Yom Kipur, adică „Ziua Ispăşirii”, este considerată cea mai sfântă zi din calendarul iudaic, zi care marchează coborârea lui Moise de pe Muntele Sinai cu cea de-a doua tablă de legi, conţinând cele zece porunci.

Despre această sărbătoare iudaică ne vorbeşte cantorul Shaul Nachum din Paris, venit la Sighet să oficieze sărbătorile de toamnă evreiești:

Autor, dr. Sorin MARKUS

Despre prietenul meu Alexandru Ozunu, prietenul de o viață, colegul meu de bancă de la Sighet, timp de 12 ani, aș putea scrie cel puțin un roman. Un roman ar putea fi dedicat perioadei noastre adolescentine, aș putea povesti – spre exemplu – despre acțiunile noastre “inadecvate” prin care ne-am “expus” în vremea comunismului. Nu voi uita niciodată surprinderea spectatorilor la un eveniment cultural școlar prin anul 1975, când noi doi, în tandem, elevi fiind în clasa a VIII – a la Școala Generală nr. 2 am recitat “Doina” de Mihai Eminescu, poezie interzisă de orânduirea comunistă. Am fost încurajați să facem acest “gest” de către profesorul Nuțu Roșca, cel care ne îndruma cenaclul literar pe care-l înființasem în acei ani.

Aș mai putea povesti multe alte întâmplări speciale din acei ani, dar, voi trece la… “actorul” principal, Alexandru (Sandu) Ozunu. Ne-am îndreptat spre ținte diferite după ce am absolvit Liceul Dragoș Vodă: eu, student la Cluj, Sandu la București. Am păstrat mereu legătura, l-am vizitat în studenție la București și, mai târziu ne-am revăzut din când în când la Sighet. Eu am revenit la Sighet, Sandu doar s-a apropiat de casă, mai întâi la Turda, apoi la Cluj.

Azi, Alexandru Ozunu, colegul meu de bancă de la Sighet, este decanul Facultății de Mediu din cadrul Universității Babeș Bolyai, este profesor universitar, conducător de doctorate. Are o activitate prestigioasă atât în țară cât și peste hotare, numeroase cărți publicate și este, printre altele, profesor asociat la University of Free State (Africa de Sud).

Am stat la povești cu Sandu, câteva ore, recent la Sighet și am încercat să surprind câteva detalii – puține :)) – din activitatea lui profesională.

Ion Mariș (IM): Sandule, Alexandrule… mai este Sighetul pentru tine centrul Europei?
Alexandru Ozunu (AO): Sighetul este pe linia unde se termină pământul și începe cerul. Unora le place să spună unde se agață harta. Deci este un punct central în Europa, cel puțin pentru sigheteni!

IM: Ce ți-a rămas din amintirile noastre sighetene?
AO: De la primii pași locuind pe strada închisorii, azi Memorialul Victimelor Comunismului, la tot ce înseamnă cel puțin un sfert de viață. Și mai ales visurile, când tot timpul zburam și multe s-au împlinit.

IM: Care sunt profesorii din etapa sigheteană pe care îi consideri cu adevărat modele?
AO: Cred că trebuie să încep cu învățătoarea noastră, doamna Maria Man, să trec la prima dirigintă, profesoara de matematică Zsuzsi Takacs, al doilea diriginte în liceu domnul Alexandru Mărculescu, apoi doamna Adriana Motogna. Aici se impune un tablou de profesori creionat pe formarea noastră: Petrică Grigor, Nuțu Roșca, Andras Csaba, Lucia Mergheș, Ion Șuteu, Ștefan Motogna, Nicu Iuga.

IM: Oare Sighetul tinereții noastre a fost un oraș (prea)… pașnic, (prea)… liniștit?
AO: Nu, categoric! Amintirile sunt atât de vii și colorate și acum, încât nu pot fi așezate în alt loc decât în zbuciumatul Sighet al tinereții noastre.

IM: Și totuși, destul de rar pe la Sighet. De ce?
AO: Fizic rar, dar cu inima des.

IM: Stăm aici comod, la povești, la fostul restaurant – hotel Marmația unde ne mai opream pe vremuri și “resuscităm” amintiri. Ce-ți vine rapid în minte…
AO: Dealul Solovan cu bucuriile excursiilor săptămânale pe care le făceam și drumețiile din școala generală când am marcat cu diriginta noastră traseul, cred, până la Agriș?!

IM: Ești decanul Facultății de Mediu din cadrul UBB Cluj. Cum a fost drumul tău până aici?
AO: Plin de muncă. Destinația parcă a fost stabilită cândva, cumva. De fapt, poziția de decan oglindește strădania acestor ani. Niciodată nu am avut ca țintă poziția de decan. A apărut într-un context la un moment dat. Și am încercat să fac mai mult bine decât am făcut până atunci pentru comunitatea noastră academică. Sunt membru fondator al acestei facultăți. Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate. Este o realizare pentru o perioadă relativ scurtă.

IM: Detaliază-ne, te rog, esența, coordonatele profesiei tale de specialist în… dezastre.
AO: Am început cu răspunsul anterior. Un specialist în dezastre trebuie să aibă o pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate. El trebuie să înțeleagă tabloul întreg: pregătire, prevenire, răspuns și întoarcere la situația normală. Pregătire de la disciplinele naturale, fundamentale, la cele de domeniu și specialitate. De la înțelegerea impactului asupra mediului până la realizarea unor hărți cu efecte potențiale în condițiile unor scenarii credebile, rezonabile. Prevenire prin formularea unor planuri de răspuns la urgențe și testarea lor. Răspunsul necesită cunoștințe temeinice de lucru în teren în condiții de risc. Revenire la normalitate, coordonarea unor activități care să înlăture consecințele nedorite. Este o profesie provocatoare care necesită multă responsabilitate.

IM: Cât de vizibil – în lume – este învățământul superior clujean?
AO: UBB este în acest moment cea mai mare universitate din țară, o universitate de patru stele. Ocupă cele mai bune locuri dintre universitățile românești în clasificările internaționale. O analiză corectă se face însă pe domenii și programe. Învățământul clujean este complex și are o paletă tradițională deosebită în acest context.

IM: Ai făcut foarte multe deplasări în diferite țări din lumea largă. Cum ai fost perceput tu, intelectual român, de către persoanele pe care le-ai întâlnit?
AO: Am călătorit aproape pe toate continentele la universități de prestigiu. Am studiat la începutul carierei profesionale aproape 2 ani în Germania. Fac parte din multe societăți profesionale internaționale. Sentimentul pe care îl am este pozitiv, de respect și bine. Sunt, așa cum ai spus la început, asociat la o universitate de prestigiu de pe alt continent.

IM: Știu că ai organizat, nu cu mult timp în urmă, o mare întâlnire internațională pe tema dezastrelor, la Cluj. Te rog să detaliezi, pentru cititorii noștri.
AO: Este un proiect pe care l-am ințiat în anul 2000 – Conferința internațională de legislație de mediu, ingineria siguranței și managementul dezastrelor ELSEDIMA. În perioada 17-19 mai a.c. am organizat ediția a XII-a. Am avut peste 250 de participanți din 28 de țări, din America de Nord, Europa, Asia, Africa și Australia. A fost un eveniment deosebit. Urmează să apară două numere speciale în jurnale de prestigiu internaționale cu factor mare de impact.

IM: Marea majoritate a tinerilor pleacă sau doresc să plece din țară. Are România viitor?
AO: Fără îndoială! România este o țară frumoasă cu oameni buni, talentați și muncitori.

Deviem un pic discuția de la subiectele “majore”, privim spre Solovanul copilăriei și adolescenței noastre și ne reamintim cu drag de ieșirile naturalistice și culturale de altădată, de la sfârșit de săptămână, mai luăm câte o înghițitură de cafea dar, revenim la întrebările și răspunsurile “serioase” și abordăm subiectele din viața universitarului împlinit, a omului care se identifică azi, cu performanța în educație.

IM: Cum se (mai) împacă ingineria cu… poezia?
AO: Așa cum se împacă ambele cu un loc comun – viața reală. Cred în poezia care prezintă realitate obiectivă. Ceea ce face și ingineria. Ingineria își are sursele principale de informație în natură. Și principalele modele fizico-matematice sunt construite din realitate înconjurătoare. Poezia, pentru mine, așează aceste lucruri prin viziune și înțelegerea poetului la fel cum face omul de știință și inginerie.

IM: Unde căutăm/găsim… sensul vieții?
AO: În natura înconjurătoare exterioră și interioară.

IM: Cum putem evita dezastrele… personale?:))
AO: Evitându-le pe acelea ale comunității în care ne aflăm.

IM: Există ceva ce ai făcut și n-ai făcut… bine?
AO: Sensul vieții mele este de a face din bine mai mult bine, dintr-un om bun, unul mai bun.

IM: Spune-mi două, trei aspecte pe care le consideri importante/atractive pentru imaginea Sighetului.
AO: Tradiția – locurile și oamenii să o păstreze și să o aducă în timpul nostru.

IM: Globalizarea vieții (va) aduce bunăstare și democrație mai… durabile?
AO: Nu cred în globalizarea vieții. Globalizarea (geopolitică, economică) este o realitate a… viitorului. Depinde cum se va realiza și cum va funcționa.

IM: Ce proiecte interesante ai “în vizor”, pentru perioada următoare, pe termen mediu?
AO: O carte de poezie, câteva cărți de specialitate pentru prevenirea dezastrelor, o specializare nouă de inginer dezastre, editia a XIII -a a conferinței ELSEDIMA, finalizarea proiectelor de doctorat ale studenților mei (peste 10), consolidarea Institului de cercetări pentru sustenabilitate și managementul dezastrelor ISUMADECIP, înființat în 2016 printr-un proiect major de dezvoltare a infrastructurii de cercetare pe care l-am coordonat.

IM: Mulțumesc pentru interviu, multă forță în idei și-n muncă și sper să ai cât mai mulți studenți sigheteni la facultatea voastră! Și să ne vedem mai des, aici la Sighet și/sau la Cluj!
AO: Cu drag – aștept prieteni sigheteni la Cluj și voi veni la Sighet cu gândul dintr-un vers al fratelui meu “chiar dacă seceta îmi subțiază trupul, rămâne albia ca un semn neîndoielnic al existenței mele”. Mulțumesc, prietene drag, pentru marea bucurie generată de această conversație!

Ion MARIȘ

În perioada 27-29 septembrie 2018, la Sighet se desfășoară cea de-a 48-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie, iar la Desești, cea de-a 40-a ediție a Serilor de Poezie „Nichita Stănescu”.

Din program:
27 septembrie 2018, Centrul Cultural:
ora 11:00 – 12:00: primirea invitaților – cuvântul de salut
ora 12:00 – 13:30: întâlnirea poeților cu profesorii și elevii din liceele sighetene
ora 18:00: lansare de carte – „Proverbele Cenuşii Mele” de Daniel Bozga

ora 18:00, Comunitatea evreilor din Sighetu Marmației – întâlnire cu scriitorii Adrian Ernster și Etgard Bitel

ora 18:30, Slatina-Ucraina – seară de poezie românească în dreapta Tisei

28 septembrie 2018, Centrul Cultural
ora 10:00 – 12:00: lansare și prezentare de carte

ora 12:00 – Festivitate de premiere
– Recitalul poeților laureați
– Moment muzical cu Ducu Hotima și Gheorghe Ștețca

ora 16:00 deplasare la Desești
Serile de Poezie “Nichita Stănescu” Deseşti

29 septembrie 2018, Muzeul Satului, dealul Dobăieș
ora 12:00 – de la creația populară la poezia cultă
– Glasul poeților
Ora 15:00 – închiderea festivalului

Un eveniment organizat de Consiliul Județean Maramureș, Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Local, Primăria Sighet, Centrul Cultural Sighet.

Comunicat de presă

Partidul Comunist Român (doar cu numele…) a cucerit treptat puterea în țară începând cu 23 august 1944 ajungând, prin presiunea armatei sovietice, la o dominație totală după falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și eliminarea forțată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947. Nimic nu mai stătea în calea arestărilor, confiscărilor, falsificărilor și abuzului instituționalizat iar Partidul părea un monolit indestructibil… Și totuși, după câțiva ani, în interiorul puterii comuniste se produce un veritabil cutremur – trei lideri de mare greutate: Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca sunt acuzați de abateri doctrinare și înlăturați de la putere. Greu de crezut… și totuși, din această “furtună” de la București o pală de vânt m-a „suflat” și pe mine…

Era în iunie 1952… ultima zi din anul I de facultate la Cluj, aveam bagajul făcut, deşi trenul de Sighet era doar seara, în mod surprinzător ni se cer carnetele U.T.C… aparent, pentru verificarea cotizaţiilor… şi se anunţă o şedinţă fulger pentru ora 13. Prezenţi – fără murmur – priveam prezidiul. Într-o tăcere de gheaţă, în amfiteatrul „Nicolae Iorga” se dă citire unui adevărat rechizitoriu:

– Tovarăşi, partidul nostru se întăreşte purificându-şi rândurile. În Comitetul Central, „deviaţioniştii de dreapta” Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca au fost demascaţi şi excluşi din P.C.R.! U.T.C.-ul, ca rezervă de cadre a partidului, se va întări procedând la fel. Printre noi s-au strecurat fii de duşmani ai poporului. Propun excluderea lor. Cine-i pentru, cine-i împotrivă, cine se abţine? Vom vota în bloc!

Frazele mi se păreau cunoscute, când deodată aud: „Cetăţeana Chindriş Aurelia, rude chiaburi, tatăl condamnat politic…” (termenul “cetățeană” semnifica faptul că nu mai eram „tovarășă” cu ei…). Eram mai mulţi în această situație. Ne-au cerut să părăsim imediat sala. Eu, fiind ultima, am coborât trecând prin fața prezidiului și le-am strigat într-o limbă „imperialistă”: Good bye, domnilor! și am trântit ușa cu toată puterea.

Așa am fost dată afară din U.T.C., o organizație în care nu cerusem eu să intru, doar că U.A.E.R. (Uniunea Asociațiilor de Elevi din România) fusese înghițită la un moment dat de U.T.C., ca acesta să capete așa numitul „caracter de masă”…

Deci, pe verticala politică, de la Ana Pauker până la mine, „purificarea” s-a realizat !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Sursă foto: wikipedia

Mătușă Floare, m-am gândit să-ți fac
Un cântec fain de ți-a si pe plac,
Un cântec nou și mai ales util
Să-l și auzi ușor de pe mobil.

Îngenunchezi cu râvnă și credință
Că-n fața tehnicii ai umilință,
Și știi să spui din suflet ce te doare
Chiar de-i căldură mare sau răcoare.

Oriunde te-a găsi cel ce te cheamă,
Tu ai ce-i spune bag de seamă:
Și-a tot grăit mătușa în mobil,
Că-i la oraș un ptic, l-al ei coptil.

Și-acu se-așează în genunchi că-i simplu,
Printre sacoșe ca să-i treacă timpu:
“Că-i tare bine, Ioane, la oraș
Iau rata și-s acasă mintenaș!”

Ras Publica

Imagine cu primele pavilioane ale Spitalului Municipal Sighet, la început de secol XX. În jurul pavilioanelor era amenajat un parc foarte bine întreținut.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Cu riscul de a părea o ciudată, sau cel puțin că ideile mele ar fi ieșite oarecum din sfera normalului, iau totuși taurul de coarne și, în cele ce urmează voi aborda un subiect care mie îmi provoacă insomnii.

Ideea mi-a venit în timp ce-mi puneam telefonul la încărcat. Dacă vreau să nu moară instantaneu, trebuie să fiu atentă la limite și aproape de ultima, musai pus la încărcat, pentru ca a doua zi să fie funcțional. M-a străfulgerat, așa, un gând, deodată, și am avut ca o revelație de moment. Mi-am zis: Doamne, dar la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor! Dacă noaptea nu ne punem „la încărcat”, a doua zi nu mai suntem buni de nimic. Suntem dependenți de somn, ca și celularul de curent…

Cu câtă detașare ne pregătim patul, cu câtă încredere ne punem capul pe pernă în așteptarea somnului care, ce-i? – o mică murire (vorba lui Dorel Vișan). Satisfacția maximă e atunci când el ne cuprinde imediat. Dacă nu, devenim nervoși, agitați, căutăm soluții (somnifere), orice, numai să dormim! Nu ne punem niciun moment problema că s-ar putea să nu ne mai trezim, să trecem sau să rămânem definitiv în „cealaltă” parte. Chiar și așa, tot nu ne-ar păsa. Un somn bun este satisfacția supremă a fiecăruia dintre noi. Nici nu se pune întrebarea: Cum ai trăit?, ci Cum ai dormit?

Ei, de-aici încep nedumeririle și insomniile mele… Păi, dacă suntem fii ai luminii, de ce avem nevoie de întuneric pentru a ne remonta? De ce simțim nevoia de a trage cortina zilei ce-a trecut? Oare fiecare noapte o să fie o reîntoarcere Acasă? Nu putem rezista fără să ne reîncărcăm bateriile din lumea din care am venit? De ce simțim nevoia imperioasă de a ne deconecta de la realitatea concretă și a ne transborda într-o altă lume și de ce „cealaltă” lume e dincolo de pleoape? Nu ne este îndeajuns lumina zilei pentru a ne da certitudinea existenței? De ce trebuie să navigăm și într-o lume a viselor? De ce, în cele mai multe cazuri de tortură, metoda cu becul în ochi reușește de fiecare dată? Privarea de somn, excesul de lumină îl fac chiar și pe cel mai înverșunat inamic să cedeze și să recunoască în cele din urmă, chiar și ce nu a făcut…

Și uite așa, tot încărcându-ne noaptea și descărcându-ne ziua, se cam duce bateria. La telefon, se mai poate înlocui, dar la om, perioada ei de funcționare durează doar o VIAȚĂ. Mie, fiecare dimineață petrecută în fața unei cafele aburinde, mi se pare cea mai mare minune. Faptul că am ieșit teafără dintr-o mică murire și încep o nouă zi. Să fie, oare, viața un exercițiu continuu al lungului drum de întoarcere Acasă?

Ceea ce rămâne de lămurit, este mecanismul de revenire „acolo”, indicarea punctului de „aici” care poate servi drept trambulină pentru recuperarea lui  „acolo”. Care este acest punct? Care este locul de inserție din „aproape” pentru posibilul demaraj către „departe”? Care sunt urma, semnul, adierea și aluzia? Iar seducția, ce rol joacă ea în acest scenariu? (Gabriel Liiceanu – Despre seducție)

Autor, Ileana PISUC
11 septembrie 2018

Din ziua de 14 septembrie 2017, Ioan J. Popescu (născut la Baia Mare la data de 05 februarie 1953) a încetat să mai scrie, a încetat să mai fie o voce la Radio Sighet (unde colabora chiar de la înființarea postului). Numele lui a intrat în istoria presei sighetene, care-l va păstra printre amintiri, în arhive. Era un căutător pasionat prin documente, registre, tipărituri uitate de timp, ce păstrau urmele antecesorilor noștri, extrăgea și organiza informațiile cu meticulozitatea arhivarului clasic.

Cunoscător avizat al istoriei evreilor sigheteni, a fost un jurnalist prolific și și-a trecut numele pe multe volume ce vizează în special destinul evreilor din zona noastră. La Editura “Valea Verde” i-am publicat câteva cărți ce vor fi mereu de referință pentru istoria unei populații cu un destin tragic: “Cartea sinagogilor”, “Gibborim. Evrei sigheteni în Primul Război Mondial”, “Evreii din Sighet, scurtă istorie – 1600 – 1940”. A tradus din engleză piesa Janka pe care, împreună cu Maia Morgenstern am oferit-o sighetenilor.

Avea pregătite pentru tipar volumele “Tipografiile din Sighet – 1806 – 2017” şi “Istoria farmaciilor din Sighet” și, în plus, noi, prietenii apropiați știam că Johnny lucra la un interesant roman.

Romanul vieții lui s-a încheiat mult prea devreme. Azi, 14.09. 2018, se împlinește un an de la dispariția lui. PAX TIBI!

Ion MARIȘ

Formația Trespass Trio din Suedia va susține, luni, 01 octombrie 2018, de la orele 19.00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, un concert de Jazz – Eveniment, „Spirit of Pitești”, inspirat din atrocele „experiment Pitești” efectuat sub autorizația autorităților comuniste.

Concertul Trespass Trio este un eveniment muzical unic, o lecție necesară atât pentru generația nouă, cât și pentru generațiile vechi.

„Spirit of Pitești”, discul lansat în 2017 la casa de discuri portugheză CleanFeed, este un album-eveniment inspirat de Reeducarea de la Pitești, unul dintre cele mai cumplite experimente ale omenirii, aplicat studenților închiși de autoritățile comuniste între anii 1949-1951.

Există o structură narativă care se dezvoltă de la început până la sfârșit, cu o calitate cinematografică, dar totul trece printr-un nivel emoțional (de la furie la o sensibilitate dezarmantă) și invitația clară de a imagina scenarii, personaje și dialoguri.

Pitești este un oraș românesc cunoscut și datorită închisorii locale care a găzduit experimente de spălare a creierului în timpul regimului totalitar. În acest proces de „reeducare” a încarceraților politici, violența dintre deținuți a fost încurajată de Securitate. Ororile au atins cele mai cumplite forme de dezumanizare a deținuților.

Combinând compoziția și improvizația, rigoarea și pasiunea, tonuri minore și gesturi mari, muzica ne atinge profund. Trespass Trio a devenit una dintre cele mai sfidătoare unități ale jazz-ului european contemporan și fiecare nou opus este o capodoperă. „The Spirit Of Pitești” nu face excepție.

Trio-ul Trespass Trio se va afla într-un turneu național ce include locații emblematice pentru scena românească: Ateneul Român din București, Sinagoga Sion din Oradea, Filarmonica din Pitești, Sâmbăta Sonoră.

Organizatori: Fundația Culturală Memoria – filiala Argeș, MuzicaDeVest.ro
Parteneri: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet, The Coffee Factory, Sighet-Online.ro, www.salutsighet.ro, Hotel Buți

Comunicat de presă

Cantorul Nachum Shaul din Paris a oficiat anul acesta (5779) la Sighet, slujba de Rosh Hashana, ziua de naștere a lui Adam (și a Evei) deci, a întregii omeniri.

I-am luat un scurt interviu despre Shofar, principalul simbol al sărbătorii de Rosh Hashana:

Autor (text & video), dr. Sorin MARKUS