O sută de ani de etnografie românească  în Maramureș

 Trei introduceri la cercetarea etnografică a Maramureșului

 1. Cercetarea empirică – Tache Papahagi

Etnograful român Tache Papahagi (1892-1977) era machidon de origine, s-a născut în Grecia de nord-vest, în Munții Pindului, a făcut școala primară la Ianina (în provincia grecească Epir) și liceul la Bitolia (actualmente Republica Macedonia). A urmat apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o absolvă în anul 1916.

În raport cu Maramureșul, Tache Papahagi are o notorietate aparte, pentru că a fost primul etnograf român care și-a susținut o Teză de doctorat la Universitatea din București cu o cercetare de teren asupra Maramureșului, o lucrare cu atât mai meritorie cu cât constituia un demers de pionerat în domeniu. Teza de doctorat cu titlul Graiul și folklorul Maramureșului a  fost elaborată sub îndrumarea lui Ovidiu Densușianu, iar din Comisie au mai făcut parte, între alții, Ion Bianu și Ramiro Ortiz, adică tot ce avea atunci mai măreț Filologia Universității din București.

Astfel, imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918, tânărul Tache Papahagi călătorește în Maramureș, unde și locuiește intermitent între anii 1920-1925, în total șase șederi de câte 2 – 5 săptămâni fiecare, repartizate în toate anotimpurile, în așa fel încât să acopere toate obiceiurile agricole și pastorale, precum și sărbătorile de iarnă. A umblat pe jos – pe frig, pe ploaie, pe zăpadă sau pe arșiță – în aproape toate satele din Maramureș, ba și în afara lor pe la stânile din munți, cu caietul de notițe și cu aparatul de fotografiat. A notat aproape tot ce a văzut el cu ochii lui, dar avea ce să vadă în Maramureș, a putut să vadă calitativ și altceva decât autohtonii cu privirea tocită de felurite obișnuințe, pentru că machidonul nostru avea o retină ingenuă în raport cu aceste locuri, el care venea aici în extremul Nord al românismului din extremitatea sa sudică, din Munții Pindului și din capitala vechiului Regat Român.

Scopul cercetării lui Tache Papahagi era pentru el clar și autorul și l-a fomulat conștient, chiar de la început, în Prefața lucrării: „Convins de însemnătatea cercetărilor etno-lingvistice făcute la fața locului și întrucât speculațiunile științifice de biblioteci s-ar simți cu timpul anemiate în urmărirea mai departe a diferitelor probleme, am crezut că ar fi imperioasă îndrumarea studiilor în însuși domeniul viei realități dialectologice, prezentând astfel, dacă nu și o interpretare satisfăcătoare, celor puțin materialul brut care constituie baza acelor speculațiuni” (1). Deci, să reluăm această frază programatică. Etno-lingvistul Tache Papahagi s-a decis să-și îndrume studiile sale în însuși domeniul vieții reale a Maramureșului, efectuând pentru aceasta singulare și laborioase cercetări de teren în Maramureș. Ar fi putut să facă și „speculațiuni științifice” (atenție, pot exista și speculații „științifice”, nu doar metafizice!) în biblioteci, dar ce ar fi putut găsi la acea vreme, la început de veac XX, în biblioteci despre Maramareș? Poate că ar fi găsit culegerile de folclor ale lui Alexandru Țiplea (Poezii populare din Maramureș, București, 1906) și Ion Bârlea (Însemnări din bisericile Maramureșului, București, 1909), câteva cuvinte pătrunzătoare despre Maramureș ale profesorului Nicolae Iorga și lungile narațiuni anoste ale lui Tit Bud. Sigur, ar fi găsit și Diplomele maramureșene, pentru publicarea cărora Ioan Mihalyi de Apșa a primit Premiul Academiei Române, dar nu erau ceva ce să reflecte Maramureșul la zi. Și studiind cele aflate în biblioteci, sunt convins că nu ar fi putut scrie ceva nou și viu despre Maramureș fără să vadă ținutul, ci ar fi rămas, cum o spune el însuși, la „speculațiuni anemiate”. Așa că tânărul cercetător Tache Papahagi și-a făcut bagajele și a început lungile sale călătorii documentare în Maramureș.

Inițiativa lui Tache Papahagi de a intreprinde cercetări de teren în Maramureș a fost extraordinar de binevenită și salutară. Era vorba de a colecta în prealabil necesarul material empiric. În definitiv, toate științele s-au constituit în fundamentele lor mai întâi prin acumulare treptată de fapte brute, de regulă prezentate fără criterii esențiale și fără o sistematizare logică. Studiul științific al naturii a debutat cu prezentarea în mod rapsodic a tot felul de curiozități, cu „istorii naturale” de genul celor scrise în antichitate de către Pliniu cel Bătrân, și abia mult mai târziu, în baza acumulării în timp a unui imens material de observație, au fost posibile teoretizări, precum taxonomia lui Linné sau evoluționismul lui Darwin. La fel și Istoria propriu-zisă, aceasta a început cu descrierea nemijlocită de către Herodot a locurilor vizitate de el și a oamenilor cu care a stat de vorbă și doar mai târziu, începând cu Polybios, s-a pus problema unor relații cauzale între evenimentele istorice și a psihologiei personalităților istorice, adică a unei istorii deterministe și științifice.

Lucrarea lui Tache Papahagi impresionează prin cuprindere și varietate. Aceasta este structurată riguros pe patru capitole, după cum urmează: 1. Considerațiuni generale; 2 Folklorul; 3. Graiul și 4. Etnografia istporică a Maramureșului. Dar în interiorul acestor capitole, lucrarea este exhaustivă, descrie satele, prezintă economia, situația politică și etnografică, viața bisericească, țăranul maramureșean, portul și tipul (aici fiind vorba de fapt inclusiv de antropotip), viața și caracterul. Apoi, la capitolul Folklor sunt prezentate genurile folclorului literar, „creațiunea populară”, precum baladele și descântecele, credințele populare, dar și o ocupație de nișă a țăranului maramureșean, anume păstoritul. Graiul este abordat de către Tache Papahagi după structura științei Lingvisticii, pe subcapitole cum ar fi: fonetică, morfololgie, sintaxă, lexic, încheind cu relevarea particularităților care individualizează graiul maramureșean. Partea propriu-zis științifică a acestei teze de doctorat este întregită de o antologie de texte din toate domeniile, reprezentative pentru folclorul maramureșean: doine, strigături, bocete, colinde, rugăciuni, descântece, ghicitori, jocuri de copii, legende, credințe și superstiții, teme muzicale din Maramureș (ilustrate cu portative). La fel și fotografiile făcute de către Papahagi, 49 la număr, care ne înfățișează viața din Maramureș așa cum  era aceasta în urmă cu aproape un secol, prezintă o valoare documentară deosebită. Și, pentru ca această carte masivă, de 340 pagini, să fie impecabilă sub raport științific, ea se încheie cu un indice real (denumiri de sate și toponimii), un indice onomastic și un Glosar. Pentru vremea sa, Tache Papahagi a făcut tot ce se putea face mai mult în materie de cercetare de teren.

Dar o cercetare empirică de teren, pe model inductiv, nu este și nici nu poate fi completă în sens științific niciodată, pentru simplul motiv că aici nu putem avea o inducție completă, cu un număr restrâns de fapte, care ar putea fi cunoscute în totalitatea lor. Idealul unei cercetări empirice este acela al unei inducții complete, mai exact acela al caracterului exhaustiv, dar care care râmâne totuși un ideal, ce nu poate fi atins. Cu toate acestea, starea etnografică a diferitelor provincii și zone folclorice românești era în perioada interbelică încă o mare necunoscută, iar nevoia de cunoaștere științifică a acestor zone era pe măsură. Așa a apărut o strălucită școală sociologică, cunoscută după liderul său Dimitrie Gusti, ca promotoare a metodei monografice, o metodă care a dominat cu autoritate epoca și care a constat în cercetarea multidisciplinară a unor sate reprezentative, din zone etno-folclorice renumite prin vitalitatea și originalitatea lor (Țara Făgărașului, Bucovina, Năsăud, Maramureș).

Cu toate rezultatele meritorii pe care le-a dat în perioada interbelică, metoda monografică inițiată de către Dimitrie Gusti a fost abandonată din rațiuni politice în timpul totalitarismului, pentru simplul fapt că rezultatele cercetărilor sociologice nu concordau cu propaganda politică. A existat o singură încercare, notorie de altfel, a profesorului Vasile Caramelea de la Universitatea din București, discipol al lui Dimitrie Gusti și prieten apropiat al celebrului antropolog francez Claude-Lévi Strauss, care a înființat pe la sfârșitul anilor ’60 o „stație – pilot” de cercetare în genul monografiei sociologice la Berevoiești (Argeș), centru de cercetare desființat de către autorități după scurtă vreme.

Apoi, după 1990 metoda lui Gusti nu a mai putut fi reînviată ca atare, deoarece cercetările sociologice au căpătat alte valențe, orientări și dimensiuni în sincronizare cu ceea ce se făcea în Occident, s-au dezvoltat cercetările sectoriale, sondajele de opinie privind opțiunile politice și electorale, preferințele pentru consum și strategiile de marketing etc. Din câte știm noi, formele de viață țărănească din Maramureș au mai fost obiect de cercetare cu adevărat științifică doar pentru un singur mare sociolog, regretatul prof. dr. Gheorghe Șișeștean (1954-2012) (2). În rest, cercetarea sociologică a comunităților etnice și etnologia au devenit etnografie, adică simplă consemnare factuală ajunsă la saturație, fără vreo relevanță cognitivă, fără fundament filosofic, fără arheololgie spirituală și fără viziune proiectivă, descrieri rămase pe dinafara noilor paradigme din filosofia culturii, ilustrate de către un Carl Gustav Jung sau Lucian Blaga. Etnologia a ajuns să fie înțeleasă mai mult ca „etnografie”, respectiv ca niște descrieri cât mai amănunțite și fidele a unor obiecte vechi (case, diverse artefacte) sau obiceiuri cu sensuri uitate, pigmentate cu mantra nevoii de a „alunga duhurile rele”, un ceva care explică prea mult într-un mod prea simplu, narațiuni exterioare constituite într-un discurs interminabil, diluat și somnolent, fără să se realizeze faptul că simpla descriere în cuvinte a ceea ce se vede ori aude, fără un sens transcendent, nu este încă știință.

2. Cercetarea hermeneutică – Mihai Pop

Etnologul Mihai Pop (1907-2000) s-a născut în satul Glod (Maramureș), ca fiu al preotului Ștefan Pop, originar din Săliștea de Sus. Încă înainte de Primul Război Mondial, tatăl lui Mihai Pop este promovat ca paroh la Apșa de Jos și protopop pentru parohiile românești din Transcarpatia (azi în Ucraina). După Primul Război Mondial, Maramureșul din dreapta Tisei intră în componența Cehoslovaciei, astfel că viitorul savant învață încă din copilărie limba cehă. Trecerea frontierei în România nefiind atunci o problemă, tânărul Mihai Pop face naveta săptămânală la Sighet, unde frecventează cursurile Liceului „Dragoș Vodă”, pe care îl absolvă în anul 1925 ca șef de promoție. Urmează apoi Facultatea de Litere și Filosofie la București (1925-1929), având ca îndrumător al lucrării de Licență pe Ovid Densușianu. Fiind cunoscător al limbii cehe, face studii postuniversitare de slavistică timp de cinci ani (1929-1934) la universități renumite din Bratislava, Praga, Cracovia și Varșovia, unde îl are ca profesor, între alții, pe celebrul Roman Jakobson. După aceea se stabilește la București, unde începe o îndelungată și fructuoasă carieră didactică și de cercetare în domeniile folcloristicii, etnologiei și antropologiei culturale.

Prin studiile postuniversitare pe care le-a făcut în străinătate, Mihai Pop a ajuns să fie familiarizat cu cele mai importante curente europene de gândire în lingvistică și filosofie. Formația de bază a lui Mihai Pop, aceea de lingvist, este pusă în joc în mod evident atunci când sunt studiate obiceiurile tradiționale, ca o componentă majoră a folclorului. După expresia sa, „obiceiurile încifrează înțelesuri profunde asupra relațiilor interumane, asigură rânduiala în societate […], sunt mecanisme prin care viața socială funcționează, mecanisme creatoare și păstrătoare de ordine, creatoare de cultură” (3), acestea contribuie decisiv la prezervarea sintaxei sociale care, în absența obiceiurilor și supusă vicisitudinilor istorice, ar fi expusă tendințelor și riscurilor de dezagregare, de descompunere morală.

Lingvistic vorbind, obiceiul este un act de comunicare socială cu un limbaj propriu, combină mai multe modalități de expresie, comunicarea verbală se combină cu cea muzicală, cu coregrafia, cu mimica etc., apoi se crează raporturi ierarhice între limbaje în ansamblul obiceiului. Pentru ca efortul de cunoaștere a obiceiurilor să nu rămână la suprafață, pentru a se ajunge în profunzime, acestea pot fi gândite și definite în termenii lingvisticii, iar „descrierea unui obicei ar trebui să nu aibă altă menire decât aceea de a prezenta suficiente date informaționale pentru a putea pătrunde până la sens” (4) [subl. Ns. N. I.]. Deci, după Mihai Pop, descrierea nu este un scop în sine, nu poate fi proliferată la modul grafoman în marginea unor detalii nerelevante și nivelatoare, nu își poate fi suficentă sieși și nu se justifică dacă nu pătrunde până la un substrat hermeneutic și la un sens care o transcende. Iar descifrarea faptelor etno-folclorice trebuie să urmeze modelul și principiile, ba chiar și terminologia lingvisticii, pentru că lingvistica este – după autorul nostru – o „știință-pilot” în rândul științelor umaniste. Expunerea sintagmatică inspirată din lingvistică ar fi menită să ușureze sesizarea paradigmelor, să ușureze înțelegerea fiecărui obicei luat ca un semn de sine stătător, precum și a mutațiilor semantice produse în evoluția istorică a obiceiurilor.

Păstrând termenii de comparație ai autorului, observarea unui obicei poate fi poate fi privită ca o „lectură” a acestuia. Obiceiurile păstrate prin tradiție se realizează spontan și pot căpăta semnificații noi, în raport cu contextul în care apar, de fiecare dată altul. Obiceiurile sunt, după cum spune etnologul nostru: „expresii active ale spiritului uman, care dintotdeauna au transformat entropia în noi valori culturale, care au marcat momentele importante ale vieții omului și care l-au ajutat să depășească situațiile-limită, care nu dispar ca modalitate creatoare de cultură, ci doar se transformă și se regenerează” (5). Apoi, potrivit lui Mihai Pop, cercetarea științifică a actelor de cultură populară  „nu se poate limita la simpla descriere a faptelor” [subl. ns. N. I.] și dintr-un alt motiv, anume că este necesară „o sistematizare a unor concretizări variate” (6). Este necesară o analiză structurală, pentru stabilirea unor modele categoriale iar mai apoi, prin compararea acestor modele, realizarea unei tipologii structurale. „Analiza presupune un proces de gramaticalizare, de determinare a codurilor cu care operează fiecare limbaj, prin care se realizează textele, elaborarea gramaticii fiecărui limbaj, a sistemului lui de semne. Dar dincolo de analiză, de determinarea modelelor şi de tipologia structurală, înţelegerea sensului necesită cunoaşterea planurilor contextuale, determinarea funcţiilor textelor cercetate. Numai o astfel de cunoaştere totală ne poate dezvălui sensul adevărat al obiceiurilor studiate” (7).

Tot Mihai Pop este cel care pune la modul peremptoriu problema schimbării de perspectivă pe care o comportă plasarea observatorului fenomenului folcloric pe poziția de insider sau de outsider (8). Insiderul este cineva din interiorul comunității care performează obiceiul în cauză, el s-a născut și a copilărit în acea comunitate, a învățat din copilărie și în mod spontan secvențele ritualice și rolurile care îi revin lui personal și pe care le îndeplinește în mod natural, autentic, ca pe un fel al său de a fi, fără să aibă nevoie să reflecteze asupra acestora. Outsiderul este cel care vine din afara comunității, el observă obiceiul din exterior cu un aparat conceptual propriu, poate să îl studieze așa-zicând la modul științific, ba chiar poate și să învețe să îl performeze fragmentar în mod ocazional, de exemplu să execute un anumit dans etc., dar acest lucru îl va face ca și cum ar juca un rol cu care nu se va identifica niciodată nemijlocit și de care va fi în permanență detașat. Felul de a se afla pe cele două poziții opuse, de insider și de outsider, prezintă fiecare avantaje și limite proprii, de asemenea opuse. Insiderul va trăi nemijlocit ritualul pe care îl performează, fără să aibă nevoie de explicații teoretice, lui îi este suficient să știe că „așa trebuie să se facă” și că „așa e bine”, în timp ce outsiderul va veni cu propria sa metodă de cunoaștere și de interprtetare, fără să-i fie necesar să trăiască efectiv ritualul. Insiderul va avea de partea sa trăirea, dar poate rata teoria, iar outsiderul va teoretiza, dar în schimb poate rata trăirea.

Între timp, după momentul la care Mihai Pop își redacta concluziile cercetărilor sale, au putut fi publicate și alte constatări, puțin încurajatoare pentru ceea ce s-ar putea numit avatarurile prin care a trecut folclorul românesc (9). Anume s-a spus că, în ultima jumătate de veac, folclorul românesc a fost asasinat cu premeditare în vreo trei rânduri. Au fost mai întâi politica proletcultistă și colectivizarea agriculturii, care au impus de sus în jos compunerea unui folclor nou, proletcultist, de inspirație sovietică, semi-cult, care nu era născut în chip autentic, în timp, din țărani adevărați, ci era (contra)făcut de către instructori culturali de la oraș, cu versificări făcute de către aceștia, plătiți anume de către stat în acest scop. A fost apoi, prin anii ’80,  așa-zisul Festival Național „Cântarea României”, care a însemnat în fapt o generalizare metodică a folclorului contrafăcut de pe poziții politice.

Și, în fine, după 1989 folclorul românesc – ce a mai rămas din el – a început să fie asasinat încă o dată, dar de data asta într-un fel oarecum natural, pentru că nu s-a făcut de sus în jos prin politizare, ci de jos în sus, prin manelizare. Nu prin instituiri politice, cum au fost rusificarea instituțională și colectivizarea comunistă, pe care poporul român le respingea organic, ci prin însuși mentalul nostru colectiv de azi, care a achiesat cu o ușurință surprinzătoare la manelizare. Prin manelizare noi, foștii insideri, am ajuns outsideri în perimetrul propriei noastre insiderități. În consecință, nu ne-a mai rămas decât o altă abordare metodologică, aceea de a încerca reconstituirea, ca substrat al creațiilor folclorice mai vechi, a unor arhetipuri ale inconștientului colectiv, din câteva puține fragmente autentice rămase, un fel de arheologie spirituală, în maniera în care arheologul propriu-zis caută să reconstituie un vas întreg din câteva puține cioburi de ceramică aflate după eforturi laborioase.

3. Spre o hermeneutică fenomenologică

Fenomenologia în sens filosofic nu este nicidecum ceea ce s-ar putea crede la nivelul bunului simț, adică o studiere a fenomenelor pentru ele însele și eventual o clasificare și ierarhizare a lor, ci este o modalitate de a studia conștiința subiectului cunoscător, dar nu ca o conștiință a fenomenelor sau a faptelor, ci ca o conștiință în sine, măsura în care aceasta este structurată ca efect al experimentării fenomenelor (10). De aceea, ce mai importantă lucrare de fenomenologie din toate timpurile, aparținând filosofului G. W. F. Hegel nu se numește pur și simplu Fenomenologie, ci  Fenomenologia Spiritului,  adică o știință a Spiritului, așa cum acesta se naște în calitate de conștiință de la prima legătură nemijlocită cu fenomenele, de la cunoașterea senzorială, până la epuizarea fenomenalității lumii, până la cunoașterea absolută.

Întemeietorul Fenomenologiei ca metodă de cunoaștere a cunoașterii în secolul XX este filosoful german Edmund Husserl (1859-1938). Husserl are la bază o solidă formație științifică, a studiat mai întâi științele naturii și matematicile la universitățile din Leipzig și Berlin, după care a susținut un doctortat în matematici la Universitatea din Viena. Abia la maturitate începe să se ocupe de filosofie, sub influența lui Fr. Paulsen. În anul 1916 Husserl este numit profesor titular de Filosofie la Universitatea din Freiburg. Este invitat să țină prelegeri și la Universitatea din Berlin, unde l-a avut student pe Jean-Paul Sartre. Este profesorul și mentorul lui Martin Heidegger.

Edmund Husserl menționează că el ia termenul de „viață” nu doar în sens biologic, fiziologic, ci pentru el „viață” înseamnă în primul rând scopuri care angajează creații spirituale (11). După Husserl, științele spiritului nu trebuie să cantoneze într-o empirie mărginită de intuiție. Este adevărat că fiecare viață sufletească este fundată pe corpul uman, dar asta nu înseamnă că științele spiritului trebuie să se reîntoarcă la suportul corporal. Teoreticianul care nu poate depăși stadiul descriptiv al unei istorii a spiritului rămâne înlănțuit în realități finite, de ordin intuitiv. Nu putem gândi o știință a Spiritului ca pe un analogon al științei naturii, pentru că Spiritul are ceva propriu și ireductibil, anume structurarea de intenții. Cercetătorul, indiferent de domeniu, este ghidat de o anumită intenționalitate, mai mult sau mai puțin conștient. Acesta va porni la drum înarmat, ca intenționalitate, cu un set de ipoteze de lucru, care pot fi întemeiate pe tot atâtea „pre”-judecăți. Iar rostul unei metode fenomenologice este acela de a fundamenta o știință a spiritului riguroasă, asemenea științelor matematice. Sensul metodei, al gândirii critice, al filosofiei în genere este acela de a ne reduce prejudecăție la un minimum necesar.

Pe de cealaltă parte, este absurd să considerăm natura doar în ea însăși, străină de spirit. Conceptul de „știință a naturii” și în genere orice știință desemnează de fapt o activitatea spirituală, aceea a omului de știință, deci și științele naturii trebuie să fie explicate prin știința spiritului (12). Criza umanității europene a secolului XX constă – după Husserl – într-un raționalism care și-a pierdut drumul adevărat, diferit de idealul din perioada clasică a filosofiei grecești. Ne confruntăm cu o raționalitate unilaterală, care poate deveni un rău. De la Renaștere încoace, evoluția cunoașterii a ajuns la un tip de raționalism naiv și obiectivist. În obiectivismul naiv și unilateral, tot ce este spiritual apare ca suprapus peste corporalitatea fizică. Or, este absurd să conferim spiritului o realitate ca și cum el ar fi o anexă a corpurilor (13). Naivitatea obiectivistă reține ceea ce ea numește „lume obiectivă”, în care subiectivitatea creatoare nu își află locul. Criza umanității europene este o criză a viziunii europene asupra lumii, dominată de un materialism vulgar, iar știința fundamentală a spiritului este o psihologie cu pretenții de exactitate naturalist-științifică. Ne scapă din vedere că adevărata natură, în sens științific, este un produs al spiritului omului de știință care o cercetează, o construcție a spiritului, care presupune deci o știință despre spirit. Numai dacă se reîntoarce la sine din orientarea sa exterioară, naiv-obiectivistă, numai atunci spiritul poate să își fie suficient sieși. Spiritul nu este spirit înăuntrul naturii sau alături de natură, pentru că natura însăși se mișcă în sfera spiritului, conceptul însuși de „natură” este o plăsmuire spirituală a științei.

Aplicată la domeniul creațiilor folclorice, metoda fenomenologică trebuie să degajeze, în opinia noastră, succesivele determinații ale Spiritului, generate de contactul nemijlocit cu aceste creații, până la aflarea arhetipurilor profunde și uitate care au stat la baza manifestărilor folclorice actuale. Pentru cercetătorul empiric etnograf și pentru omul de știință etnolog, natura cercetării sale, faptele de viață spirituală ale popoarelor trebuie examinate cu o gândire călăuzită de intenția regresării spre arhetipuri, prin „punerea între paranteze a lumii fenomenelor” (Husserl), arhetipuri în înțelesul pe care îl dă termenului C. G. Jung, acela de „imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, care se află depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care  influențează comportamentul indivizilor la modul inconștient” (14).

Prof. Univ. Dr. Nicolae IUGA

(1) Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 5.

(2) Vezi Gheorghe Șișeștean, Formes de vie paysanne dans le Nord-Ouest de la Transylvanie, București, 2005.

(3) Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești,  București, 1976,  pag. 4.

(4)  Idem,  p. 5.

(5) Ibidem, p. 6.

(6) Ibidem, p. 13.

(7) Ibidem, p. 14.

(8) Ibidem, p. 10.

(9) Vezi și Nicolae Iuga, Ideea de a parodia folclorul literar, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 306/20115, p. 6.

(10)  Vezi Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. VII, Ed. ALL, București 2008, p. 173 și urm.

(11)  Edmund Husserl, Criza umanității europene și Filosofia, trad. rom. de Alexandru Boboc, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009, p. 12.

(12) Idem, p. 16.

(13) Idem, p. 45.

(14) G. Jung, Opere complete 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv, trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Trei, București, 2003, p. 53-55.

CentenART-ul lui Ion Bledea, expoziția oferită publicului sighetean, a fost o noutate pentru concetățenii artistului. Foarte mulți prieteni au fost prezenți la vernisajul expoziției din ziua de 04 decembrie 2018, având posibilitatea de-a se integra într-un micro labirint estetic, strecurându-se, eschivându-se printre opere de artă care vor dăinui în… labirintul timpului.

Ion Bledea a atins maturitatea artistică și, deși înaintează ușor în vârstă, anul 2018 a fost unul special, foarte prolific. A finalizat o lucrare monumentală dedicată Centenarului, amplasată în comuna Giulești și a reușit, în paralel, să creeze alte nouă lucrări de mari dimensiuni, având teme conectate tot la Unirea românilor. L-am văzut, începând din luna aprilie a acestui an, pe sculptorul sighetean muncind tinerește, luptându-se cu metri cubi de bușteni, modelându-i cu tenacitate, descifrându-le și devoalându-le esența, îmblânzind lemnul și transformându-l în artă. Zi de zi, Ion era prezent pe câmpul lui de luptă și repeta obsesiv în fața fiecărei bucăți de lemn brut, masiv: văd lucrarea. Vedea opera din spatele lemnului și-a dus o luptă totală cu timpul și cu el însuși ca să ne dovedească ceea ce știam: Ion este autodidact dar este un adevărat ARTIST. Până la urmă, valoarea artistică este dată de “produsul” final: dacă acesta place, dacă face să se destindă sufletul și mintea, dacă rezonează cu privitorul, restul nu mai contează. Ion își iubește cu ferocitate fiecare lucrare, sculptură, și-și permite ”luxul” de-a ne demonstra că este foarte bun. Are la activ, aproximativ 1.200 de lucrări, cele mai multe în muzeul lui de acasă, pe care-l îngrijește împreună cu soția lui, dar și altele, foarte multe, răspândite în întreaga lume, prin multe țări din Europa, Statele Unite ale Amercii, Mexic etc.

La expoziția CentenART-ului, pornită din sufletul lui Ion Bledea, prin “pădurea” de lucrări de mari dimensiuni (monumentale), însuflețite de ecoul și mângâierea dălții care le-a conferit o identitate supremă, spirituală, ascultau, admirau lucrările sigheteni convinși sincer că sculptorul nu trișează, este sincer și rezultatele sunt, dincolo de orice comentariu, indiscutabile.

Practic aceasta a fost prima expoziție – pe care am văzut-o “altfel” din clipa în care Ion Bledea s-a decis să accepte această provocare – în care privitorii – admiratori puteau să îmbrățișeze lucrările, să le examineze din toate unghiurile, să le pipăie, să le observe în detaliu fața și reversul, să se bucure de tridimensionalitate… palpabilă.

Ion Bledea, omul dintr-o bucată, cu iubirea lui necondiționată pentru modelarea lemnului, cu orgoliul lui de maramureșean dârz, cu bucuriile și supărările lui, cu prieteni și neprieteni, este în mod cert, vrând – nevrând, un brand al Sighetului, al Maramureșului.

După cum l-am văzut și simțit, anul acesta a fost doar de încălzire pentru Ion Bledea, iar anul viitor, când va împlini 70 de ani va fi de maximă efervescență, urmând să ne ofere câteva repere – momente remarcabile, cu aroma inconfundabilă de… lemn!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

În aceste zile, evreii sărbătoresc Hanuka, sărbătoarea luminii şi a permanenţei iudaice. La Sighet, Hanuka a fost celebrată în această seară. (05.12.2018)

Urăm și noi concetățenilor noștri, Sărbători Fericite!

Autor (foto & video), Sorin MARKUS

La aniversarea celor doi ani de existență, doresc să felicit echipa Salut, Sighet!, să-mi exprim sentimentul de prețuire și respect pentru calitatea și plusvaloarea adusă în peisajul on line sighetean. Ați dovedit că sunteți conectați la realitățile comunității, ați căutat și publicat povești de viață din urbea noastră, ați dat șansa tinerilor, și nu numai, să-și exprime gândurile, ați fost mereu alături de oameni și evenimente. Pentru profesionalismul și seriozitatea de care ați dat dovadă, vă prevăd și vă doresc un sincer LA MULȚI ANI!

(Vasile Moldovan, prefectul județului Maramureș)

*

Salut, Sighet! este platforma de întâlnire a sighetenilor, a maramureșenilor, a românilor (și nu numai) de pretutindeni. Și unde altundeva ne-am putea întâlni cu toții, decât într-un loc în care ideile și speranțele noastre primesc voce, o voce care rezonează cu ecou, peste munți, mări și oceane, tot mai puternic în inimile noastre. La mulți ani, Salut, Sighet!, mă bucur că în fiecare zi mă readuci ACASĂ!

(Antonia Dubovici, corespondent, S.U.A.)

*

2 ani de Salut, Sighet! mă fac să fiu nostalgică. Am pus în paginile lui virtuale gânduri și personaje, m-am bucurat și m-am întristat, am regăsit prieteni sau i-am pierdut, de fapt, totul este despre cât de mult din ceea ce suntem noi vrem să dăm altora și cât de mult ne face plăcere ceea ce facem. Nu o imagine contrafăcută care dă bine, ci exact cum suntem și cum gândim în unele momente. Povestirile pe care le-am scris, articolele mai mult sau mai puțin subiective, totul a fost și este din plăcerea de a scrie și a împărtăși. Îi doresc spațiului cald care mi-a găzduit unele gânduri, Salut Sighet!, și oamenilor care au contribuit la formarea și succesul lui, oameni faini, multe pagini scrise cu drag plus un prietenos „La cât mai mulți ani!”

(Crina Voinaghi, redactor Salut, Sighet!)

*

Nu e nimic nou în a vă spune că timpul zboară. Depinde doar de noi cum trăim, cum vedem, cum simțim clipa. În cei doi ani de Salut, Sighet! am încercat să vă prezentăm crâmpeie de liniște, de lumină, de frumosul cotidian pe care îl lăsăm să treacă de multe ori pe lângă noi doar pentru că nu avem timp sau, poate că ne atrage atenția o știre, două, trei cu mult sânge, cu multă violență. Am încercat să fim acolo unde Sighetul se transformă din locul unde nu se întâmplă nimic în loc plin de culoare, de lumină, de oameni frumoși care iubesc acest capăt de lume. Am încercat să-i aducem ”acasă” pe tineri, și aici nu ne referim la vârsta din buletin, ci la cea a spiritului sighetenilor răspândiți în toate colțurile țării și ale lumii. Am încercat să fim aproape de dumneavoastră. Vă mulțumim că ne citiți, că ne urmăriți cu interes materialele și, să știți că Salut, Sighet!, va fi întotdeauna locul în care declarațiile de dragoste pentru aceste locuri și pentru oamenii minunați ce ne înconjoară vor fi bine primite. Critica e o dovadă de iubire.

(Roxana Pontoș, redactor Salut, Sighet!)

*

O e-revistă de promovare a valorilor Sighetului

Sunt un cititor conştiincios al e-publicaţiei Salut, Sighet!, datorită: editorialelor luminate privind actualitatea social-politică, atenţiei acordate evenimentelor culturale  locale şi istoriei locului (inclusiv prin emoţionante memorii), interviurilor vii, de substanţă, cu personalităţile locului,  oriunde s-ar afla…, poezioarelor  de factură epigramatică,  reportajelor de factură literară sau a unor texte literare propriu-zise, deschiderii spre promovarea încercărilor eseistice ale adolescenţilor…  Dintre acestea, decisive pentru conturarea profilului distinct al “site-ului nostrum” sunt materialele în care sunt prezentaţi sigheteni de excepţie, cu profesiunea lor de credinţă.  

M-am bucurat să-i citesc aici pe: Ion Mariş, Brînduşa Oanţă, pr. Marius Vişovan, Teofil Ivanciuc, Roxana Pontoș, Ileana Pisuc, Marius Leordeanu…, dar, mai ales, pe: Crina Voinaghi, Alina Marincean, Timea Müller – autoare cu o scriitură captivantă. Doar pe Crina Voinaghi o ştiam dinainte.  Dacă nu ar fi fost promovate de „Salut, Sighet!”,nu mă întâlneam cu talentul  scriitoricesc, o adevărată bucurie, al celorlalte două şi nici cu scriitura vie a d-nei Ileana Pisuc.

Nu în ultimul rând, am avut ocazia să public (sau re-public) în acestă e-revistă observaţii, notaţii sau consemnări de-ale mele privind fenomenul educaţional,  „fapte de limbaj” specifice  de pe sate sau din Sighet.

Pentru toate acestea datorez mulţumiri staff-ului (factotum-ului)  „Salut, Sighet!” – ION  şi BRÎNDUŞA – şi vă doresc succes în continuare! Vă preţuiesc,

Marin Slujeru, redactor Salut, Sighet!

*

Potențialul cultural și activitatea intelectuală a Sighetului aveau nevoie de un spațiu de exprimare, receptare și interconectare liber și adaptat tehnologiei actuale. Dacă e modest economic și uitat (de autorități) la margine de țară, Sighetul este, însă, bogat în valori și exportator de idei și personalități (dacă ar fi să ne uităm doar la câți sigheteni s-au afirmat în centre universitare sau pe alte meridiane ale lumii). Însă nici noi, cei care am rămas acasă, nu stăm degeaba. La Sighet se gândește, se scrie, se cultivă memoria identitară, se iau inițiative, se iubește frumosul, se privește spre lume și spre viitor…

Mulțumim, Salut, Sighet! și La Mulți Ani!

(Marius Vișovan, redactor Salut, Sighet!)

*

“La început a fost cuvântul […] ”. Indiferent de formatul în care a fost, este și va fi scris, cuvântul reprezintă principalul element al evoluției umane. La mulți ani, Salut, Sighet!, element important în evoluția umană a orașului nostru.

(Zavalic Vasile, cititor Salut, Sighet!)

La început de săptămână, luni, 03 decembrie 2018, la sediul Organizației PNL Sighet am fost invitați la conferința lunară de presă. Este un exercițiu “banal”, firesc, să se păstreze legătura dintre reprezentanții aleși de către cetățeni și comunitate și în perioadele extra electorale, de “acalmie” politică… aparentă.

Daniela Onița Ivașcu – președinte, Mircea Florin – purtător de cuvânt și Vasile Ilea – vicepreședinte, “troica” de serviciu a liberalilor sigheteni, ne-a făcut o prezentare succintă a subiectelor discutate la ultima ședință a Consiliului Local Sighet, a problemelor economice întâmpinate mai ales de sectorul privat în ceea ce privește lipsa forței de muncă (bine) calificată și… ne-a fost reconfirmată candidatura d-nei Onița Ivașcu la Primăria Sighetului.

D-na Onița Ivașcu a făcut referire, la cele cinci proiecte de pe ordinea de zi a Consilului Local, subliniindu-se importanța deciziei înființării Serviciului de iluminat public (din subordinea Urbana).

A fost abordată distinct, împreună cu reprezentanții mass media prezenți, sensibila problemă ridicată în ședința CL la capitolul Diverse și anume disputa și discuțiile generate de creșterea prețului la apă din rețeaua publică pe care o gestionează VITAL SA. S-a subliniat și fireasca nemulțumire a cetățenilor obligați să suporte o creștere nejustificată a prețului apei.

Un alt subiect discutat amical cu reprezentanții presei a fost (ne)atractivitatea Sighetului în special în viziunea tinerilor și modalitățile de creștere reală a ofertei social – economice a municipiului nostru.

Rămâne de văzut cine va reuși să aducă și idei/ proiecte viabile la Sighet, depășindu-se faza simplelor… constatări.

Calitatea oamenilor politici trebuie demonstrată prin… fapte!

Ion MARIȘ

A trecut Centenarul dar sărbătoarea… continuă; continuă în cel mai creativ mod posibil având un protagonist recunoscut la nivel național și internațional.

Marți, 04 decembrie 2018, orele 14:00, la Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșului (str. Bogdan Vodă, nr. 1) suntem invitați la expoziția de sculptură a binecunoscutului artist sighetean, Ion Bledea.

Prin lucrările lui, sculptorul Ion Bledea aduce un omagiu Centenarului, iubitorilor de artă care îi apreciază munca neîntreruptă și, nu în ultimul rând, sighetenilor, prietenilor, celor care i-au fost și îi sunt onest alături.

Salut, Sighet!

M-am născut acum o sută de ani, din părinți români, naș având un rege neamț, rege care m-a iubit ca pe propriul copil. Adevărul este că eram și tare frumoasă și ”DODOLOAȚĂ”.

Nu bine am început ”a umbla copăcel”, că s-a născut un partid monstru, numit comunist și care milita pentru dispariția mea de pe fața pământului, pe motiv că sunt imperialistă. Noroc că, aceia în grija cărora mă aflam, l-au scos în afara legii. Totuși, nu s-au liniștit și s-au dus la rude la Moscova, unde și-au ținut congresle, la cel de-al V-lea, au dat o declarație semnată printre alții de tovarășul Alexandru Iliescu, scumpul tătic al liber-cugetătorului nostru. Iată ce se spunea printre altele despre mine: ”România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”.

Nori negri se abat asupra Europei. Partide extremiste, de dreapta și de stânga, împânzesc Europa. Eram amenințată din toate părțile și nu numai eu, ci și altele ca mine.

Se produce ireversibilul. Războiul bate la ușă. Mi se smulge unul din brațe, iar la scurt timp, mi se smulge și o jumătate din inimă.

Se termină și războiul cu ale sale devastatoare consecințe. Pe lângă milioanele de morți, răniți, boli și sărăcie, un alt monstru amenință lumea: comunismul sovietic.

Pentru mine, urmările au fost inimaginabile. Mi-au alungat regele, mi-au aruncat părinții în temnițe sau i-au asasinat. Un regim criminal m-a luat în primire. După instalarea la putere, comuniștii mi-au terfelit actul de naștere, aproape toate simbolurile naționale mi-au fost pângărite. Mulți ani nu am avut voie să-mi arborez drapelul, nu a fost voie ca la 24 ianuarie, fiii mei să cânte sau să danseze ”Hora Unirii”.

Ce să vă spun de 1 Decembrie, ziua în care m-am născut. NU sărbătorirea, dar nici măcar amintirea acestei zile nu a fost posibilă. Abia în 1968, la 50 de ani de la nașterea mea, această zi, de 1 Decembrie a fost inclusă în rândul sărbătorilor naționale. Sigur, numai pentru unirea cu Transilvania, fără a pomeni de Basarabia și Bucovina.

Am devenit republică populară, apoi socialistă.

Jumătate de secol mi-au trăit fiii în întuneric și teroare. Abia în 1989, un regim barbar avea să-și dea obștescul sfârșit. Emanatul emanaților, pe nume Ion Iliescu, fiul aceluia care, în declarația semnată și de el, cerea ca eu să dispar de pe hartă. A reușit prin metode specifice să-i elimine pe reprezentanții partidelor istorice pe motiv că ”i-au băgat sula-n coaste”. Brațul său puternic, minerii! Prin vizitele lor la București l-au ajutat pe liber-cugetător să instaureze a sa democrație originală. După două mandate, s-a retras la Ninuța lui, nu înainte de a pregăti și infiltra în toate partidele oameni devotați dumnealui.

Iată-mă-s la o sută de ani, urâțită, sluțită, prădată, plânsă, stoarsă de orice vlagă, siluită, umilită. Dar fiii mei unde-or fi? De ce m-ați părăsit, fiii mei? Întoarceți-vă acasă, scumpii mei! Nu-i lăsați pe alții să-mi pângărească sufletul, să-mi otrăvească izvoarele, să-mi taie falnicile păduri! Întoarceți-vă ACASĂ, fiii mei iubiți! Nimeni nu va putea să vă iubească, cum vă iubesc eu! Prea mulți sunteți aceia care m-ați părăsit! ÎNTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, ACASĂ, ACASĂ…

PS. VĂ MULȚUMESC TUTUROR ACELORA CARE DE 1 DECEMBRIE, DEȘI A FOST GER, AȚI IEȘIT ÎN STRADĂ SĂ-MI CÂNTAȚI, SĂ VĂ BUCURAȚI, SĂ-MI ARĂTAȚI DRAGOSTEA VOASTRĂ.

prof. Vasile POP

* „La câţi bani am dat, mn’ie nu-mi dă ordine nimeni!” (– nou cadru bugetar, faţă cu sarcinile de servici’)
* Plăcinte burduşite cu brânză, plus mărar: “’mboboşe’te, nu numa’ aşe’, un pic de brânză răzuită pă ele şi “na, ţân’e!”.
* Culoar de “poniclenică”: “Eu p’aici n-am avut cărare, de când îs!” (- o nonagenară de pe sate)
* „…Da’ de ce n-aveţi? Sunteţi supărat cu banii?” – întreabă negustoreasa un client. „Ie’ -i cu banii!” – arată acesta spre nevastă-sa.
* “Iii, buni! Am făcut o mie şase sute nouăsprezece de paşi!” – zice nepoţelul consultându-şi pedometrul.
* Aleea pietonală. O altă “buni” împinge tricileta nepoţelului. Acesta, cu burtica-n sus, se face că pedalează,înfulecând dintr-o “codrenească”…
* “Ce umbli cu şogăii aieştia?!” (- un hotenar către un prieten însoţit de nişte amici sigheteni…)
* “ Cren-vuşti, creen-vurşti, crem-vuşti!” –silabisesc tot mai tare nişte copii la bloc. (- sâmbătă, lecţia de gramatică)
* “…Bine, Vasi’! Bun, merci! Pa, pa, pa!…” (– şefuţ tolănit la telefon, allegretto)
* “Numa’ mi să taie picioarele… Mi-am luat undiţă pă când ies la pensie… De 4 ani stă-n cui… Ba nu, am pescuit o dată un covoraş căzut de la etajul 4, al unei doamne…” (– sală de aşteptare la medic).
* „…O zîs că ie’ el compleu nou de la ruşi, dint’acela fain, să nu cumpăr, feri’, doamne!…” ( nevastă tânără, la mobil)
* La Puskapor. Mă pregătesc să închipuiesc Iza. Mă uit în stânga, în dreapta, să nu mă vadă nimeni – atâta-i de frumoasă…
“…Dăde’ cu picioru-n tine, nu era fault!… Cine să joace?… Dacă ăştia ne-o bătut, ăia ne omoară!…” (- gimnazist la telefon, ieşind de la ora de foLbal şi huliganism liber din şcoală)
* „Aşteaptă, Codruţa!” zice bunica. “Dacă nu vreau, noaa!” – se-ntoarce nepoata cu bundiţa ei şi bate cu cizmuliţa roşie-n trotuar…
* …”De ce?” – o întreabă frumos bunica. “Pentru că.” – o lămureşte nepoţica.
* Pe la 12, lângă un liceu: “Wow, ce lumină, tu! Nici n-am ştiut” – se pisicesc nişte boboace, ieşind din barul motorizat, cu covor de chiştoace la intrare.
* „Pâine de-a Noast’ă aveţi?” – intră val-vârtej o gospodină în ABC-ul de la bloc.
“…Stăi, să-ţi spun eu una: Frunzulică, mândrior, / Tânără te-ai dat la dor!…” ( – sexagenari privind …lumea)
* „ Vai, tu, gagica, ce elegantă eşti!” – strigă de peste trotuar o tânără. „Mulţumesc!” – răspunde dama vizată, ţanţoşă, pe tocuri, într-un costumaş în carouri. „.. Gândeşti că eşti o mochetă!” – continuă tânăra coborând vocea, cât s-o audă trecătorii.
* Piaţa Halimentară „Ţâgări, ţâgări” a Sighetului.  “ Să facem sămădaşu’?” – întreabă vârstnica moroşancă. “Să-l facem…” – zice clienta. “ Sunătoarea patru lei, mintă şe’să lei, chiminoc, busuioc… – 17 lei tăt’e..” “ Lasă 20, mătuşe!” “ Nu-mi treabă mnie pomană de la nime’, doamnă!”
* “Cuza-Vodă”, dialog esoteric: “Nu loaţ’ lapte, doamnă?” “Azi îi mn’ercuri!”
* Nevastă către o alta: „ …Câţi ani ai, tu? 57, aşe’-i? Io tăt’e le știu, de pe feisbuc. Tu nu ştii n’imn’ică!” (“…Auzi-le: „de pe feisbuc”…!” – remarcă o tânărucă.)

Consemnări:
Marin SLUJERU

1 Decembrie 1918 – zi istorică, zi emoționantă, zi de neuitat… NU. E mai mult de atât. E ziua în care visele au devenit realitate, ziua în care am demonstrat că nu suntem doar simple marionete pe care ceilalți le mânuiesc cum vor, ziua în care am învățat că numai luptând vom învinge, ziua în care mii de români au strigat la Alba Iulia: ,,Pentru România Unită!”.

România nu e doar un teritoriu, doar o țară mică. România e visul pentru care am luptat sute de ani. România este locul unde am crescut, unde am făurit primele amintiri. Tu ştii că poți să pleci peste ocean sau în celălalt colț al Europei, dar nu vei fi decât un străin pentru că doar aici te simți acasă. Doar România va fiu mereu pentru tine ACASĂ, iar acasă e locul unde găseşti linişte, pace şi iubire. E singurul loc în care nu te simți singur.

De un secol, mergem înainte visând. De 100 de ani în care am suferit sub lanțurile sclaviei şi în care ne-am sacrificat frații pe fronturi, am reuşit să ajungem aici ÎMPREUNĂ. După 100 de ani de lacrimi şi zâmbete, de pace şi război, noi am reuşit să rămânem uniți, să trecem peste sute de încercări cu zâmbetul pe buze.

Am reuşit să demonstrăm tuturor că putem să cădem şi să ne ridicăm. Am arătat că oricât era vijelia de puternică, oricât era furtuna de mare, noi am mers înainte, iar atunci când unul dintre noi a căzut, ceilalți l-au ajutat să se ridice; pentru că înainte de toate noi suntem o FAMILIE.

Azi… Ei, bine azi nu mai vorbim de eu, nu mai vorbim de tu, azi existăm NOI. Pentru că noi am luptat pentru visele nostre, indiferent de cum ne-au tratat ceilalți, indiferent câte piedici am întâmpinat pe drum şi cât de mult am sacrificat ca să le îndeplinim. Am luptat chiar dacă ceilalți spuneau că nu vom reuşi. Ziua de 1 Decembrie este despre noi. Despre glorie, ambiție, curaj şi, mai ales, despre puterea de a merge mai departe indiferent câte obstacole avem înainte.

Am căzut, am fost loviți, am crezut că totul s-a sfârşit, dar ne-am şters lacrimile, ne-am ridicat şi am continuat. Pentru că suntem luptători, suntem ambițioşi, suntem perseverenți, suntem ROMÂNI.
Am trăit un secol de bucurii, dureri, lupte, vise, aspirații, tristețe şi victorii. Am trăit împreună un secol de emoție…

La Mulți Ani, România! La Mulți Ani, Români!

Gabriela POP,
clasa a XI-a E,
C. N. Dragoș Vodă

Biserica și armata, două entități naționale care se iau la întrecere, etalându-și fiecare puterea. Una se bate în clopote, alta în tancuri și tunuri. Ba că unul dintre clopote ar cântări 25 de tone și e turnat în Austria, ba că tancurile sunt de ultimă modă și sunt aduse tocmai din America! Pe mine mă îngrozește această ”paradă” pe bani publici. Oare prin fastul inutil și cheltuielile astronomice vom deveni peste noapte mai credincioși și mai în siguranță?

Puterea nu stă nici în fastul inaugurării Catedralei Naționale și nici în parada militară. Puterea e atât de la îndemână, îți trebuie doar bunăvoință să te folosești de ea. Are următoarele ”arme” în dotare: ochi, urechi, minte. Dacă pe aceste arme le-am pune la contribuție și fiecare le-ar exploata în sensul unei revoluții cu fiecare dintre noi (în sensul bun), am constata cât de efemere s-au dovedit a fi celelalte. Am putea schimba lumea… Dar, câtă vreme preferăm să ne înghesuim, să netezim moaște, așteptând de la ele ceea ce noi nu vrem să facem, sau să căscăm gura la parade militare, nu întrezăresc vreo speranță de mai bine.

Respect instituțiile statului. În caz de agresiune, armata trebuie să intervină. Dar, de ce trebuie să ne gândim numai la efecte? Ar trebui ca oamenii luminați ai acestei planete să caute cauzele pentru care lumea nu merge bine. Și poate că ar ajunge la concluzia că lumea suntem fiecare dintre noi. Ne lipsește, însă, liantul care să ne dea acea forță pe care, din păcate, o căutăm doar la umbra catedralelor și a blocurilor militare. Acest liant se numește IUBIRE și dacă aceasta nu e, nimic nu e.

Sunt cu totul de acord că această Catedrală se mai numește și Catedrala Eroilor. Cinste veșnică pentru tot sacrificiul lor de pe câmpul de luptă. Și datorită lor, azi, suntem ceea ce suntem! Numai că eu văd eroismul și dintr-o altă perspectivă. Mă străfulgera așa, un gând – în timp ce se prezentau aproape simultan imagini de la inaugurarea Catedralei și repetițiile armatei – și mi-am zis: Doamne, în momentul ăsta, fără ca în țară să fie vreun conflict, câți oameni mor cu zile, de cancer, din lipsă de medicamente, arși, din lipsă de saloane speciale, copii născuți și morți prematur din lipsă de incubatoare, bătrâni, din lipsă de iubirea celor apropiați, plecați în țări străine pentru a se salva pe ei. Oare aceștia pe care i-am enumerat, nu sunt eroi? Că nu apar pe liste oficiale sau pe monumente, nu pot fi numiți eroi? Faptul că suferă în tăcere, sau urlă de durere, îi face mai puțin curajoși decât cei mai eroi dintre eroi? Oare câte Catedrale ar trebui înălțate pentru a-i comemora și pe ei? Cu toate că în cazul lor, construirea de spitale utilate le-ar rezolva problemele dureroase.

Se aruncă cu bani, întrecându-se în brand-uri care mai de care, dar brand-ul de țară cel mai indicat ar trebui să fie bunul simț și COMPASIUNEA față de toți contribuabilii din ai căror bani au fost posibile aceste ”parade”.

O să închei cu o mică observație care pe mine m-a pus pe gânduri…

O mămică ce-și duse odrasla de 3-4 ani să vadă repetițiile militare, își exprima admirația față de entuziasmul copilașului la vederea armamentului greu ce mărșăluia pe bulevard… În loc să-l fi dus într-un parc să-i arate o frunză, cât de frumos a colorat-o toamna, un fir de iarbă care se îndărătnicește să-și scoată capul, sau o floricică, cât e de frumoasă și cât de mult s-a gătit pentru a place ochiului…

Visez la o lume ideală, în care nici dangătele clopotelor, nici zăngănitul armelor nu vor fi în stare să acopere Vocea Rațiunii…

Ileana PISUC

foto: Peter Lengyel