DESPRE “ TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE” (cronică literară)
În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie apărută la editura Junimea- Iaşi-2018, se aude o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din “Umbră”, din aspra furtună…, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare în ciuda aşteptărilor spulberate, apare “peste ape cu braţele deschise…”, dar nu pentru oricine şi oricând : “ Eram la îndemâna unui răspuns!” Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice : “ Dacă din urmele paşilor tăi/ Îmi voi ridica o colibă/ Voi adăposti nesfârşitul” ,da, dar de ce acest Dacă ?? De fapt a fi “la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. ( Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei ) Metafora nu se poate construi ( nu ţine de ingineria literară) ; metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!
Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian ( Martin Buber) care uneori devine “tu”-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un “Tu” divin ( citind cartea , pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu “ Dumneavoastră”). Deci, în termeni spirituali, când “Eu”-l devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu a lui memorie şi gânduri ; sufletul devine mai evident din momentul în care devii Martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt în nici un caz nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate ( “Advaita Vedanta “– “a iubi pe un cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict”). Oare cine poate fi Iubire ? Cine se poate mântui ? Poate acel Nimeni din Homer. De fapt mereu ne aflăm în alegerea dintre “Nimeni” ( cel din Homer) şi “Elpenor” ( tot din Homer). Ca să te salvezi trebuie să fii “Nimeni”, altfel eşti azi sau mâine “ Elpenor”, tot vâslind şi tot murind.
Poemul “Strigătul roşu” este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur ( mai puţin sensibil) când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.
Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe :
•  “Dacă te ating drumul meu se va rupe/ Ca o bucată de pâine/ În mâinile cerşetorului…”,
•  “ Cânt încet/ Ca o pădure plină de soldaţi…” •  Sau acest pasaj Chagallian : “ Nu te ştiam/ Sub ochi crinii sălbatici/ Scriau despre sfârşitul lumii/ Aveai cămaşa deschisă la piept/ Eram o lebădă cu o aripă de hârtie/ Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii/ Pluteam înspre copilărie/ Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri/ Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori./ Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă…” din care răzbate un aer de neoromantism. •  “Nu ne privim, ci doar căutăm un loc/ De odihnă şi singurătate.”  Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar “De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste “strigătul roşu al porţilor”. • “ Întorc filele cărţilor/ Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă…”•   “Să înfloresc pe steaua/ La care  tocmai priveşti…” • “ Întorc ceasornicul cu bătăile inimii/ Până se face pământ…” • “… un suflet spală picioarele serii…”•  “Nu se aude decât râul domol/ Al unui sărut,/ Nu se aude decât râsul înalt al copilului…” • “Nu pot să-mi scot din genunchi/ Marginea prăpastiei..” •  “Şi câteodată vine ziua/ În care pragul uşii e un port…”
• “ Fereastra se umple de focul ap usului/ Şi se revarsă î n paharul  cu vin …”  •   * Spăl roşii în bucătărie/ Tai ardeii cu un cuţit inofensiv/ Ameţit de parfumul sânilor goi/ Pun deoparte nevoia acută de dragoste/ Pe fundul de lemn freamătă mărarul/ Ca un val de mare răzleţ…” • “Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde…” De fapt în întregime poemul “Cetatea de la marginea lumii” e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine. • “Între chenare”- vai ce poem ! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect . Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski ; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane etc • “Cad frunze mai dulci/ Decât buzele frumoasei/ De la patiseria din colţ…” Poate oare un adevăr să fie trist ?! Eh ! Adevărul nu e nici vesel, nici trist,  asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată ( Poemul Nu) • Poate oare liniştea să doară ? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător ( “Liniştea care doare”) • O oarecare după amiază – vai ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană. ! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.
După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat : “ Eleganţe inutile”, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublim încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frunuseţe prerafaelită. De când îl citesc îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (Cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă.
Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic.
Mulţumesc din suflet !

ALEXANDRU DOHI, SUEDIA ( Membru al USR)

Azi, de ziua poetei Rândunica Anton, v-am oferit o cronică literară la cel mai „proaspăt” volum al său, Trandafirul de noiembrie.  „Salut, Sighet!” îi urează La Mulți Ani și la cât mai multe apariții poetice! 

Apar oameni în calea noastră care poate sunt triști, fără vlagă sau lipsiți de bună dispoziție.

Luni, 05.11.2018, clasa a 10-a A a Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” s-a hotărât să ofere îmbrățișări gratuite tuturor celor din orașul nostru. Așa că ne-am făcut tricouri și am acumulat dispoziție bună ca să o putem oferi celor din jur. Nu vă putem explica cât de bucuroși au fost oamenii când i-am îmbrățișat.

Poate acest cuvânt “îmbrățișare” nu este unul de mare amploare dar are o Semnificație mare. În momentul când deschizi brațele și primești pe cineva în sufletul tău, înseamnă că lumea va deveni mai bună. Chiar dacă unii, mai rușinoși, nu s-au oferit să ne îmbrățișeze, important este că noi am avut această intenție.

Pentru noi a fost o zi minunată, în care chiar dacă am oferit fericire ne-am încărcat cu și mai multă. Sufletele noastre sunt pline de împlinire pentru că am reușit să facem oamenii fericiți. Doar așa îți dai seama că fericirea nu stă în lucruri materiale, ci în fapte și în gesturi mărunte. Azi, oamenii ne-au demostrat că o îmbrățișare îți poate schimba starea emoțională, te poate face fericit într-o secundă. Recunosc, a fost mai greu la început să oferim îmbrățișări, dar pe parcurs ne-am obișnuit și am încercat să oferim cât mai multe.

Sunt de părere că ar trebui să oferim îmbrățișări în fiecare zi și, nu neapărat doar celor cunoscuți. Dacă vedem un om pe stradă care e trist și mergem să îl îmbrățișăm, poate că îl facem mai fericit și îi oferim încredere în sine. Vrem să-i mulțumim dragei noastre profesoare de psihologie, Krișan Cristina, pentru acest minunat proiect care ne-a făcut ziua mai bună. Iar, în încheiere, vă îndemn să oferiți cât mai multe îmbrățișări ca să vedeți câtă fericire acumulați.

Anca CORNEȘTEAN

clasa a X-a A,
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”

Tocmai îmi plecase ultimul client din cabinet și voiam să lucrez la o evaluare, când un sunet strident m-a scos din concentrarea mea. La început nu știam ce sună, însă, curând m-am lămurit că este vorba de telefon… totuși, e altă sonerie… ce să fie? Răspund: Alo! aud doar suspine, apoi un plâns cu intermitențe… din nou, spun: Alo! nici un cuvânt, doar o voce care plângea în hohote, cu întreruperi multe . Vă rog să mă sunați pe numărul de telefon, normal, nu pe WhatsApp, că nu vă înțeleg, și am închis. A sunat din nou. La fel. Am văzut un nume pe care nu-l cunoșteam: Mariana. Oare cine e? În agenda mea nu știu să am pe cineva cu numele ăsta. Am intrat pe WhatsApp… nimic. Apelul nu era acolo. Am realizat că m-a sunat pe messenger-ul de la facebook. Am intrat pe laptop și i-am scris un mesaj: M-ați sunat. A fost o greșeală? Am văzut că citise, dar am așteptat un răspuns și… nimic. După câteva minute, a sunat din nou. Am răspuns, curioasă să aflu despre ce e vorba.

– Dă-mi cameră să te văd!!!! Dă-mi cameră!!! se auzi o voce răgușită și emoționată. Frumoasa mea, bine că te văd!!! Când i-a apărut chipul pe ecran, am încercat să fac tot felul de conexiuni, să îmi dau seama cine e. Avea ochii plânși și triști. Scuză-mă… da’ cine ești tu? Că nu ești fata mea!?… Te rog , nu închide…. lasă-mă să-mi revin puțin. Se uita la mine cu ochii mari, plini de iubire. Nu-i bai, tot a mea ești, româncă de-a mea. Te iubesc ca și cum ai fi fata mea. Mi-e tare dor de fetele mele! M-au părăsit. Eu lucrez de mulți ani în Italia ca badantă, le-am ajutat cu bani toți anii ăștia și acuma, că sunt bătrână, nu mai vor să vorbească cu mine. Am căutat-o pe fata mea care stă în Spania… o cheamă tot Gabriela Mariana, ca pe tine. Am crezut că e ea. Doamne, dacă ai ști ce dor mi-e de ea?!
– De ce nu mai vor? V-ați certat? Ce s-a întâmplat?

Și-a început povestea, o poveste comună multor mame din România, care se duc să muncească în străinătate pentru a le oferi copiilor o viață mai bună. Cu fiecare cuvânt, rostit cu greutate și multă durere, deveneam tot mai conștientă de mărimea acestei plăgi care afectează țara noastră. Părinți care se înstrăinează de copii pentru a le oferi un sprijin material decent, copii care se răzbună, parcă, pe lipsa acestor părinți din copilăria și adolescența lor, oameni singuri, oameni morți pe dinăuntru, chiar dacă încă pot munci și umbla…

– Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum vă pot ajuta?
– Copilă, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Vreau să te rog să mă lași să te mai sun și să mă suni și tu, să mai vorbim. Mi-e atât de dor de țara mea, de orașul meu, de fetele mele. Nu o să te uit niciodată că m-ai ascultat.
– Cu mare drag!
– Te mai rog să îi cauți tu pe Andra și pe Măruță. Eu nu știu să umblu cu telefoanele astea. Și spune-le povestea mea. Spune-le că-i rog să mă caute. Poate că ei mă vor putea ajuta să vin înapoi, acasă. Vreau să mor la mine acasă. Vreau să mor în țara mea. Ai înregistrat convorbirea? 
– Nu. Nu am știut că trebuie să o fac și, spre rușinea mea, nici nu mă pricep să fac asta, dar nu pot să uit ce mi-ați spus. Vă promit că îi caut și le transmit rugămintea dumneavoastră. Măcar atât pot să fac. 

Cuvintele mi se înecau în lacrimi. Povestea acestei femei m-a dat peste cap. Nu am mai fost în stare să lucrez nimic. Toate astea se întâmplau pe la ora 16.30. M-a sunat din nou la ora 19.20, însă nu îmi erau deschise datele mobile și nu eram acasă, apoi, din nou, la 21.30.

Am adormit cu greu, fiindu-mi gândul la ea și la toate celelalte femei care sunt obligate să muncească departe de casa lor. Femei și bărbați, își sacrifică viața pentru a câștiga bani ca să-și cumpere sau să-și construiască o locuință în care să locuiască cândva, peste ani, când se vor reîntoarce acasă. Unii aleg să-și ajute copiii să se realizeze și să-și înceapă o viață de familie și, la final, sunt uitați, le sunt vândute casele, sunt ignorați și lăsați să moară singuri, departe de pământul lor natal, alungați din sufletul celor pe care îi iubesc chiar și acum, după toate acestea. Acești părinți nu vor decât să-și trăiască bătrânețea alături de copii, de nepoți.

Să nu uităm dacă rădăcinile nu s-au uscat încă, atunci copacul nu este mort. Să avem grijă de rădăcinile noastre. Fără ele, fără părinții noștri, noi nu am exista, nu am fi ajuns aici, unde sântem acum. Au făcut ce au știut ei mai bine pentru noi. Nimeni nu e perfect și nu putem avea pretenția să fie.

Am un prieten care se certase acum ceva timp cu fiica lui și nu voia să mai audă de ea. Se irita de câte ori încercam să-l îmbunez. Acum două zile mi-a scris: Mai ții minte când nu voiam să vorbesc și să aud de fata mea? Am suferit mult. Nu mi-am găsit liniștea până nu am acceptat-o, așa cum e. Și de atunci mă simt mai bine.

Să ne prețuim părinții, să le arătăm respect și să nu-i abandonăm!!! Nimeni, nicio altă persoană nu ne poate lua locul în inima lor!!! În relațiile interumane, distanța în kilometri nu înseamnă nimic în comparație cu distanța în afecte. Nu trebuie să-i ignorăm niciodată pe părinți, deoarece lipsa de atenție doare de cele mai multe ori, mai mult chiar decât niște cuvinte spuse la supărare. Să rămânem deci conectați cu ei, pentru că ne va fi mai ușor în viață datorită sentimentului de liniște, de apartenență, dar și pentru că atât ei, cât și noi, merităm această stare de bine.

Putem trăi fără religie și meditație, dar nu putem supraviețui fără iubirea și afecțiunea omenească. Toate tradițiile religioase majore poartă același mesaj care este iubirea, compasiunea și iertarea, singurele lucruri importante care ar trebui să facă parte din viața noastră de zi cu zi. (Dalai Lama)

Gabriela Mariana COSOVAN

Foto (cover): Peter Lengyel

Atunci când am primit vestea morţii mamei mele mâncam supă cu găluşte. Locuiam în chirie pe strada Câmpului, în Mănăştur, într-un apartament întunecos de la parter, în care proprietarul ţinea o cameră închisă exact ca în povestea cu Barbă Albastră şi vă pot asigura că fascinaţia pentru camera interzisă era aceeaşi ca în momentul primei lecturi.

Au trecut 16 ani de atunci şi mi-o amintesc pe mama la fel de intens, o văd clar şi la fel, de fiecare dată. Nu s-a şters cu nimic mersul ei aşezat pe strada uscată în mijlocul lui iulie. Parcă toată greutatea corpului o ducea din coapse, iar şoldurile îi susţineau corect şi solid toată viaţa. Fizic, acesta era punctul ei forte. Pentru că picioarele îi erau subţiri şi avea genunchii mari şi osoşi ca ai unui adolescent. Tot aşa i-au fost şi paşii şi drumurile şi cărările. Mereu despre învăţare cu arderi, mereu şubrezite de neputinţa condiţiei. De asta purta fuste lungi dar îi plăcea culoarea roşie şi îşi făcea codiţe cu tuş la ochi.

Apoi, îmi aduc aminte de toanele de servici. Semnele erau clare de cele mai multe ori. Era sau părea mereu puţin pierdută după o zi între copii, robotind absentă printre zacuşti şi gulii umplute. Probabil îşi dorea linişte însă nu ne-o cerea niciodată. Îi simţeam doar vâjâitul capului în ochii mari şi verzi. Trăda inconştient un soi de suferinţă în colţul privirii şi doar eu, noi, ca şi copii ai ei, o puteam vedea. Nu era mai mare provocare pentru noi decât să facem să dispară asta. Să o facem să spună ceva. Măcar…. Azi am impresia că o auzeam tăcând cu zilele spunându-ne totul doar în felul acesta. N-am ştiut niciodată cum sună vocea ei adevărată deşi ne (în)cânta frumos. În ultima vreme era mioapă tare. Dar putea să ne deosebească pe stradă după mers şi siluetă. Ba mai mult, internată într-un spital, o aud în timp ce aşteptam în spatele unei uşi închise spunându-i medicului: îmi permiteţi să ies, a venit fiica mea, o recunosc după parfum. Serios? Mama, când s-a schimbat asta? Era treaba noastră, a copiilor să ne recunoaştem mamele dupa creme şi săpun !

N-am avut destul timp să o cunosc. Ştiu sigur însă azi că lumea ei era prea mare ca să încapă în lumea noastră deşi se străduia să o înghesuie ordonat însă ieşeau mai mereu pe dinafară forme pentru care nu s-au inventat cutii: crengi înflorate, pene, panglici, uneori şireturi, bucăţele de lume care atârnau dizgraţios şi bănuitor într-o lume monotonă şi aparent aşezată. Părea desigur anormală şi separată de realitate însă ea doar cerea permisiunea de a putea fi altfel.

O mare parte din copilăria şi adolescenţa mea se leagă de ea. Primul mare proiect (că tot e la moda termenul). Să o cunosc pe mama! Fiind atunci şi singurul mod de a cunoaşte lumea. Am trecut şi petrecut multe nopţi, zile şi ani cântărind şi analizând totul. Crema doina, pogăcelele dulci de porumb cu lapte rece, bujorii de ziua mea şi prima dezbatere de grădiniţă despre cariera mea de ambasador, apoi cu anii au rămas doar tăcerile, lacrimile, dispariţiile, revenirile, regretele, durerile, disperările, rugăciunile, mângâierile, promisiunile, ambiţiile, convingerile, mobilizarea şi iar deznădejdea, renunţarea, nepăsarea, dezertarea. Toate astea însă diluate sau întărite după caz, de iubire. O viaţă de om mare în mâinile unui copil. Tânjetul  după trăire a unui om neîncăput nu trece uşor neobservat decât pentru cei care nu pot mai mult de atât. Iar iubirea necondiţionată a copilului pentru mamă e o prostie. Să-ţi faci mama fericită e misiune de grad zero pentru orice copil. Pentru că fericirea ta depindea simplu, de a ei. Şi atunci cum să nu faci tot ce este copileşte posibil să-ţi faci mama bine, să construieşti, să gândeşti, să concepi strategii şi analize swot despre impactul proiectului tău major: fericirea mamei!

Nici azi n-am renunţat să încerc să o fac pe mama fericită. Şi pentru asta natura firii mele îmi scoate în cale oameni pe care îi ştiu din alte lumi. Într-o zi, la sfârşit de octombrie, unul dintre ei se plimbă asumat pe tomnaticele alei din Central Park purtând o eşarfă vineţie cu flori roşii şi câteva găurele vechi de vreo 80 de ani. Uite, Mamă, strig eu cu toată forţa mirării unui copil, eşarfa ta e la New York !

Mulțumesc Chaya că o porţi pe mama aşa şi acolo unde îi este locul! Aşa cum se zice pe facebook, astăzi este (şi) despre tine. Dar nu pe facebook, ci la mine în suflet.

Alina MARINCEAN

În vara anului 1944, eram la Socodor în județul Arad, refugiați din Sighetul nostru care rămăsese în Ardealul cedat…

Am avut de mai multe ori imaginea cerului plin de avioane (americane, România fiind atunci aliata Germaniei) care treceau pe deasupra satului și se îndreptau spre Arad să bombardeze obiectivele strategice – gara, aeroportul, fabrica de vagoane… O dată, cerul era atât de acoperit de avioane (vecinii spuneau că sunt vreo 500…) încât nu vedeam decât o sumedenie de puncte argintii… și un fior de groază ne cuprindea pe toți…. auzisem că la unul din bombardamentele precedente unele bombe căzuseră deasupra parcului din Arad, victime căzând civilii care se refugiaseră acolo crezându-se mai feriți…

Pe 11 septembrie 1944, mama și noi – cei patru copii – am părăsit Socodorul fugind din fața ofensivei germano – maghiare (România schimbase alianțele la 23 august) și în Arad a trebuit să schimbăm trenul spre Simeria și de acolo la Vulcan, pe valea Jiului (unde ne aștepta tata). În cele câteva ore cât am stat în Arad (în gară se vedeau urmele bombardamentelor din zilele anterioare), eu și mama am mers în vizită la doamna învățătoare Berinde, tot o sigheteancă refugiată, ca să o convingem să plece și ea. Băieții au rămas în gară cu Petrică, soldatul pe care tata l-a trimis după noi (Dinu avea opt ani, Sandu cinci, Mircea patru…). Atunci ne-a surprins alarma aeriană – ne bombardau nemții de data aceasta – și noi ne-am ascuns într-o tranșee de la marginea aeroportului așteptând cu groază bombele… N-au căzut acolo atunci, avioanele depășind Aradul spre Timișoara sau în altă direcție… Când ne-am întors în gară, soldatul cu băieții nicăieri… ne-am imaginat ce putea fi mai rău… Din fericire, au apărut în curând. Când se dăduse alarma, Petrică, inteligent și bine instruit, a luat repede o trăsură și a somat vizitiul să-i scoată în afara orașului unde pericolul era mult mai mic… Am scăpat. Seara, eram la tata la Vulcan, răsuflând ușurați.

Dă-ne Doamne, pace pe pământ !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Sub oblăduirea unui guvern, dar și a unei clase politice total dezinteresate de semnificația curată a Centenarului, ne apropiem de sărbătorirea celor 100 de ani de la formarea statului român modern, cu traista goală, fără să putem arăta nimic consistent, nimic de care să fim mândri.

Lipsa totală de clar-viziune – in integrum! – și neasumarea sinceră a unei sărbători importante pentru români, (va) duce la golirea de conținut a pseudo-promovatului Centenar. Păcat că în anul 2018, ne comportăm ca niște… colduși! Un colduș, dacă are niscaiva bani, îi dă pe mâncare și băutură, pentru a se răzbuna pe anii de lipsuri și sărăcie.

Prin urmare, banii – surplus, din creșteri economice mai mult sau mai puțin sustenabile, îi folosim pe festivaluri, chermeze și petreceri zgomotoase prin care ne lăudăm că marcăm Centenarul. Nimic remarcabil, durabil, solid, hai să spunem și un pic mai… spectaculos! Puteau fi alocați niște bani – 100 % – fără a “deduce” comisioanele aferente, zic și eu!… pentru finalizarea autostrăzii Cluj – București, construirea unui “Spital Național – 100” ultramodern în centrul țării (în care să nu fi pătruns subversiv infecțiile nosocomiale), ridicarea unei clădiri noi pentru Opera Română din Cluj, a unui pod modern peste Tisa, pentru a lega Maramureșul de-aici cu cel din Ucraina printr-o cale de comunicație modernă sau – de ce nu? – a unei căi ferate de mare viteză București – granița de Vest sau, măcar, pentru reabilitarea unor clădiri de patrimoniu ce zac în ruină etc… etc. Nici măcar un monument mai special, o lucrare prin care să fie imortalizate personalitățile care au participat la 1 decembrie la Adunarea de la Alba Iulia (vă amintiți, știți cine sunt Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Alexandru Vaida Voevod etc.?) care să marcheze Centenarul nu știu să se fi executat. (E drept, mai avem o lună și cunoaștem zicala cu… porcul înainte de Crăciun!)

Ai noștri flăcăi și blânde ovine (pardon blondine!) au împărțit cu dărnicie banii, prin Consiliile Județene și alte instituții ale Statului, pentru spectacole fără impact, tururi ale României penibile și rigide cu jurnaliști străini, cică să se minuneze de frumusețile patriei noastre, cărți și broșuri făcute pe… repede înainte, iar unii autori de partid și de stat și-au publicat operele originale cu (auto)dedicație pentru a se spăla pe mâni că și-au făcut datoria centenaristă.

Noroc cu ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului că vor face inaugurarea în preajma zilei de 1 Decembrie și vom avea astfel o construcție ce va marca cel puțin următorii 500 de ani (atâta este garanția proiectanților și constructorilor) ai României în ciuda cârcotașilor iredentiști.

Dar, vorba învățăturilor populare, coldușii când se capătă la bani, chefuiesc și nămnesc lăutari și toacă toată agoniseala fără a se gândi la ziua următoare. Cam așa au tocat banii alocați pentru Centenar unii dintre neo-baștanii care controlează temeinic statul, doar pentru a se simți bine și-a fi pomeniți de OSanaliști pentru că într-o zi – două, au… hrănit boborul!

Cred că, dacă externalizam “implementarea” sărbătoririi Centenarului și se ocupau străinii de acest proiect de țară, aveam sigur un tren de mare viteză Viena – Budapesta – București, un tunel pe sub Carpați (la cei Orientali mă gândesc!) și/sau un Teatru al Centenarului la Alba Iulia. Apropo, după cum bine știți, clopotele Catedralei Mântuirii s-au executat în Austria, nu am fost în stare să le facem aici prin patrie, noi suntem doar obișnuiți să tragem… clopotele!

Dar, las’ că merge și așa! De ce să fim aroganți și să ne supărăm vecinii cu proiecte… monumentale? Este chiar simpatic și nu dă deloc rău când se mai încurcă Bucureștiul cu Budapesta și Romania cu Ro-maneaua!

Ion MARIȘ

Atunci când prezentul sau viitorul ți se deschid ca şi o gură feroce de lup, te înăbuşi puțin, apoi fugi…. fugi atât de tare încât nici măcar gândurile tale nu mai sunt una cu sentimentele. Dar oare unde fugi? Unde mai poți găsi alinare? Te confrunți cu propria conștiință şi ajungi să te întrebi: „Ce să mai fac cu viața mea ? Pe ce drum ar trebui să o iau?” Şi sunt convinsă că, la un moment dat, fiecare dintre noi s-a dezechilibrat mai mult sau mai puțin de pe puntea vieții. Unii au încercat să-şi țină echilibrul, dar nu au reușit, alții, la primul vânt, s-au aruncat în tumultuoasele valuri deşarte ale amăgirii, alții au luptat, fie fizic, fie psihic pentru a ajunge la sfârșit, iar alții….. Alții, văzând obstacolul ce urmează a fi înfruntat, au ales să dea înapoi, s-au întors la 180° şi au parcurs drumul în sens invers. Cu siguranță că majoritatea dintre noi îi caracterizăm pe acești oameni ca fiind caractere slabe, niște lași, fricoși sau mai știu eu cum…. Dar nici unul dintre noi nu se întreabă dacă acestă întoarcere o fi însemnând ceva.

E suficient să mă gândesc la amarul lacrimilor secate de suspine ale unui biet bătrân, pe care întâmplător l-am întâlnit în curtea unei biserici. Senil, bătrânul, a cărui lumină din ochiul drept dispăruse în negura trecutului, ZÂMBEA, cu un zâmbet umbrit totuși de vechile amintiri şi chinuit de regrete, dar, chiar și așa, era un zâmbet sincer, iar atunci când zâmbetul vine din inimă acest lucru se simte.

Uneori mă întreb de ce trebuie să-mi satisfac eu toate curiozitățile… nu aş putea să mă adresez egoului meu, nu aş putea eu să nu mai pun atâtea întrebări? Bineînțeles că nu, am moștenit încapățânarea de la tata.  Şi din această încăpățânare fără frâu, intru în vorbă cu bătrânul doar pentru a-mi satisface curiozitatea în ceea ce privește concepțiile sale asupra vieții, ca mai apoi, să le pot compara cu ale mele, şi îl întreb: „Puteți afirma că, având toate cele câte mi-ați spus, vă simțiți un om împlinit? Ajuns la acestă frumoasă vârstă, sub ce chip credeți că se ascunde fericirea?”

Lacrimile îi mângâie uşor obrajii, le alungă pe furiș cu batista şi începe a rosti cu patos: „Am de toate: copiii sunt așezați la casele lor, am nepoți care îmi alină şi îmi înfrumusețează bătrânețea, mă iubesc necondiționat, dar, cu toate acestea, fericirea mea a dispărut în urmă cu 9 ani, corul îngerilor avea nevoie de glasul ei, iar cerul mi-a răpit-o, a luat-o pentru a-i fi o lumină prețioasă, o gingașă și fragilă stea… De atunci, îmi trăiesc adevărata fericire doar prin intermediul amintirilor, este singurul loc unde inima şi zâmbetul trăiesc la aceeași intensitate, este ceea ce am mai de preț: PUTEREA, pe care amintirea ei mi-o dă în fiecare zi, putere fără de care aş fi ……” Suspină cu atâta amar încât încerc să schimb subiectul, deja mă simt prost… Mai povestim puțin şi plec cu inima îndoită și cu gândurile de-a valma.

Acestea fiind spuse, oare oamenii cărora le e teamă de viitor, deoarece simt golurile acestuia și se scufundă în trecut, pot fi numiți lași? Părerea mea este că aceștia sunt adevărații eroi, fiindcă doar cei cărora nu le va fi rușine de trecutul lor, îl vor cerceta, îl vor reconstitui și se vor întoarce cu aceleaşi emoții la el.

Singura materie și una dintre cele mai dificile, pe care fiecare dintre noi o studiem, este VIAȚA. Aici nu există zeci de capitole, ci totul se rezumă la: TRECUT, PREZENT și VIITOR. Capitole pe care fie le învățăm de bună voie, fie suntem obligați să o facem, deoarece, după căderea examenului de fizică te poți resemna, însă dacă ratezi examenul VIEȚII, repercusiunile nu vor fi aceleași!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”

Joi, 25 octombrie, la Palatul Parlamentului din capitală, s-a desfășurat a 17-a ediție a evenimentului Atipic Beauty la care a participat și sigheteanca Anișoara Gog (Mârza). Dorind să informăm în timp real cititorii noștri în legătură cu toate evenimentele importante la care sighetenii sunt prezenți, am „monitorizat”-o continuu pe Anișoara, cea care este într-o permanentă luptă cu mentalitățile și prejudecățile care vizează persoanele cu dizabilități.

Am participat cu emoție la cea de a 17-a ediție „Atipic Beauty supported by Alin Gălățescu”, unde am defilat alături de Alexandru Constantin, prezentator la canalul de televiziune Prima TV. Am purtat creații ale designerilor români din Dorobanți 248 Store, mai exact, o rochie superbă de culoare neagră care conferă o eleganță aparte și care este recomandată unei ținute de zi.  Ne-am bucurat de prezența a peste 1.000 de invitați veniți să susțină scopul nostru. (Anișoara Gog)

Sigheteanca Anișoara Gog (Mârza) este implicată total în susținearea evenimentelor și acțiunilor care pot atrage atenția publicului asupra problemelor  cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, făcând parte dintr-un „corp diplomatic” onorific care luptă dezinteresat și constant pentru protejarea și apărarea drepturilor acestui segment de Românie.

Sunt extrem de fericită să fiu una dintre ambasadoarele acestui proiect. Prin aceste evenimente ne dorim să schimbăm mentalitățile și preconcepțiile oamenilor vis-a-vis de persoanele cu dizabilități din România și să luptăm pentru drepturile acestora. (Anișoara Gog)

Salut, Sighet!

Aceste două entități ar părea total independente una de alta, de parcă între ele ar fi un zid impenetrabil, care nu permite să se vadă una pe cealaltă și că s-ar afla într-o separație absolută. Dar, cum absolutul nu se prea găsește în exprimare reală, relativitatea dintre noțiuni se poate manifesta, cel puțin interpretativ, dacă nu fizic, în contur. Astfel, întemnițarea, fie că se execută în spații închise, celulare, întunecoase, în tratamente de mare cruzime, sau în spații deschise, luminate, sub soare arzător, sub efortul muncilor fizice de exterminare și al altor mizerii, ea reprezintă o greutate enormă, o viață grea, deci, aceste spații sunt «întunecate» cu un «întuneric» profund în simțire, în ambele cazuri. Acestea se produceau la modul concret, atunci când erai ținut în celule cu întuneric beznă, poate cu beton și apă pe jos, poate în lanțuri, sau cu pământ pe jos, în prezența șobolanilor (așa cum am fost eu), ca și în spațiile deschise, în arșiță, în însetare și înfometare, când greul muncii și altele îți creau trecerea în necunoștință, când lumina devenea pentru întemnițat întuneric deplin, în inconștiență temporară. Putem interpreta și altfel situațiile; de exemplu, au fost întemnițați în lanțuri, în celule cu întuneric beznă, pentru că refuzau să-și nege credința, sentimentele naționale, cinstea și-și păstrau demnitatea umană neștirbită. Nu dădeau aceste superbe calități umane la schimb: «lumina» interioară, pentru suprimarea «întunericului» concret. Aveau mulțumirea, bucuria și lumina lor interioară, în simțire și trăire deplină, iar întunericul concret reprezenta doar un «ambalaj». Tot la fel, pentru cei ce intrau în întunecime fizică, datorită arșiței, setei, înfometării și greului muncii, duceau cu ei mulțumirea, bucuria și lumina trăirii interioare, cea exterioară ce o producea, cu celelate componente amintite, reprezenta și pentru ei tot doar un «ambalaj». Iată cum întunericul poate deveni lumină și lumina poate deveni întuneric, în interpretări și simțiri diferite.

Astfel, trecerea deținutilor de la spații celulare închise, cu întunecimi-beznă, sau cu un fir de lumină strecurat printr-o știrbire a oblonului, ori în lumina difuză ce pătrundea în celulă printr-un mic orificiu aflat deasupra ușii, împrăștiată de un bec aflat pe coridorul din fața celulelor, la spații deschise, cu munci de exterminare, în arșiță, însetare și înfometare, se poate spune că în ambele situații te aflai în spații întunecate, în întuneric, sau, în același timp, că te aflai în spații încărcate de lumini interioare, aflate sub «ambalaje» concrete, de întuneric sau lumină.

În acest fel interpretez transferul meu, ca și al altora, din spațiile celulare închise, întunecate, împreună cu celelalte rele ale lor, în spațiile deschise, luminoase, cu munci de exterminare, în înfometare, în arșiță și sete: «întuneric peste tot, sau lumină peste tot, în interpretări, trăiri și „ambalaje” diferite».

1. Sub cerul liber. De la Penitenciarul Bistrița am fost transportat cu mașina la gară, pentru o altă destinație, o altă locație, din atâtea pregătite pe cuprinsul patriei. Singur, însoțit de un personaj în civil, era semn că nu eram dus pentru eliberare. În toate celelalte locuri în care am fost «cazat», tratamentul brutal, schingiuirile erau diferite de la un loc la altul, în continuu progres, parcă în întrecere între ele, torționarii dovedind mereu originalitate în comportament, pentru care se vede că aveau mulțime de variante la «depozit». Nu mă așteptam la mai bine pe unde mă vor duce, ci, dimpotrivă, observând trendul acestora, mă așteptam tot la greu, ceea ce s-a și întâmplat.

Am urcat la Deda în acceleratul de Satu Mare-București, pe un loc rezervat lângă geam, având lângă mine securistul, nu de naționalitate română, după fizionomie și vorbă. Însoțitorul mi-a cerut să tac mereu, să nu fac ceva semne suspecte și că pot privi pe geam sau să țin ochii închiși, oricât de mult! Dar starea în care mă prezentam, cu figura mea scheletică și cadaverică, dată de afecțiunile atât de grave ce le aveam, precum și decolorarea obrajilor de umbra și aerul închis și infestat al celulelor, alături de chipul dolofan și viguros, cu mina rea afișată de însoțitorul ce mă înghesuia într-un colț, spuneau totul, nu era nevoie de o altfel de deconspirare. Ajuns în București, am fost preluați de o mașină ce ne aștepta în gară și, după un traseu de ei cunoscut, am fost dus spre periferia orașului, fiind predat păzitorilor coloniei «Mogoșoaia», loc de tranzit spre alte destinații, așa cum, destul de repede am constatat; era în iulie 1952. Pentru prima dată am observat un spațiu astfel organizat, înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată, cu câteva gherete cocoțate sus și stăpânite de soldați din trupele de securitate, cu automate pe piept, reflectoare și talăngi alăturea; în interior erau mai multe barăci cu două rânduri de priciuri, supra-etajate și înghesuite. M-am dezechipat și echipat în zeghe, mi-am lut în primire locul repartizat pe prici, o lingură și gamela, apoi am ieșit prin curtea largă, pe unde aveam voie să mă plimb. Cred că pentru oricine ar fi privit de afară acel spațiu, mai de aproape, cu gardurile de sârmă înalte și echipajul cocoțat pe ele, cu barăcile și mulțimea de uniforme zebrelite, s-ar fi lăsat cu fiori; dar nu erau lăsați să se apropie, lucrurile în nefiresc uman se ascund, se izolează.

Am ajuns acolo înainte de amiază și colonia era aproape pustie: deținuții cu însoțitorii lor au fost plecați la muncă; în acea colonie de tranzit erau aduși oameni strungiți de anchete, din penitenciare, celule, ori direct de acasă. Eu mă simțeam enorm de bine unde mă aflam și nici nu mai luam în seamă armele, paznicii lor, și respiram flămând aerul curat, îmi scufundam privirea în albastrul senin al cerului, în rugi calde, în mulțumiri către Domnul, stăteam pe spate și priveam în sus. Câtă deosebire între aceste „libertăți”, cu îngrădirile lor, față de locurile de unde veneam, din spațiile acele celulare ce te sufocau, cu zăvoarele, vizetele și tinetele lor, cu anchetele de zi și noapte ce te zdrobeau și te făceau să pierzi și noțiunea de timp, de noapte, de zi, de unde puteai vedea doar prin vreo știrbitură a obloanelor, sau de după gratii, puțină lumină albastră de cer. Diferențele acestea de condiții, de existență umană, în relativitatea lor, te făceau să pierzi adevărata lor valoare și să te simți bine, chiar să dorești să rămâi acolo, la un moment dat, deși era ceva mult sub demnitatea umană; libertatea se afla între sârme, cu atâtea alte restricții…, deci acolo îți era confiscată legitimitatea umană firească!

În aceste locații, în aceste spații fizice tridimensionale în care te aflai, indiferent dacă erai într-un lagăr, într-o colonie de muncă, înconjurată de sârme, acele opreliști agresive, sau erai într-o «locație de muncă», în jurul tău cu un cordon de securiști, două din cele trei dimensiuni ale «domiciliului» în care te aflai, îți erau confiscate, nu le puteai depăși nicicum. De-a lungul și de-a latul mergând, în mod cert dădeai peste aceste linii limită de care nu puteai trece, fie că se prezentau prin garduri înalte și duble de sârmă ghimpată, fie prin cordoanele de paznici securiști, cu automatele pe poziție; erau ca un semafor pe roșu! În schimb, a treia dimensiune, înălțimea, nu-ți putea fi blocată. Puteai privi peste acele opreliști, în înălțime, în Sus, cu neoprire, cu gânduri, cu speranțe, în trăiri și rugăciuni și să te debarasezi astfel de mizeriile de suprafață, de jos, cu cele două dimensiuni ale lor cu tot. Această singură dimensiune rămasă, trăită și folosită, te încuraja, te întrema, te făcea puternic și-ți subția chinurile provocate în abuz, cruzime, suferință și, oricum, te ajută să anulezi scopul acelor perscecuții organizate, obiectivul lor ticălos și abject, să-ți păstrezi demnitatea umană.

Am servit la prânz cea mai bună masă din ultimele 9 luni, iar seara, una și mai bună cu toți cei veniți de la muncă. După un somn odihnitor, a doua zi am fost și eu încadrat într-o brigadă și dus cu ceilalți la recoltat de roșii la un IAS, care ne oferea în schimbul muncii prestate, o masă destul de bună, incomparabilă cu ce am avut până atunci. Am fost prezent la această muncă două săptămâni; ne deplasam cu camioanele la recoltat de roșii de pe tarlale, într-un cordon de securiști, timp în care am făcut și o cură de roșii, pe ascuns, ca și alții, ceea ce mi-a prins extrem de bine, m-a fortificat puțin, poate m-a și salvat.

A sunat apoi adunarea, s-au citit multe nume, printre care și al meu, am predat și preluat echipamente și într-o noapte, tot pe ascuns, am fost duși cu mai multe camioane spre gara Basarab, unde s-a format o garnitura cu mulțime de vagoane marfă, pentru Canal.

2. Noapte de iulie prin Bărăgan. Se grăbeau să formeze cât mai repede garnitura, reușind cu greu acest lucru, cu toată gestica și înjurăturile lor, fiind o mare mulțime de oameni, unii mai dărâmați ca alții, cu atâtea suferințe îndurate de la toți. Ce-i deranja, era și mulțimea de privitori, de care, oricum nu ne puteau total izola și nu-i puteau nici evita, în acel spațiu larg și aglomerat, deși era noaptea, pe ascuns. Totuși, destul de repede garnitura formată s-a pus în mișcare, cu prioritate, o noapte de iulie prin Bărăgan, într-o căldură sufocantă, obosiți, însetați, chinuiți de nesomn, înfometați, în picioare, înghesuiți ca sardelele până la refuz, cu un singur gemuleț cu gratii în partea de sus a vagonului de marfă, cu o aerisire total insuficientă; un drum de coșmar, cu trenul fantomă ce parcurgea întinsele ținuturi mai mult pustii ale Bărăganului, prin care niște felinare atârnate în stații, în trecere, marcau din timp în timp prezențe umane. Nici aceasta nu se producea din neglijență, din lipsă de organizare, pentru că erau toate în evidența decidenților: număr de deținuți, numărul de vagoane, capacitatea lor, lungimea traseului, calculate de cei ai drumurilor CFR, «subalternii» criminalului Gh. Gh. Dej.

Spre ziuă, am intrat în perimetrul coloniilor de pe Canal, perimetrul crimelor, al morții, pe unde vagoanele erau lăsate în locațiile pentru alte chinuri și cazne. «Pasagerii» din vagoanele lăsate, erau «coborâți» rând pe rând, erau descărcați parcă la «vrac», așa cum au fost și depuși acolo, cei ce erau și cei ce nu mai erau, la un loc, în acele alte «așezări», tot un fel de închisori în spații mai largi, cu aceleași măsuri de chinuire prin munci peste puteri și multe alte tratamente de opresiune. Ultimele 2-3 vagoane au fost lăsate pe malul stâncos al renumitei colonii de muncă, de exterminare, Capul Midia, final de drum și început de alte majore suferințe.

Bărcan GHEORGHE,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.
25.10.2018, Minneapolis

Nu am apelat la această sintagmă neapărat pentru că m-ar bântui gândul propriei morți – fiecare în sinea lui se crede nemuritor sau, cel puțin, ar vrea să amâne cât mai mult „acel” moment. Eu fac parte din categoria celor care recunosc că, până la urmă, și moartea face parte din viață, din ciclul ei care e cel mai sigur lucru odată ce ne-am născut. Ba, e mai cert chiar decât natura. De aceea, n-am să fac o apologie a morții în sine, ci a vieții pe care suntem nevoiți s-o trăim; bună, rea.

Numai că aici, îmi permit totuși să nuanțez un pic. Contează foarte mult cum alegi să trăiești, deoarece ai liberul arbitru asupra acțiunilor tale. Oricum, la sfârșit vei da socoteală. De aceea, subiectul care „mă doare” de mai mulți ani, și pe care am datoria de a-l aborda, se va lega de respectul fiecăruia dintre noi față de cei ce nu mai sunt… Ori de câte ori trec pe lângă un cimitir, mă apucă un val de revoltă, de neputință, de milă în cele din urmă, față de cei care au trecut deja „poarta” . Dacă vrei să ajungi la ei, ești nevoit să treci pe lângă munți de gunoaie ce emană un miros pestilențial, greu de inhalat. Și, observ că acest fenomen s-a generalizat, din păcate, parcă ar fi o modă (sau o nouă tradiție?!).

Nu cred că această „tradiție” i-ar face mândri pe cei duși. Cel puțin eu, ori de câte ori mă întorc de la cimitir, intrând la mine în curte, mă simt vinovată față de cei abandonați la o margine de sat, „îngropați” în mormane de gunoaie.

S-au eradicat atâtea molime care au decimat în trecut populații întregi! S-a descoperit penicilina care a salvat atâtea vieți! Oare ce „revoluție” ar trebui să se întâmple, ce medicament miraculos ar trebui inventat ca să se inoculeze în creier noțiunea de curățenie, ordine, respect, bun-simț. Pentru cei care încă mai pot riposta, indigna, reacționa, se mai poate spera în mai bine. Dar, pentru cei ce nu mai pot avea „reacții”, decât să aștepte îndurarea celor vii, ce se poate face? S-ar putea, zic eu, să se umble la conștiință și să-și pună întrebarea – mai ales dacă are îngropată în cimitir o persoană dragă – dacă merită să fie lăsat în această mare paragină și dezolare?

Dacă fiecare ar realiza că (și) datorită celor plecați, noi, cei rămași, suntem ceea ce suntem! Poate că, puțina „brumă” lăsată de ei, pentru mulți dintre noi, a fost punctul de plecare în viață. Degeaba te întâmpină la intrările în comune construcții cochete numite Centre de Informare Turistică! Primul punct pe care eu l-aș iniția în programul de informare, ar fi vizitarea cimiturului din localitate. Vizitatorii să-și dea seama despre „sfintele tradiții” ale satului și să-și formeze o optică proprie. Un popor care nu-și respectă morții, nu-i respectă nici pe cei vii!

Ce valori predăm mai departe urmașilor, când de străbuni ne amintim doar de Ziua Morților? Atunci se fac eforturi din partea edililor și se duc gunoaiele (o dată pe an!).

Oricum, în aceste vremuri, speranța celor mai mulți dintre noi de a-i avea aproape pe copii la final, e din ce în ce mai deșartă. Dar, și atunci când mai vin pe acasă și mai trec cu o lumânare și o floare la cei plecați, trebuie mai întâi, să treacă printr-o „barieră” de gunoaie.

Dacă fiecare dintre noi și-ar face mea culpa, lucrurile s-ar îmbunătăți și ne-am desprinde din această lentoare „călduță” și am realiza că e problema noastră, a celor vii, de a ne îngriji de cei ce nu mai cuvântă.

Ileana PISUC