Expoziția artiștilor plastici Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh – organizată pentru omagierea marelui pictor Simon Hollosy la împlinirea celor 100 de ani de la moartea lui – s-a închis azi, 14 octombrie 2018.

Din păcate, nu foarte mulți sigheteni iubitori de artă și-au făcut timp s-o viziteze în zilele în care a fost deschisă, de la vernisajul din 04 octombrie 2018. Oare arta, cultura, nu mai fac parte din lumea noastră?

De fapt, nici Valentin și Edgar nu mai fac parte din lumea noastă. Ei nu caută cu orice preț fericirea (a lor sau a noastră). Primul se “luptă” cu mitologia, cu unghiuri și linii asociate în povești complexe, postmoderne, abandonând figurativul pur, celălalt artist dezgolește multiplele fațete ale păpușilor – mutant – model Barbie și ne păcălește cu anatomii șocante, inoculându-ni-le subversiv.

Ambii pictori au vocația nesupunerii și talentul de-a se juca cu/prin mințile privitorilor.

Cei mai conservatori au nevoie – probabil – de ghidaj de specialitate dar, un observator detașat va descoperi multă și incontestabilă tensiune în lucrările expuse.

Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh, cuplu complementar pe simezele sighetene într-o incursiune artistică îndrăzneață, au adus sighetenilor un pic de neliniște, un contre-jour adecvat problemelor contemporaneității.

Cei care n-au văzut expoziția (reală) sunt sigur că nu vor rata interacțiunea virtuală cu artiștii noștri.

Ion MARIȘ

Relatez câteva situații petrecute în realitatea lor, într-o interpretare și în câte altele în care s-ar mai putea face, fără a le mai simți acuma frumusețea, răutatea sau nelegiuirea lor, detașat de ele; acestea și-au pierdut obiectul lor concret, „viu”, de altădată, când s-a urmărit și realizat producerea acestora. Dar, anumite evenimente întâlnite și petrecute în viață, nu se uită niciodată, rămân în ADN-ul celui ce le-a îndurat, ori s-a aflat în prezența acestora, așa cum au fost, prin specificul lor, mai depărtate de cele normale și firești. De ce le reamintești totuși, chiar dacă acestea nu mai „trăiesc” și s-au stins în bestialitatea sau măreția lor? Istoria, în dezvoltarea ei cuprinde tot felul de evenimente, acțiuni și comportamente umane, desfășurarea vieții înseși pe diferitele ei trepte de realizări, de dezvoltare, de cultură și civilizație și este redată, mai ales, după ce personajele acesteia sunt trecute la cele veșnice, sunt consumate de aceasta. Dar rămâne ceea ce acestea au produs și realizat, în măreția sau condamnarea lor și este poate chiar o obligație de a le consemna, pentru a marca timpurile istoriei cu realitățile lor, așa cum au fost ele, cu bunătatea sau răutatea lor, cu culoarea lor specifică, “Pete de Culoare“ ale vremurilor, consemnate din ADN-ul ce le-a conservat. Apar comportamente crude, criminale și în epocile de început, în primitivism și apoi în cele ce i-au urmat acestei “stări” simpliste și s-ar putea să vedem în epoca modernă, de civilizație, acele cruzimi și ele “civilizate”, “fine”, încărcate de “rafinament”, în dezvoltare și ele, care, pe lângă cruzimea lor fizică, ce pătrunde până la os, ele afectau cumplit simțămintele, trăirile psihice, de inimă și suflet, având o mult mai largă afecțiune malefică. Acestea sunt argumentate prin peliculele trăirilor și acestea nu-i voie să moară, să se stingă, pentru că ele păstrează istoria adevărată, întocmai cum a fost ea, nefalsificată, suprimă minciuna, atât de mult prezentă în paginile ei.

1. Prima zi de munca în Lagăr. După călătoria de o noapte de iulie prin Bărăgan, trenul de marfă -fantoma, cu deplasare prioritară pe traseul București-Canal, a lăsat spre golire ultimele 2-3 vagoane, umplute la saturație cu deținuți, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc. Îmbrânciți și înjurați de pe malul stâncos și plin de betoane al acelei Mări Negre, mal pe care valurile ei îl băteau cu furie, suntem aruncați spre fundalul puțin distanțat al platoului, unde se afla sinistra colonie de muncă de exterminare “Capul Midia”, fortăreața” înconjurată de multiple garduri de sârmă, cu multiple formațiuni de “pază și ucideri”. Ne însoțeau îndemnurile “binevoitoare” ale securiștilor: “…zeii voștri de bandiți” și țipetele sinistre ale pescărușilor, care parcă voiau să plonjeze printre noi, prin acele zboruri sinuoase, în atmosfera încărcată de hulă a zorilor; totul se prezenta într-o imagine sinistră. Îndataă ajunși, am fost preluați și numărați, cu o iuțeală stimulatoare ce numai deținuții o puteau realiza, repartizați apoi în barăci, unde renumitele priciuri ne așteptau; ni se înmânează o gamelă, o lingură și, de îndată, după un dejun fugar, suntem rapertizați în brigăzi de muncă, încă “la cald”, eu fiind nominalizat pentru săpături într-o “ecluză” adâncă. Cred că erau orele 6 și acolo se lucra ziua plină, până la epuizare. Mă simțeam extrem de obosit, după o noapte întreagă de drum, în condiții extreme, drum în care unii nici nu și-au putut duce viața cu ei până la destinație și au pierdut-o pe drum. Sufeream de afecțiuni foarte grave, TBC pulmonar, amplificate prin lipsa de somn, de aer, de apă, prin înfometare, istoviți de zăpușeala căldurii, a mediului aproape sufocant. Ce comportament monstruos și criminal se aplica unor ființe umane, fără a li se lăsa o clipă de răgaz, de puțină odihnă, măcar o scurtă desmeticire după toate cele îndurate și ele în mod criminal organizate. Dar, prioritar, era exterminarea urmărită, chiar mai mult decât efectele muncii; în acest scop s-au și construit aceste locații de-a lungul Canalului, sau în alte zone dobrogene. Ecluza fiind în perimetrul acelui spațiu, ne-am deplasat în formație la locul de muncă, la locul de chin. Am coborât pe o șarpantă cu praguri săpate în pământ, cu o balustradă din lemn improvizată pe latearal, pentru a preveni prăbușirea în josurile acesteia. Iureșul muncii a început de îndată, “pe nerăsuflate”, în căldura care și începea să se simtă și în ploaia de înjurături ale brigadierilor, gardienilor și ale altor supraveghetori. Acestea nu erau pentru mine noutăți și nici chiar munca, în conceptul ei firesc, dar ceea ce vedeam aici depășea orice imaginație, te înfiora. Te aflai mereu sub amenințarea bâtei, a insultelor, cu îndemnurile “mai repede”, zeii…. Se săpa în pământ și se încărcau vagoane, se dislocau stânci și se spărgeau pietre, se schimba lopata cu târnăcopul, cu ranga și trebuia să te ascunzi mai departe, în scobituri ale pereților, la strigătul: “arde” , după care o serie de explozii aruncau în acea groapă un nor de praf, de pământ și pietre pe mari suprafețe. Noi trebuia să ne facem rapid apariția, mai înainte ca acestea să se așeze și să ne opintim cu ridicarea pietroaielor în vagoane, cu finalizarea de încărcat a garniturilor acestora, cu curățarea și adâncirea săpăturilor, toate într-un zgomot infernal, într-o atmosferă apocaliptică. Când ziua se apropia de sfârșit, am lăsat uneltele, și ele obosite, și ne-am îndreptat secătuiți de puteri spre aceeași șarpantă pe care am și coborât, spre ieșirea din scobitura pământului.

Eu abia mă târam în sus pe acel traseu, ajutându-mă și de mâinile puse pe balustradă, cu care mă trăgeam în urcarea treaptă cu treaptă a acesteia. Eram cu totul epuizat de greul zilei, mereu în picioare de la plecarea din București, atâtea ore (!), peste care s-a suprapus și greul muncii de acolo, având și acea afecțiune pulmonară foarte gravă. Dar, apropiindu-mă de “vârf” și privind în sus, observ că cei ajunși în capătul “scării” sprintează cu toată iuțela într-o parte și alta, sub plesneala unui bici care se abătea pe spatele lor, majoritatea având cămașa pe braț. Comandantul adjunct, Bogdan (așa cum am aflat că se numea), a venit cu caleașca să primească deținuții la ieșirea din “șut” și a căutat să-i învioreze puțin din oboseală, folosind biciul cu care-și îndemna la trap căluțul. Unii încasau mai multe lovituri, dacă nu erau rapizi la fugă și mai scăpa câte unul, atunci când monstrul lovea în cealaltă parte. O plăcere și un spectacol diabolice, așa cum se vedeau aproape zilnic astfel de spectacole, de un fel sau altul, în acele locuri de suferință umană, de exterminare, de ucideri. Erai îngrozit să vezi acele spainări brăzdate de dungi roșii, din unele picăturile de sânge căzute erau rapid absorbite de solul înfierbântat. Mă uitam fascinat înainte, gândindu-mă cum să procedez, deși soluția era unică: nu mă puteam opri, nu puteam bloca acel convoi în mișcare, pentru a ajunge la „bucuria” ce ne aștepta la capăt și, cum pentru mine fuga rapidă, într-o parte sau alta, era fără putință, rămânea drumul tot înainte, pe lângă agresor. Am trecut și așteptam mulțimea de lovituri, când, tot mergând, observam că nu mă ustura spatele și eram trecut de el, pe lângă el! Privesc în urmă și observ demonul cum împarte cu hărnicie lovituri alternative, cu neoboseală, parcă într-un delir nebun. Rezulta ca nu l-a prins mila de starea jalnică în care mă găseam și nici n-a interpretat ca act de curaj trecerea mea pe sub nasul lui, ci o altă judecată, tot criminală, a stat la bază: a observat că acea victimă s-ar fi prăbușit și l-ar fi încurcat în munca lui, ar fi scăpat mai mulți nepedepsiți; deci, era gândul unei eficiențe criminale, cât mai mulți maltratați ! M-am târât spre locul de adunare și-mi spuneam că acesta este salutul de: “bun venit la Capul Midia!”

Am fost repartizat apoi la alte munci, alte brigăzi, alte și altfel de “biciuiri”. Dar nu mult timp după acel spectacol abject, am auzit că acel personaj a vrut să simtă el însuși plăcerea acelor zvârcoliri cumplite, agățându-se în acel ceaplău cu noduri al biciului și, probabil, când a observat că nu e bine, era prea târziu. Precum Iuda!

2. Pâinea. Eram la Capul Midia și am fost repartizat la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma zilnică era de 4 mc, imposibil de realizat și urmau consecințele, în multe cazuri devastatoare. Chiar și numai stivuirea pentru măsurare a unei așa mari cantități de piatră, batucită și ea, reprezenta un mare efort. Normatorul trecea uneori o măsură mai sporită, mai aproape de realizare, așa cum se obișnuia să se realizeze normele în socialism; era spre beneficiul lagărului și ne mai ușura puțin și nouă sancțiunile. La un moment dat, aveam bocancii sparți și eram în pericol de a ma zgâria în cioburile de piatră și praf; o infecție putea fi fatală, dacă te lăsai în grija criminalilor, a comandantului Borcea și a medicului coloniei, dr. Radu, criminal și el. Am auzit că un tânăr din colonie mai făcea reparații, oarecum clandestin, mai pe ferite, din cauza unor unelte folosite. M-am dus la el și l-am rugat să-mi repare bocancii; i-am lăsat acolo și mi-a împrumutat pe câteva zile niște bocanci purtabili; evident că n-am facut nicio negociere de “preț”. Dar ce-i puteam eu oferi acolo? Eventual, la un termen “pe mai târziu”, care era însă foarte incert pentru amândoi! Trebuia totuși răsplătit cumva, pentru că făcea un efort în plus, în condiții grele, între două “șuturi”, peste greul muncii lui, foarte greu și el! Nu-i puteam duce ceva mâncare în gamelă; poate n-ar fi acceptat-o nici el și-mi era și mie foarte greu s-o separ, s-o restricționez! M-am gândit atunci la pâine, să fac puțină economie din bucățica mică ce o primeam la mese, așa cum am și procedat. O pâine mică se împărțea în 8 porții și mă gândeam că, de doua ori pe zi, să consum numai jumătate din rație; zis și făcut. În fiecare zi, la două mese (seara și dimineța, când serveam masa în colonie), rugam pe cel ce ne distribuia pâinea să taie bucata mea în două și consumam numai acea bucățică, mai mică. Schimbam zilnic porția întreagă economisită cu una proaspătă, apoi sfertul de pâine, jumătatea ei și, după 8 zile, aveam o pâine întreagă. M-am prezentat cu “valuta” la “meșter”care îmi înapoiază bocancii reparați, iar eu îi restitui pe ai lui, cu mulțumiri, și-i ofer apoi pâinea, scoasă de sub zeghe, cu întrebarea: oare ajunge? S-a întâmplat atunci ceva ce cred că nu am mai trăit altă dată și atât de greu de exprimat în cuvinte: el se uita la mine cum țineam mâna cu pâinea îmbiată spre el și acesta, în loc să o înșface, și să înceapă să o și devoreze chiar în fața mea, îmi spune: eu sunt mai “solid” decât tine și, acuma, cred, mai puțin flămând ca și tine; tu abia te ții pe picioare, ești străveziu. Du-te la baraca ta și consumă pâinea încet, cu răbdare, să pui la loc ce ai pierdut! Să vii și altă dată, dar fără pâine, pentru că altfel nu ți-i mai repar. Eu am mai insistat cu jumătea de pâine, dar refuzul a fost categoric: du-te, întinzându-mi mâna! Un nod mi s-a pus în gât și ceva fierbinte am simțit pe obraz, atunci când și mâna și vocea lui hotărâtă îi tremurau. Ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut, pentru că în câteva zile am plecat spre alte zări, spre salvarea de la “Castelu”, din fericire. A trebuit să petrec acest moment magnific, în lagărul de exterminare al criminalului Borcea, a doctorului Radu și a altora ca ei. Oare nu era în obligația acelor monștri de a asigura o minimă protecție personală pentru enorma muncă făcută?! Dar, în ce loc mai potrivit se putea manifesta un astfel de gest uman, de așa măreție, decât acolo unde viața prețuia atât de puțin, sau prețuia atât de mult, unde te aflai între diavoli și îngeri. Acel tânăr probabil mă privește acuma din cer și, de atâtea ori mă gândesc la el, la gestul lui de sfințenie, cu multă venerație.

3. Milițianul cu bâta. Într-o noapte, la Capul Midia, ne trezesc din somn țipetele unui milițian, care striga: toți cei ce-și vor auzi numele, să-și ia tot bagajul și să meargă pe platou; pas alergător!

Buimăcit de somn cum eram, fiind și eu strigat, mi-am strâns repede puținele lucruri ce le aveam și am alergat repede spre locul anunțat, cu bucurie, de ce să nu spun, pentru că trezirea la acea oră și adunarea acolo nu era decât pentru o plecare din acel loc de “iad”; nu te puteai gândi, totuși, la o execuție în masă! Dar am constatat că-mi lipsește gamela și mi-am amintit că i-am dus mâncarea mea de seară la infirmerie, lui Chiș Mitruca a lui Vasalie, consătean, vecin și neam cu mine, unde era inernat de câteva zile, în stare foarte gravă. Tot mergeam să-mi iau la revedere de la el și trebuia să recuperez și gamela, ca s-o predau; altfel, cine știe, mă puteau sancționa cu blocarea plecării mele, ceea ce n-aș fi dorit. Oriunde, doar să mă văd plecat de acolo! Nu credeam ca în altă parte putea fi mai rău sau tot așa de rău; deși, în acel regim de tratamente criminale, de exterminare, nu puteai discerne care dintre locații este mai grea, pentru că toate erau la cote înalte!

M-am furișat repede la infirmerie, în acea harababură a plecării și l-am găsit pe consăteanul meu extrem de slăbit, cu fața cadaverică (avea hepatită infecțioasă) și i-am spus că pe mine mă trimit în altă parte, nu știu unde; el abia mai putea vorbi și-mi spune :

– Gheorghiță, “mă duc” și eu!
– Lasă, nu vorbi așa; fii mai optimist, rezistă, că doar trebuie să ne revedem pe acasă, să povestim și la alții cum a fost pe aici, ce ne-au făcut ticăloșii!
– Gata, s-a terminat!
– Curaj, i-am mai spus, deși aceste cuvinte sunau în gol pentru amândoi; o ultimă îmbrățișare și ne-am despărțit definitiv, câte o lacrimă udându-i și lui obrajii supți; s-a stins, cred, în zilele următoare.

Răvășit cum eram, m-am îndreptat direct spre locul de adunare, pe traseul meu făcându-și prezența și un milițian, răzimat într-o bâtă, prin care caricaturiza ținuta ciobanului, având la brâu și un pistol; se afla printre mulți alții care supravegheau această forfotă. Prezența pistolului o înțelegeam, dar nu găseam cu sens purtarea bâtei. M-a lămurit el îndată; eu nu l-am ocolit, așa cum eram sub influența puternicei stări ce mă copleșea; întotdeauna, în alte dăți, îmi luam mereu un spațiu de siguranță în apropierea lor, precum pe lângă un câine, care te putea mușca, tot fără motiv. Am trecut pe lângă el și parcă nici nu mă vedea. Dar n-am apucat să-mi spun: bine că am scăpat, pentru că o puternică lovitură cu bâta m-a pus la pământ; necazul a fost că m-a lovit cu capătul bâtei și peste ceafă și am rămas câteva momente în neștire, jos. După ce mi-am revenit, m-am ridicat amețit, având gura și nasul pline cu sânge și nisip, din solul dur încărcat de ele. Am căutat să mă îndepărtez repede de acel monstru și, doar după câțiva pași, aruncând o privire spre el, i-am observat rânjetul plin de satisfacție, care-mi spunea că bine am făcut că măcar acuma m-am depărtat de el. Dacă mă mai lovea, sau dacă era mai grav, puteam rata plecarea și rămâneam definitiv la Capul Midia, aruncat sub ceva mal cu încă o bâtă. Nu știu cum a fost posibilă ambalarea într-o fizionomie omenească corpul și sufletul unor astfel de monștri!

Aceste momente mi-au fost incidente mie, le-am trăit deplin, așa cum ele s-au produs, în măreția și demnitatea lor, aflate în fiecare dintre ele.

Gheorghe Bărcan,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Sursă foto: ziarullumina.ro

Ceștile vorbitoare

Auzind ceva-n bucătărie
Degrabă mă duc, ca nu cumva să fie…

Ceștile cântând de zor
În lumina ”reflectoarelor”!!!
Că așa se dau ele mari
Stând pe rafturile super-tari!

Vorbele mele sună ciudat
Dar, ele chiar au… cântat!!!

Nu se poate așa ceva
Lucrurile sunt anapoda!

Dar vai! O ceașcă s-a spart!
Iar ele toate au strigat:”ce s-a-ntâmplat?!”
Pe fază fiind, le-am surprins:
Ele de frică s-au spart fără să le fi atins!

Când parinții acas’ au venit
Cioburi pe jos au… descoperit.

Eu ce să spun?
Că ceștile au cântat
Și s-au spart… automat??
Părinții m-au apostrofat:
“Dar aici ce se petrece?
Uraganul a trecut și jocul trece!?!”

Păi! păi! Da, asta s-a întâmplat!
Neștiind ce fac, ceștile s-au speriat!

Ei au decis să imi dea o pedeapsă:
Să curăț exemplar prin casă.

După ce totul am curățat
Cearta s-a terminat și…
Alte cești am cumpărat,
Mai frumoase, mai primenite
Dar… TOT LA FEL DE ZĂPĂCITE!!

MIHAI PATRICIA MARIA
Clasa a IV – a,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”,
Sighet

Sediul ALOFM Sighet a găzduit joi, 11 octombrie 2018, evenimentul de lansare al proiectului „O șansă pentru angajare!”, proiect cofinanțat prin Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman 2014-2020. Proiectul este implementat în Sighet de către FORMVEST – Întreprindere Socială SRL, aplicantul principal fiind Asociația Consensual din Iași, aceasta derulând de-a lungul timpului multe proiecte în județul Maramureș.

Proiectul va contribui la creșterea gradului de ocupare pentru un număr de 360 de persoane, din care 180 de șomeri și persoane inactive, 72 de persoane de etnie romă și 108 persoane din mediul rural. „O șansă pentru angajare!” se derulează în două regiuni, regiunea de Nord-Est, responsabilă de activități fiind Asociația Consensual și regiunea de Nord-Vest, respectiv județele Maramureș, Bistrița Năsăud și Sălaj, de care se va ocupa FORMVEST – Întreprindere Socială SRL. Persoanele din grupul țintă pot beneficia de servicii de informare și formare profesionala (cursuri gratuite cu diplome acreditate și burse în bani), precum și servicii de dezvoltare personala, mediere și plasare pe piața muncii. Printre alte obiective ale proiectului se numără și facilitarea angajării unui număr de 200 de persoane în cele 3 județe.

Detalii despre proiect și activitățile acestuia se pot afla zilnic, de luni până vineri între orele 9.00 și 17.00, pe str. Dragoș Vodă nr. 1 din Sighetu Marmației sau la nr. de telefon 0757011456.

Comunicat de presă

CENTENARUL MARII UNIRI: UNIFICAREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

Programul conferinței

Joi, 11 octombrie, Cluj-Napoca

ora 10.00, Aula Jean Monnet, Facultatea de Studii Europene

•        Discurs introductiv – Prof. univ. dr. Nicolae Păun
•        Conferință inaugurală: Ana Blandiana, „Centenarul, un exercițiu de exorcizare”

11 – 11.30, Lansare de carte

Nicolae Păun, Raluca Ana Bădilă, „Dincolo de Europa. Conferința de Pace de la Paris, 1946”

Prezintă: Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican

*

Vineri, 12 octombrie, Sighetu Marmației

10.00 – 11.30, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

• univ. dr. George Cipăianu – Cuvânt inaugural

Unirea Transilvaniei cu România

• univ. dr. George Cipăianu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, ”Problema liniei de demarcație după semnarea Armistițiului de la Belgrad”
• univ. dr. Ioan Piso, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, ”Marea Unire ca o amintire de familie”

12.00 – 12.45 Dezbateri

16.30 – 18.30 Marea Unire văzută prin ochii altora

• univ. dr. Liviu C. Țîrău, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,„Marea Unire în documente diplomatice americane”
• Ana-Maria Stan, muzeograf, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca , „Unirea Transilvaniei cu România în documente diplomatice franceze”
• Patrizio Trequatrini, Universitatea Padova, „Relațiile româno – italiene și România Mare în percepții italiene”
• univ. dr. Miodrag Milin, Universitatea Banatului, Timișoara, „Relațiile româno – sârbe, în evocarea unui eșec la Timișoara (1919)”

19.00 – 19.30 Dezbateri

*

Sâmbătă, 13 octombrie

9.30 – 11.30 Elite și minoritari implicați in Unire

• Vasile Ciobanu, cercetător științific I, Institutul de Cercetări Socio-Umane, Sibiu, Academia Română, „Atitudinea germanilor din România față de Marea Unire”
• univ. dr. Mihai Gheorghe Bârlea, Universitatea de Nord, Baia-Mare, „Un deziderat neîmplinit: Unirea Maramureșului istoric cu România”
• univ. dr. Vasile Râmneanțu, Universitatea de Vest, Timișoara, „Situația Banatului la finalul Primului Război Mondial, 1918 – 1920”
• Andrea Dobeș, cercetător, memorialul Sighet, „Personalități ale Marii Uniri în detenție la Sighet”

12.00 – 12.30 Dezbateri

16.30 – 18.30 Reflecții asupra Centenarului Unirii

• univ. dr. Tom Gallagher, University of Bradford, „Greater Romania and the issue of borders”
• univ. dr. Edit Szeghedi, UniversitateaBabeș-Bolyai Cluj-Napoca, „Centenarul României Mari: câteva reflecții”
• univ. dr. Laura Herța, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, „România și Iugoslavia (Serbia) în sistemul relațiilor internaționale. În 1918 și în prezent”
• univ. dr. Ovidiu Vaida,Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, „Transformări constituționale și politice în România Mare și în alte state central și est-europene după 1918”

19.00 – 19.30 Dezbateri și Concluzii

Comunicat de presă

Excelenţa Sa, domnul Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, s-a aflat azi, 11 octombrie 2018, într- o vizită de lucru, în Sighetu Marmaţiei.

La Casa Muzeu „Elie Wiesel”, domnia sa a susținut o conferință de presă, unde a făcut trimitere, într-o manieră elegantă, la importanța și rolul României în parteneriatul cu SUA, dar a subliniat și rolul Sighetului în menținerea vie a memoriei trecutului, a relevat semnificația mărturiei pe care fiul orașului nostru, Elie Wiesel, a lăsat-o pentru ne-uitare. Excelența Sa a răspuns cu amabilitate întrebărilor presei.

Amabsadorul SUA s-a întâlnit și cu reprezentanții comunității evreiești și a făcut o vizită la sediul Uniunii Ucrainenilor din România – Filiala Maramureș.

Fragmente video de la întâlnirea cu presa de la Casa „Elie Wiesel”, sunt redate mai jos:

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Salut, dragii mei! Ghiciți despre ce vorbim azi! Bineînțeles că azi vorbim numai și numai despre zâmbete. Dacă avem curiozitatea să căutăm în DEX, vedem că semnificația cuvântului zâmbet este “strălucire, sclipire”. De altfel vedem și semnificația de „râs fără sunet, exprimat doar prin destinderea buzelor”.

Ei bine, vreau să vă spun ce cred eu despre zâmbete. Dacă leg cele două definiții și le prelucrez în funcție de ceea ce consider eu că înseamnă un zâmbet, definiția sună așa: Zâmbetul este un sunet al inimii prin care strălucești și oferi sclipire celor din jur. De ce am ales azi să vă vorbesc despre zâmbete? Pentru că eu sunt o persoană foarte veselă și văd că din ce în ce mai mulți oameni uită să zâmbească, dar mai mult de atât, nici nu mai știu cum să o facă. De mică am fost învățată că dacă am o zi proastă, nu trebuie să le ofer starea mea și celor din jur. Indiferent de ziua pe care am avut-o, dacă a fost nevoie să ofer un zâmbet, l-am ofeit din tot sufletul. Un zâmbet constă în iubire, sinceritate și onestitate. Nu îmi place că azi, zâmbim forțat, în fața unei persoane, iar peste două minute, ne întoarcem cu spatele, o bârfim și ne schimbăm expresia feței. Din punctul meu de vedere, zâmbetele sunt ca banii. Banii nu îi dăm pe orice și nu oricui. Îi dăm băncii și tuturor celor care se ocupă de “nevoile” noastre zilnice cum ar fi apa, lumina, etc. În rest îi dăm uneori oamenilor săraci, la supermarket și pe micile dorințe ale noastre. Așa este și cu zâmbetele. Nu trebuie să le dăm oricui. Putem considera banca la care suntem mereu datori, familia. Familiei trebuie să îi oferim zâmbete în fiecare minut, oră, zi, an și pentru toată viața. Supermarketul îl luăm ca o grămadă de prieteni, necunoscuți, sau alte persoane care intră în viața noastră. Nu ne este greu să oferim un zâmbet celei care ne vinde pâinea, nici celui mai bun prieten. Totodată putem oferi zâmbete celor săraci cărora le dăm un leu sau celor care ne salută fără să știm cine sunt. Este foarte ușor să zâmbim, dar câți zâmbim cu adevărat? Am ajuns la concluzia că niciodată nu vom ști când zâmbim cu adevărat, pentru că zâmbetul sincer, vine involuntar, vine direct din inimă și nu conștientizezi să realizezi că ai zâmbit. Un zâmbet fals este gândit, calculat, planificat cu mult timp înainte să stai față în față cu acea persoană. Așa că să știți că atunci când vă gândiți să zâmbiți, nu e un zâmbet real, ci unul… impus.

Luând o parte din zâmbete, pe cele false, vreau să vă spun că sunt cele mai dureroase. Nimeni nu-și dorește să primească un zâmbet fals în schimbul unui zâmbet sincer. E ca și cum ați schimba un inel de aur cu unul din tablă. Este ca și cum ai falsifica un obiect care bineînțeles nu mai are aceeași valoare ca și originalul. Nu este obligatoriu să zâmbim în fața persoanelor pe care nu le agreem sau în preajma cărora nu ne simțim bine. Nu suntem dozatoare de zâmbete. Trebuie să avem grijă cu ele. Un zâmbet fals te va afecta mult, atât psihic cât și fizic. Pe plan fizic deoarece te vor durea maxilarele, fiind o forțare a mușchilor, iar pe plan psihic deoarece te va încărca cu energie negativă. Să nu mai spun că un zâmbet fals, creează disconfortul celor din jur care își dau seama imediat că este forțat. Eu una, sincer, nu am falsificat nici măcar un zâmbet. Decât să îl forțez, mai bine nu am zâmbit. Așadar, toți cei care m-ați văzut zâmbind, să știți că totul a fost real, dar mai ales din suflet.

Acum, să luăm cealaltă parte, pe cele sincere și frumoase. Ei bine, aceste zâmbete sunt poarta către fericire, către tot frumosul. Printr-un zâmbet care zboară din suflet, poți schimba ziua sau chiar viața unui om. În momentul când doi oameni sinceri oferă zâmbete la fel ca ei, se creează o conexiune între inimi, e un fel de armonie, e sclipirea despre care vorbeam mai sus. Un zâmbet oferă încredere, sprijin, ridică moralul și face oamenii fericiți. Zâmbetul și îmbrățișarea sunt un “cuplu” care fac minuni. Dacă un om poate oferi acest cuplu sincer către cât mai multă lume, totul este perfect. Așa cum am spus și în titlu: Un zâmbet nu costă nimic! Așa că vă rog să oferiți zâmbete și să încercați să fiți mai veseli, să vedeți binele și mai apoi răul. Oferiți toată sinceritatea pe care o aveți pentru că nici nu vă dați seama câți oameni au nevoie de sinceritate pentru că au fost mințiți mai mereu, iar acum nimeni nu le oferă zâmbete sincere. Sunt sigură că putem schimba multe fiind sinceri. Desigur, e o calitate greu de dobândit, dar vă spun că este minunată. Te simți foarte împlinit când ești sincer cu cineva pentru că abia atunci realizezi cât de bun ești. Nimeni nu are părți rele. Părțile rele, sunt de fapt cele bune care încă nu sunt descoperite.

În încheiere, vreau să vă spun ca nu este ușor să fii sincer sau să oferi un zâmbet cald care să vină din inimă, dar vă garantez ca veți fi plini de energie pozitivă când o să reușiți. Iar cei care deja aveți această calitate, nu încetați să o folosiți. E minunat ceea ce poate face. Până data viitoare, vă las cu citatul lui David Boia care spune: “Zâmbiți fără teamă, zâmbetul n-a fost impozitat, încă”. Vă pup!

Anca CORNEȘTEAN

În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Ultimele două – trei săptămâni au fost alocate de către politicieni (în nume… propriu!), elitiști – promotori – discriminatori și alte categorii social – speciale din România discursurilor pe tema… referendumului. Aveți timp să răspundeți? Da sau Ba?!… sau Ba da?!… sau… He, he!…

Sincer să fiu, a început să mă sperie… România. Politicienii și liderii noștri de frunte se ocupă de lucruri inutile: referendumuri care nu au absolut nicio relevanță asupra nivelului de trai al românilor simpli, pensii speciale (pentru ei), stadioane prin cele mai ne-sportive zone din țară, chefuri – festivaluri pe cele mai colorate teme, ajutoare sociale pentru leneși etc.

De aproape 30 de ani țara noastră trăiește mai mult pe credit. Nu că ar fi rău creditul (mai ales cel moral!), dar în România nu se investește, nu se gândește pentru binele pe termen lung, ci pentru “fericirea” pe termen scurt, pentru… consumul rapid.

Dar, contrar logicii politicienilor, populația țării este foarte inteligentă, nu-și pierde vremea cu prostii! Marea majoritate a populației poate face distincție – chiar nerecurgând la “argumentații” sofisticate – între temele prioritare și acțiunile fals determina(n)te.

Și-au făcut timp pentru referendumul secolului “giganticul” procent de… 20,41 % din populația cu drept de vot. Oare ați înțeles, dragi politicieni, mesajul poporului? Românul de rând are multe alte griji/probleme devenite… tradiționale! Sper că nu puneți totul pe seama ignoranței!

La ora unor decizii capitale pentru țara noastră – doar peste câteva luni vom prelua președinția Consiliului Uniunii Europene – când inflația crește nefiresc de mult și deficitul țării este la limita maximă, când datoria externă a țării se duce pe consum și creșterea economică stă sub semnul întrebării iar dezvoltarea infrastructurii de la noi staționează durabil, liderii noștri – mai mult sau mai puțin voalat – se dedică fumigenelor.

Revenind la ratatul referendum, mă-ntreb care este gradul de inteligență al celor care ar trebui să ne îndrume corect, iar ei ne servesc minciuni și tot felul de false – spaime, arătându-ne – din nou – Sodoma și Gomora occidentului. Acolo e raiul deviaților, anormalilor și opozanților… tradițiilor! Din păcate (sau din fericire?), acolo, spre Paris, Amsterdam, Berlin sau Londra unde decăderea e la cote alarmante, acolo pleacă tinerii noștri, acolo studiază și muncesc, acolo-și fac vacanțele toți inculții și agramații care ne dau lecții patriotarde.

În loc să vorbim despre gravele probleme din sfera educației, despre salariile penibile ale profesorilor în comparație cu ale politrucilor, despre lipsa calității și dotărilor din multe unități spitalicești publice, despre lipsa spijinului financiar pentru antreprenorii clasei de mijloc și/ sau despre gradul redus de absorbție al fondurilor europene, noi (adică voi!), promovăm incultura și impostura și cheltuim banii țării pe… nimic.

Dar, românul e mai deștept decât politicienii care-l conduc: s-a adaptat și dezvoltat – muncind din greu, fizic sau intelectual – în lumea civilizată, în lumea care respectă totuși omul simplu. Românul care a văzut că se poate trăi mult mai bine și dacă ești corect, că poți fi apreciat strict pe merit și nu pe șmecherii, îi taxează pe farsori. Acolo, afară, în Occidentul devorator de națiuni originare (sau poate…. originale?) pe care-l blamăm prin conducătorii noștri, sunt peste 4 milioane dintre concetățenii noștri. Și exodul continuă!… Oare de ce-au părăsit și părăsesc în grabă familia tradițională de acasă, de ce și-au abandonat satul/ orașul natal, datinile strămoșești? Nu-i greu de răspuns! Din cauza clasei politice care a preferat să-și focalizeze energia pe bonusuri, comisioane și avantaje proprii în loc să facă ceva pentru țară. Nici măcar să-și mascheze aroganța față de “supuși” n-au reușit întotdeauna!

Cu cei aproximativ 35 milioane de euro cheltuiți pentru un referendum inutil, o sumă mică în comparație cu cât s-a furat în țara noastră, puteam construi o școală, un spital, un teatru… dar… Cui prodest?….

Ion MARIȘ

„Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”  (Eric Arthur Blair)

Aș putea să încep prin definirea termenilor precum libertate, umanitate, discriminare etc., dar nu mi-am propus acest lucru, nu acum și nu aici, în câteva rânduri limitate. N-am să vorbesc nici despre normalitate și nici despre alte constructe sociale care au suferit modificări majore în funcție de spațiu și timp, nici despre alegerea fiecăruia de a-și construi viața așa cum și-o dorește, sau despre cum raiul unora poate încet, încet deveni infernul altora. Libertatea este un dat natural și, cu toții avem obligația și responsabilitatea morală de a nu face abuz, acest lucru firesc începe să-și piardă sensul și înțelesul într-o manieră contaminată sub nefirescul nenaturalului. Eu însămi sunt o piesă temporară în această societate, locul meu nu este nici special, nici de neînlocuit, nu suntem unii mai presus decât alții, dacă ne-am cunoaște locul, sau cel puțin am face mici eforturi de a-l percepe, nu s-ar mai ajunge la aberații și probleme de identificare eronată a problemei, n-am mai căuta soluții greșite și, evident, n-am mai fi forțați să alegem între ele.

La urma urmei, împărțim aceeași lume, iar această lume este în prezent sfâșiată de abuzuri, lipsuri, calamități, conflicte de toate felurile, între toți oamenii. Propovăduim orice sub masca feluritor slogane: toleranță, acceptare și nu reușim să vedem că dincolo de imensa cortină a spectacolului alimentat artificial (cu fonduri imense, sustrase din buzunarul majorității – plătitori de taxe), ținta este distrugerea unității: Divide et Impera! Avem o lume fărâmițată pe dinlăuntru, pe de-o parte abundă în resurse materiale, pe de altă parte săracă în esență, în valori, în principii. Reclamele se axează exclusiv pe trup, el trebuie hrănit, satisfăcut, slăvit și în toate aceste forme de adorație egocentrică și egoistă, sufletul este cel care se revoltă. De ce? Pentru că divinitatea din noi este îngropată în pământ. Și totuși, ce facem pentru sufletul nostru? Ce facem pentru sufletul celorlați? Ignorându-și sufletul, omul nu rămâne decât o masă de îndoieli, de suferințe și gânduri șubrezite.

Mă gândesc la decență, la cum încet, încet dispare de pe meleagurile acestui pământ, mă gândesc la toți cei care au trăit o viață grea și nici măcar nu au avut unde să se plângă, ci și-au dus crucea așa cum au putut, au crezut în ceva, au crezut în mai bine.

Fiecare este liber să trăiască cum își propune, dar până unde libertatea o poți considera că este benefică atât individiului în sine cât și a societății? Să nu uitam că în organism, celulele bolnave, dacă scapă de sub control, pot să doboare un corp întreg. Fiți umani, dar nu fiți îndobitociți de reclame și viziuni artificiale care se strecoară insidos în toate structurile care ne definesc.

Într-una din aceste zile, am fost la cumpăraturi și am văzut o imagine a unei libertăți bolnave, sau a unei așa zise libertăți scăpate de sub control (nu era nici paradă, nici teatru, ci doar o scenă a unei zile obișnuite): un bărbat (cam de 2 metri, îmbrăcat și machiat ca o femeie) era ținut într-o zgardă de câini de către un altul, plimbându-l în lesă, ca pe un câine. Aceasta formă de „dragoste“ se pare că nu este considerată abuz, nici încălcare a vreunui drept, iar întreaga mascaradă era sub ochii tuturor, adulți și copii deopotrivă.

Iar eu mă întreb, ce viziune asupra vieții le oferim copiilor noștri, ce înțeleg ei din asta?

Autor, Antonia Luiza DUBOVICI (Zavalic)