Corul HASHDERA din orașul israelian Afula a concertat azi, 01.07.2018, în Sinagoga din Sighet.

Autor, dr. Sorin Markus

Prin anii ’60, liniștea era întreruptă de un singur autobuz ce sporea farmecul Sighetului. Inexistența unei circulații sufocante și curățenia generală a orașului erau o invitație la promenadă.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth

Se presupune că orice om decent știe care este diferența dintre bine și rău. Știi, pentru că așa ai fost crescut, educat, simți că anumite lucruri nu sunt corecte sau cusute cu ață albă sau exagerate. Și atunci de ce în România această diferență este extrem de greu de făcut și are multe variabile?

Poți să spui eu nu fac politică dar nu știu câtă dreptate mai ai. Poți și să nu mergi la vot dar apoi ce drept mai ai să te plângi? Îți permiți să mergi la mitinguri, la proteste sau unde mai vrei tu, să postezi ce dorești pe facebook sau pe alte rețele de socializare dar nu ai nicio certitudine că vei putea face asta peste câțiva ani, când vei vrea, de câte ori vei vrea. Viața noastră, a fiecăruia depinde de faptul că iei sau nu atitudine, că te declari de o parte sau de alta a baricadei, că îți susții punctul de vedere și îți asumi responsabilitatea. Dar să te declari neinteresat, să trăiești doar în mica ta bulă personală, să nu riști nimic, să nu ai nicio părere, asta nu știu cât de ok este. Mai devreme sau mai târziu vei ajunge cu o problemă minoră sau majoră într-un spital, vei sta la cozi la primărie, îți vei strica mașina mai mult sau mai puțin pe drumurile din România, vei merge într-o stațiune în concediu și vei constata că nimănui nu-i pasă de tine, tot ce se așteaptă de la tine este să plătești fără să pui întrebări.

Întotdeauna în politică au existat interpretări, simpatii, doctrine, limbaj de lemn, manipulări și influențe dar acum sunt toate  înmulțite cu 100. Sau chiar cu 1000. Parcă nu mai știi în care parte să te uiți, sunt peste tot, nimeni nu este fără pată și atunci te întrebi bine dar eu, eu de ce îmi plătesc întreținerea, mă strădui să nu întârzii la serviciu și încerc să fiu cât mai cinstit, cât mai onest? Și atunci nu-i de mirare că nu mai vrei să deschizi televizorul pentru a vedea  politicieni care  caută tot timpul să pareze acuzații, care au nevoie să strige insistent sunt nevinovat, alții sunt vinovați, cei care îmi înscenează diverse mizerii. Cam mulți oameni importanți avem care sunt nedreptățiți de soartă. Normal că te apucă scârba și revolta și te simți nedreptățit gândindu-te la ultimul concediu pe care ți l-ai permis, tu, om cinstit. Normal că îți vine să îți iei lumea în cap dar faptul că am ajuns așa se datorează și celor care au spus pe mine nu mă interesează, eu am o viață, eu nu fac politică. Este de fapt un cerc vicios.

Apoi este foarte greu de înțeles de ce s-ar preocupa cei care au puterea mai mult de condițiile din închisori decât de condițiile din spitale de exemplu. Este de bun simț și asta. Să zicem că nu există excepții, nici interpretări. Nici un om rațional nu ar putea spune că e mai important să rezolvăm situația oamenilor din închisori. Și totuși sunt unii care îți spun privindu-te în ochi că este o problemă ce trebuie neapărat rezolvată după care vor veni și altele. Dar mai întâi asta.

Sunt atâtea paradoxuri, suntem atât de frumoși și atât de urâți, atât de sensibil și atât de cinici, atât de darnici și atât de risipitori! Și aici vă pot da câteva exemple, toate actuale.

Primăria Iași a cheltuit zilele astea 85.000 de euro pe un steag pentru a se mândri în anul centenarului. Casa lui Iuliu Maniu din satul Bădăcin din Sălaj este restaurată prin bunăvoința unui preot cu ajutorul unor donații individuale, venite de la diverse persoane în măsura în care Iuliu Maniu a donat și el pentru construirea școlii de acolo. Are nevoie de încă 200.000 de euro. Casa pentru părinți ai căror copii bolnavi de cancer sunt internați la Institutul Fundeni   s-a făcut prin donațiile a peste o sută de mii de români prin proiectul Magic Home. Bazinul de înot al unei școli din București nu este dat în folosință din cauza unor nereguli și stă în paragină deși au fost cheltuiți în jur de 100 000 de euro. Elevii din lotul național de matematică s-au întors cu 5 medalii de aur și una de bronz de la Olimpiada Balcanică din Grecia, ceea ce a plasat România pe primul loc printre cele 18 națiuni participante. Potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare și Analize Educaționale aproximativ 40% din elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcționali. Un studiu făcut de iSense Solutions arată că românii din mediul urban cheltuie 80 % din salariu pe mâncare, întreținere și rate ceea ce în alte țări europene se rezolvă cu doar 15% din salariu. Potrivit clasamentului european două treimi dintre români își petrec vacanța acasă. În alte țări din Uniune doar o treime își petrec vacanța acasă. Nu mai spun de persoanele cu dizabilități care nu au prea multe șanse în România la o viață independentă, să nu mai vorbim de participarea lor la un festival în aer liber sau obținerea unui loc de muncă.

Așa că, înainte de a spune eu nu fac politică, pe mine nu mă interesează, am viața mea, nu merg la vot, toți sunt o apă și-un pământ și altele de genul acesta, mai gândiți-vă! Este ușor să ne considerăm victime atunci când nu am făcut mai nimic, am stat în banca noastră și am așteptat doar să treacă furtuna.

Autor, prof. Crina Voinaghi

Îndrăgita cântăreață de muzică populară, Măriuca Verdeș (foto), născută în comuna Desești, județul Maramureș, mare iubitoare de folclor autentic, președinte al Asociației „Călineștenii Țării Maramureșului” (asociație care a inițiat și „Școala Rădăcinilor Străbune”), își lansează duminică, 01 iulie 2018, noul album intitulat „Hori din Maramureș”. 

Detalii despre acest proaspăt material discografic, ne oferă Măriuca Verdeș, într-un scurt interviu.

Sebastiana Joicaliuc: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre evenimentul din 01 iulie.
Măriuca Verdeș:  Voi lansa albumul „Hori din Maramureș” duminică, 01 iulie, în cadrul evenimentului „Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune” (foto) ce va avea loc în Călinești, eveniment ajuns la cea de-a IV-a ediție, și care va debuta sâmbătă, 30 iunie, de la ora 14.00, în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului și Gospodăria lui Iurca.  Așa cum am zis, „Horile din Maramureș” le voi lansa duminică, de la ora 13.00, în Gospodăria lui Iurca. Vă aștept cu drag!

Sebastiana Joicaliuc: Cine te-a sprijinit, și financiar, la apariția acestui nou album?
Măriuca Verdeș: Nimeni nu m-a sprijinit financiar. Sau, mai degrabă, pot spune că mi-am autofinanțat acest nou album. Nu mi-a plăcut niciodată să cer de la nimeni, nimic. Alina Bondrea, căreia îi mulțumesc, m-a ajutat, din prietenie, total dezinteresat,  cu design-ul coperții. Și, ca de fiecare dată, părinții îmi sunt alături, mă sprijină necondiționat.

Sebastiana Joicaliuc: De ce albumul se numește „Hori din Maramureș” și care este izvorul de inspirație al pieselor?
Măriuca Verdeș: Noi nu cântăm, ci, horim. Parcă o aud pe mama cum îmi spunea, copilă fiind: „zîi, draga mamii, o Hore!”, așa că, mama e primul meu izvor de inspirație. Apoi, sunt femeile din sat care mi-au spus hori, și numele lor se regăsesc pe coperta acestui album, și care mi-au zis așa: „Hai să-ți zîc o hore, că m-oi duce cu tot cu ele în cealaltă lume. Tu du-o mai departe, că, prin glasul tău, oi trăi și eu…”. Așa că noi, cei care culegem Horea, avem menirea de a duce mai departe glasul tuturor celor care au horit.

Sebastiana Joicaliuc: Lansarea se face punctual, sau va urma un turneu mai amplu?
Măriuca Verdeș:  Lansarea va avea loc atât în țară, cât și în străinătate pentru că, prieteni dragi, voiesc ca acest album de hori să nu rămână uitat într-un sertar, așa cum s-a întâmplat, nu cu mult timp în urmă, și cu „Doinele din Maramureș”…

Sebastiana Joicaliuc: Ce ne pregătește Măriuca Verdeș împreună cu „Călineștenii Țării Maramureșului”?
Măriuca Verdeș: Asociația „Călineșteniii Țării Maramureșului” își continuă activitățile sale, modeste în aparență, activități care înseamnă perpetuarea obiceiurilor, a  jocului satului, înseamnă cursuri de învățare, a celor mai tineri, a tradițiiilor și a meșteșugurilor locale.

Sebastiana Joicaliuc: De ce nu ești mult mai vizibilă prin concerte mai ample la Sighet sau în spațiul public?
Măriuca Verdeș: Explicația este simplă. Nu sunt mai vizibilă în concerte, deoarece horea pe care o horesc nu este, poate, pe placul tuturor. Dar, mai mult de-atât, nu particip la multe spectacole, deoarece nu mă interesează aspectul financiar, nu-mi doresc promovare pentru ca apoi să am ceva de câștigat din asta. Eu voiesc doar să duc mai departe horea sacră a moșilor și acest grai sfânt românesc. Mai mult, când îți lasă moșii cu limbă de moarte să duci mai departe rânduiala de demult, nu te mai gândești la tine, ci doar la ceea ce te-ai legat să faci. Horea mé și a moșilor mei nu o pot nici târgui, dar nici a o vinde. Ci doar să o horesc, așa cum o făceau și ei, pentru sufletul meu, dar și a celor care voiesc să o asculte, fiind un izvor nesecat și limpede din care te poți stâmpăra de sete.

Mi-e dragă horea, mi-e drag portul, ele sunt pentru mine ca cerul și pământul, iar aerul este sufletul nostru care trebuie să le țină vii și să le respecte!

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

Centrul liniștit al Sighetului la început de secol XX. În prim plan sunt câțiva copii ce tocmai au finalizat orele. Au la dispoziție un imens teren de joacă. În plan îndepărtat se poate observa Statuia Fecioarei Maria.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

SLUGĂ LA DIRECTOR
Prin anii ’50, directorul unei şcoli de lângă Sighet, învăţător, îi convocă la el acasă pe cei trei profeori suplinitori locali. Avea de săpat beciul la casa în construcţie. După câteva ore de muncă, veni prânzul: coleşe cu sămăt’işă.

– Apoi,  aiasta  nu-i  mâncare  în  lucru! – protestă  unul  dintre zilieri.

– Atunci, Mamica, pentru domnul profesor să faci papară dintr-un ou! – dispuse directorul neveste-sii.

Fiică de preot, aceasta se văieta deseori: “Io, Regina balului de la Coroana, din Sighet, mi-am luat di’bolul acesta!” (Despre ea, un vechi camarad venit în vizită la director remarca: “Toate bune, măi Mitică, da’  tare  hâdă  slujnică  ţi-ai găsit!”)

*

CONFESIUNE RATATĂ
Tot pe atunci şi tot în satul acela, acelaşi învăţător-director se îmbătă la bufetul din centru.
Suplinitorul de matematică şi miliţianul îl petrecură acasă, cu grijă. Îl duceau de umeri, din lateral, pe cărare. “Am nişte problem, măi băieţi…” – se scuză oarecum învăţătorul, ajuns în livada casei. Suplinitorul sări isteţ:
– Cam des, domn’ director, cam des…
– Soarele vost’! Di’p’ce-mi păşiţi iarba, mă? – se stropşi la ei domn’ director.

*

LA EST DE OCNĂ
…  Armeanul  băuse  toată  noaptea  în  crâşma  lui  Feri  din  Şugatag.  „Na, Isten,  Isten!” salută  el ieșind şi  o  luă  împleticindu-se  pe  drumul Budeştiului,  pe  care-l  cunoştea  cu  ochii închiși. „Manyika,  Rózinéni, Pistabácsi, Málcsinéni, Joszi… Julcsa…” mormăia în dreptul porţilor, fără a  întoarce  capul.
Într-un  târziu,  ajunse  la  cimitirul  catolic  de  la  capătul satului. Mai avea de mers. Se așeză pe un bolovan și scoase din buzunar un pachet mototolit de țigări, pe care le împrăștie pe jos. „Hogy az a…!” înjură  omul  şi  se  lăsă  în  genunchi, piăpăind  prin  iarba  umedă. Găsi  o ţigare, o răsuci în dreptul urechii şi se spijini de piatră, să se ridice.
– Jeszus  Mária! – exclamă  el  deodată. În vale i se arăta satul  vecin, în vâlvătăile Soarelui. Se ridică şi o luă în goană spre casa lui Baciu Vasile, prima de lângă cimitir, bătând cu cizma în poartă şi strigând:
– Ard’e Sârd’i! Ard’e Sârd’i!..
Şi aşa i-a rămas numele, „Ard’esârd’i” –  lui şi urmaşilor lui.
( & I. J.P.)

Consemnări, prof. Marin Slujeru

Foto: Alin Pontoș

Au trecut doi ani de la trecerea în neființă a laureatului Premiului Nobel originar din Sighet, Elie Wiesel. Momentul a fost marcat azi, 21 iunie 2018,  la Sinagoga din Sighet.

Autor foto & video, dr. Sorin Markus

Mi-aduc aminte ca și cum aș fi cunoscut-o ieri, atât de clar și suav retrăiesc fiecare amintire în parte și, totuși, atât de îndepărtate sunt vremurile despre care vorbesc…

Involuntar și demn de aceeași vicisitudine, îmi adun seară de seară gândurile, le presez și totuși le țin, circumspect, într-o carte aflată pe noptiera de la geam, așteptând ca ziua următoare să le tratez cu nonșalanță până la ivirea lunii.

Îmi surâde perfid amintirea acelei seri, peronul gării, trenul cu destinația precisă, oamenii, toți acei oameni aparent exuberanți, în fapt, instabili. Îi priveam realizând marea asemănare dintre noi, când, mă trezesc parcă dintr-un vis, buimac, și ascult fără a fi capabil de a reacționa în vreun fel, vocea juvenilă a unei făpturi pe care n-o mai văzusem niciodată, adevărat lucru, nu mai văzusem pănă atunci un om atât de frumos.

– Aștepți trenul de la ora 15:00 sau, încotro mergi?

Stătea în fața mea, cu ochii insistând să-i dau un răspuns, însă, atât de incapabil de a vorbi, de a gândi n-am mai fost niciodată, totuși, senin, cu o oarecare iritare față de întrebarea ei, îmi ridic cămașa, mă uit la ceasul de la încheietură – arăta undeva ora 14:00 – și răspund la rându-mi:

– Da, aștept trenul cu destinația spre mare, iubesc apusul, răsăritul, marea și tot ce-mi poate oferi ea... (mai târziu am rămas și eu uimit de persuasiunea tonului meu însă omului din fața mea nu-i părea nimic mai mult decât un răspuns fastidios, realizasem asta după expresia feței) . Mi se părea și mie, ce-i drept, dar tot mai potrivit decât să nu răspund nimic, căci da, nu eram nimic mai mult decât un om care, deși așteaptă trenul de la ora 15:00 nu știe încotro se-ndreaptă, nimic mai mult decât un om cuprins în întregime de anxietate dar, totuși, care disimulează un zâmbet larg asemeni tuturor oamenilor.

–Noemi, surâde ea copilăros și-mi întinde mâna.

Îmi las un oarecare timp de gândire căci, pentru un moment, nu eram sigur nici de realitatea propriului nume, și răspund asemeni unui om atât de nesigur:

– Sergiu, îmi pare bine!

Și am pierdut orice urmă de rațiune, am pierdut noțiunea cu realitatea, contactul cu oamenii din jur, am rămas încremenit privind-o timp de câteva minute și, la rândul ei, nu era nimic mai puțin decât un om frumos… Frumoase nu erau hainele de vară care-i infășurau trupul ars de soare, aproape rumen, nici accesoriile potrivite atât, dar atât de bine – fizionomie demnă de un om normal, însă, avea o naturalețe aparte, un aer friabil de copil, o naivitate a chipului atât de bine conturată și ochii… acei ochi despre care poți spune că i-ai privi o viață și tot n-ar fi suficient pentru a le descoperi taina. Și acestea din urmă o făceau cea mai frumoasă dintre toți oamenii sau, cel puțin, cea mai frumoasă în ochii mei, un chip, o imagine care mi-e atât de clară chiar și după atâția ani trecuți.

A urmat apoi o conversație scurtă despre posibila întârziere a trenului și alte lucruri spuse pentru a acoperi liniștea devastatoare, lucruri pe care nu mi le mai amintesc cu atâta exactitate.

Îi răspundeam sec, ramolit, căci, deși nu mi se părea insolentă abordarea ei, îmi întrerupse gândurile, supravegherea bolnavă a oamenilor, căutarea unui sens vieții mele, într-o frază standard, era „ecoul care-mi distrusese liniștea”.

Mă uitam destul de des la ceas, care mi se parea că nu se mișcase niciodată atât de lent, mă uitam la ceasul de pe mâna, la ceasul de la perete, la omul fericit care se așezase în fața mea, la ceasul de la mână, la ceasul de la perete și tot așa, încercând să-mi adun iar gândurile abrogate în liniștea asurzitoare. Șovăiam din când în când prin geantă, așteptând, parcă, nerăbdător, anormal lucru pentru un om care nu trebuie să ajung nicăieri, pentru un om pierdut sufletește și de această dată, pierdut în mulțime.

– Ce gând te îndreaptă spre mare? În afară de apus și soare și tot ce ai spus, completează ea în timp ce căutam și eu un răspuns potrivit. Iubesc și eu marea, fericirea și liniștea sufletească ce mi-o oferă, valurile care-mi iau odată cu ele toată suferința și neliniștea din suflet, continuă ea cu o oarecare melancolie.

O ascultam și încercam să-mi imaginez și eu toate acestea, lucruri pe care nu le-am simțit de multe ori și, totuși, încuviințam aprobator. Vedeam și eu seri liniștite așezat pe sofa, seri de lectură ce-mi oferă pace sufletească, seri în care neliniștea și aglomerația vieții nu-și au locul și, toate acestea pentru mine erau lucruri atât de fictive, atât de îndepartate de real, de realitatea în care trăiesc eu. O realitate demnă de un om singur, atât de singur… un om care de mult a renunțat să mai cunoască adevăratele sentimente care-i mențineau echilibrul, care-i mențineau mijloacele de a fi coerent în comportament, în poziția pe care o adoptă zi de zi față de ceilalți, dar și la sentimente care de mult prea multe ori, în numele, sau sub pretextul lor, l-au afundat în legături care l-au distrus, care nu au avut oricum șansă de reușită și l-au făcut să se înstrăineze de sine însuși și de lume.

Profitam de liniște, lucru iar destul de anormal având în vedere agitația gării, unde numai liniște nu poți să ai, și o aud întrebându-mă cu o oarecare plictiseală în glas, căutând probabil să-și alunge nerăbdarea vizibilă.

– Cum de ai decis să mergi singur?

Nu știam exact ce să-i răspund, căci nu puteam să-i spun că sunt un om atât de singur, un om care își ia câteva lucruri și pleacă în căutarea fericirii despre care a citit de atâtea ori în cărți, despre care a auzit de la oameni care au trăit demult, pe care nu a avut-o niciodată și o dorește cu tot dinadinsul și, totuși, i-am răspuns că prefer uneori singurătatea în detrimentul oricărei companii, lucru atât de neadevărat când eu tânjeam după afecțiune.

Nu mai știu exact cursul evenimentelor următoare, știu că se anunțase îmbarcarea în tren, oamenii s-au împrăștiat, s-au strâns, s-au grăbit, la rându-mi mi-am ocupat locul nerăbdător, aveam să ajung la mare și îmi căutam în fiecare om care urca tovarășa de călătorie pe care n-o mai zăream și mă îngrozea lucrul acesta!

Știu că apăruse de nicăieri cu același zâmbet și inocență de copil, se așeză cu capul pe umărul meu drept, și-mi liniștise demonii cu simpla-i prezență. Eram fericit, căci, deși atât de nesigură era viața mea, ei, îi puteam oferi siguranță, simțeam asta, cu atât mai mult îmi venea să o sărut, să o strâng în brațe lacom, să o înnăbuș în dragostea pe care nu am oferit-o nimănui – ciudat simțământ de vreme ce era doar un străin întâlnit în gară. Singura explicație cât de cât logică la care ma gândesc acum, este faptul că noi, ca oameni, stabilim legături personale pentru a nu pluti în derivă într-o lume nesigură, undeva la limita unui univers necunoscut. Legăturile noastre cu ceilalți se formează pe un fond interior de dorințe, de goluri, temeri, nevoi și așteptări. Toate acestea dau senzația unui labirint în care, este practic imposibil să înțelegi substratul unei legături.

Își lasă palma în mâna mea, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile și-mi arăta un gest aprobator simțămintelor mele. Atunci plecam de la premisa că are și ea aceleași dorințe, aceleași nevoi, aceleași gânduri ca și mine, acum însă, abia acum am realizat că nu era nici ea mai mult decât un om singur, un om nemaipomenit de singur.

– Ce te frământă? o auzeam cum șoptește atât de aproape de pieptul meu, încât îmi accentua bătăile inimii…

– În serile în care mă simțeam tristă îmi deschideam cufărul, un întreg șifonier de amintiri, și atunci nostalgia mea devenea melancolie… o ascultam, ca și cum vocea ei fredona cel mai frumos cântec.
Mă descosea cu fiecare cuvânt în parte, mă privea în modul în care eu nu m-am mai văzut de mult, mă făcea să mă simt viu, îndrăgostit, o doream.

– Simt o nemărginită nevoie să te sărut... i-am șoptit fără a avea puterea să mă controlez.

Mă privea de parcă am spus cel mai nepotrivit lucru, amenințător, dar începe să-mi spună sub forma unui discurs bine învățat că:

– Cererile de natură sexuală sunt cele care strică cel mai mult relațiile. Pentru că cererea se adresează mai ales dorinței celuilalt. Doresc ca tu să-ți dorești chiar în momentul în care eu îmi doresc să… tace, o tăcere morbidă cuprinde compartimentul, iar după o tăcere de câteva minute îmi cuprinde fața-n latul palmelor și mă sărută lung, apăsat, ca și cum ne-am fi iubit dintotdeauna.

Eram fericit, cum poate nu am mai fost și nu mai aveam să fiu vreodată, nu era singura femeie pe care o iubeam, iubisem înainte de ea și credeam cu tărie că voi iubi la fel de mult alte femei, ce aveam să le întâlnesc după ea.

Adormise preț de câteva ore, timp în care mă gândeam la toate neliniștile vieții mele și liniștea ce mi-o oferă ea, mi-amintisem că am plecat în căutarea fericirii și că-mi jurasem să nu mă opresc fără a o găsi, dar nu m-am gândit că fericirea mea mă așteaptă pe peronul unei gări a cărui tren întârzie mereu, tren care în momentele acelea mi-aș fi dorit să nu se mai oprească niciodată!

Autor, Andreia Petreuș

Marți, 19 iunie 2018, la Cluj-Napoca, a avut loc  cea de-a 16-a ediție a spectacolului de modă inedit „Atipic Beauty”.

Clujenii au fost invitați să ia parte la un eveniment emoționant, alături de asociația Open your Heart. Ca de fiecare dată, show-ul dorește să elimine barierele pe care societatea le are referitor la persoanele cu dizabilități.

12 persoane imobilizate în scaune cu rotile, alături de 12 persoane publice au prezentat diverse creații vestimentare. Sub genericul „Frumusețea stă în tine”, Atipic Beauty Fashion Show s-a desfășurat la Casino Parc Cluj Napoca – Centrul de Cultură Urbană.

Anișoara Mârza (Gog), o tânără sigheteancă imobilizată într-un scaun rulant, în vârstă de 26 de ani, absolventă a Facultății de Contabilitate și Informatică de gestiune, cochetează cu moda din anul 2013 și este model în cadrul proiectului Atipic Beauty încă de la prima ediție:

“Mă bucur că am reușit să fiu prezentă la fiecare eveniment și să fac parte din acest proiect din 2013. Ne-am bucurat de o prezență numeroasă, de oameni care ne susțin și care își doresc să schimbe prejudecăți alături de noi. Astăzi, am purtat cu mândrie o rochie semnată Tina Olari și am defilat alături de Oana Boc”.

În cadrul evenimentului prezentat de Cosmina Păsărin au avut loc și câteva concerte susținute de către Atac Band, Teodora Iacob și Miklos Roland.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca