Sighetul la început de secol XX.
Imagine realizată din turla Bisericii Reformate. În plan secundar, se poate observa zona Parcului Central și statuia Fecioarei Maria. În prim-plan, fosta Prefectură a Maramureșului, actuala „Curtea Veche”.
Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.
Fotografie din colecția Ernest Villand.
Salut, Sighet!
* Doamnă policolor, cu ţoacla pe trotuar, muşcă alene dintr-un măr.
* Oameni mai mulţi, mai aproape, în parc – s-a anunţat ultima zi de toamnă cu soare.
* „Facem un grătar la noi la cabană, me’rem cu măşina!” (– vineri, liceeni spre Autogară)
* „Ileană, când mer’i vezi să vii, că avem de băgat în portbagaj un sac de…” (– colegi de serviciu)
* Bărbat la oraş, într-un „handsfree”: „Grăie mai tare, că tare-ncet te-aud p-aicea, e-o larmă de numa’!”
* “…Tăt umblăm şi numa’ nu ne gătăm!…” (– sâmbătă, două negustorese supraîncărcate, întâlnindu-se iar)
* O vitrină de cafenea – dincolo, lan de fete color. Bătrânelul trecând îşi întoarce privirea. Pe centru, Octombrie străluceşte „în tătă forma”.
* „…cu feisbucu’ lui cu tot! Numa’ fotografiază ş-apoi post’e’!” (– vâji la blocuri)
* “Stăi un pt’ic, că şi eu am umblet’ele mele – după apă, după votcă, după vin…!” (– sâmbătă, corzo, şef de plasă)
* “…Dacă mă-nblochezi, pă mine mă-nblochezi definitiv, nu numa’ la “Mesaje”, să ştiu o treabă!” (– puştoaice povestind)
* “…Plin de haine aţi avut!… ‘Ce nu le-aţi folosit?… Ş-amu n-aveţi haine!:..” (– tătic, către puberii din casă)
* “Alo! Amu ietucă ajung, de la Piaţa ruşilor vin!… Am fo’ să văd ce pânzături o mai ieşit…” (nevastă raportând sacoşele pline)
* “…Te bagă-n calculator şi tăt’e…” (– mătuşă convorbind în năframă)
* “Fh’ii, cald îi!” (– Octombrie, soare, femeie îmbrăcată de Noiembrie)
* Bunici aşteptând la doctor: “ …Cel mai mare un’ţi-i?” “La Pompieri.” “Bun-bun-bun-bun!…”
* „Ce faci, mă?” „Ce vreau! Da’ tu?” „N’imn’ic.” „E’i!…” (la „Jocuri”)
Consemnări: Marin SLUJERU
– Melania! Hai te rog, ajută-mă să merg la baie!
– Nu sunt Melania! și apoi cu un glas voit plângăreț: Sunt Adela, mamă!
– Da, da, abia mă mai pot mișca, nu știu ce este cu mine, cred că am amorțit de atâta stat în pat. Melania, te rog sprijină-mă puțin!
La lumina veiozei aprinsă în grabă se puteau vedea două persoane cum încearcă să ajungă la ușă; una ținându-se dreaptă, cu părul complet alb prins sub un batic care îi alunecase pe spate și cu mâinile tremurânde mereu în căutare de sprijin iar cealaltă mai înaltă, foarte slabă, puțin adusă de spate, cu un capot roșu care foșnea la orice mișcare și care se șifonase foarte rău pe alocuri.
Întotdeauna când o trezea noaptea vocea slabă și răgușită avea o senzație de rece pe șira spinării. Îi veneau în minte momentele când ar fi strigat-o cu orice nume doar să răspundă. Dar nu era niciodată acolo. În liceu, când plângea cu capu-n pernă. În facultate când mânca ce apuca. Când Ionuț era mic și nu avea niciodată timp să vină să o ajute. Și acum se schimbaseră rolurile. Acum ea, mama ei, lipsită de aroganța și severitatea din tinerețe, cu toate celelalte lucruri dispărute din viața ei, tot ce o ținuse ocupată, tot ce îndrăgise, cu tatăl ei, Mișu, iubirea și chinul ei mort de ani buni deja, ea o tot striga. Dar nu o striga de fapt pe ea, Adela. Ea nu exista. O striga pe o anume Melania despre care nu știa nimic. Și toată această repetiție, acest nume care revenea obsesiv, al ei fiind complet uitat, începea să o irite, să o chinuie din nou, după atâția ani în care nu o mai chinuise niciuna din problemele adolescentine, uitate, îngropate. O întrebase într-o zi:
– Mamă, cine-i Melania?
– Cine? a întrebat-o și ea după câteva zeci de secunde, aproape total rătăcită în lumea ei interioară sau într-o altă lume, foarte departe și foarte străină.
– Îmi spui Melania. Cine este? Eu sunt Adela. Adela!
Bătrâna și-a netezit capotul plușat vișiniu pe care își așezase cuminte mâinile brăzdate cu degete tremurânde pe care stăteau semețe două inele cu pietre mari, mov. A privit pe geam ca și cum ar fi fost singură în casă și a început să fredoneze ceva doar de ea știut.
– Bine că acum îți place muzica! Tot liceul am ascultat muzică la căști, a bombănit Adela ridicându-se și forțându-se să meargă în bucătărie.
De două luni de când o adusese pe mama ei la ea i se schimbase viața. Și nu ar fi putut spune că în bine. Liniștea care era de obicei la ea în casă se schimbase în oftaturi, târșâit de picioare și trezit în miez de noapte. Ionuț era plecat la facultate și sunetele străine din casa ei o scoteau din sărite. Nu prea reușea să doarmă și era extrem de furioasă tot timpul. De 10 ani de când Victor plecase de acasă fără să dea vreo explicație nu mai fusese atât de furioasă.
Se hotărî să afle cine este Melania. Și într-o zi, întorcându-se de la birou, intră în casa unde crescuse și care acum era complet pustie. O izbi mirosul de naftalină și podeaua uzată de la atâta frecat. Mereu se mira din cauza asta. Acum dacă ceva se degrada din cale-afară îl schimbai. În ultimele două luni de când mama ei era la ea avusese nenumărate tentative de a o aduce înapoi. Și chiar o adusese o dată. La început, când nu părea atât de grav. O găsise la două străzi distanță, în pijama și cu capotul vișiniu pe deasupra. Stătea pe o bancă în fața unei case și se încălzea la soare, cu bigudiuri în părul ei încă frumos, în întregime alb, impozantă și cu un anume farmec păstrat în pofida trecerii timpului. Uneori, Adela avea senzația că pare de vârsta ei. Ea nu-și punea niciodată bigudiuri și își prindea la spate părul șaten cu multe fire albe pe care uneori uita să-l vopsească. Atunci îi zise pentru prima oară Melania. Nu o luase prea în serios pentru că avea altele în cap: cum să rezolve situația, ce să-i spună lui Ionuț, la ce medici ar putea merge pentru somnifere, calmante, lobotomii parțiale…
S-a apucat să scotocească printre lucrurile ei, în locuri interzise pe vremea când era copil și pe orice vreme, când ar fi vrut să descopere secretele ascunse, mai ales pe acelea care îi erau interzise. Erau acolo poze, dosare, flori uscate, sticluțe goale de parfum, versuri, frânturi de proză, jurnale scrise cu litere micuțe, temătoare, desene naive pe care le-a recunoscut ca fiind ale ei și pe care le credea de mult aruncate, botoșeii ei de când era mică, compunerile ei din clasa întâi, era acolo o altă lume care îi era ei străină, un puzzle ciudat care o făcu să plângă și să se îndoiască de tot ceea ce știa. S-a uitat încă o dată în jur pentru a se convinge că era casa în care crescuse și a plecat cu senzația că ceva îi scapă, că ani de zile fusese victima unei farse.
– Mamă, ai păstrat desenele mele de când eram mică! De ce?
– Melania, știi ce aș mânca? Niște plăcinte cum făcea bunica ta. Mai știi? Zicea că-s cu buruieni și tu nu voiai în ruptul capului să guști. A râs câteva secunde și Adela a văzut că o pierde din ce în ce mai mult, parcă ar pleca undeva departe și doar corpul i-ar mai rămâne puțin.
– Mamă, îți fac plăcinte dacă asta vrei, dar verdețurile bunicii, nu știu de unde să le iau. Nu am întrebat. Tu știi?
– Să mergi să culegi niște ștevie de pe lângă casă și urzici, acum sunt bune cât sunt tinere. Vai, ce poftă îmi este de o plăcintă! Melania dragă, tu vei știi să o faci, semeni mult cu mama mea și cu mine! Și ție îți este greu să îmbrățișezi pe cineva….Asta e problema cu noi, cei din neamul ăsta, nu știm cum să iubim!
Adela a rămas mută, în picioare. Mama ei nu a mai spus nimic, a început să caute ceva în zare și orice a mai întrebat-o apoi nu a răspuns. S-a întors a doua zi la lăzile din casa părintească și după câteva ore de mirări a găsit niște cărți poștale pe care mama ei le-a scris unui anume Matei Moldovan din Iași, dar nu le-a mai expediat. Pe una era: „Voi avea o fetiță. O va chema Melania.” Urmată de o alta: „O cheamă Adela, lui Mișu nu-i place numele Melania.”
Crina VOINAGHI
Sursă foto: www.efoartebine.ro
Fotografie din perioada interbelică a actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă” (CNDV), fost Gimnaziu Piarist. Clădirea a fost construită între anii 1911-1912 de către Ordinul Piarist. Festivitatea de deschidere a primului an școlar și inaugurarea Liceului „Dragoș Vodă” a avut loc la 10 octombrie 1919. Cuvântul de deschidere a fost rostit de primul director, dr. Eugen Széles.
N. B.!: Ținând cont că anul viitor (2019) Colegiul Național „Dragoș Vodă” împlinește venerabila vârstă de 100 de ani, în curând vom marca acest eveniment printr-o rubrică-surpriză!
Fotografie din colecția Pál Robert Zolopcsuk.
Salut, Sighet!
E toamnă!
Natura își oferă roadele
dar sufletul meu nu are ce oferi.
Îl asemăn cu un copac,
un copac gol,
iar sub el sunt visele
așternute precum un covor
pierite din cauza ignoranței de copil.
Îl simt pustiit de sentimente și
parcă mi-aș dori să îi readuc primăvara
dar simt cum se apropie o iarnă grea.
Suflet! Precum un copac în primăvară plantat
va suferi înghețat, la prima cădere a zăpezii.
Și e toamnă!
Nu toamna cu un hanorac și o cafea,
nu aleea ruginie de melancolie pavată,
ci toamna din sufletul meu
c-un vânt ce sfâșie tot ce-am plantat,
și crescut,
în vara sufletului trecut!
Ana-Maria POP,
clasa a XI-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”
Foto: Peter Lengyel
Vernisajul Salonului de Toamnă al artiștilor plastici sigheteni – în ton cu irizările anotimpului – subiect – i-a adus împreună pe cei care culeg cu pasiune roadele artei și pe care culorile îi “ajută” să se definească.
Nota bene: Printre artiștii plastici s-au insinuat poeții, mânuitorii cuvintelor… prețioase!
Dacă artă nu e, nici toamnă frumoasă nu e!
Ion Mariș
VET (Vocational Education & Training) este un concept modern de pregătire a tinerilor elevi dar și a cadrelor didactice, iar în Consorțiul VET4Tourism&Maramureș, pe lângă liceele maramureșene (Colegiul Economic „Pintea Viteazul” – Cavnic, Liceul Tehnologic Forestier (LTF) – Sighet și Liceul Borșa) s-a alăturat un partener portughez acomodat cu metodele moderne de predare în domeniul Turismului și Alimentației.
De la vorbe la fapte nu-i o cale foarte lungă pentru Consorțiul VET4Tourism&Maramureș iar startul s-a dat luni, 17 octombrie 2018, la LTF Sighet unde, cadre didactice și elevi au discutat și analizat activitățile și rezultatele pe care proiectul finanțat prin Programul Erasmus+ al Uniunii Europene, ce se va desfășura timp de doi ani, le va aduce participanților.
Trei cadre didactice care predau discipline tehnice din domeniul Turism și Alimentație și 84 de elevi (cu vârste cuprinse între între 16 – 17 ani) ai Consorțiului VET4Tourism&Maramureș vor dobândi cunoștințe și abilități tehnice și vor avea parte de experiențe inovatoare specifice managementului operațiunilor în turism și alimentație într-o companie internațională din Portugalia.
Elevii sigheteni de la LTF vor participa în următorii doi ani la câteva stagii de pregătire – formare pe parcursul a 5 zile (40 de ore) la Agrupamento de Escola de Alcochete, Lisabona, Portugalia. Mobilitatea tinerilor în UE este încurajată, iar formarea modernă ajută la adaptarea profesională într-o piață europeană a muncii foarte competitivă.
Pe lângă proiectul VET4Tourism&Maramureș ce se va implementa în Consorțiu, Liceul Tehnologic Forestier coordonează proiectul “Oportunități pentru o carieră de succes” în care are parteneri Casa de Educação (Portugalia) și Futurum (Polonia). În cel de-al doilea proiect, Liceul Tehnologic Forestier Sighet își va obișnui elevii cu… mobilitatea (nu cu… plimbările!). În anul școlar 2018 – 2019 un număr de 38 de elevi din clasele a X-a și a XII-a vor încerca să obțină “Certificatul Europass” în urma unor stagii de practică în Polonia și Portugalia.
Succes elevilor și profesorilor LTF-iști implicați în proiectele Erasmus+!
Salut, Sighet!
Vineri, 19 octombrie 2018, de la orele 15.00, la Sala Radio Sighet are loc vernisajul Salonului de Toamnă (pictură și grafică), în cadrul căruia expun artiști din Sighetu Marmației, Satu Mare și Cluj-Napoca: Ștefan Hegedus, Robert Zolopcsuk, Valentin Petreuș, Mircea Sas, Arnold Hegedus, Ana Ulici, Dana Izabela Balea Bacs, Gabriela Rosuș, Dana Szabo, Lia Stan, Ștefania Adela Pop, Eva Dolha, Peter Berszan.
În deschiderea evenimentului va avea loc și un moment poetico-muzical susținut de Doina Rândunica Anton și Gheorghe Stețca.
Expoziția este deschisă în perioada 19 octombrie-15 noiembrie 2018.
Ceremonia primei împărtășanii la biserica greco-catolică din Sighet, anul probabil 1946 (până la instalarea comunismului, peste 90 % dintre românii din Sighet aparțineau cultului greco-catolic). Preotul din centrul imaginii este părintele Alexandru Chindriș, ulterior arestat și deținut în închisorile comuniste.
Dacă cineva recunoaște pe vreunul dintre copiii din fotografie (azi ar avea 80-82 de ani…) este rugat să ne ofere informațiile de care dispune.
Fotografie din arhiva personală a preotului Marius Vișovan.
Am tot auzit de verbele a fi și a avea, care, în fiecare limbă se conjugă după anumite criterii și după anumite reguli păstrate cu sfințenie din veacurile de mult uitate, reguli pe care rațiunea umană nu e capabilă să le modifice, deoarece suntem convinși că așa trebuie să fie și nici măcar nu am încercat să le căutăm un alt sens sau o altă semnificație. Facem unele lucruri sau știm unele lucruri exact așa cum au vrut alții să le știm și, cu toate că semnele de întrebare sunt multe, nimeni nu aduce vreo schimbare și nu ia vreo inițiativă potrivită, ba din contră, cu toții se fofilează când vine vorba de a pune în practică acele sărmane teorii.
Marea problemă nu e legată de apariția și evoluția în timp a acestor verbe, ci cum se conjugă ele, însă nu după eternele reguli, cum oare se conjugă ele în raport cu o persoană? Și oare de ce tu, ca ființă rațională jonglezi ba cu ele ba între ele? De ce te cațări de pe un piedestal pe altul și uiți de verbul Sunt echilibrându-ți gravitația pe culmile mărețe ale verbului Am? Ți se pare mai convenabil ca odată încheiate socotelile cu această lume, să ți se aducă laude în concordanță cu ceea ce ai agonisit? Dacă da, află că greșești, deoarece atunci când vei saluta omenirea din imensitatea cerului nimănui nu îi va păsa că ai avut case luxoase în șapte stațiuni balneare, ci, din contră cei necunoscători vor întreba „Cine a fost?”
Cu toții sau, cel puțin majoritatea dintre noi ne ostenim să creionăm în totalitate verbul AVOIR aici, pe pământ… da, el este primul pe care îl cunoști încă din clasa a II-a, însă nu este și cel mai important.
Omului i s-a dat libertatea de a alege și puterea de a gândi, de aceea verbul ÊTRE e pe locul al doilea când vine vorba de programa școlară. Această ordine nu e întâmplătoare, mulți nu îi dau nici o importanță, dar ea are nu numai o importanță maximă, dar și repercusiuni simbolice.
În viața nu e relevant să ai anumite lucruri de valoare, ci, de apreciat, este ca fiecare dintre noi să încerce să fie un om de valoare, dar, mare atenție, valoarea nu se citește pe exterior, ea se caută în interior. Spre exemplu, există cărți pe care le iei, te uiți la copertă și, instantaneu spui: „Nu prea mă atrage”, însă, fiindcă ai auzit că e o carte bună, te încapățânezi, o citești și îți dai seama că adevărata frumusețe nu se găsește privind, ea se află tocmai acolo unde dubiile își fac simțită prezența.
Exact așa stă treaba și cu oamenii a căror copertă nu este întotdeauna bine asociată cu conținutul și, așa cum pierdem unele delicii ale unei cărți, tot așa de ușor putem pierde esența vie a fericirii dintr-un om. Nu trebuie sa ne lăsăm înșelați de coperta murdară pe care mii de oameni au atins-o, noi trebuie să facem ceea ce alții nu au făcut și anume, să fim răbdători.
Un lucru trebuie să înțelegi tu, dragă cititorule, și anume, că nu are relevanță cine a atins coperta unei cărți, semnificativ este cine a avut răbdarea să-i înțeleagă mesajul și, înainte de a judeca un om, asociază-l cu o carte, poate doar așa vei înțelege care conjugare este mai bine să o aplici în gramatica vieții!
Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet