Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere.

■ Echim VANCEA

N. R. text republicat

Căsuțe pentru copii de vânzare!

Niște mămici virtuale
În Sighet vor și… căsuțe
Pentru copii de vânzare:
Pot, că-s la limbă… slăbuțe!

Ras Publica

Ioan Hotea s-a născut la 28 noiembrie 1953, în satul Valea Stejarului, comuna Vadu Izei, Maramureș.

Este absolvent al Școlii generale cu clasele I-VIII, din satul natal și al Liceului Pedagogic (5 ani) din Sighetul Marmației. Este repartizat, după absolvirea Liceului Pedagogic în satul Valea Stejarului. Din 2003 este licențiat în istorie și geografie al Facultății de Științe Umaniste – Creștine din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș”, Arad.

În 2005, își finalizează masteratul educațional la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad. Obține doctoratul în filozofie în anul 2010.

În ultimii ani, Ioan Hotea a fost directorul Școlii generale nr. 5 din Sighet.

Amintim câteva titluri din lucrările semnate Ioan Hotea:

• Valea Stejarului – studiu monografic și de geografie umană, 2005
• Vadu Izei –  o filă din istoria Maramureșului. Studiu monografic și de geografie istorică, 2008
• Magic și magie în filozofia ocultă, 2010
• Din misterele iubirii filozofice, 2011
• Mituri, rituri și orizonturi magice în etnofilosofie, 2011

Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe profesorul Ioan Hotea! Sincere condoleanțe familiei îndoliate!

Salut, Sighet!

O după-amiază însorită la Sighet… Prin preajma Primăriei, toată lumea doarme!

Foto: D. C. Teacher’s

Turnul de observare și popicăria de pe platoul Solovan la sfârșitul perioadei interbelice. Accesul era destul de facil, pe serpentinele amenajate ale Solovanului.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Cea de a IV-a ediție a Sărbătorii Rădăcinilor Străbune s-a desfășurat, în perioada 30 iunie – 01 iulie 2018, în comuna Călinești, Maramureș, ediție care a cuprins ateliere de pictură pe sticlă, vopsit vegetal, confecţionare de opinci, cusut de cămeşi tradiţionale, ţesut. Ca o notă inedită, anul acesta a fost inclus în program un concert de muzică clasică, un spectacol folcloric şi lansarea albumului artistei Măriuca Verdeş, “Hori din Maramureş”.

Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune este organizată (din 2015) de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului” (președinte Măriuca Verdeș) și Centrul de Informare Turistică, Călinești – Căeni.

Măriuca Verdeș: Pentru acest eveniment s-a lucrat ca la o nuntă și, doar prin implicarea „găzdoilor” din sat ne-am putut bucura și în acest an de reușite. Faptul că ele m-au ajutat, voluntar, unește și mai mult satul Călinești pentru că, lucrând în „clăci” oamenii au putut să se cunoască și mai bine, dar și să lege prietenii de suflet.

Chiar dacă am venit în acest sat de noră – chiar pe 1 iulie s-au împlinit șase ani de-atunci – s-a clădit o relație frumoasă în special cu găzdoile Călineștiului. Ele sunt „artistele” din spatele cortinei, dacă pot să le numesc  așa, au fost la fel de importante ca grupurile sau interpreții de muzică populară veniți de departe sau de aproape. Cu permisiunea dumneavoastră aș vrea să le enumăr, în semn de mulțumire pentru timpul alocat pentru această sărbătoare: Ileana Șugătanului, Măria lu’ Gheorghiță, Anuța Pleșului, Ileana Vârvarii, Ileana Nănașului, Măria lu’ Florea, Măria lui Ilcaci, Măria lu’ Piroș, Ioana lu’ Nicoară, Irina lui Găvrilă.

La diferitele ateliere din cadrul Școlii Rădăcinilor Străbune, care au avut loc în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului, au participat meșterii populari: Maria Șerba ne-a împărtășit tainele vopsitului vegetal, Ileana Șandor le-a învățat pe doritoare regulile de bază ale cusutului cămeșilor, Ileana Nănașului a pus o theară (război de țesut) și a dat posibilitatea doritotilor să țeasă. Trebuie spus că făcutul opincilor, este un meșteșug care trebuie păstrat, deoarece, noi încă mai purtăm opinci, iar meșterul din satul Sârbi, uncheșul Opriș, i-a învățat pe coconii doritori acest meșteșug. Pictura pe sticlă a fost condusă de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului”. Am avut parte și de preparate tradiționale în această primă zi (30 iunie) de Sărbătoare a Rădăcinilor Străbune:  pită-n cuptor, cornulețe, două oale pline-vârf cu sarmale.

Apoi, a doua zi, în 1 iulie, concertul de muzică clasică de la Biserica Greco Catolică, ne-a dat posibilitatea, prin intermediul Fundației Culturale „Dana Ardelea” (București), să aducem mai aproape muzica cultă susținută de tinerii Tudor Ioana Daniela (vioară), Iliescu Teodora (flaut), Marius Groza (pian) – toți masteranzi în anul I la Universitatea Națională de Muzică din București, iar din Maramureș, soprana Paula Coteț, elevă în clasa a X-a la Liceul de Artă din Baia Mare.

De acolo, în alai, ne-am îndreptat spre Casa Iurca, cu toți invitații noștri: Rafila Bărbos, Ana Hosu, Uivarosi Ionuț, Voichița Nemeș, Andreica, Onișor Pop, soții Maria și Petre Botiș, Ionuța Denisa Bud, horitoarele din Lăpuș, Alexandru Ilea, Gheorghe Pop, Vasile Boiciuc, Ion și Ionuc Ivanciuc, Ivanciuc Andreea, Mirela Voicu din Ploiești, Mărioara Pop, Ilinca și Julia Mărcan din București, Mitroi Rianna. Grupurie din localitățile: Breb, Șieu, Sârbi, Bogdan Vodă, Suciu de Sus, Călinești, Văleni, Fundația Culturală Dana Ardelea din București. Am avut și invitați speciali: Mihaela Zana Bârsan din Suceava, dl. prof. universitar Ilie Gherheș, frații gemeni Bența din Bârsana, Grupul lui Văsâi din Vadu Izei.

Le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de noi și site-ului „Salut, Sighet!” pentru promovare!

Brîndușa Oanță

M-am întors de mai bine de două luni… Am tot lăsat timpul să curgă și nu m-am putut hotărî să scriu, să mai scriu despre lumea pe care am lăsat-o în urmă. O lume pe care mulți ar vrea s-o cunoască, s-o priceapă, pentru care, poate, ar fi ultimul vis s-o vadă în realitate.

Există și-o vorbă: „viața bate filmul”. Câteodată da, câteodată nu. În cazul de față, și în cele ce voi relata, eu zic că „filmul bate viața”. Dacă viața e doar o înșiruire de zile și nopți în așteptarea acelui ceva ce parcă nu mai vine, filmul a fost un surogat perfect pentru a susține o lume mohorâtă, fără perspective, fără vreo licărire de speranță că, odată, de undeva, va erupe ceva punând capăt coșmarului (comunist) de dinainte de ’89, ce părea nesfârșit.

În tot acest coșmar și întuneric, din griul predominant, mai săreau și câteva scântei prin anii aceia, ’75-’78, sub forma unor seriale ieșite din tipare, de genul „Dallas”. Au fost, poate, printre puținele momente de respiro în atmosfera sufocantă a acelor ani, când, la ora difuzării serialului, lumea era conectată la „visul american”.

Se respira o altfel de lume. Iluzia unei societăți evoluate de tip american, era visul (fie el și iluzoriu)  oricărui român, care, după o oră de vizionare, se trezea brusc, trezirea fiind și mai crudă în adevărata realitate pe care trebuia s-o îndurăm fiecare dintre noi.

Poate că și atât cât ni se dădea cu pipeta, această falsă iluzie a unei lumi civilizate, a contribuit la alienarea de moment sau, a contribuit la acumularea de noi tare, de frustrări și care, într-un final, au adus „mămăliga” la o așa presiune că, la un moment dat, a explodat. A fost una din acele picături care tot s-au adunat formând un ocean de revoltă care, în ’89, a inundat aproape toată Europa.

Aveam pe atunci cam 20 de ani și cuvântul America era asociat cu Fata Morgana. Cum puteam să bănuiesc că după 40 de ani voi avea privilegiul de a-i călca pământul, de a intra în această Lume Nouă, de a face constatări, comparații, critici… (toate astea prin prisma unei „novice” scăpate de sub „ciuperca” otrăvită a 40 de ani de comunism)?!

Să nu vă așteptați, însă, ca în cele ce vor urma să găsiți doar elogii la adresa acestei societăți „edenice”. Dacă derulez filmul celor 40 de ani scurși de la primele episoade, ar trebui să constat cu un gust amar că deziluzia și amărăciunea sunt două sentimente care mă încearcă. De ce spun asta? Deaoarece, anul acesta, am avut oportunitatea de a vizita Southfork-ul Dallas, unde s-a turnat mare parte din serialul Dallas.

Cu toate că nu mai sunt așa de tânără, se pare că nu sunt vaccinată la impactul dintre ceea ce te aștepți să vezi și ceea ce ți se oferă. Încă de la intrare, a trebuit să-mi las marile speranțe în așteptare…

Ne-a întâmpinat un „car alegoric”, format dintr-un cap de tractor, pe capra căruia trona un fermier american, care făcea onorurile fermei, urmat de niște vagoane din tablă perforată, cu niște bănci reci pe care te așezai și făceai turul fermei, cu explicațiile de rigoare.

Ferma constă într-un teren imens întins pe hectare întregi, delimitată de garduri albe. Am zărit din mers două lame și doi ponei (de serviciu) care-și cunoșteau bine rolul de a se poza alături de vizitatori.

Primeam informații sporadic: acolo-i căsuța lui miss Ellie, aceasta-i sonda ce apărea în film (o machetă), acolo-s grajdurile și, în sfârșit, aici e reședința familiei Ewing, unde am și poposit. După o ședință de inițiere într-o anticameră a fermei, în care ni s-a explicat că, de fapt, ceea ce vedem este doar o copie a adevăratei proprietăți a celebrei familii după care s-a turnat serialul, am aflat că nu li s-a dat voie producătorilor să filmeze pe acea proprietate și, atunci, au încropit ad-hoc această fermă. Atmosfera generală era de blazare, o blazare care, după 40 de ani, mai producea bani. Avea un miros de închis, de praf de încremenire, care, pe mine, m-a făcut să mă simt tristă.

Da, ăsta era sentimentul când îți vezi iluzia tinereții din acel film sfărâmată. Peste tot, cordoane de pluș care-ți marcau culoarele pe unde ai voie să treci – oricum, nici nu te puteai abate de la traseu, deoarece spațiile erau minuscule, cât să introduci camera de filmat ca să vezi un cadru dorit. Ni s-a explicat că prin stilul adoptat în ceea ce privește filmările, toate încăperile păreau imense. Piscina apărea în film de dimensiuni olimpice. În realitate, era una normală, pe care orice american modest o are în curte. Toți pereții erau capitonați cu pozele protagoniștilor din film, în rame, prin camere, peste tot. Ba s-au montat și machete reprezentând anumite personaje, postate în anumite nișe iluminate, în așa fel încât, să pară adevărate. Parcă era o casă bântuită de umbrele trecutului care, încă, mai păstra ceva din anii aceia…Sub vitrine din sticlă, erau așezate diferite obiecte specifice fiecărui personaj. De exemplu, la J. R., erau expuse cizmele de cowboy, pistolul, pălăria și nelipsita sticlă de whisky. Stăteau acolo ca niște moaște.

Băile erau așa concepute din focuri de lumini și oglinzi, că păreau interminabile. Încercam să scormonesc prin cenușa amintirilor o asemănare cât de cât cu ceea ce vedeam de-adevăratelea, dar nu mi-a trezit nicio emoție. Doar un ușor sentiment de melancolie. Să fi fost oare timpul care a trecut, percepția diferită a acelor ani, sau nevoia de a vedea doar ce ți se oferă, numai să fie altceva? Mă uitam în jur, vedeam chipuri diferite, de naționalități diferite, venite să viziteze acest muzeu, dar n-am remarcat o prea mare decepție pe chipurile lor. Poate veneau din locuri unde nu au avut parte de „drogul” Dallas, n-au trecut prin niște ani în care, fie și datorită unui serial mai puteai „evada” și mai puteai spera…

Când am venit, ne-a adus cu tractorul, cu vagoneți. Când am plecat, ne-a lăsat pe jos. Probabil că în prețul biletului (destul de piperat), n-a intrat și plecarea. În America, și timpul și drumul costă bani.

Așa că, am luat-o la pas, având timp să ne facem câteva poze cu animalele din fermă. M-am uitat în urmă și mi-am zis: încă un vis spulberat dintre multele visuri ale tinereții…

Ileana Pisuc

Pictorul  István – Ștefan Hegedűs este invitat și participă în fiecare an, începând din 2006 la Tabăra internațională de pictură de la Vaja – Ungaria.

István – Ștefan Hegedűs s-a născut la 14 octombrie 1960 la Sighetu Marmaţiei. Locuiește și creează în Sighet. A avut trei expoziţii personale (1996, 2002, 2016) şi a participat la numeroase expoziţii de grup (Sighetu Marmaţiei, Baia Mare, Satu Mare, Târgu Lăpuş, Vaja – Ungaria).

A obținut premiul I al Concursului de Artă Plastică “Gheorghe Chivu” în anul 2017 (ediția a VIII – a).

Are lucrări în diferite colecţii particulare din România, Ungaria, Italia, Germania etc.

Film realizat în cadrul proiectului „Focalizare prin Obiectiv: Dezvoltare Durabilă”, implementat de către Asociația Valea Verde.

Salut, Sighet!

Scurt jurnal de călătorie

“Binecuvântat este omul care poate privi, în fiecare zi, ceva atât de pur şi de senin cum este cerul la apus, în timp ce lumea se frământă fără rost.” (Henry David Thoreau)

“O, dragă natură – o incursiune în puritatea memoriei, după o scurtă perioadă de uitare petrecută în păduri de pin! Așa vin la tine, precum un om înfometat la o coajă de pâine” – acestea sunt primele cuvinte care-mi vin în minte, ca o priveliște din jurnalul lui Thoreau, care se reflectă cu atâta acuratețe în oglinda liniștii interioare.

În 29 iunie, am făcut o expediție de aproximativ 17 mile alături de încă cinci iubitori de drumeții (Ivan, Darian, Raisa, Vasile și Daniela) și iată-ne ajunși în inima celor mai înalte culmi din Munții Adirondack (n.a. parcul Adirondack este cel mai extins parc din SUA, cu o suprafață similară cu a statului Vermont), ținta noastră fiind Muntele Marcy – cunoscut sub numele de Tahawus – în indiană “Despicătorul de nori”, cel mai înalt vârf din Statul New York, cu altitudinea de 1.629 m, unul dintre cei mai căutate destinații pe sezonul verii, zilnic fiind escaladat de sute de excursioniști din întrega lume.

Am pornit dimineața devreme, știind că media dus-întors este de aproximativ 10 ore, așa că trebuia să fim suficient de rapizi ca să nu ne lăsăm corpul să acumuleze prea multă oboseală, dar și suficient de lenți pentru a ne putea încărca cu “aurul verde” din pădure.

Am savurat și îndurat fiecare pas, bucurându-mă de tot ceea ce vedeam, iar când am ajuns sus, în vârf, m-am simțit acasă, în Maramureș, fiindcă natura te conectează în mod automat cu esența identității tale lăuntrice, brusc n-am mai simțit nicio distanță, fiindcă dorul de casă s-a făcut un cer de liniște, un cer pe care puteam să-l ating cu vârful degetelor.

Am avut fericita ocazie să privesc cum arată o pădure întreagă, bogată, nealterată; pășind într-o lume unde respectul pentru natură este echivalent cu respectul pentru tine însuți și pentru ceilalți, iar făcând o paralelă cu situația pădurilor de acasă, țin să spun că mi se rupe sufletul pentru pădurile din România, unde inconștiența și indiferanța și-au făcut cuibul. În aproximativ 26 de km parcurși, nu am găsit niciun deșeu, nimic aruncat la întâmplare, ecosistemul fiind îngrijit cu maximă responsabilitate, fiecare turist înțelegând în profunzime că în pădure ești mai aproape de casă decât va fi vreodată.

Din păcate, lumea contemporană este sufocată de confort și comoditate, iar de prea mult bine, ajungi, în mod paradoxal, să-ți fie mai rău, iar acest lucru se datorează faptului că am uitat de unde am pornit, că ne-am îndepărat de natură, de mecanismul după care suntem reglați și în conștiința căruia noi ne-am pierdut vocația, nu doar ocolind-o ci și întorcându-ne împotriva ei, iar efectul este ruperea echilibrului fragil pe care noi o numim sănătate, respectiv viață. Adevărul este că, până la urmă, confortul dăunează grav sănătății!

O mică observație: cu cât ești mai departe de natură și îți construiești universul în munți artificiali, cu atât riscul de a acumula balast sub formă de boli și suferințe, este mai mare. Natura nu este doar izvorul sănătății, ci și prelungirea propriului nostru corp, de aceea nu te poți reface în totalitate și în profunzime decât dacă te conectezi cu energia din care izvorește viața însăși, acea frumusețe spectaculară, brută și de neîmblânzit.

Enumerând o foarte concentrată vâltoare de stări, senzații și sentimente pe care le-am purtat în bagajul celor 10 ore de mers, ar fi: efort, euforie, extaz, epuizare, revigorare, refacere, regăsire, depășire, detașare, deconectare prin atingerea propriilor bariere și demolarea lor.

La final, când îți spui ca ești terminat, îți mai rămâne ceva, ceva ce nici n-ai știu că ai purtat cu tine atâta amar de timp, o forță misterioasă care te umple de vitalitate, așa am simțit ultimele două mile, că am zburat, abia atingând pământul, corpul meu s-a desprins de oboseală, și de durere, devenind două entități separate, simțind că merg cu sufletul vibrând în fiecare atom, viu și prezent în fiecare părticică din mine. M-am vizualizat ca o masă de energie mobilă, simțind fiecare vas de sânge, fiecare mușchi și nerv așa cum am privit pădurea desfășurându-se anatomic în fața ochilor mei.

M-am învins din străfundul limitelor mele, depășindu-mă, iar lecția învățată este că efortul nu este decât o construcție mentală, la fel și oboseala, și aș îndrăzni să merg și mai departe: boala este doar o construcție mentală. Secretul este îți atingi gândurile și le dai drumul să vindece în mod conștient, numai în acest sens poți obține o însănătoșire deplină.

Când îți depășești propriile bariere, te ridici nu doar în vârful muntelui, ci și dincolo de ceea ce ai crezut că te poate învinge, iar natura și Creatorul ei îți reamintesc încă o dată că o întoarcere către sine este ca o privire a cerului de deasupra, că interiorul este ușa către cele mai înalte culmi, ale cărui chei sunt pe cât de disponibile, pe atât de dificil de ținut în buzunar.

Câteva impresii ale camarazilor mei de drum:

Darian: Cred că excursia pe care am organizat-o pe muntele Marcy este chintesența clișeului „Călătoria contează, nu destinația”, oricând poți să renunți și să te întorci în zona ta de confort, dar merită la modul absolut să îți pui mușchii la bătaie până sus în vârf, iar când ajungi acolo, realizezi că ceea ce vezi este pur și simplu excepțional, depășindu-ți imaginația: un peisaj minunat contopit cu sentimentul victoriei! Iar la coborâre simțeam că zbor, abia atingând muntele până în momentul în care am simțit că picioarele îmi vor ceda, acest lucru ajutându-mă să apreciez și mai mult momentul odihnei, când m-am așezat în mașină. Cu alte cuvinte, această drumeție a fost o experiență încărcată de frumusețe deplină și modestie.

Ivan: Pentru mine, aceasta este a treia expediție, iar motivul organizării ei a fost introducerea familiei în a face cunoștință cu cel mai înalt vârf din statul NY și cu una dintre cele mai iubite destinații de hikerii din întreaga lume. Când am ajuns în vârf, mintea mea era debranșată de gânduri, un shut down urmat de refresh: acel sentiment fascinant când nu te mai preocupă nimic și te poți concentra 100% pe ceea ce vezi. De fiecare dată când ajung aici, descoper ceva nou, iar turiștilor le recomand să-și propună să cucerească și alte vârfuri din acest lanț muntos, sunt expediții mai scurte decât Muntele Marcy dar cu mult mai multe provocări. Sfatul meu pentru cei care își propun să vină aici, este să se pregătească din punct de vedere mental și mai ales fizic, fiindcă această ascensiune implică un efort solicitant și susținut. În al doilea rând, ar fi echipamentul și proviziile (apă, hrană) – având în vedere că este un consum intens de energie, iar în al treilea rând, le recomand să facă aceste expediții în grup pentru a avea parte de suport moral și sprijin de orice fel.

Antonia Dubovici,
30 iunie, 2018

„Revista de Povestiri” a organizat cea de-a 11-a ediție a Concursului trimestrial de povestiri, ediție jurizată de scriitoarea Ana Maria Sandu. Primii doi premianți, printre care se numără și prof. Crina Voinaghi de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, vor participa , în toamna acestui an, la  Creative Writing Sundays, seria a 19-a. Crina Voinaghi nu este la prima apariție în paginile acestei reviste, anul trecut, în septembrie 2017, fiindu-i publicată povestirea Schimbarea.

Povestirea „Trei la masă” scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Ana Maria Sandu drept „o altfel de poveste „de familie”, a fost selectată și publicată „pentru finețea observațiilor și stilul curat în care e scrisă. Pentru felul în care autoarea se joacă cu planurile temporale. Pentru că reușește să creeze și tensiune și emoție.” (www.revistadepovestiri.ro)

*

Trei la masă

Cel mai bine îmi amintesc cum suna telefonul. Un ţârâit lung, nervos, care desena puncte prin aerul din jur făcându-l mai strident. Nimeni nu mai vorbea, toată hărmălaia se întrerupea brusc şi împietrit de parcă nu ne-ar fi venit să credem că sunetul acela este real şi mai credeam că, dacă am fi tăcut toţi, el ar fi putut dispărea ca prin farmec. Stăteam în aşteptare preţ de un ţârâit cumpănind cine se va duce să răspundă, uitându-ne unii la alţii ca nişte jucători abili de poker care abia aşteaptă să apară slăbiciunea în ochii partenerilor de joc. Bunicul câştiga întotdeauna, el nu mergea niciodată să răspundă. Jocul îl juca, dar nu răspundea. Eu eram de obicei cea care pierdea, pentru că bunica se ridica greu şi erau mari şanse să nu mai sune pe când ar fi ajuns ea, aşa încet mergea, atât de bătrână era.

De cele mai multe ori, deschizând în grabă uşa camerei-bucătărie care ducea spre holul neîncălzit, trebuia să feresc pisica ce aştepta răbdătoare să intre în casă. Nu mai apucam să o ocolesc în lateral aşa că întotdeauna, din obișnuință, făceam un salt peste pisica reală sau imaginară care mie mi se părea de o perfecţiune uluitoare şi, răvăşită de frigul de pe hol, ridicam receptorul rece cu un alo curios, cercetându-mă în acelaşi timp în oglinda care purta în ea hărţi de puncte negre, deformând vag imaginea şi suferind cu fiecare secundă.

Niciodată nu am primit vreo veste proastă de la acel telefon. Tot timpul analizam oglinda, nu neapărat chipul meu cât pe ea, cât mai îmbătrânise, câte pete mai apăruseră şi apoi doar ce culoare aveau ochii mei oglindiți în ea. Pare incredibil dar sunt aproape sigură că aveau de fiecare dată alte nuanțe. Apoi îi chemam pe bunica sau pe bunicu să preia telefonul, pe mine nimeni nu mă suna vreodată pe holul tăcut, partenerii de joacă de pe stradă strigându-mă strident și tărăgănat de la poartă. Mă întorceam repede la căldură, mulţumită că nu e o veste proastă, deşi nu ştiam niciodată ce fel de veste e cu exactitate. Luam în braţe o pisică – cred că am avut în toate combinațiile de culori, mureau destul de des – şi o învârteam în aer sau o aruncam pe pat, din prea multă dragoste, fireşte.

Totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Nu îmi doream multe şi nu m-am întrebat de ce stăteam doar cu bunicii. Îi mai auzeam vorbind de mama şi de tata dar de fiecare dată când întrebam se fereau să răspundă. Se uitau unul la altul şi mici fire nevăzute se ţeseau între ochii lor. Bunica mă lua în braţe iar eu nu mai întrebam nimic. Era cald la ea în braţe şi mirosea a mere şi a lână. Cred că nimeni nu m-a iubit atât de mult ca bunica mea. Poate doar bunicul. În zilele când ploua şi nu ieşeau copiii la joacă, scotea dintr-un sertar pe jumătate înţepenit un pachet lipicios de cărţi de joc, cele mai vechi cărţi de joc pe care le-am văzut vreodată. Nu ştia decât două jocuri şi pe acelea le jucam până se lăsa seara şi atunci, în căldura din încăpere, ni se alătura şi bunica spunând „O tură, că pe urmă pun cina”. Dar totdeauna se făceau 4-5 ture până pachetul de cărţi se întorcea în sertarul vechi iar noi mâncam ce ne punea bunica în farfurii. Era cea mai bună mâncare, cei mai buni noi trei, cu câte o pisică cerșind la picioare, într-o liniște picurată de sunetul tacâmurilor în farfurii și de buletinul de știri de la radio.

Viaţa e simplă la început, poate noi o complicăm cu aşteptările şi tristeţile noastre, ar fi mult mai comod dacă am reuşi să ne păstrăm cumva copilăria. Dacă am fi doar copii. Dacă unii ar fi doar bunici, alţii doar părinţi. Dacă s-ar putea să alegem, eu aş vrea să fiu doar copil. Dar cred că ar fi prea simplu și toți am alege să fim copii. Nimeni nu ar vrea să fie bunic sau părinte. Sau poate da? Poate fiecare ar fi făcut pentru a juca un rol așa cum unii sunt făcuţi să fie doctori, alţii cântăreți, alții conducători de stat. Așa ar putea să fie unii copii iar alţii bunici. Să se nască bătrâni dar să nu-i doară nimic, niciodată. Şi să poată sta toată viaţa cu nepoţii lor, care să rămână copii. Să moară deodată. Sună egoist, poate chiar este. Dar ei sunt tot ce am cunoscut vreodată la capitolul dragoste necondiţionată. Bărbaţii care au trecut prin viaţa mea şi care au pretins că mă iubesc au fost tot atât de schimbători ca vremea la Londra. Am învăţat cu timpul să nu mai cred toate visele pe care mi le ţes, le lăsam puţin să se formeze, apoi le aruncam direct la gunoi şi răvăşeam totul, ca să nu mă mai pot apuca apoi să caut prin toate mizeriile de acolo ca să le recuperez. Să nu credeţi că m-am născut aşa înţeleaptă. Nicidecum. Oamenii cresc şi trebuie să dea cu capul de tot felul de chestii ca să nu mai fie proşti. Unii dau mult şi bine. Eu o dată. Apoi nu am mai vrut.

Mult timp după ce am plecat de la bunici a sunat telefonul. Au fost doar veşti proaste şi aşa am început să fiu adult. Nu prea mi-a plăcut, a fost cea mai neinspirată perioadă din viaţa mea.

Prima dată a sunat un telefon Nokia cu butoane. M-a anunţat că moştenisem casa bunicilor, pentru că ei nu mai erau. După câţiva ani a sunat un Iphone nou-nouţ, ca să îmi dea de veste că aveam părinți. Apoi un Samsung să îmi spună că o mamă pe care nu o cunoșteam are o boală incurabilă și vrea să o iert. Apoi au tot țârâit să mă anunțe diverse morți, dispariții, obligații, căsătorii, întîlniri, evenimente, lucruri fără rost. Și filosofii de genul „Ori mă iubeşti ori nu mă iubeşti, e simplu, căsătorește-te cu mine!”

Şi iar suna telefonul. Iar cineva murea sau se răzgândea sau era deja însurat. Iar cuvinte spuse aiurea, iar reproşuri, iar repetări inutile. Până când într-o zi l-am aruncat. Da, exact. I-am făcut vânt. L-am zvârlit cât acolo. L-am mătrășit. Mă enerva, mă controla, îmi spunea cum să-mi împart zilele, orele, îmi planifica viața, care era puțin altfel decât aș fi vrut să fie.

M-am mutat înapoi în țară după ce am muncit o vreme în Spania, am refăcut casa bunicilor și am păstrat, nefuncțional firește, telefonul de pe hol. Era mai mult o piesă de muzeu, la fel și oglinda care îmbătrânise groaznic și avea nevoie de niște operații de liposucție pentru pete negre. Abia mă vedeam în ea. Dar nu m-am îndurat să le execut. Le-am curățat și le-am lăsat la locul lor pe același material cu maci roșii jerpeliți, cusuți de mână, pe care ceilalți nu l-ar fi folosit decât poate pentru cușca câinelui sau adăpostul pisicii. Dar eu nu eram ceilalți.

Mi-am luat un laptop cu conexiune la internet, dar m-a enervat destul de rapid așa că am renunțat la el. Mi-am mai luat un job plătit binișor și am refuzat să-mi iau telefon sau o pisică. Bărbații îmi mai cereau numărul de telefon sau mă mai căutau pe facebook pentru că urâtă nu sunt, ba pot să fac și conversație fără ca interlocutorul să se plictisească, dar le răspundeam de fiecare dată:

— Am putea ieși, dar, de sunat… mai greu. Nu am telefon. Nu am nici cont de facebook.

Ei făceau ochii mari când auzeau asta și mă măsurau imediat din priviri. Oricine avea un telefon mobil, nici nu se punea problema să nu ai. Și bunica ar fi avut dacă ar mai fi trăit. Mă considerau probabil o ciudată periculoasă și mă simțeam obligată să adaug pentru a mai îndulci reacțiile:

— Nu-mi plac telefoanele.

Dar tot ciudată rămâneam în ochii lor și renunțau. Asta până când l-am întâlnit pe Virgil. Era pur și simplu îndrăgostit de telefonul lui, avea husă, folie de protecție a ecranului, șervețele speciale pentru curățare, era pentru el ca un fel de animal de companie super dresat. Iar adevărul e că mă fascina. Îl țineam aproape pentru că voiam să observ mai bine, într-un fel vulgar și ridicol, ca un adevărat voyeur, relația lui cu telefonul. Lui i se părea fascinant faptul că eu nu am telefon și uite-așa, încet încet ne-am redescoperit îndrăgostiți. S-a mutat în casa bunicilor mei care era a mea și iar a început să sune telefonul. El se agita, se grăbea sau se pierdea în funcție de ce era pe ecran sau ce auzea, iar eu nu mă mai săturam să interpretez zâmbete, trăiri, tristeți, înflăcărare și plictis. În scurt timp ne-am luat o pisică și luam masa ca pe vremuri, în 3. Eu, Virgil și telefonul. Și pisica, normal, la picioare, cerșind din când în când pentru că nu voiam să o educăm, voiam să fie naturală, pisică în toată splendoarea caracterului pisicesc. De multe ori uitam că e telefonul lui și îl mai luam să pornesc un video pe youtube sau să mai citesc o știre, era ca și cum făcea parte din familie. A mers o vreme până când brusc nu a mai mers.

— Adela, tu mă verifici? m-a întrebat el într-o zi, abia stăpânindu-și furia.

— Cum adică? m-am mirat eu.

— Adică îmi verifici telefonul? Apelurile, mesajele?

— Ce tot vorbești? Citesc o știre, mai joc un candy crash. Până acum nu te supărai…

— Credeam că e ceva accidental, că nu-ți plac telefoanele, dar văd că îl folosești mai mult decât mine.

— Te deranjează?

— Cred că da. Plus că nu prea ești credibilă cu știrile. Cred că mă verifici. Mă bănuiești. Și greșești. Pentru că eu nu aparțin nimănui. Ia-ți propriul telefon dacă începe să-ți placă.

Și așa s-a terminat. În 2 zile, pentru că totul era clar. Nu puteam să-mi iau și eu unul pentru că asta ar fi însemnat să fim 4 la masă.

Apoi nu s-a mai mutat niciun bărbat la mine. Au mai fost unul sau doi în viața mea, dar asta era tot, nu voiam să se mute la mine, nu mergea. În schimb mi-am luat 2 telefoane. Unul cu conexiune la internet, iar celălalt fără, ca să le diferențiez, să fie distincte. Și uite așa, de fiecare dată când mâncam eram 3 la masă. Plus pisica de la picioare, care, între timp, urmându-și instinctele, se urca pe masă și-mi lua din farfurie dacă eram pierdută într-o postare pe facebook sau instagram. Dar m-am obișnuit, nu mă supăr și știu că bunicii ar fi încântați să mă vadă la aceeași masă, ca și cum am fi toți trei și ar suna telefonul. Iar eu aș câștiga așa cum câștiga odinioară bunicu, pentru că nu răspund niciodată atunci când mă sună cineva. Nu suport veștile proaste spuse la telefon.

Autor, prof. Crina Voinaghi

Sursă: www.revistadepovestiri.ro