dar era îngrijit îmbrăcat cu o geacă verde, blugi și ghete maro. Deși cam prăfuit. Și el avea părul ciufulit când era copil, mama lui îi punea un scaun în mijlocul încăperii și-l obliga să stea la tuns. El făcea orice ca să scape pentru că întotdeauna după avea senzația că e un pui care tocmai și-a pierdut puful. Niciodată însă nu scăpa.

Scutură nervos din cap ca și cum în acest fel ar fi reușit să pună capăt gândurilor pe care nu le mai avusese de ani buni. Pentru că, își spunea tot timpul, din momentul în care ai luat o decizie, totul devine clar. Poate nu chiar atât de clar, mormăi cu ciudă și se opri. Lumea trecea pe lângă copil ca și cum ar fi avut treburi importante de rezolvat și poate așa și era. Nimeni nu se oprea, nimeni nu se îndoia.

– Ce faci acolo? îl întrebă Riky. Ar fi vrut și el ca ceilalți să treacă mai departe pentru că, în mod cert, avea treburi importante de rezolvat. Dar nu mai era posibil.
– Aștept să iasă cățelul meu. A căzut în canal.
– Cum ar putea să iasă? E destul de puțin spațiu.
– E un cățel mic, domnule, e un pui, l-am găsit în fața grădiniței de lângă blocul meu. S-a speriat, precis, și a căzut în canal. Cred că pe aici va încerca să iasă. Atunci observă că are palmele julite și cam însângerate.
– Ce ai pățit la mâini? De ce nu ai căciulă? Și cum a căzut cățelul în canal?
– Așa fac animalele când sunt speriate, răspunse copilul privindu-l în ochi.
– De ce să fie speriat? L-a bătut cineva?
– S-a speriat de explozie. Eu eram cu el afară, ne jucam. A fugit în canal.
– De explozie?
– Da. A explodat apartamentul de la etajul 1. Noi stăm la 2.
– Și era cineva la voi acasă?
– Cred că da. Nu știu exact. Când am ieșit să mă joc cu câinele mama mea era în bucătărie și tatăl meu fuma o țigară pe scară.
– De aceea sunt mașinile de salvare?
– Cred că da. Nu știu exact. Eu am fugit.

„Nu te implica, nu te implica, ia rapid o decizie!” răsuna vocea dintotdeauna. S-a uitat în dreapta și în stânga, șirurile de mașini avansau ușor, se auzea un cor de claxoane mai încolo și începuse să fulguiască. Ceasul arămiu Meteoris de la Louis Moinet arăta ora 9 fix. Își verifică părul, îi păru iarăși rău că nu își luase mănușile, încercă să facă doi pași dar se întoarse.

– De ce nu porți căciulă pe vremea asta? îl întrebă pe băiat. E cam frig.
– Aveam căciulă… dar am pierdut-o.
– Hai! Căutăm un magazin și îți iau o căciulă. Sunt câteva mai mici în zonă.
– Nu se poate, domnule. Mama a zis să nu merg în nici un caz cu persoane necunoscute.
– Bine. Așteaptă-mă atunci aici.

Începu să alerge, trecu pe lângă mașina pe care o recunoscu ca fiind a lui, era greu să nu remarci Coupé-ul negru care încurca înfiorător traficul dezghețat între timp dar nu se urcă la volan să o mute din mijlocul drumului, îl ocoleau, asta e, îngreuna puțin circulația dar nimeni nu murea din asta. Trecu strada rapid și găsi după vreo 20 de metri un magazin de haine, o amintire a magazinelor comuniste de altădată, cu multe lucruri tricotate în vitrina mică, puse claie peste grămadă, rătăcit între un bar și o clădire care părea să se pregătească pentru demolare. Când intră se auzea de la un radio vechi portabil Led Zepellin, ajunsese la partea cu „To be a rock and not to roll.” Poate nu fusese o decizie chiar atât de bună.

– Bună ziua, aș dori o căciulă pentru un băiat de vreo 8-9 ani, se adresă vânzătoarei cu o claie de păr roșcat și sprâncenele poate puțin prea evidente.
– Desigur, avem roșii, albe, galben cu roșu…
– De băieți, vă rog.
– Îmi pare rău, doar astea le mai am, spuse ea, înșirându-i pe tejghea 3 căciuli colorate.
– Oricare, vă rog, zise el și își scoase portofelul elegant să plătească.

Luă una mai mult de fete decât de băieți și ieși fugind din magazin. Piesa se terminase, nu voia să asculte ce mai urma.

Când ajunse la locul unde-l lăsase, cel cu gura de canal, băiatul nu mai era. Doar oameni care mergeau grăbiți încoace și încolo, strânși în paltoanele lor. Începu să alerge în direcția de unde se puneau în mișcare salvările simțind deja un firicel de transpirație cum îi curge pe spate riscând să-i păteze cămașa perfectă. Dar nu se opri. Pe când ajunse în locul cu pricina oamenii strânși la fața locului începeau să se împrăștie.

– Vă rog, se adresă unui bărbat cu barbă între două vârste, caut un băiat care locuiește în scara cu explozia, la etajul II, de vreo 8-9 ani, cu părul vâlvoi, fără căciulă pe frigul ăsta, nu l-ați văzut?
– Aaaa, probabil vorbiți de Mihăiță, îi spuse bărbatul gânditor. Deși are doar 5 ani, nu 8 cât ați zis. Eu stau în cealaltă scară la etajul II. Tocmai l-ați ratat, a plecat cu salvarea a doua, părinții lui au scăpat doar un picior rupt – tatăl lui – și o mână ruptă – mama lui – plus niște contuzii dar când ne gândim ce putea să se întâmple… avea și un cățel în brațe, tot ud de l-a udat și pe el, îi era frig și vecina de la III i-a dat jerseul ei de lână maro, arăta ciudat săracu îmbrăcat așa, a plâns de ni s-a rupt sufletul și l-au lăsat să meargă cu ei. Da dumneata cine ești?
– Dar nu avea căciulă… șopti el fără să răspundă la întrebare.

Era ora 10, trebuia să înceapă videoconferința însă lui nu-i mai păsa atât de tare. Strânse în mână căciula subțire de fetițe și trăgându-și nasul de la frig și fulgi răzleți se îndreptă spre mașină. Se urcă la volan într-un cor de huiduieli și claxoane. Nu porni. Își căută telefonul în buzunarul paltonului pe care uită să-l mai dezbrace și formă numărul de dimineață ignorând celelalte 53 de apeluri.

– Alo, Carolina, sărut mâna! Parcă acum aș bea o cafea dacă mai este valabilă invitația. Într-un loc cu muzică. Sunt sigur că va fi muzică bună.

prof. Crina VOINAGHI

Editura „Valea Verde” vă invită marți, 12 februarie 2019, orele 13:00, la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinad” Sighet unde va avea loc lansarea volumului „Fețele timpului. O nouă Patrie”.

Salut, Sighet!

Imagine din Sighetul anului 1931. În fundal se poate vedea turnul principal al Bisericii Reformate ce fusese distrus în acel an de un puternic incendiu. Biserica avea să fie refăcută și resfințită în octombrie 1932.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotocopie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (I)

Șugăul este fără îndoială, cel mai îndepărtat colț al Sighetului! Circa 10 km distanță pe șosea (dacă am socoti de la ultima stație de autobuz până în centrul orașului), dar zona locuită se mai întinde 5-6 km până aproape de Iapa (zona Tiurtiuliș) sau Berbești (zona Căitari).

Cartierul Șugău (practic o singură stradă cu ramificațiile ei) are o populație de circa 700 de locuitori, în cvasitotalitate etnici români, pe plan confesional aparținând celor două comunități tradiționale – greco-catolică și ortodoxă (în proporție sensibil egală – circa 40 % fiecare), restul fiind Martori ai lui Iehova (în doua grupuri  distincte) și persoane fără apartenență religioasă.

Și iarna și vara, peisajul este superb! Ei bine, de aici văd eu lumea… și o să vă spun și vouă ce văd!

See you soon! Pe curând!

Fratello Marius

Aurel DAN, marele pictor al satului maramureșan, s-a născut în 06 februarie 1946 în satul Aspra (comuna Vima Mică) – Maramureș.

Maestrul Aurel Dan și-a luat bacalaureatul la… Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet.

Este absolvent al Institutului de Arte Plastice “ Ion Andreescu” – Cluj Napoca în 1980.

A fost decorator, desenator tehnic, profesor de desen – pictura în Săliștea de Sus, Rona de Sus, Coștiui, Școala de Artă Sighet, Liceul Pedagogic Sighet.

A practicat pictura de şevalet,  frescă clasică, frescă „al secco”, sgrafitto, a făcut coperte şi ilustraţie de carte, grafică publicitară, ex-libris, xilogravură, linogravură, desen grafic, pastel etc.

A avut peste 40 de expozitii personale în Baia Mare, Sighetul Marmatiei și în multe alte localități din țară.

Între anii 1980 – 2018 a participant la toate expozitiile anuale sau sezoniere ale UAP Filiala Baia Mare, în Baia Mare, în țară și străinătate.

A participat la tabere de creatie în Romania, Franta și Serbia și la expozitii internaționale în Przemysl (Polonia) – nominalizat în 1998, la Bienala de desen Saint Feliu de Guixols (Spania) – nominalizat în 2001.

La Bienala  “Lascăr Vorel” – Piatra Neamț a fost premiat în 1999 iar la Saloanele Moldovei – Bacău – Chișinău, nominalizat în 2012. A fost premiat la Cântarea Romaniei – Cluj 1985, Voronețeana – Suceava 1988, Premiul Festivalului “Lucian Blaga” din Alba Iulia 1996, Premiul UUR -1998, Marele premiu pentru Arte Plastice oferit de Consiliul Local și UAP-Baia Mare – 5 mai 2008, Diploma de onoare și placheta Cercului Militar Național București 2009 etc.

Are lucrări în muzee, colectii, fundații în țară și alte 42 de țări și albume în România, Franța, Germania, Ungaria.

Actualmente este artist profesionist independent și locuiește – o mare parte a anului – la Rona de Sus.

Salut, Sighet!

NR: În fotografie, pictorul Aurel Dan, alături de soție (stânga) și prieteni rotarieni.