Aproape în fiecare dimineaţă între patru şi cinci, doi cai (să zicem că frumoşi) trec prin faţa geamului meu. Încerc să ţin evidenţa pasului, trap-galop pentru a concretiza contextul, fapt ce deschide largi perspective. Uneori îi las să treacă fără să mă întreb încotro înaintează înfriguraţi, atât de devreme. Alteori, însă, mă predau şi mă pregătesc prudentă; încă nu sunt hotărâtă dacă noaptea e sfetnic bun sau naşte monştri. Aşa că mă ridic, pun rotiţele în mişcare şi observ. Câinii tac, cocoşul doarme, trebuie să fie frig şi umed afară, mă simt norocoasă că-mi merge centrala, încă un clic şi apar personajele din vis, de ieri, din cărţi, din viaţă, din altă viaţă. Observ din nou şi mă trezesc bombănind ceva. Mai bine tac şi decid să văd ce are lumea largă de arătat noaptea.

Pe unul dintre canalele digi o emisiune cu americani zâmbitori şi politicoşi reconstruiesc povestea unei blonde care este ucisă de iubitul ei stăpânit de o gelozie cruntă în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine. Ioi! Hmm…

Trec în revistă postările mele, puţine e drept, dar, totuşi revizuiesc că doar sunt la ora prudenţei. Neeeh, la postările cu pacea lumii am câte cinci hai, cu indulgenţă primesc câte şapte like-uri, poze cu prunci n-am, deşi cred ca ar avea succes, ooh alea de la nunţi cu colţul vesel pentru poze da, ar merge, mi-ar creşte cota. Dezamăgitor de-a dreptu dar mă luminez toată când îmi aduc aminte că am multe like-uri (mă rog mai multe, adunate şi de la celelalte personaje, că nu eram singură în tyip) la poza cu cămeşa de tort, ia maramureşană, pentru sudişti. Îmi aduc aminte şi de o discuţie despre atât de râvnitele albăstrele cu un bogătaş (încă unu’, asta-i coteria mea 😉 ) care mărturiseşte că el, deşi nu e activ şi nu are mulţi friends (măcar aici îl iau) la o postare dulce despre el şi familia lui tradiţională, că tot e de actualitate, primeşte sute de like-uri. Mnoa nu mă mir, îmi zic eu. Şi la ce te ajută îmi vine să întreb? Dar tac şi de data asta, tac şi ascult. În fine, la mine pe facebook e plictisitor, de-a dreptu dramatic uneori dar cum aproape întotdeauna ce are altul e mai interesant urmăresc la întâmplare: flatulaţii din fundul Tăşnadului şi dezbateri tematice, poze de la deja binecunoscutul city break la Şomcuta, iconiţe, (doamne)zei, urări de bine, complimente şi iar complimente, un cârnaţ, kinoa, nelipsitul ceaun, o babă necăjită, reproşuri, critici mai mult sau mai puţin dure şi iar complimente şi urări de bine, disperare pentru validarea frumuseţii, bărbăţiei, performanţei, reuşitei, fericirii, a vieţii până la urmă. Şi apoi cele de sezon: vacanţele, sfinţii, şcoala, sărbătorile de iarnă cu tăiatul porcilor, morţii, viii, anul nou… no, viaţa toată acolo la negociere de follow sau unfollow, de analizat, invidiat sau desfiinţat, judecat, împachetat şi etichetat. Războaie mici şi mari, victorii electorale, dezamăgiri, flirturi şi iubiri perfecte, drame domestice grave, toate la distanţa unui ding. Nimic nou de fapt, oarecum trist din perspectiva unei dimineţi reci şi umede îmi zic şi încerc să concluzionez pesimist când citesc:

Yle-nuka întreabă public de unde poate cumpără prune? ,,De la Kaufland” îi răspunde un isteţ cu simţul umorului, în timp ce Mary-uka is typing întrebând dacă vrea din alea albuţe sau… Grupul se leagă şi discuţia se poartă la un alt nivel. Intervine un altul şi oferă spre final şi horincă, dar ea nu! Yle vrea prune, doar prune. Două tone, poate trei, depinde de preţ :). Smart! În sfârşit! Despre asta este vorba! Spre deosebire de Yle care ştie ce face şi primeşte toată consideraţia mea, „the facebook idiot” nu înţelege că această platformă contemporană de vieţuire care poate să fie utilă, practică şi chiar drăguţă uneori, ar fi bine folosită şi nu investită cu prea multă putere. Aş fi zis până ieri că e cale lungă până să ajungi să trăieşti acolo delirant şi obsesiv însă se dovedeşte că mulţi o scurtează şi (se) coc sfârşituri de lumi pe acest facebook sau din cauza lui. Şi între ele un univers de emoţii date de scroll, click, like, comment.

Nu pot să nu-i mulţumesc în acest context Tamarei Vasiliu (cu care mă ştiu deşi nu suntem apropiate dar, când ne vedem, ne oprim să vorbim despre Alzheimer şi alte chestii din astea la care ne pricepem) că, şi pentru că nu eram de ziua mea pe facebook, m-a sunat să-mi dorească ani frumoşi. Personal, aşa din senin, i-am auzit vocea şi urarea. Thumb up aşadar (asta e chiar like 🙂 ).

Dar, să nu uităm: Pe unul dintre canalele……….. povestea unei blonde care este ucisă de ………………………….. în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine !!!

Deci, să avem grijă ce postăm. Vieţile noastre mici sau mari se vând câte puţin pe facebook şi toate pe socoteala emoţiilor noastre reale.

Autor, Alina MARINCEAN

Subiectul pe care-l voi aborda de această dată, se va dovedi destul de spinos și, de aceea, voi cere clemență încă de la început dacă părerile mele vor deranja dar, e lucru știut că doar din contradicție se naște progresul. N-am să mă declar atotștiutoare în domeniul pe care-l voi aduce în discuție. Sunt atâția experți, politologi, sociologi, analiști care dezbat și concluzionează însă, pentru marea majoritate a celor ce-i urmăresc, subiectul rămâne la fel, într-o nebuloasă densă.

Subiectul este legătura dintre societate și biserică. Pentru mine, societatea trebuie să se bazeze pe niște legi bine definite care sunt stipulate în Constituție. Mai bine zis, Constituția e manualul de funcționare, axa unei societăți, națiuni, exact cum Biblia este, la rândul ei, un ghid de comportare al omului pe pământ. Cum în politică fiecare își extrage doctrina necesară înființării unui partid din Constituție, așa se întâmplă și în cazul Bisericii. Tot de paragrafe din Biblie se leagă învățăturile diferitelor confesiuni religioase.

Bunul mers al unei națiuni este legat de bunul simț al fiecăruia dintre noi. Derapajele din politic n-ar trebui să influențeze neapărat și cele sacre. Din păcate însă, teologia s-a transformat în ideologie de masă. Credința ar trebui să fie deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu este din lumea aceasta. Ar trebui să se separe lucrurile; oile de capre. Niciodată spiritul de turmă n-a adus ceva bun nici în politică, nici în plan religios. Spiritul nu trebuie îngrădit asemeni luminii ascunse sub obroc. Și societatea și Biserica trebuie să crească, să țină pasul cu viața, cu mersul lumii. Să țină cont de OM, pentru care s-au creat. În societate, nimeni n-are voie să țină pe nimeni captiv cu promisiuni populiste care atrag  pentru unii voturi, pentru alții, ajutoare sociale.

Exact ca și în Biserică, n-ai cum să faci promisiuni deșarte, n-ai cum să garantezi mântuirea nimănui. Nicidecum mântuirea nu se face în gloată sau pentru întreg neamul, cu totul. Mântuirea este personală, fiecare se poate mântui cel mult pe el, prin credința proprie. Mântuirea se petrece în taină, exact ca o rugăciune care este un strigăt tăcut al Sufletului. Dar, dacă nu li se explică oamenilor și sunt ținuți într-o totală ignoranță, ne mai și mirăm de bătăliile care se dau între diferite partide și că bisericile rămân goale. În societate, doar MUNCA creează progres și bunăstare, exact cum în Biserică, CREDINȚA duce la mântuire.

Adevărurile trebuie spuse chiar cu riscul de a supăra, nu cu jumătăți de gură… Decât o minciună frumos ambalată, mai bine un adevăr răspicat! Dar, ca să fii corect, trebuie să ai curaj, rana nu se vindecă până nu-ți verși tot oful. Sarea doare, dar, uneori, mai și vindecă.

Din păcate, Biserica Universală a devenit Biserică Națională. Altfel, cum se explică arborarea drapelului național pe turlele anumitor lăcașuri de cult? Se folosesc zilnic sloganuri fără fond, dar care sună bine: „iubiți concetățeni” sau „iubiți frați întru Cristos”. Și unii și alții le invocă, dar atunci când interesul își bagă coada, ele își pierd sensul și devin doar niște expresii seci. Rămâne doar imperativul „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!” – și în cazul partidelor, și în cazul cultelor. Dintr-o dată dispare frăția și apar două tabere antagonice: români împotriva românilor. Unde mai e, atunci, toleranța atât de des trâmbițată?! Unde e iubirea aproapelui?!

Mi-a rămas în minte o constatare citită undeva: „Frații se aduc până pe marginea prăpastiei, dar nu se aruncă în ea…” Bine ar fi să ne trezim cu toții și să nu-i permitem „celui întunecat” să-și bage coada, deoarece, e lucru știut, unde doi se bat, al treilea câștigă. Atâta scormonește și uneltește, până ce, într-un final, în cazul partidelor, se produce dinăuntru o implozie și, inevitabil, e urmată de prăbușire, iar în Biserică, dacă nu reușește pe deplin să intre, măcar își bagă coada.

Ar trebui să fim vigilenți, fiecare atât cât putem, să nu-i permitem RĂULUI să câștige teren, nici de o parte, nici de alta!

Ileana PISUC,
26 sept. 2018

Dragoste de soră – Pe jos de la Dragomirești la Sighet

„Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan” , după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12.00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată.

Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat ( se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.” (Ioan Ilban -interviu 2015 )

La vârsta de 93 de ani, Anuța a trecut la cele veșnice în luna august anul acesta, având alături copiii, nepoții, strănepoții și nu în ultimul rând, pe fratele său Ioan.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Un cer albastru nesfârșit. Miros de castane prăjite în centrul orașului. Frunze veștede și castane sălbatice în parcul din centru. Lume la cafea, la terase…

După o vizită la cimitir, am rămas surprinsă – mare „Festival de poezie”  – mormântul poetului și pictorului Gheorghe Chivu, nu avea nici măcar o ramură veștedă sau o candelă aprinsă (!). Ciobit, neîngrijit… Iar marele artist privește visător din înalturi. De, nu era cetățean de onoare al orașului…

Și așa, a trecut și luna septembrie 2018…

Aurelia DRAGOȘ

Din cauza vremii nefavorabile, acțiunea „Promenada Inimii”, ce trebuia să se desfășoare azi, 29 septembrie 2018, de la ora 11:00, se amână cu o zi . Promenada va avea loc mâine, 30 septembrie 2018, cu începere de la ora 11:30, pe același traseu, în aceiași parametri (start-ul la intrarea pe Aleea/ strada Mihai Eminescu, diverse analize medicale etc.).

Sperăm că mâine vremea ne va fi aliat!!

Vă așteptăm!

Rotary Club Sighet & Rotary Club Sighet Voievodal

* “…Sara, …la noapte! Sâmt acasă!” (- mândră ieşind în fugă dintr-o maşină)
* “…umblu în Italia din 2012…, pă agricultură…”( – albă, uscăţivă, la mobil)
* “ …Ia-o:…!”…, “ A cui ‘i?”…, “ De lângă noi…, femeia lu’…” (- bărbaţi tineri, la o terasă)
* “O aţipit profu’ la oră. Nişte fete am râs. “Ce, vă strâng chiloţii?” – ne-o zis.”
* “Ne uităm la fiecare bănuţ…” ( – nevasta, din spatele bărbatului privind insistent vitrina cu scule de pescuit)
* „Evelina, stăi, nu fugi, hai înapoie!”
* „Nu, nu el! Da’ îmi place de unu’! Îl cheamă…, din clasă de la noi!” Haaa!!” (- gimnazişti)
* „Se’!” ( – licean trecând zebra în fugă; nici măcar „ser’!”)
* „…Era bine…, n-o sâmţât nimic…, numa’ s-o dus la analize şi…” ( – neveste cu sacoşele pline)
* “Mindegy…, cât de cât…!”
* „Capoţiăl, capoţiăl!” (- pe culoarul pieţei)
* „Alo, bă! Tăieţ-o pă Câmpulung, că-n Sighet vă rup picioarele!” ( – mamă eroină minoră, de-a lungul centrulului).
* Blondina şi-a tatuat o frunză color pe braţ. Habar n-are de “A căzut o frunză-n calea ta…”!
* Plete-n vântul auriu, picioare bronzate, biciclişti pe trotuar. Prin cafenele, feţişoare luminate tainic, ascunse în i-phon-uri.

Consemnări: Marin SLUJERU

Cred că nu știu

Crezi că nu știu
că în spatele toamnei căzute în arămiu se ascunde durerea dinaintea morții
timpul laș își maschează trecerea în cele mai pastelate culori
ne amăgește…
cu o altă mască
născută dintr-o altă iluzie
nealungată din frică
știu….
nu va rămâne neplătită.

***
După – amiază

După – amiază tristă ca o statuie fără cap
aștept noaptea
ca să te pot îmbrățișa
în vis
să nu rătăcim…
în furtuna ce poate veni
dar noi încă n-am murit
de mult…
moartea stă la masă
contabilizează prezentul și trecutul
îmbracă viitorul în cifre
până când va veni marea noapte și marea tăcere
cu vârful degetelor pline de mângâieri moarte și ele
mângâieri ce nu le-am oferit.

***
Nu cred

Nu cred în definiția fericirii tale
scrisă ca epilog într-o carte
nu m-ai lămurit cine închide ușa singurătății
și de ce totul se scaldă în lacrimi
de ce trăiești în mine
când ai o altă viață
aveam o toamnă a noastră cu spaime sub tălpi
în care nebunii ucideau fruzele galbene
crezând că suntem noi
în toate nopțile plâng visele neîmplinite
neadormite de atâta suspin
așa golită de anotimpuri
mai sper.

***

Chiar nu mă prefac

Chiar nu mă prefac toamnă
sunt toamnă
de tristețe, gândurile mele se sinucid
închid ochii
cobor pleoapele ca și cum aș închide fereastra dinspre lume
îmi acopăr umerii cu palmele încrucișându-mi brațele peste sâni
peste o nouă zi lungă plină cu umbre
departe de tine
strâng dorul în brațe
închid ferestre dinspre lume
e toamnă
de plâns.

Maria KASTAN

Aurelia Vișovan a susținut în aceste zile două concerte în Takamatsu (Japonia), ca parte a premiului de la concursul din primăvara acestui an, concurs la care pianista sigheteancă a ajuns în finală și s-a clasat pe un onorabil loc cinci. Concertele au fost destinate în primul rând copiilor și tinerilor, primul pentru elevi ai liceelor de muzică, (cu 3 dintre ei Aurelia a cântat și la 4 mâini), iar cel de-al doilea pentru școli generale.

Copiii și tinerii japonezi au fost deosebit de încântați de talentul și abilitățile pedagogico – muzicale ale pianistei sighetence Aurelia Vișovan!

Salut, Sighet!

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

Parcul din centrul Sighetului în perioada interbelică. Și castanii erau la… prima tinerețe! Liniștea Sighetului pare desprinsă dintr-o poveste de… vacanță!

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!