Carte vs. Film…. Ce aș putea alege?
Film vs. Carte….. Cum aș putea alege?
Carte+Film = BOOVIE

CE ESTE BOOVIE?

Boovie este un festival-concurs de book-trailere (organizat de Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani – profesor Carmen Ion – și Asociația Grow Up Project Focșani) care oferă participanților o formă de instruire bazată pe dezvoltare personală și mijloace nonformale: citire, actorie, scriere creativă, montare-editare video, cinematografie.

DE CE?

Scopul concursului constă în motivarea elevilor să citească în mod conștient prin realizarea unui book-trailer care să surprindă esența unor romane reprezentative pentru viața adolescentului din toate timpurile și din toate zonele lumii. Cultivarea interesului pentru lectură, dezvoltarea empatiei și a capacității de lucru în echipă, crearea unei viziuni multiculturale sunt câteva dintre obiectivele acestui festival.

PENTRU CINE?

Pentru toți elevii din ciclul gimnazial/ liceal ce iubesc filmul, cartea…. arta.
Pentru toți elevii creativi, pasionați, dornici de a cunoaște și  de a face.
Pentru mine, pentru tine, pentru noi – echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR (CNDV).

Totul  a început cu o extraordinară profesoară  vizionară, iubitoare de lectură, film și viață. Cum 1 e un număr prea mic pentru a atinge măreția, s-a format o echipă de 11 tineri.

Cele 11 lebede (așa cum ar spune Augustina – personajul principal al romanului Pelinul Negru) sunt:

1. Mich Gabriela-Maria, clasa a XII-a A, CNDV (lider, regizor, scenarist, narator);
2. Semeniuc Raisa-Mirela, clasa a XII-a A, CNDV (actor, scenarist);
3. Grad Andrada- Lacrima, clasa a XII-a F, CNDV (actor, scenarist);
4. Rednic Mădălina, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
5. Beșicuță Mihaela, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
6. Pop Andreea, clasa a X-a F, CNDV (actor);
7. Pop Alina, clasa a X-a F, CNDV (actor);
8. Chindriș Antonia, clasa a XI-a E, CNDV (actor, machiaj);
9. Boroica Denisa, clasa a XI-a B, CNDV (actor, operator cameră video);
10. Vișovan Aurel, clasa a XII-a B, CNDV (actor);
11. Babotă Sebastian, clasa a XI-a B, CNDV (operator cameră video, montaj audio-video).

Alături de profesoarele coordonatoare, Brîndușa Oanță și Otilia Chindriș, experiența nu putea fi altfel decât minunată.

Emotivi, cu rețineri, oarecum sceptici, curioși, creativi, inteligenți, începând cu 31 ianuarie am format o echipă.  Alegerea cărții, discuții, dezbateri aprinse, idei, creativitate, mai multe idei, crearea scenariului, repartizarea rolurilor, învățarea replicilor, filmare, stres, oboseală,  cadre peste cadre, zâmbete, scurtă pauză și din nou la treabă. Mai cu stângăcie, neîncredere, cu sau fără comunicare, dar cu dorința arzătoare de a fi parte din Boovie ediția a V-a,  a apărut  și rezultatul final: book-trailer-ul romanului Pelinul Negru.

Pandemia COVID-19 părea să încurce planurile celor 69 de echipe, dar ce nu știa virusul e că nu avea cum să oprească  echipa de organizatori. Când vrei ceva, poți! Am trecut prin: Aplicația Boovie; Mentori și întâlniri online; Book-trailere trimise; Organizatori dedicați ce strălucesc în momentele de Tutuană, deoarece au  știut să depășească momentele de Drugă!

Astfel, finala Boovie 2020 a început. În perioada 28-30 august, deși zilele au avut gust a dor de Focșani, ne-am putut bucura de festivalul Boovie doar la noi acasă.

CARE A FOST REZULTATUL?

Mii de informații aflate, deschiderea unor noi orizonturi spre cinematografie, romane, cultură  și  MENȚIUNE pentru echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR. Pentru noi, experiența Boovie nu s-a terminat! Purtăm în suflet fiecare moment trăit până anul  viitor când o vom lua de  la capăt mult mai pregătiți, mai adaptabili, mai disponibili și comunicativi.

CE PUTEȚI FACE VOI?

Să credeți în noi, să ne sfătuiți, să ne ajutați să putem zbura!!! Iar dacă credeți suficient în noi, vă invit să votați echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR pe canalul de youtube BOOVIE (nu uitați să dați mai întâi subscribe/abonează-te canalului Boovie)!

CE ÎNSEAMNĂ BOOVIE PENTRU NOI?

Pentru mine, Boovie înseamnă acceptare, disponibilitate, dorință, dăruire, implicare, creativitate și, bineînțeles, carte. Boovie e asemenea unei păpuși Matrioska: cu cât descoperi despre ce e vorba, cu atât te pasionează mai mult; cu cât te pasionează mai mult, cu atât te implici mai mult, iar la final vezi cât de mult ai evoluat ca  scenograf, regizor, scenarist, dar mai ales ca persoană. Sunt mai mult decât recunoscătoare cadrelor didactice și organizatorilor Boovie pentru că au crezut și cred în continuare în elevi care, deși greșesc, nu sunt o greșeală.  Zilele pe care le-am petrecut lucrând la book-trailer sunt zile de neuitat, pentru că Boovie e MINUNAT! (n.r. Gabriela Mich)

***
Cum a început totul?! Îmi aduc aminte de ziua în care una dintre prietenele mele a venit visătoare cu propunerea de-a participa la un concurs, despre care, atunci, nu știam nimic. Nici măcar cum avea la final să mă transforme, să-mi ofere șansa să mă descopăr pe mine, să învăț că unele prietenii indiferent de obstacolele pe care le întâlnești rămân pe viață. Mi-a arătat că, uneori, ai nevoie doar de câteva persoane care să creadă orbește în tine, și că un grup restrâns de necunoscuți care devin prieteni, dornici de aventură și care cred cu tărie în potențialul lor, pot face lucruri minunate. Boovie nu a fost pentru mine o competiție. Boovie a fost mai mult de atât. A fost despre modul cum încerci și improvizezi pentru a te descurca chiar și atunci când treburile o iau razna. A fost despre dorința de a face lucrurile cum poți mai bine chiar dacă ai certitudinea că nu o să iasă totul ca la carte. Boovie a fost despre vise care devin realitate. Despre necunoscuți care devin cei mai buni prieteni. Despre cadre didactice care îți oferă aripi pentru a reuși. Pentru aceasta și pentru încă o mie de motive vreau să le mulțumesc!❤ Alături de echipa Clubul Nordic Destinat Vizionarilor (CNDV)  am înțeles că de cele mai multe ori obstacolele pălesc si devin mici în fața dorinței și că împreună puterea noastră crește pentru a face lucruri minunate. (Grad Andrada)

***
Sincer, Boovie a fost un proiect pe care l-am privit inițial cu scepticism, nefiind un cititor înrăit… Dar odată cu citirea cărții și alegerea temei trailer-ului, am ajuns să realizez cât de major poate fi acest proiect pentru percepția tineretului românesc în ceea ce privește producția de filme/trailere, al conținutului de calitate pe Youtube etc. Scopul educației copiilor este de a le explora inteligențele, de la cele matematice, la cele muzicale și practice, iar Boovie este un explorator al inteligenței artistice și de creație. Sunt sigur că Boovie va descoperi (asta bineînțeles, explorând perseverent) următorii regizori, producători, actori, scenariști și cameramani! (Vișovan Aurel)

***
Boovie este un vis împlinit. Personal, cred că proiectele de genul acesta ar trebuie promovate mai mult. Eliberează creativitatea elevilor de liceu cărora li se spune, din păcate, din ce în ce mai rar să fie creativi. (Semeniuc Raisa)

***
Până  la începutul acestui an, probabil ar fi însemnat un alt festival de care nu știu prea multe, o știre la televizor sau poate n-ar fi însemnat nimic. Acum înseamnă mândrie pentru ce am reușit toți să facem împreună și înseamnă oameni faini fără de care Boovie n-ar fi însemnat nimic acum pentru mine. (Beșicuță Mihaela)

***

3 cuvinte care să descrie Boovie

Din persepectiva de lider al echipei voi spune doar un cuvânt: ECHIPĂ! Când spui Boovie, spui Echipă! Oare o echipă fără oameni maturi, perseverenți, creativi, adaptabili, comunicativi, responsabili, disciplinați, entuziasmați, dedicați, altruiști, s-ar mai putea numi echipă? (n.r. Gabriela Mich)

Lectură, Creativitate, Echipă. (Semeniuc  Raisa)

Cel mai probabil, dacă aș căuta aș găsi mult, dar mult mai multe cuvinte. Totuși, având în vedere că mi se cer doar trei  o să încep cu MATURITATE, o să continui cu PERSEVERENȚA și,  cel mai potrivit cuvânt pentru a încheia, cred că  este AJUTOR. Avem nevoie de maturitate pentru a pune la punct toate „mărunțișurile”, avem nevoie de perseverență pentru a le pune în aplicare și a crea ceva tangibil și  mulțumitor și avem, de asemenea, nevoie de ajutor unul din partea celuilalt pentru a putea modela un întreg. (Beșicuță  Mihaela)

***

CE AM ÎNVĂȚAT DIN ACEASTĂ EXPERIENȚĂ?

1. Oricine poate alege să fie un om bun de echipă!
2. A coopera nu înseamnă neapărat a colabora.
3. Una e să crezi în ceea ce faci și alta e să îți iei angajamentul.
4. E important să te oprești când ai terminat, nu când ai obosit.
5. Gestionează-ți timpul!
6. Să nu spun niciodată NU  vreunei șanse ce m-ar ajuta să mă dezvolt ca persoană. (n.r. Gabriela Mich)

***

Un proiect de calitate cere implicare, timp și răbdare. Și dacă  ai oameni deschiși și creativi alături de tine, rezultatul te poate uimi. (Semeniuc Raisa)

***
Pentru început, Boovie m-a ajutat destul de mult să-mi îmbunătățesc talentul actoricesc. Am avut ocazia de a cunoaște mai bine echipa, am învățat o mulțime de lucruri benefice de la ea. Fiecare moment de pe „platourile de filmare” ne-a apropiat și m-a făcut să înțeleg că dacă suntem uniți, totul e posibil. Găsind idei împreună, dezvoltăm o altă formă de creativitate. Să fii actor, nu este ușor. Ca să profesezi, e nevoie de multă muncă și susținere. Mi-am dat seama că elementele cheie sunt încrederea, echilibrul, pasiunea și agerimea pentru a intra în pielea personajului. Da, naturalețea e importantă în jocul actoricesc, dar dacă vom combina toate elementele, va ieși cu siguranță ceva frumos.  Așadar, aștept cu nerăbdare noile experiențe pe care mi le va pregăti Boovie! (Pop Alina)

***
Cum ar trebui să fie munca în echipă. M-a surprins atât de plăcut cum fiecare din noi aveam câte ceva de făcut și toți eram indispensabili unii pentru alții. (Beșicuță Mihaela)

Depășiți-vă limitele! Citiți mereu, tot ce vă pică în mână și distingeți binele de rău! Imaginați-vă cum ar fi să regizați un film, creați-vă o echipă și începeți munca. Fixați-vă drept scop scrierea unei cărți, alergarea la un maraton, scrierea unei melodii, combinați diferite pasiuni  și lista poate continua la nesfârșit! Ieșiți din zona de confort, deoarece puteți! Creați-vă un plan, pregătiți-vă pentru acțiune, fiți altruiști, tenace, dedicați, încrezători, dornici de a învăța și de a face totul mai bine! Nu uitați, pentru a termina primul  o competiție, trebuie să o termini! Iar competiția poate fi chiar cu tine!

        Așa că….. LET’S BOOVIE! Hai să punem țara la cale indiferent de domeniu!

Gabriela MICH
(lider, regizor, scenarist, narator… elevă)
Clubul Nordic Destinat Vizionarilor

P.A. (post articol) în loc de P.S.: Deși articolul spune totul și este „lămuritor” pentru toată lumea, nu m-am putut abține să nu intervin și eu în a aprecia această echipă (în care, de data asta, ei au fost profesorii) cu nota…. 10!!! În competiția națională am obținut mențiune, dar experiența și comunicarea au fost de locul I! Felicitări, Vizionarilor! Felicitări, BOOVIE! (prof. Brîndușa Oanță)

(consemnări, notații)

DIVERSE
„Puskapor nap” – „zi de împuşcat praful” traduc eu liber ziua petrecută la podul respectiv. Rapid m-au corectatără unii. Nici o problemă, abia am așteptat!…* Duminică, spre amiază. Front de nori jos, plouă. Cu cât privesc mai în susul râului, lumina sporeşte – ca-n amintire, unde-i tot mai mare cu întinerirea. * Hai, cu înserarea!… Pescarii – statui sezoniere la râu. „Cât îi ceasu’? Dă-mi să dau de două ori, c-o zis tata la 8 să fiu acasă!” * Era să consemnez frânturi din idiomul unei doamne vorbind la telefon, dar m-am gândit să vă feresc de kever-ul de parfumuri, spray-uri, alifii… * 12.45′, o stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. * O stradă. Dintr-un birou, o doamnă lasă jaluzele, dispare. Are o mască albastră. * Cu mască, unele personalități marcante ale locului nu mai riscă să li se furișeze chipul pe față, când se privesc în oglinzi, vitrine, ochi.

INCURABILII…
Un tânăr din prestări servicii: „Eu nuu! Eu n-am nici o grijă! Eu n-am văzut nici un bolnav. Şi de care se zice c-au murit, au murit de alte boli. Guvernul vrea să ne sperie!”

HELECTORALĂ…
Seniori necăjiţi, acolo unde se-nfige harta-n ţe’d’e: „În tăt’e suntem ultimi!”

TERASĂ
Vânzător de „Graiul…”, „Glasul…” oferindu-le pe la mese. O nevastă ieşită de la avocaţi: „Nu ne treb’e ştiri! Ştim destule ştiri…”

CONSOLARE
August, spre amiază. Două femei în floarea vârstei, de pe sate, se intersectează pe centru. Fără să se oprească din alergătură:
– …Ce să fac? Lucru şi lucru. Când n-ai viaţa ta, eşti o maşină de făcut bani. Robot!…
– Lasă, că şi când ai om, tăt maşână eşti!…

LA SFAT…
Spre seară, la dig, trei băiețași în jur de 10 anișori. Bicicletele claie peste grămadă, ei uzi, cum făcuseră baie în Iza și cu julituri, vânătăi, de la drifturi…
Băiatul 1, frământat: Ce-o să zică părinții noștri?
Băiatul 2, scâncind: Io nu, io nu am vrut, …voi!
Băiatul 3, limpede: Măi! Dați vina pe mine! Ziceți că-s eu vinovatul!

EDUCAȚIONAL
*
O liceană boboc vine acasă neagră de supărare. Auzise la școală cum înjură colegii și colegele ei. Tace și tace, dar, până la urmă, se destăinuie: „Pe mine m-ați ținut ca într-un borcan!”
*
Un fecioraş către altul, în goana bicicletei: „…Era să nu-mi deie bani de îngheţată! …Că să nu mă doară gâtul… He, he! Da’ când mi-o luat piş’ină, n-o avut grijă…!”

LA NOI
Ar fi neimportant dacă toți cantautorii noștri de vârf ar preciza clar, de fiecare dată, autorii melodiilor și ai textelor interpretate, compozitori și poeți? Am observat că de la an la an se tace tot mai mult despre aceștia. Ori avem atâția „Dylani” și „Coheni” și n-am știut?

ÎN PARC, PE CORSO…
„Io nu mă duc până ce scoate carantina!:…” „ D-apoi, noa, că, Aurora, acuma vin de-acolo…! Că doară… Pă toți ne-o băgat!…” „ „Dă-mi bună pace cu școala ei!…” *„Fabiaan, hai la mama!… Faby, să nu pici!” „Da’ eu nu m-aș duce? Da-i bai că de pe 15 bagă pă carantină… O zis la televizor… Atunci, nu mai trec!”

MEDIA SPORT
* „Ce păcat! Jucătorul s-a demarcat, dar nimeni nu l-a sprintat.” (Unul din cei mai sprinteni jucători din Serie A si chiama Immobile… )
* „Arbitrul nu dă nimic, o dovadă că este onest. Jumătate din arbitrii români ar fi dat, la aceată fază, fault pentru gazde.” (Peste câteva minute același conducător de joc inventează un penalti pentru gazde.)
* Se aud în clar înjurăturile jucătorului P. Crainicul tv: „Hehe…! P. ar trebui să ştie că există microfoane de fond.”
* „Se confirmă faptul că „Gaz Metan” este o echipă ce se încălzeşte greu, un fel de Diesel al Ligii I.”
* „Patru goluri anulate de VAR, în aceeaşi partidă, aceleaşi echipe, pentru aceeaşi tară: poziţie de ofsaid!”
* Încă una…: „Cuadrado calcă pe minge, dar opreşte balonul.”
* „Gool! Şutul lui… reuşeşte să înşele vigilenţa portarului Balauru!”
* „Dinamo învinge pe FC…. O gură de aer pentru câini.”

Marin SLUJERU

Pentru un pic de răcoare, în acest august călduros, vă propunem o imagine de… colecție.
În fotografie, un grup de sigheteni per pedes și o familie înstărită într-un „taxi” – sanie pentru plimbări extrem de liniștite (pe o stradă pe care vă rugăm s-o identificați!), imediat după sfârșitul Primului Război Mondial.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.

Proteste, întemnițări și ucideri. Îndată după câștigarea alegrilor din 1946, democrații-comuniști au și demarat acțiunile, în forță, pentru transformările socialiste din economie, având drept sfătuitori „pricepuți” consilierii sovietici (cine nu-și aduce aminte de renumitul Vasanski, de o viclenie și obrăznicie rare?!) și, ca pavăză, Armata Roșie, de „eliberare” (de „ocupație”). Au urmat deîndată arestarea elitelor țării, din toate domeniile, victime fiind și episcopii greco-catolici, mulțime de preoți și chiar credincioși potrivnici. Locația a fost închisoarea din Sighet și altele.

Trei fugari ai comunei Săliștea de Sus s-au desprins mai repede în luptă, cu arma în mână. Ei au rezistat mai mult, fiind declarați cu acest statut de partizani și umblau mai mult pe dealuri și prin păduri. Primul a fost luat în vizor Vlad Gheorghe a Împăratului, de la început, el fiind acela care a fugit după hoțul care a furat urna la alegeri, hoț care după aceea a devenit primar, pușcăriaș de drept comun, informator, apoi securist și a decedat timpuriu. Următorul a fost Pașca Gheorghe, un renumit și neînfricat vânător, prin care se realiza mereu verdictul: punct ochit, punct lovit. A fost și el luat repede în evidență, mai ales pentru arma sa cu luneta, primită cadou de la nemți, la o vânătoare de urși. Nu concepeau notabilitățile, securitatea, pe un civil având armă cu lunetă și cu așa mare precizie. A fost somat să predea arma și a refuzat: „e o donație, premiul meu de vânător, pentru precizie și curaj”. Odată, i s-a întins o capcană și n-a lipsit mult pentru a fi întemnițat. Al treilea, Iuga Dumitru a Anuței, cu care eram puțin și neamuri, a avut ceva scandal cu secretarul PCR comunal, brigadier silvic și i-a bombardat geamurile casei cu pietre, într-o noapte; era o figură mai iute, explozivă; i-a ramas numai calea codrului și lui. S-au reunit cei trei și se supravegheau și păzeau reciproc. Au pus informatori pe urmele lor, dar ieșeau mereu din încercuire, din ambuscade, fără a răni sau ucide vreun urmăritor. Pașca era mai ales salvatorul, el cunoscând toate plaiurile, ascunzișurile, camuflajele. Oamenii îi ajutau cu alimente și, uneori, mai ferit, coborau și ei prin zonele comunelor. Căutau mai ales pe cei mai aprigi în construcția socialismului, exagerați și făceau cu ei multe exerciții fizice, dure. La despărțire le spunea: „să fiți de omenie, mai blânzi, pentru că altfel, când mai venim, o să vă „aruncați” singuri pe jos, fără a vă mai spune noi. Dar, cum se spune, cu ulciorul nu megi de multe ori la apă.

Primul care a căzut, a fost un frate a lui Pașca Gheorghe, Pașca Dumitru, luptător cu arma în mână, fiind împușcat timpuriu într-o casă la Dragomirești, pe Izvor, pe Baicu. După mai mult timp, a fost împușcat Iuga Dumitru, pe la Bruteni, unde locuiau câteva familii pe un deal, la marginea comunei. În ambele cazuri a fost turnătorie. Pe Vlad Gheorghe a Împăratului l-au executat fără somație, pe lângă Romului, unde se spune că era cioban la oi. Cum se obișnuia, cadavrele nu le-au fost date familiilor, unele nici nu se știe pe unde le-au dus. Se manifestă cunoscutul „respect” al torționarilor față de morți, față de om, față de viață însăși. Pașca a rămas singur, dar era greu să-l găsească, cu tot sistemul amplu de informatori, miliție, securitate. Până la urmă l-au localizat într-un bungalov, pe dealul Cotogeri și l-au încercuit mulțime de milițieni și securiști, locali și de prin alte raioane; se credea un succes de răsunet prinderea lui. L-au somat să se predea, că nu are scăpare. Dar el era pregătit de mult pentru o întâlnire. Grota era lungă, cu două intrări-ieșiri. Pentru prima dată s-a decis să-i pedepsească, până atunci, de ani de zile, a tot fugit din fața lor. Avea vedere spre afară și prin deschideri mici în stâncă, invizibile din exterior; a tras de 4 ori, selectiv: s-au rostogolit spre grota șeful securității Tg. Lăpuș, adjunctul miliției rationale Vișeu și 2 subofițeri, unul după altul, repede. Era cu el o fată, a Porumbului, care se spune că a fost trimisă să-l umărească, dar au rămas împreună. Avea un copil, altul pe drum și suficiente provizii înăuntru: carne conservată, brânză ș.a. În timp ce fata mai trăgea fără țintă, Pașca a ieșit de acolo pe cealaltă deschidere, a aruncat ceva grenade fumigene, a tras câteva rafale și s-a dus. Urmăritorii au mai tras și ei în acel vacarm, poate s-au și împușcat unii pe altii, apoi, cu câteva căruțe și-au adunat morții și răniții și au coborât de pe unde nu trebuia să le fie locul și umbletul. L-au depistat după câtva timp într-o altă grotă, cu un dezertor-informator, pe care l-a executat chiar el, apoi canonada de armament greu l-a răpus și desfigurat, în februarie 1956, tot pe la Romuli. Am auzit de uciderea lui pe tren, prin Salva, eu fiind în drum spre Cluj, la Facultate, din vacanța de după prima sesiune din an. A fost recunoscut de fosta lui soție, după urmele lăsate de ghiarele unui urs pe corp, la o vânătoare. L-au expus în Năsăud pentru „disprețul” lumii, dar toți care l-au văzut își făceau semnul crucii, discret, aducându-i un omagiu. Era iubit și admirat de „toată lumea”. A avut cea mai lungă perioadă de partizanat din zona, de peste 10 ani. Deci, din această comună au fost ucise prin împușcare patru persoane.

Au murit în detenție: Iuga Grigore Gajanul, în cumplita închisoare de la Gherla, unde s-a aplicat și reeducarea inițiată la Pitești, Coman Găvrilă, elev din „lotul Vișovan”, copil de trupă, care a trecut și pe la Penitenciarul TBC Tg. Ocna și Chiș Dumitru (Mitrucă) a lui Vasalie, în ucigătorul lagăr de la Capul Midia. Mi-am luat la revedere de la el, atunci când am fost chemat pe platou pentru transfer în altă locație; era la infirmerie și atât de bolnav, încât abia putea să vorbească. Când i-am spus că eu plec de acolo, dar nu știu unde, el mi-a răspuns: „Mă duc și eu, Gheorghiță…„Lasă, nu vorbi așa, fii curajos și rezistă, să ne întâlnim acasă și să spunem oamenilor ce ne-au facut, ticăloșii”. L-am sărutat, o strângere de mână și, privindu-i fața, o lacrimă s-a văzut lucind parcă sinistru, pe obrazul lui uscat. Am plecat și eu cu obrajii umezi; eram vecini și neamuri. Nu cred că a rezistat mai mult de o zi, două… Deci au plătit cu sacrificiul total lupta pentru credință, libertate și pentru sentimentul național, șapte persoane; patru prin împușcare și trei au fost exterminate prin detenție.

Alte întemnițări. Au fost urmăriți mai mulți și arestați destul de repede; au făcut detenție în diferite locații de temniță și lagăre de muncă de exterminare mai multe persoane, pe anumite perioade de timp, printre care amintesc: Vlad Darie, verișor cu mine, Chiș Ioan, diacul, Chiș Ion a lui Vasalie, un alt frate a lui Pașca, Țurlaș Grigore din Măgura, Trif Vasile, preot comunal, toți fiind într-o organizație PNȚ (realizată de Popșa Ioan) și Bărcan Gheorghe, elev. Bărcan Dumitru, tatăl meu și cu mine am fost urmăriți peste 2 ani, din 01.04.1949 și până în 17.10.1951, când ne-am prezentat la Securitate, după ce inginerul protejat de noi a fost dus de mama și preluat pe Dealul Bocicoelului, de către același Nan Vasile, care l-a și adus la Săliștea. După peste 3 ani de tăinuire și protejare în casă la noi, unde nu mai putea rămâne, l-a dus să se ascundă la el acasă, precum la noi. Au mai fost condamnați Chiș Mihai Burla, Vlad Ioan Horea (câte trei luni), Chiș Florica a Medicului (6 luni). Bărcan Marișca, mama mea, a vândut un loc în Podul Stârcului, pentru a plăti cota restantă în bani și pentru a nu fi arestată. Au fost și mulți urmăriți și unii au plecat prin alte locuri de muncă, o mulțime, cu sutele, pentru a evita persecuțiile și detenția, pe luni sau ani de zile, dacă nu voiau să participe la transformările socialiste din comună. Cum se poate constata, au fost în jur de zece persoane care au suferit detenție directă și, împreună cu cei uciși, numărul lor devine 17, sau mai mulți.

Închisorile din „libertate”. Ar fi greșit să considerăm doar pe cei amintiți, persecutați, în suferință. Pentru Gospodăria Colectivă se comasa tot pământul fertil, mai bun, de-a lungul Văii Izei și de pe alte văi, mai mici, iar pentru cei ce refuzau să intre în asociere (și erau mulți sau cei mai mulți), li se repartiza terennul cel sărac, rămas, din zonele mărginașe, de „pe coaste”, imposibil de a reuși să se întrețină familia cu astfel de terenuri. Se întâmpla atunci ceea ce era firesc să se întâmple: oameni apți de muncă erau dislocați de la locurile lor de domiciliu și-și schimbau „rezidența”, umplând subsolurile minelor, spațiile fabricilor și zonelor forestiere sau, sezonier, în locurile fertile ale Banatului. Erau mulțimi, cu sutele, pentru că Săliștea de Sus era a doua din raion, după Ieud, care a suferit traumele colectivizării forțate, cu atâția oameni alungați de pe ogoarele lor, de la casele lor.

Cu toate acestea, la un loc, comuna Săliștea de Sus poate fi considerată ca fruntașă în aceste brutale confruntări sociale și, de multe ori, sau aproape mereu, nici nu mai era și nu este amintită, tot timpul fiind expozate Ieudul și Dragomireștiul, meritorii, bineînțeles, dar nu atât de repetitiv și singurele, pentru că se depășește o măsură.

După Dragomirești, spre Săliștea, s-a format parcă un mic defileu, dealurile, urcușurile laterale, strângând parcă între ele traseul șoselei și râul Iza și, probabil, această gâtuire a șoselei făcea comunicarea, găsirea localității, mai dificilă, sub mai multe aspecte.

Au fost destui uciși direct sau prin temnițe, întemnițați, cum am arătat mai sus și o mulțime care nu au făcut detenție, dar au avut tot felul de restricții domiciliare, au fost alungați de pe ogoarele lor; totul a rămas în afara relatărilor; nu s-a spus nimic despre ei, de parcă la Săliște a foat doar „liniște și pace”, așa cum nu a fost, după cum se știe și exprim și acuma.

Cei patru fugari, partizani locali, au fost toți patru uciși; printre ei, Pașca Gheorghe, renumitul vânător, doborând câțiva din elita torționarilor, pentru a scăpa din încercuire, când era obligat s-o facă, pentru a se salva. Tot la Săliște, la o descindere a securității, în miez de noapte, la casa preotului greco-catolic Trif Vasile, suspendat, cu casa supravegheată, au fost găsiți acolo trei studenți partizani, doi reușind să fugă, pe geam, sub tirul milițienilor de afară, scăpând cu șansă, doar cu arma în mână. L-au prins doar pe unul din frații Șofrone, cu o grenadă în mână, care a fost supus unor chinuri groaznice și mutilat cumplit, ajungând și pe la Pitești. Pașca Gheorghe era și armurier și repara armele și înzestra cu ele și grupul de partizani. Cele relatate sunt luate din Dosarele lecturate de la CNSAS, ori au fost spuse de cei implicați.

O cale asemănătoare a urmat și revenirea la cultul greco-catolic în comună, timp de peste 25 de ani săvârșindu-se activitățile spiritual religioase într-o cameră a unei case, cu totul improprie pentru aceste servicii sacre. Nimic nu s-a primit, nimic nu s-a cedat acesteia, de către biserica „soră”ortodoxă și, în acest timp, bisericuța greco catolicilor, proprietatea lor, stătea închisă, zăvorâtă cu bare și lacăte, preoții ortodocși făcând serviciile religioase în noile biserici construite. S-a construit o frumoasă biserică în Dragomirești, una în Bogdan Vodă, unde s-a obținut și retrocedarea bisericii proprii. Toate felicitările! Numai la Săliștea nu mișca nimic, lipsea mobilizarea oamenilor pentru aceasta acțiune. Abia în 2015, s-a deschis un cont la BRD Dragomirești, pentru parohia greco-catolică din Săliștea, pentru donații, de către Părintele Protopop Codrea Vasile, la rugămintea noastră. Cu mulți ani în urmă am rugat deschiderea acestui cont bancar, dar nu s-a dat curs solicitării. Am adunat în jur de 25.000 de euro, în cca un an și s-a cumpărat un teren central (în suparafață de aproximativ 11 ari), s-au pregătit cele necesare, inculsiv proiectul pentru o bisericuță și, cu un sprijin financiar și din partea Episcopiei, s-a reușit construcția unei frumoase capele, o bisericuță modestă, sfințită în 28 noiembrie 2018, peste care sperăm să se ridice și frumoasa bisericuță pentru salișteni, binecuvenită, după multă așteptare, cu lipsurile ei. Poziția este bună, la loc deschis, bine ales, de o parte a șoselei și mulțimea oamenilor, ce trec prin fața ei, își face Semnul Crucii, o închinare, rostesc o scurtă rugăciune, rugi ce sunt astfel amplificate. Menționez că majoritatea sumei a fost donată de către ortodocși, iar pentru cele două biserici ortodoxe, mari, construite, cu două case parohiale, au contribuit, la fel și cu spor și greco-catolocii. Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis 03.08.2020

În primăvara anului 1949, cei 18 deținuți politici maramureșeni (grup ce a fost numit mai târziu „lotul Vișovan”) erau închiși la Sighet în așteptarea procesului. În ciuda condițiilor foarte proaste, faptul că erau împreună în celula 74 – se puteau ruga împreună, puteau povesti și glumi – făcea ca atmosfera să fie destul de destinsă, tinerească (majoritatea aveau sub 20 de ani, iar profesorul Vișovan – 22). Pâna când a apărut o veste neașteptată, care putea îngheța orice bucurie…

Gheorghe Andreica își amintește: „Într-una din zile, Aurel Vișovan este scos din cameră după servirea terciului. S-a instalat între noi o tăcere de mormânt. Fiecare în felul său își punea întrebarea: oare de ce l-au scos ? Întârzia să se întoarcă. Veni și masa de prânz, veni și cea de seară și tot nu s-a întors. Abia înainte ca clopoțelul de la parter să sune numărătoarea de seară ușa se deschise și Vișovan intră în cameră. Pe fața lui se citea îngrijorarea dar nu l-am lăsat ci, înconjurându-l, l-am întrebat: „Ce noutăți ne aduci ?” După ce a suspinat una din toată ființa lui ne anunță că a fost legiferată pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile politice în care ne încadram și noi. Un moment de uimire cu tăcere profundă.

Am rupt eu tăcerea luând cuvântul retoric: „La noi în sat când se întâmpla să moară tineri de vârsta căsătoriei dar necăsătoriți, după înmormântare, atunci când se face pomana, se face nunta care nu avusese loc. În acel moment nimeni nu are voie să fie trist, toată lumea se veselește ca și cum acea nuntă post – mortem ar fi adevărată. De când e lumea nimănui nu i-a fost dat să joace la propria sa înmormântare. Noi suntem primii…Deci Nelule, Gicule, Costică, începeți „dirlaiul”!

Nelu Dunca dădu semnalul cu un „hei” și unde n-am început să jucăm o „feciorească” de s-a cutremurat pușcăria. Și am jucat și tropotit până ce am obosit și ne-am întins cu toții pe paturi…Tocmai atunci se deschise ușa pentru numărătoare. Gardianul de pe secție ne zice: „Mă, voi dărâmați pușcăria și unde veți sta?”. Eu, făcând pe bățosul i-am replicat: „Nu acum, dar mai târziu tot vom dărâma-o!” (relatare de Gheorghe Andreica)

preot prof. Marius VIȘOVAN

sursă foto: www.memorialsighet.ro

În a doua zi a Galei Folk „Floare de colț” de la Sighet (ediția a VIII-a, august 2020), a urcat pe scenă cantautorul Vasile Șeicaru, prezent la aproape toate edițiile festivalului.

Foto & Video, Sorin MARKUS

Tot din prima zi a Festivalului „Floare de colț” de la Sighet (ediția a VIII-a), vă oferim o voce îndrăgită în România: Emeric Imre.

Foto & Video, Sorin MARKUS

Inițiatorul deja „tradiționalei” Gale Folk „Floare de colț” de la Sighet, cantautorul sighetean Ducu Bertzi a încheiat prima seară a festivalului. Vă invităm să-l urmăriți:

Foto & Video, Sorin MARKUS

S-a trezit, pentru a nu știu câta dimineață cu nasul complet înfundat, ca și cum ar fi fost răcită deși știa aproape cu siguranță că nu este. Iar mă simt nașpa în propria mea viață, și-a spus. De multe ori se întâmpla să fie luată prin surprindere de propriul ei corp. Ca și cum ar avea o ținere de minte personală și ceea ce și-ar aminti ar fi că nu-i place de el în camera gri cu perdeluțe crem care probabil ar trebui spălate mai des. Nu-i place să fie frig atunci când se dă jos din pat și caută prin dulapuri cafeaua, atunci când trebuie să se spele în baia rece și să se îmbrace cu aceleași haine pentru a merge la un serviciu necesar și în același timp inutil.

Nu a fost tot timpul așa dar oamenii își doresc diverse lucruri și cad în numeroase capcane. Viața te învârte cu 180 de grade și te întoarce rapid cu capul în jos, zicea bunicu-său și poate știa el ceva. Cine ar fi crezut că vor ajunge în situația asta, totul mergea bine până când au scăpat hățurile și el…. Nu are rost să-și mai aducă aminte, oricum e trecut, nu mai poate fi schimbat și își face mai mult rău bătând aceleași drumuri cunoscute prin mintea ei.

A ieșit din scară proptindu-se cu șoldul drept în ușa cu arc care se închide singură și docilă în urma ei. Aerul transparent era ușor de inspirat. Intra în plămâni fără dificultate, ca un fuior invizibil și binefăcător al unei zâne bune. Era ziua ei liberă și totul în jur i se părea emoționant, ca unui copil care așteaptă și nu așteaptă prima zi de școală. Copacii din curtea învecinată blocului aveau mugurii pregătiți să-și descopere albul sau rozul sau galbenul, pământul respira umed și verde iar oamenii închideau cuminți ochii pe bănci la soarele de martie. O așteptau Carla și ceilalți, era în întârziere, știa asta, dar totuși nu s-a putut abține și a rămas câteva minute nemișcată, visătoare, cu impresia că totul se putea opri câteva clipe dacă se oprea și ea.

– Ia dă-te la o parte că nu poate nimeni intra în scară! auzi o voce feminină răgușită probabil de la prea mult tutun.

Deschise repede ochii sau poate mai întâi se mișcă din loc, încetinită de revenirea simțurilor.

– Scuze, reuși să articuleze după vreo 20 de secunde, timp în care femeia cu părul mov și cu o plasă voluminoasă deschise ușa de la scară vorbind cu ea sau nu.

– Ce ți-e și cu fițele tineretului din ziua de azi! Parcă vor fi tot timpul tineri și frumoși! În loc de muncească stau în drumul oamenilor, mai auzi înainte să se închidă ușa.

Sâmbătă, sfârșit de martie. Azi nu merge la fabrică, e liberă și tocmai azi, după 5 zile de trezit la ora 5 și alergat cu ochii pe jumătate închiși la stația de autobuz se găsește cineva să-i facă observație că nu muncește și că este prea tânără, mda, fain să ai 30 de ani, să te doară diverse chestii, să suferi de insomnie 6 nopți din 7 și să ți se arunce în față, în singura zi cât de cât bună, că nu muncești cât ar trebui. S-a întors cât ai clipi, nici nu apucase vecina cu părul proaspăt vopsit cu violet de gențiană să închidă ușa. Din două salturi a fost lângă ea făcând-o aproape să scape plasa de spaimă.

– Ce ați spus? Credeți că știți mai bine ca mine ce se întâmplă în viața mea? Ce dracu ați vrea să fac sâmbătă dimineața? Să bat la ușa fabricii să mă primească și azi la lucru? Să fac șnițele toată dimineața? Să mut mobilele prin casă sau să îmi găsesc o mătușă care stă la casă și să-i sap grădina? Fir-ar să fie de treabă! și dădu cu pumnul în ușă mai tare decât ar fi intenționat.

Vecina cu părul mov nu a mai spus nimic ba chiar a luat-o la picior pe scări în sus, cam speriată de izbucnire și tot uitându-se în urmă, să nu o apuce ceva pe nebună.

Nebuna, căreia lumea îi spunea Aura, lăsă moale ușa să se închidă și se întristă. A fost dură și de acum înainte, când se va întâlni cu vecina pe scara blocului sau în oraș va simți aceeași rușine de a fi fost prea temperamentală, de a fi spus lucruri care i-au scăpat de nesomn, de tristețe, de singurătate, de suprasolicitare. O obosea groaznic viața din cartier, ar fi vrut să fie oriunde altundeva. A grăbit pasul uitând de primăvară, soare și aer, pregătindu-și o mască chirurgicală albastră pe care o mai purtase și ieri. Carla o aștepta deja lângă librărie.

– Hai odată, iar întârziem, te-am sunat de cinșpe ori, unde dracu îți ții telefonul?

Fir-ar. Și-a uitat telefonul.

– Carla, te rog să nu strigi, și-așa părea o dimineață bună dar nu prea este.
– Dar ce s-a întâmplat? se calmă Carla brusc.
– Hai să mergem. Întârziem mult?
– Eu te-am așteptat vreo 20 de minute.
– Așa de mult? Vai, îmi pare rău.
– Hai să uităm și să ne grăbim, ne așteaptă ceilalți, cu siguranță au băut deja două cafele.
– Mor și eu după una.

Au grăbit pasul. Oamenii erau mai numeroși decât de obicei și unii purtau măști, se anunța un nou virus, altul, diferit de ultimele două, Covid 19 și Covid 20. Unii refuzau cu încăpățânare să le poarte, sătui deja de situație, parcă o dată la doi-trei ani se repeta aceeași teroare. Mulți nu credeau că se moare din asta deși cimitirele erau pline. Făceau cumpărături și se opreau circumspecți pe trotuare, câte doi sau trei dezvoltând teorii ale conspirației și îndepărtându-se brusc unul de altul după câteva minute bune de socializare. Carla spunea că lumea se va schimba, de data asta chiar se va întâmpla, deși tot asta spusese în ultimii ani și nu se schimbase nimic, zicea că a treia oară e cu noroc dacă se poate spune asta. În primele două cazuri, după ce trecuse pericolul și se descoperise un vaccin, toată lumea se purtase ca și cum virusul nu ar fi existat niciodată. Aura o privea în tăcere când spunea asta, cel mult o maimuțărea puțin și începeau amândouă să râdă. Ele își purtau cuminți măștile, deveniseră un accesoriu obligatoriu pe care îl regăseau în orice geantă și în mai toate buzunarele.

Era o perioadă ciudată, oricum, nu că pentru Aura ar fi existat perioade foarte normale. Nu că ea s-ar fi simțit foarte normală. Și tot ce se întâmpla în ultima vreme îi dovedea asta. Călin. Fabrica. Ceilalți. Avea din ce în ce mai mult impresia că tatăl ei avea dreptate când spunea că infernul sunt ceilalți. Tatăl ei citea mult, fusese profesor universitar, pe urmă nu a mai fost nimic pentru că a făcut infarct cu 2 zile înainte de pensionare. Și nu orice fel de profesor. Unul bun. Ea în schimb se dădea repede bătută, așa credeau toți. O enerva amintirea lui, o enervau teoriile pe care le avea, o enerva de fapt toată familia ei, cu toate mătușile care știau mai bine, cu frații ei care reușiseră în viață și o priveau superior.

– … așa tâmpiți? Tu ce crezi?
– Cine?
– Iar nu mă asculți! Că vorbesc cu tine sau singură pe stradă e același lucru! Ai mai fost la cimitir?
– Normal.
– În curând nu vei mai putea ieși din casă, trebuie să te dezobișnuiești. Morții cu morții.
– Auzi, vrei să termini cu asta? Am avut o săptămână de coșmar. Și în plus, măștile asta, de vreo 5 ani tot le purtăm, e mai rău de fiecare dată dar nu ne dăm bătuți, ca niște Sisifi vrednici de milă. Apropo, mie îmi face coșuri.
– Asta e, nu se vede când mor de râs de unii cât sunt de fraieri, zise Carla de sub mască. Dar nu schimba subiectul, dear. La ce i-a folosit lui Călin că s-a spetit muncind?
– Mie la ce-mi folosește că m-am lăsat de școală pe ultima sută de metri și lucrez într-o fucking fabrică? Mă lași cu prostiile? Iar el a murit pentru că așa a ales.
– Călin nu dădea niciun semn că ceva este în neregulă cu el, să nu cumva să te mai învinovățești, ai făcut-o destul! Și o să vezi tu, Aura, lumea se schimbă în sfârșit, mâine nu va mai fi la fel.
– Nu mai e nici azi la fel. Carla, nu cred să mai rezist în apartament, am vândut casa să-i plătesc datoriile și tot sunt până în gât. Singura diferență este că stau într-un loc pe care îl urăsc.

Nu poți rezista să nu-ți dorești mai mult. Oricât și orice ai avea. Dopamina spune mereu mai mult. Iar tu nu ești în poziția în care ai putea să o ignori, își zise Aura. Așa a fost cu Călin, așa e cu toată lumea. După prima cafea a mai vrut una pentru a prelungi senzația de câteva secunde că e o cafea ideală, destul de dulce, destul de fierbinte, apoi se răcește, devine călduță și dacă o lași, chiar rece, ca o femeie superbă care e așa până se demachiază, își dă joc peruca și implanturile. Apoi au mai stat și au povestit până i s-a făcut somn de tot și s-a gândit că nu are nici un sens, cafeaua e călâie și dulceagă, ceilalți vorbesc de planeta care își va cere dreptul ei, de liniște și nepoluare, toată lumea prevestește din nou vremuri dure. De parcă până acum au fost calme și bune.

– Vreau să reiau școala de asistenți pe care am întrerupt-o la un moment dat.

Nu și-a programat să spună asta, nici nu era prea sigură că așa va face, dar nu mai putea da înapoi. A obținut o liniște totală, parcă și muzica din cafenea s-a întrerupt un moment.

– Așa zici tu? a luat-o peste picior Augustin care era asistent. Întrerupt? Ai făcut-o pe toată, fiecare curs, fiecare oră de practică, fiecare examen, examenele finale, practica finală, examenul scris. Apoi nu te-ai prezentat la licență.
– Mda, așa o fi. Ideea e că vreau să o termin, îmi bag picioarele în ea de fabrică și trezitul la 5 în fiecare zi. Mă termină.
– Vin vremuri aiurea, a zis și Doina, profesoară de biologie la un liceu din oraș. Eu în locul tău nu aș face acum schimbarea. Virusul vine către țara noastră, e o chestiune de timp. Iar va fi jale.
– Eu cred că te înșeli, spuse Țocu, cel mai fioros ca înfățișare dintre toți dar de fapt cel mai sentimental. E departe toată nebunia, din America până la noi mai are un ocean de traversat și apoi americanii vor descoperi rapid un vaccin. Nu va mai fi cazul să ne stresăm, eu nici nu înțeleg de ce purtați iar măști.
– Tu vorbești serios?! Dar cu celelalte două virusuri cum a fost? s-a rățoit Doina la el. Și să nu mă iei cu teorii ale conspirației, am văzut oameni care chiar au murit, și Călin a văzut mulți, prea mulți, întreab-o pe Aura.
– Nu mă întreba, a muncit ca orbul, aproape nu ne mai întâlneam, cred că ar fi avut nevoie de un psiholog, de fapt sunt sigură, cretinii dracului, au văzut că medicii erau terminați, credeau cumva că sunt mașinării? A clacat, a clacat iar eu nu am văzut asta, ocupată cu școala mea și cu manichiură, coafor, toate prostiile astea, vai, cum am putut? Și începu să plângă de-a binelea.
– Aura, nu te mai gândi, termină școala aia dacă asta vrei, noi te ajutăm, suntem prietenii tăi, i-a spus blând Carla nepăsându-i de lume și strângând-o în brațe.
– Nu puteam gândi, zău dacă puteam. Dacă gândeam, apăreau întrebări și îl revedeam pe Călin cu ochii deschiși în vana plină parcă de suc de roșii. Eu credeam că e ok dar el nu era deloc ok. Și-a tăiat venele și m-a lăsat cu o căruță de datorii. Și în plus nici nu cred că știa ce pariază, făcea asta doar ca să nu se mai gândească la toți oamenii care mureau sub ochii lui.

Nimeni nu a mai spus nimic. Era prima dată după un an când Aura vorbea despre asta. Covid 20 fusese mult mai dur decât Covid 19. După înmormântare toți au încercat să o ajute dar ea nu prea îi lăsa, nu răspundea la telefon, nici la ușă, se ferea de toată lumea. A vândut casa, a plătit mare parte din datorii, și-a închiriat un apartament și s-a angajat la fabrică. S-a schimbat. Din tipa fardată, veselă și aranjată tot timpul, cu rochii vaporoase, pantofi cu toc și genți multicolore s-a transformat într-o femeie cu vârsta incertă care poartă aceeași pereche de blugi și teniși, părul prins cu un elastic și mâinile cu unghii roase până la carne. Ea s-a schimbat cu siguranță dar lumea părea la fel, cu aceleași reguli nescrise, aceleași apucături, aceleași metehne, ca un uriaș cu vreo zece miliarde de personalități diferite dar formând totuși același colos care nu se schimbă niciodată.

S-a întâlnit cu Augustin după câteva luni în care situația devenise critică, se înmulțeau cazurile de infectare, acum se numea Covid 21 și ataca în primul rând rinichii urmând și celelalte organe.

– Ei, zise el transparent de oboseală, am auzit că muncești pe rupte.
– Da, e mai bine să fiu asistentă decât muncitoare în fabrică.
– Cum mai bine? E iadul în spitale.
– Da, este, dar măcar sunt acolo până cad de oboseală, dorm pe unde apuc, un somn fără vise, de piatră. Nu mă mai gândesc la nimic, nu mă mai doare nimic, nu mai am probleme de respirație, nu mă mai trezesc cu nasul înfundat. Mă rog doar să nu mă îmbolnăvesc, să pot s-o duc așa cât mai mult, până la capăt.
– Nu știu unde e capătul. Și la mine e jale, mai ceva ca la Spitalul Sfântul Spiridon, am înțeles că totuși sunteți mai bine organizați. Și de acum înainte vine greul. Nu am mai dormit de 48 de ore dar știi ce mi-aș dori cel mai mult acum?
– Să dormi? zâmbi ea printre cearcăne.
– Pffff, cred că mai rezist. Aș vrea să petrec o zi pe plajă, undeva la o mare unde nu are nevoie nimeni de mască, unde copiii fac castele de nisip pe plajă și câinii lor aleargă după bețe aruncate aiurea. Aș vrea să beau o halbă rece după o baie în valuri, să mă întind pe un prosop direct pe nisip și abia apoi să dorm.
– O lume normală. Când a fost asta? Eu nu mai țin minte. Cafeaua aia de acum câteva luni pare lucrul cel mai aproape de normalitate.

S-au despărțit fără să se salute, ca și cum nu ar mai fi avut energie pentru un lucru atât de superfluu, siluete obosite fără griji mici, doar cu griji mari, Sisifi îndurând trecerea zilelor fără să se plângă prea mult, stăpâni pe propria lor viață, fericiți în tristețea lor nemărginită.

Crina VOINAGHI

sursă foto: bittv.info

În fotografie, unul dintre cele câteva automobile înregistrate la Sighet (plăcuța de înmatriculare 8 – Sgt), în perioada de sfârșit a Primului Război Mondial. Putem identifica ușor și „decorul” ales, un loc de mare impact pentru a imortaliza momentul: Palatul Cultural!

Salut, Sighet!

N. R.: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului, Sighet