Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

S-a stins pâlpâind ca o candelă pe sfârșite, cel care a fost prof. dr. Mihai Dăncuş, eminent cercetător, muzeograf şi etnograf, etnolog şi om de cultură, timp de peste patru decenii director al Muzeului Maramureşului din Sighet, întemeietor şi promotor al Muzeului Satului din Sighet, acesta fiindu-i corolar al operei în peste cinci decenii de activitate, «primar al satului primordial», așa cum inspirat s-a spus despre el.

Maramureșean plin de dârzenie, a luptat cu toate vicisitudinile vieții pentru a realiza biruința spiritului asupra materiei. A cheltuit pentru aceasta suflet, sănătate si credință pentru propășirea nemului nostru românesc și a Bisericii greco-catolice, în mijlocul căreia trăia ca un bun urmaș al Episcopului unit Atanasie Rednic.

Om bun, cu dragoste de semeni, Mihai Dăncuş a fost un împătimit slujitor al tradițiilor populare maramureșene, al cuvântului scris căruia i-a dat viață făcându-l cuvânt rostit, în atâtea memorabile ocazii atât în mediul științific, cât și de la catedră, fiind un dascăl plin de râvnă și ardoare, cum puțini cărturari au trudit în atâta discreție și modestie ca el. Înzestrat cu o judecată ageră, o memorie proverbială si cu o rară capacitate de ordonare și sistematizare a științei de carte căreia i s-a dedicat, s-a bucurat de prețuire unanimă, ca unul dintre cercetătorii cei mai prestigioși ai culturii populare maramureșene, pentru care a lucrat cu spor și pilduitoare tragere de inimă … Iar opera pe care ne-a lăsat-o stă mărturie.

În fața destinului suntem nepurincioși, vâzând cât de severă și de implacabilă este legea firii: „pământ ești si în pământ te vei întoarce”. Nici spiritul său dârz și atât de dinamic, nu l-a putut scoate de sub povara acestei legi … Acum, când trupul său se coboară în noaptea țărânei din care s-a zămislit, înfrânt de anii strânși în lunga sa viață, de munca ce nu a cunoscut osteneală, de suferința fizică, sufletul său trudit se ridică, pentru a se odihni la dreapta Tatălui, în liniștea veșniciei.

Prin rostirea mea smerită și săracă în cuvinte, îi aduc omagiul, mulțumirea și recunoștința pentru că a existat și că i-am putut fi în preajmă.
„Fie-ți țărâna ușoară și memoria binecuvântată„, dragă Mihai
Rămas bun …

Arh.Bogdan VANCEA
[de Oncești și de Buteasa]
București, 1 august 2020

IN MEMORIAM DR. MIHAI DĂNCUȘ,
muzeograf, etnograf, etnolog, profesor și cercetător, director al
Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației

Cu profunde regrete, tristețe și amărăciune vă aducem la cunoștință decesul Domnului Dr. Mihai Dăncuș muzeograf, etnograf, etnolog, profesor și cercetător, director al Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației, vreme de aproape 35 de ani.

Mihai Dăncuș s-a născut la 10 februarie 1942 în localitatea Botiza, județul Maramureș, într-o familie de preoți greco-catolici cu ascendenți în nobilimea maramureșeană încă din secolul al XIV-lea.

Studiază la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, Facultatea de Filologie, iar din 1998 este doctor în etnografie și folclor în cadrul aceleași universități.

Din 1969 este muzeograf la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, iar din 1977 director până în anul 2011. Imediat după încadrare a făcut cursurile postuniversitare şi apoi de atestare ca muzeograf-etnograf, iar lucrarea de absolvire a avut ca temă: „Tematica muzeului Arhitecturii populare maramureşene”, Bucureşti, 1974.

În tot acest timp a lucrat la evidenţa ştiinţifică a obiectelor muzeale, a organizat şi sistematizat colecţiile muzeale. Împreună cu Francisc Nistor şi un colectiv de la Muzeul de Artă Populară, Bucureşti, a elaborat planul tematic al expoziţiei de bază (care s-a deschis în iarna anului 1971). Paralel cu această muncă, până în anul 2010, a investigat permanent zona Maramureșului făcând achiziţii de peste 12.500 de obiecte muzeale, campanii de achiziţii, dar şi o serie de cercetări adunând un bogat material documentar (clişee fotografice alb-negru, diapozitive color, filme etnografice, fişe de teren etc.).

După deschiderea expoziţiei de bază a muzeului şi organizarea ştiinţifică a colecţiilor, împreună cu Francisc Nistor a trecut la investigarea zonei pentru înfiinţarea secţiei de arhitectură populară în aer liber. În urma cercetărilor întreprinse a fost identificat un bogat fond de monumente de arhitectură populară din care a reuşit să achiziţioneze peste 87 de obiective. A reuşit să materializeze acest grandios proiect prin montarea primelor 27 de obiective mari de arhitectură populară, până la 31 mai 1981, când s-a deschis muzeul în aer liber cu ocazia zilei Internaţionale a Muzeelor, în prezenţa ICOM (Consiliul Internaţional al Muzeelor), directori de muzee și specialiști.

În cadrul Muzeului Satului Maramureşean a reuşit să formeze o şcoală de conservare şi restaurare a monumentelor din lemn prin Prof. Aurel Moldoveanu. Pe lângă muncitorii noştri restauratori au fost specializaţi aici și alți conservatori de la alte muzee din ţară. Împreună cu echipa de muncitori restauratori a participat la restaurarea unor obiective importante pe plan național și internațional.

A fost Președintele Asociației Folcloriștilor și Etnografilor din Județul Maramureș, sub egida căreia se desfășurau marile festivaluri folclorice anuale: Tânjaua de pe Mara, Hora de la Prislop, Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă MARMAȚIA, dar și numeroase manifestări științifice. Din anul 1997 a devenit membru de onoare al Asociației Europene a Muzeelor în Aer Liber, Elveția (ICOM-UNESCO), membru fondator și Președinte al Asociației Naționale a Muzeelor în Aer Liber din România, din anul 1990 Președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș. A fost cooptat la Smithsonian Folklife Festival Washington, SUA, unde împreună cu restauratori ai muzeului a prezentat o biserică maramureșeană. A fost profesor asociat în cadrul Universității Babeș-Bolyai și a Universității de Nord Baia Mare, unde a condus zeci de lucrări de licență și masterat.

A elaborat tematicile științifice de organizare la Muzeul etnografic al Maramureșului, Muzeul satului maramureșean (împreună cu Francisc Nistor, fost director al Muzeului Maramureșean). A înființat și inaugurat Casa muzeu Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Muzeul culturii și civilizației evreiești din Maramureș – Casa muzeu Elie Wiesel, dar și muzeele sătești de la Săpânța, Vadu Izei, Giulești, Bârsana, Ieud.

În toată această perioadă a întreprins numeroase cercetări de teren în satele maramureșene și nu numai, dar și cercetări interdisciplinare în Maramureș: pe Valea Cosăului (sub conducerea Academicianului Mihai Pop), Poienile Izei, cercetările pentru realizarea Atlasului Etnografic al României, dar și în alte zone ale țării: Moldova, Caraș Severin, Oaș, Dobrogea. A participat la numeroase simpozioane naționale și internaționale (Franța, Italia, Olanda, Germania, Suedia, Ungaria, Elveția, Cehoslovacia, Ucraina, SUA, Austria etc.).

A publicat 14 cărți și sute de articole în reviste de specialitate din țară și străinătate. Este fondator al publicaţiilor Acta Musei Maramoresiensis (2002) şi Tradiţii şi patrimoniu (2001) şi al hebdomadarului Tribuna Marmaţiei (24 dec. 1989 – 1991).  A participat la numeroase conferințe naționale și internaționale (SUA, Italia, Anglia, Cehia, Ungaria, Elveția, Suedia, Olanda, Franța, Austria) pe teme de etnologie, folclor, muzeologie. A primit numeroase distincții și medalii: Medalia Jubiliară a Universităţii din Freiburg (Germania). Premiul Patrimoniului Cultural Naţional „Gheorghe Focşa” pe anul 2001; Premiul Patrimoniului Cultural Naţional „Tancred Bănăţeanu” pe anul 2002; Ordinul MERITUL CULTURAL în gradul de „Mare Ofiţer”, categoria H, „Cercetare ştiinţifică” (2004); Titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Sighetu Marmaţiei, al comunelor Bârsana şi Bogdan Vodă; Medalia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea (7–9 mai 1999), nenumărate medalii şi medalii jubiliare de la muzeele din ţară şi străinătate.

Muzeul sighetean a cunoscut, în dezvoltarea și evoluția sa, 8 etape importante, iar Etapa Mihai Dăncuș a fost cea mai înfloritoare, muzeul cunoscând cea mai amplă dezvoltare și recunoaștere atât pe plan național, cât și internațional. Mihai Dăncuș a fost una din figurile de intelectuali care s-a impus în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca unul dintre întemeietorii muzeologiei maramureşene, Directorul celei mai importante instituții de cultură și civilizație a Maramureșului istoric: Muzeul Maramureșan și cum frumos spunea Dr. Camelia Burghele, unul dintre ”patriarhii” etnografiei românești, iar noi îl putem numi simbolic ”Patriarhul satului primordial al Maramureșului”.

La împlinirea vârstei de 70 de ani, în anul 2013, Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu” i-a realizat un documentar aniversar, intitulat  „Mihai Dăncuş: documentar biobibliografic aniversar”, în Seria ”Personalităţi maramureşene – aniversări”, realizat în cadrul Serviciului de Informare Bibliografică şi Documentară al bibliotecii de Aristiţa Borbei şi Liana Pop, prin grija directorului Teodor Ardelean, iar Muzeul Maramureșan, în anul 2017, i-a dedicat un număr al anuarului muzeului ACTA MUSEI MARAMOROSIENSIS, al cărui inițiator este, la aniversarea a 15 ani de la apariție.

Iată că, azi, Muzeul Maramureșan aduce un ultim omagiu muzeografului, profesorului, etnografului, cercetătorului MIHAI DĂNCUȘ, care a lăsat în urmă o viață de om și realizări pe măsură care îl vor consacra între cercetătorii Maramureșului, ai țării și, de ce nu, ai lumii. A lăsat în urmă o serie de lucrări în manuscris și proiecte, pe care, din păcate, nu a mai reușit să le finalizeze.

Profesorul Ioan Opriș spunea că un învățat nu poate fi omagiat decât prin cuvinte de laudă. Nimic mai adevărat. Iar noi, generația mai tânără, nu putem decât să respectăm memoria OMULUI Mihai Dăncuș, să valorificăm ce ne-a lăsat moștenire ETNOGRAFUL Mihai Dăncuș și să-l apreciem pe cel care a fost ÎNVĂȚATUL Mihai Dăncuș.

Pentru noi și pentru Maramureș va rămâne mereu unul dintre cei mai valoroși etnografi pe care România i-a avut.

Nicolae Iorga spunea că „ceea ce este interesant la muzeu nu este faptul, care e poveste ca oricare alta, ceea ce interesează este felul cum realitatea a fost văzută și interpretată, cum sufletul artistului s-a coborât în lumea aceasta, cum a înțeles-o, cum a reprodus-o, întrebuințând nota acea personală ce se găsește în sufletul oricărui om care este într-adevăr om”.

Dr. Mirela BARZ
manager interimar Muzeul Maramureșan

Înmormântarea Domnului Dr. Mihai Dăncuș va avea loc duminică, 02 august 2020, ora 15.00, în Cimitirul Central al municipiului Sighetu Marmației, la Capela mică Romano-Catolică.

Pentru un ultim omagiu, Muzeul Maramureșan pune la dispoziția celor care l-au cunoscut și apreciat o Carte de Condoleanțe la Expoziția de Etnografie, Str. Bogdan Vodă, nr. 1, zilnic, între orele 09-17 (luni, închis).

Sighetul are câțiva meșteri populari cuprinși în baza de date a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș. Ce se întâmplă cu ei, cum se descurcă în această perioadă pandemică nu este greu de imaginat. Au fost anulate târgurile, festivalurile, evenimentele etnofolclorice astfel încât micile surse de venituri ale meșterilor populari s-au…  evaporat  în plină vară, în plin sezon turistic (mai ales pentru zona noastră).

În apropierea Primăriei, în centrul Sighetului, str. Bogdan Vodă nr 4, pensionara Țurcan Ghizela, meșter popular cu patalama, încearcă să atragă atenția puținilor turiști asupra obiectelor artizanale, figurinelor îmbrăcate maramureșenește, cu piese confecționate din deșeuri și diverse resturi textile dar… șansele sunt reduse.
Doamna Ghizela, care a fost mulți ani profesor de română – franceză și bibliotecar la Putna, apoi o îndelungată perioadă angajată la EGCL, Acaterm și Maranord din Sighet continuă, consecventă, să-și prezinte micile obiecte de artizanat trecătorilor, turiștilor cu speranța că exponatele nu vor fi doar admirate ci și… achiziționate.

Oare ce se poate face pentru acești meșteri populari pentru a le asigura existența și subzistența?…
Cei „îndreptățiți” să ofere idei, soluții etc sunt invitați să o facă!…

Salut, Sighet!

Cana violet

parcă nu-i convine linguriței
să se dezlipească
de dulceața albului
în abisul fierbinte de cafea

plutește abur
cu gust de apusuri de soare
și strânsoare de mână

se topesc inimile noastre
într-un întuneric colorat
amestecat cu lapte
se topesc despărțite
înstrăinate de ceva timp

dimineața mi-e alinare
și se scufundă tăcută
în cana mea
atinsă de liliac

*****

Exil

mestec nimicul
în aroma sa de negru
și în mirosul său de alb

se răsfrânge prăpastia
sub tălpile mele goale

aș vrea să cred
că nimicul e dulce
cu un vag gust de scorțișoară
în acest fel
îmi pot lăsa gândurile
să alerge spre tine

ai fost alungat
și deși ești captiv
în cel mai întunecat cotlon al temniței
razele tale iluminează cărarea

dacă fac vreo greșeală
mă rătăcesc
și ajung din nou la tine

Anastasia HERBIL
Clasa a IX-a
CNDV

Sunt două luni de când Violeta m-a părăsit, dar, în fiecare dimineață, pentru câteva clipe, mă lasă să mă bucur că sunt mama ei. Nici nu am deschis bine ochii și deja năvălește în dormitor, face o piruetă, îmi zâmbește ca o școlăriță la spectacol și așteaptă o reacție. Observ că o altă bluză normală de-a mea a fost transformată într-una trendy: cu mâneci neașteptat de lungi și atât de scurtă în talie încât lasă buricul să tragă cu ochiul la lumea de dincolo de bumbac. Trec câteva secunde bune până să realizez că s-a tuns scurt. Îmi vine să plâng, nici nu știu dacă după frumosul ei păr castaniu, care-i cădea pe spate în valuri bogate sau pentru că sunt pusă în fața faptului împlinit, fără drept de a interveni, de a schimba, ca de atâtea ori în trecut, mersul lucrurilor. Dar e atâta aur în ochii ei căprui și a mânuit atât de bine foarfecele încât mă ridic din pat, o iau în brațe și îi confirm că îi stă foarte bine. Apoi mă cufund în rugăciune.

Camera ei e neschimbată. Cu jaluzelele trase, într-un semi-întuneric cu luciri de ametist, din tavanul alb atârnă fluturi mov de hârtie pe care îi confecționase în ziua morții sale. Dulapurile sunt atât de goale încât mă rănesc. Tocmai își donase o mare parte din haine în cadrul unui proiect de voluntariat. Patul destinat ei și prietenelor rămase peste noapte, lipit de perete, are în partea opusă două perne mari care aveau misiunea de a o descuraja în aventurile ei de somnambulă. Spre liniștea noastră, începeau să se rărească. Plictisit și solitar, pe etajera ce se întinde de-a lungul patului, cel mai nou prieten, un laptop de ultimă generație, primise numele artistului preferat din Hollywood Undead: Danny. Totul e aranjat, ascuns privirii, doar masa de toaletă e doldora de produse cosmetice pe care s-a așezat un praf dureros. Mă așez pe scaunul din fața biroului în formă de pian, iau de pe spătarul lui pijamaua galbenă, martora ultimului nostru Halloween petrecut pe stradă până la miezul nopții, o strâng la piept pentru a nu știu câta oară și mirosul de iasomie îmi pătrunde în nări și în ochii ce par un izvor nesecat. Mă așez pe patul ei și plâng până adorm.

Violeta îmi zâmbește din spatele șevaletului așezat pe holul de la etaj, sub velux. Toată strălucirea zilei e acolo, pe pânză. Tabloul cu restaurantul în formă de corabie de la malul apei e aproape gata. Îmi recunosc pălăria albă cu o floare albastră și pe puștoaica ce soarbe limonada cu umbreluță. La amintirea primei Irish coffee mă pufnește un râs amar. Suna atât de bine și de nou! Chelnerul, mirat în mod vădit de comanda mea la o oră atât de matinală, a preferat să mă creadă mahmură decât să-mi subestimeze cunoștințele, iar Violeta, văzându-mi dezamăgirea, mi-a întins paharul ei. De la distanță, chelnerul, pe ecusonul căruia scria Visarion, zâmbea discret. Prin gesturile de o eleganță desăvârșită, părea desprins dintr-o altă epocă, întocmai ca personajele din romanele mele. Aș putea sta ore întregi în fața șevaletului și să mă răsfăț precum tânăra lui Rubens servită de satir cu cele mai rafinate preparate culinare. Îmi place să privesc cum, din paleta de culori, le alege pe cele dătătoare de viață savurată la maxim și transformată în psalmi. Violeta pictează ca și cum s-ar ruga: cu sfințenie, cu respect pentru frumusețe. Pictează ca și cum ar coase și când coase e ca și cum ar picta un tablou: cu migală și sensibilitate. Mereu, dar mai ales acum, mă uit la ea ca la icoana din altar, apoi îi sărut repede părul de teamă să nu fie doar o fantasmă.

Trăiesc pentru aceste dimineți. În liniștea casei abia trezite, Violeta poate să crească, să își continue pasiunile, să fie. Dimineața, șterg oglinda mare din hol, cu rame din lemn sculptat, pentru ca frumusețea ei să îmi apară neștirbită, neatinsă. În miezul zilei, imaginile cu Violeta mutilată, întinsă fără suflare pe patul de la morgă peste care, de îndată ce am dat din cap afirmativ, s-a tras un cearșaf alb, se suprapun cu cele de la înmormântare, unde părea o păpușă gonflabilă în rochie de mireasă, cu chipul mult prea fardat. Toți prietenii și colegii de clasă erau prezenți, îngroziți de vestea căzută din senin într-o frumoasă zi de vacanță. Îndopată cu medicamente, singurul lucru pe care l-am înțeles din vorbele preotului a fost despre un trup care a fost adus la mal. În minte mi se perindau frânturi din piesele care răsunau de la duș: I know that life is short and living is the hardest part… After all this time you gave me butterflies. Când pământul a început să o acopere, pelicula s-a rupt în mii de bucăți și m-am trezit a doua zi, într-o lume complet nouă. O lume în care trebuia să reînvăț să trăiesc. De dragul cui?

Din cei trei pui de caniche ajunși pe lume în cartierul nostru, Violeta l-a ales pe cel care a venit singur spre ea, un ghem de lână albă cu pete cafenii. Au durat zile până a primit un nume: Marțipan. Au durat săptămâni până a învățat să își facă nevoile afară. Au durat luni până să înțelegem că orice poate fi ros, zgâriat, mirosit, lins, înghițit. Împreună am învățat să iertăm. Patru ani ne-a întâmpinat la sosirea acasă și, de bucurie, toată blana de culoarea untului îi tremura pe spinare. La patruzeci de zile de la moartea Violetei, după ce a umplut ușa camerei ei de zgârieturi, după coșmaruri și gemete, după zile în care l-am alimentat cu lingurița, Marțipan s-a stins de tristețe.

Violeta îmi zâmbește din spatele lui Danny pe care rulează, pentru a treia oară, serialul ei preferat, „Friends”. Ochii îi sunt senini și atât de inocenți la cei paisprezece ani! Ce vor fi meșterit în dimineața asta mâinile ei dibace? Marțipan iese de sub pat și îmi prezintă ținuta de sărbătoare: o cravată din mătase, în dungi, crem cu verde, care l-a transformat în gentledog. Îi iau în brațe pe amândoi în patul în care s-au cuibărit și îi îmbrățișez până se volatilizează.

Băiatul, înalt și slab, cu părul lung și creț, prins într-o coadă la spate, îmi părea un personaj deformat cu priviri extatice din El Greco. Atunci când l-au prins și ne-au pus față în față, vorbea incoerent și îmi zâmbea ca unei prietene. Am trecut ușor peste piercing-urile din nas, tatuajele ostentative, adidașii cu două numere mai mari, gesturile necontrolate cu mâinile și picioarele, însă zâmbetul acela de o familiaritate crudă, mi-a pătruns în toate mădularele. Polițiștii n-au scos nimic de la el, totul a fost dat în vileag de filmarea care a apărut la un moment dat în spațiul virtual. Nici până azi nu am reușit să o urmăresc până la capăt. Pe holul secției de poliție, prăbușită pe un scaun, o femeie modestă, plânsă și suptă la față: mama monstrului. Când a venit spre mine încercând să-și ceară scuze, i-am acoperit gura cu amândouă mâinile și am luat-o în brațe. N-aș putea spune care din noi două suferea mai mult.

În încercările mele de a imagina viitorul Violetei, o vedeam un fel de Goodrich al lui Musso sau o Amélie Poulain, gata să intervină în schimbarea destinului celorlalți, convinsă că e datoria ei de a-i face fericiți. În anul în care ultimul meu roman, Semne, a fost refuzat de editor, eram în pragul depresiei. Muncisem zile și nopți la el, era o mare parte din viața mea așternută pe hârtie și recenziile pe fragmente erau bune. Refuzul a fost atât de neașteptat încât nu-mi reveneam și nu aveam puterea de a căuta alte soluții. După câteva săptămâni, m-au abordat edituri cărora Violeta le trimisese romanul în complicitate cu Danny. Maturitatea ei, intuiția, naturalețea cu care rezolva situații pe care eu, din pudoare, din orgoliu sau din prostie, le consideram de nedepășit, mă uimeau și îmi dădeau mereu aceeași impresie: că mai fusese cândva pe pământ. Când îmi plângeam de milă, Violeta era copilul care, din țăndări, îmi făcea un curcubeu și mi-l punea deasupra capului.

*

Sunt la masa din bucătăria vopsită în verde, atât de luminoasă încât ai impresia că pajiștea a venit să ia micul dejun. Am cumpărat un espressor nou și, alături de Violeta, savurez cafeaua cu ochișori, sub privirile nesățioase ale lui Marțipan, în timp ce urmărim filmul „Pianul” pe televizorul suspendat. Ne promitem unii altora că vom învăța depănarea zilelor pe clapele albe și negre, mai mult albe. Pentru a nu fi doar un gând răzleț, îi căutăm pianului din lemn de trandafir un loc în noua sa casă: în sufragerie, sub crucea mare din sticlă de Murano. Pe coloana sonoră a filmului, transformăm lumea într-o păpușă rusească din care scoatem pe rând: un pod din Strasbourg, o gondolă din Veneția, o frescă din Padova, o lagună din Malta, un lacăt al iubirii din Ljubljana… Când soneria țârâie prelung, două lacrimi grele picură în cafeaua care s-a răcit.

De două luni, nu mai aștept pe nimeni. Și totuși, îmi pun capotul peste pijama, îmi aranjez puțin părul rebel și deschid ușa. Pe prag se află un bebeluș într-un coș îmbrăcat în satin alb și un plic întredeschis. Mă uit pe casa scării, dar nu zăresc pe nimeni. Iau coșul, las ușa metalică să se închidă după mine și fug la geam. O bătrână cu umbrelă de soare și-a scos câinele la plimbare. Un domn cu servietă se îndreaptă grăbit spre un taxi. O tânără cu două cozi împletite așteaptă pe banca din stație să ia următorul autobuz. Gândul de a coborî pentru câteva explicații îmi e alungat de revederea plicului. Înăuntru se află o sumă importantă de bani și o scrisoare:

Cum să începi să scrii despre ceva fără de-nceput? Iubirea noastră nu s-a scris și nu s-a rostit. Cum ai putea scrie cu penița o poveste de dragoste între doi zei? Căci, îmbătați de ambrozie și nectar, zei am fost unul pentru celălalt, îndepărtați de ceruri prea înalte. Și cu ce glas ai rosti povestea? De fulger, de naiadă, de flacără, de rai? Lucrurile importante se întâmplă în taină.

Din prima zi, când te-ai așezat în corabia mea, de la primul zâmbet și prima mirare, am știut că nu te voi uita. Nu-mi doream decât să mă privești cu dragostea pe care i-o arătai fetei tale. Să aruncăm pietre în lac și să râdem. Să închidem ochii și să ne imaginăm cutreierând lumea până la insule de corali și insule cu foci în care se respiră aerul împăcării. Să descoperim vara între dinți. Nu visam decât să fii femeia mea, mama copiilor mei. Zi de zi mă rugam să revii, să mă cerți, să mă alungi, să mă dezamăgești. Simțeam când apăreai, corabia începea să se legene pe raze de argint. Când lăsai lacul în urmă, tristețea din ochii tăi îmi dădea speranța reîntâlnirii.

Apoi, într-o zi, ai plecat. Vacanța se terminase. Cu puțin înainte, Violeta mi-a strecurat în palmă adresa și numărul tău de telefon. Luni întregi te-am urmărit, chiar și după ce m-am căsătorit, fără a avea curajul de a te aborda. Uneori, aveam impresia că mă vezi și îți place acest joc de-a v-ați ascunselea. Mi s-a părut?

Și acum ce nu știai: Irina a murit la nașterea lui Miriam. În plic sunt toate economiile mele. Pornesc pe mare spre insula mea cu foci. Dacă nu mă întorc, sunt sigur că, așa cum ai crescut-o singură pe Violeta, o vei face și cu Miriam. Dacă mă regăsesc, te voi căuta. Vreau să fiu bărbatul pe care îl meriți.

Visarion

prof. Luminița COLOPELNIC

* Plouă şi plouă, fără sfârşire… Estimp, pe o bancă, la intrarea pardosită cu petale roşii din bloc, nişte bărbaţi tineri îşi strigă curajul în abstract, iar în centru, o gaşcă de fete râd gălăgios în soarele din vitrina magazinului de lenjerie intimă…
* Trei turiste vopsite blond se plimbă spre Grădina Morii: „…Jaj, de szép ház!… Nézd meg milyen egy rózsat!… Itt volt egy régi ház, amikor nem voltak bolţari… Az ablakok kicsik… Semmi baj, kevesebb lesz látható!…”
* Cei care par, zilele astea, mai tineri cu mască decât fără, înseamnă că au suflet bun. Pentru că ochii-s oglinda…
* O mămică pe bicicletă. Fetiţa de pe scăunelul din faţă se smiorcăie: „C-am vrut să te iubeesc!” Cea din spate habar n-are…
* Baschet, ciclism, alergări, role, taste, chitare, plimbări, în parc, pe dig, la râu… – tineri mai mici şi mai mari. Printre ei, o samă de imberbi tolăniţi cu orele în hamace întinse între castani râd întruna, de orice şi… Între timp, colegele lor, singure, nu mai înving cu selfie-urile…
* A trecut şi „Evaluarea” şi „Bacul”… La cârciumioara din colţul străzii adolescenţi uşor întârziaţi la bere. Deja îşi amintesc, în gura mare, anii de liceu, de generală…
* Învăţător trecând pe lângă biserică. Se opreşte oleacă şi îşi prezintă creştetul argintat Logosului întrupat.
* Gata cu Iunie! Un bătrân urcă spre podul de la La Grădina Morii chitilin, relaxat… „Uite, mami, nenea merge beat!”
* „Să stăm şi la colţul acela!” – îşi târăşte o nespălată copilul spre „Tisa”, de-a lungul Centrului. Şi mai poartă unul, la sân.
* O stradă în oraş. Cineva bate şi bate coasa în adâncul unei livezi – de cât dor a adunat, până să i se strice maşina de tuns iarba.
* „Ce frumoase-s! Ioai, frumoase-s!” – ciuperci la vânzare.

*****

(Nomenclator de sezon)
„Ciupercile îs: de stâjar, maro, grăsucă, albe pe dedesubt; bureţi albi sau „usturoi”, că ustură un pic, să pot face ca şniţelu’ sau fripţi cu usturoi, îi bine să arunci un pic de lapte pe ele; bureţi galbeni sau „crestăţăi”; la cele crescute mai adânc, în pământ, le zâce „vineţele”, să mănâncă aşe’ cum îs; hribe de fag – tot maronii, da’ galbene pă dos; de mesteacăn – tăt aşe, da’ mai micuţe; de tufă – mai negrii, mai moi, mai slăbuţă. Ce’ mai bună îi ce’e de stejar, după aceea de mesteacăn, apoi de fag şi tufa-i ultima, că-i mai slăbuţă şi neagră, ca mine… Ce poţi fa’ din ele: fripte de tocăniţă, servite cu tocană, cu maioneză, cu smântână; ori zacuscă ori pusă la uscat pentru la iarnă, de tocăniţă sau sarmale de post,…” (& M.T., 60 de ani).

(Ocoşii)
Badea nu poartă masca de protecţie: „Lasăă!… Io ştiu mai bine… Ştiim noi de unde vine!…”

(Politică)
– „Muzeul Memorial”, „Memorialul” – aşa se numeşte pe scurt, doamnă. Nu mai ziceţi „Memorialul durerii”! Aia o fost o emisiune…
– Pă noi nu ne interesează! Noi aşe’ ştim: Memorialul Durerii. Noi nu facem politică!

(Sfat medical)
„…Ei ce grijă să aibă? Ce specialist? Nuu te trimit nică’ri! Tu tre’be să te ce’i!… Îţi scriu nişte bumbd’i acolo… „Lasă să-i do’aie!”- aşe zic. “

(Bărbaţii…)
– Nu mai stropi casa, ţi-am spus de-o mie de ori! Vezi că-ţi dau două!… – se-aude după ploaie, de după un gard.
– Da’ nu dai două, tati! – vine răspunsul.

(Replici…)
Clientul, mulţumit: „OK!”
Chelneriţa: „Dacă e OK, atunci e bine!”

(Cauză)
– Ce braţe muşchiuloase ai, uau! Da’ burtica asta – cee-i cu ea, de ce??
– …De bucurie!

(Consult)
– …Da’ câţi ani ai, uncheşu’?
– Hia unu din 80, domn’ doctor!
– Noa! – Ş-atunci…!?
– Daa…, da’ uite, vecinu’ are 81 şi zice că poate…
– Zi şi dumneata!! (& I. A-P)

(Crăinicia tv Sport)
*„Un şut periculoos!…cu condiția să găsească poarta. Jucătorul s-a lăsat un pic pe spate şi aţi văzut finalitatea.”
* Acelaşi crainic: La egalare la 2: „O echipă robustă! De aia este campioana României” La 2-3: „Eroica Craiova!” .
* „Păcat că nu am numărat numărul paselor…!”
* „E drept că patronii ehipei au încercat să formeze un lot tare. Da’ nu-s mână spartă… Din ce-au luat pe mere au dat mai puţin pe pere!”
* „Şut al lui S., cu stângul, puţin peste poartă! N-a fost o lovitură rea, mai degrabă una stângace. „Şi viţăvercea: „M. pare să aibă numai piciorul stâng. Când trebuie să şuteze cu dreptul, o face ca din topor! …”

(În vuietul verii)
Două octogenare, chitilin, prin piaţa Sighetului:
– Marişca lu’… trăieşte? – întreabă cea mai înaltă, aplecându-se la urechea celeilalte, după care se îndreaptă:
– Trăieşte, da – răspunde cea scundă.
– …Trăieşte? – repetă înalta.
– Trăie’! – răspunde din nou scunda.
– …Da’ Mărişca lu’… trăie’? – se apleacă din nou înălţimea-sa.
– Cine?… Trăie’, dară!
– Atunci îi bine! – se îndreaptă întrebătoarea la loc, din nou.
După care, doamnele îşi continuă periplul de fiecare zi, împreună… ( & M. V.)

Consemnări de Marin SLUJERU

Nu s-a întâmplat niciodată să aveți senzația că nu sunteți centrul vieții voastre? Ca și cum ați sta deoparte și ați observa tot ce se întâmplă dorindu-vă să fie altcumva povestea.

La fel ca într-un film, apar mai multe personaje în momentele de acțiune, iar în cele de liniște, tot se aude o voce. Viața noastră e filmul, iar noi suntem personajul care apare în toate situațiile și vocea care apare în momentele de liniște… ei bine acea voce tot noi suntem. Iar filmul nu se termină când o persoană dispare. Filmul nostru se termină când viața noastră se termină, nu mai repede.

Problema este că, în momentul în care narațiunea noastră se întâlnește cu povestea altei persoane, putem uita că fiecare e personajul principal în propria poveste. Chiar și atunci când uităm să apreciem ce și pe cine avem lângă noi sau când uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte și decidem să le ignorăm, ajungem niște personaje oarecare în filmul nostru.

Așa că ar fi timpul să profităm la maxim de fiecare zi pe care o avem și să ne bucurăm de tot ce se întâmplă. Cine spune că nu ne putem bucura când plouă, de exemplu? Atunci când începe o ploaie de vară, cum ar fi să punem melodiile care ne plac și să dansăm prin ploaie? Din experiență pot spune că sentimentul de libertate pe care l-am primit a fost unul de neuitat, chiar dacă la început pare puțin ciudat. Și dacă nu plouă, putem da muzica la maxim și să dansăm prin cameră… să ne simțim bine în pielea noastră. Sau de ce nu putem aprecia la maxim o ieșire în oraș cu prietenii? Oricât ar dura, chiar și câteva minute care se pot transforma în ore cu persoane care te înțeleg, care îți aduc un zâmbet pe buze, te vor face să te simți bine și să observi că viața e scurtă și cel mai bine e să te înconjori de oameni care țin la tine și sunt acolo când ai nevoie de ei.

Avem o singură viață, iar ea merită trăită la maxim. Adică, fie că suntem adolescenți, sau mai vârstnici, cum ar fi să încercăm să apreciem fiecare zi pe care o avem? Am putea încerca să nu ne mai pese de ce zic ceilalți, chiar dacă fiecare are propria opinie, asta nu înseamnă că trebuie să ne afecteze și să vrem să ne schimbăm din vina unei păreri. Ar trebui să riscăm (bine, totul cu o limită aici), să nu ne mai stresăm de ce va urma. Am remarcat mai demult un citat care spunea așa: „Va mai conta în 5 minute? Dar în 5 zile? Dar în 5 ani? Atunci nu merită să riști?”… și chiar mi-a deschis ochii, pentru că, probabil, în capul nostru atunci când vine vorba de riscuri, mintea noastră creează cel mai prost scenariu. Dar totuși… dacă este și cea mai mică șansă să reușim, nu se merită să mergem după ea? Iar trecutul… ei bine, e trecut. Nu putem rămâne blocați pe o pagină, pentru că uneori nu există sentiment mai bun decât să întoarcem fila. Adică… să o luăm așa, când se termină un capitol dintr-o carte, ce facem? Închidem cartea și nu o mai citim niciodată? NU. Trecem mai departe. Iar când o poveste se termină? Putem rămâne la fel, sau putem deveni niște persoane mai bune.

Trebuie să profităm de fiecare răsărit și apus de soare pe care îl avem și să nu uităm că fiecare zi este o șansă să o luăm de la capăt și poate să reparăm ceva ce am stricat.

În concluzie, avem mereu șansa să devenim protagoniștii vieții noastre și, în fiecare dimineață când deschidem ochii, trebuie să luăm o decizie, aceea de a exista sau a trăi. Și chiar dacă în dicționar sunt sinonime, în viață nu putem spune că sunt. Alegem să existăm și să devenim personaje secundare în propria poveste și mai bine să mergem mai departe cu întrebarea „ce ar fi fost dacă…” ? Sau alegem să trăim, să profităm de fiecare ocazie și să avem parte de viața pe care ne-o dorim?

Antonia Ilaria ȘTEȚIU
clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

În urmă cu puțin timp, în 21 iunie a.c., TVR 3 a transmis de la Catedrala Arhiepiscopală Majoră „Sfânta Treime” din Blaj ceremonia religioasă de sfințire a doi episcopi, un eveniment deosebit, încărcat de emoție și de sobrietate, care se întâmplă arareori. În condiții normale ar fi fost acolo mii de credincioși și clerici din toată țara, acum Catedrala lui Inochentie Micu-Klain a fost plină mai ales cu… amintiri din trei secole de istorie… câțiva înalți prelați și amintirile… dulci și amare.

Mulți dintre cei care au urmărit transmisia, au remarcat, așternut în fața iconostasului, un covor deosebit de frumos (foto), de dimensiuni impresionante. Puțini însă știu „povestea” acestei valoroase opere de artă.

În anul 1900, românii greco-catolici din Ardeal au sărbătorit 200 de ani de la Unirea cu Biserica Romei. Pentru cei din Marmația – cum frumos se spunea pe-atunci! – sărbătoarea a avut o dublă semnificație: Mitropolitul de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, împlinea 25 de ani de episcopat și multele sale neamuri de-acasă au ținut să marcheze evenimentul într-un mod original și inspirat: la Sarasău, la casa fratelui Petru Mihalyi, Domnișoara Sofia, fiica acestuia, ajutată de 12 țărănci îndemânatice din sat, au confecționat un covor „persian” de 7/5,30 m.*, având ca model central un desen trimis de renumitul pictor religios Octavian Smigelschi, fratele profesorului canonic Victor Szmigeszky de la Blaj. În mijloc se află o Acvila cu aripile deschise, protejând o cetate înconjurată de trei ape curgătoare, iar chenarul, care încadrează desenul, este o inspirată sinteză de motive și culori specifice covoarelor maramureșene, punând minunat în valoare întreaga lucrare.

„Am aflat că vulturul țesut pe acest covor este simbolul pietății și al înțelepciunii arhiereului (episcopului n.n. I.A.P.), dar și înălțimea demnității sale (…) iar cetatea reprezintă eparhia care i-a fost încredințată spre păstorire. (…) Precum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și viața pilduitoare a arhiereului trebuie să se ridice deasupra celor pe care îi păstorește, la înălțimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, să aibă sub observare atentă tot cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva binele și a înfrâna răul, urmându-l pe Cristos.”** Iată de ce, acest covor este unul de ritual, și se așterne în biserică doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat și protejat cu mare grijă.

În 1921, covorul a fost adus totuși la marea expoziție organizată cu ocazia Congresului ASTREI – 60 de ani de activitate – ținut la Sighet, a fost văzut și apreciat de delegații sosiți din toate județele și de marile personalități din proaspăta România Mare. Și tot atunci, l-au putut vedea și miile de maramureșeni, care au participat la grandioasa manifestare; adunările generale ale ASTREI, organizate de fiecare dată într-o altă filială, se constituiau în grandioase serbări naționale.

Demn de menționat este și faptul că, la acea expoziție a fost prezentat și „Zbornicul de la Ieud”, celebrul manuscris în limba română cu litere chirilice, despre care s-au scris o serie de studii și care a iscat multe controverse, unii cercetători afirmând că este din anul 1391, deci cel mai vechi de la noi. Găsit de preotul Arthur Anderco în podul Bisericii din Ieud – Deal și adus la expoziție, manuscrisul a fost remarcat de folcloristul Andrei Bârseanu – atunci președintele ASTREI – dus la Academie și arătat lui Ioan Bianu, care l-a introdus numaidecât în fondul de aur al manuscriselor de la Biblioteca Academiei, unde se găsește și în prezent.

Dar covorul de la Sarasău nu este singurul mesaj maramureșan din Catedrala Blajului. În 14 mai 1948, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Adunări de pe Câmpia Libertății, pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș (născut în Ieudul Maramureșului, într-o veche familie greco-catolică) a donat Catedralei o frumoasă icoană, reprezentând-o pe „Maica Sfântă cu Pruncul Isus”. Culorile vii și plăcute privirii, frumusețea celor două chipuri, dimensiunile impunătoare ale lucrării, dar și faima de care se bucura deja pictorul, au determinat pe donatari să o așeze în zona centrală a bisericii, pe o masă special confecționată. Demn de remarcat este faptul că, și după preluarea catedralei de către Biserica Ortodoxă, icoana a rămas acolo, la locul ei.

În 1925, când Biserica Greco-Catolică din România a organizat primul pelerinaj la Roma, grupul de pelerini din Maramureș a dus și un covor – facsimilul celui de la Blaj – și l-a dăruit Papei Pius al XI-lea. Exemplarul acesta a fost realizat de Doamna preoteasă Elena Bîrlea, soția cunoscutului folclorist și ziarist, preot și profesor Ion Bîrlea, în atelierul de țesut din Palatul Culturii, ajutată de ucenicele sale, pe care Doamna le iniția gratuit în meșteșugul țesutului și al vopsitului cu culori vegetale.
După unele informații, covorul se află și acum, la mare cinste, în sala de primiri de la Vatican.

Printre pelerini (vezi imaginea reprezentativă) pot fi identificați: Vicarul Ilariu Boroș, preoții Simion Balea de la Săpânța și Artur Anderco de la Ieud, profesorii Mihail Șerban de la Liceul „Dragoș Vodă” , Ion Bilțiu-Dăncuș, Ion Bîrlea de la Școala Normală, Irina Berinde de la Liceul de fete „Domnița Ileana”, coriști de la AGRU, o serie de juriști și funcționari și, la cel mai înalt nivel, avocatul lIie Lazăr, care, la liturghia oficiată de prelații români, a cântat o priceasnă, de-a răsunat biserica.
Și nici covorul de la Vatican nu este singur. Împătimitul cercetător în arhivele Vaticanului, Ion Dumitriu-Snagov a descoperit acolo și a prezentat în expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” o serie de documente de mare valoare pentru istoria noastră, printre care și o stampă veche, deosebit de frumoasă, reprezentând o Maică Sfântă cu Pruncul, îmbrăcată ca o maramureșancă.
Așadar, Catedrala de jertfă și locul de binemeritată odihnă veșnică a lui Inochentie Micu-Klein – dar și Tribuna de luptă de la care Simion Bărnuțiu a rostit în 14 mai 1848 înflăcăratul său discurs de Deșteptare – păstrează cu sfințenie, din anul 1900, un covor din Maramureș, pe care îl așterne la ocazii de aleasă sărbătoare și mare bucurie spirituală. Iar un „frate” al acestuia este, din anul 1925, la loc de cinste în Cetatea Vaticană.

Și iată cum, cîteva file de istorie se pot lega, peste ani, într-o adevărată poveste, sau, de ce nu, într-o poveste adevărată.

NOTE: *- Alexandru Filipașcu, preot și profesor în Sighet, care a văzut ambele exemplare ale covorului, indică aceste dimensiuni în lucrarea sa „Istoria Maramureșului”, Editura „Gutinul”, Baia Mare, 1997, p. 177.
**- Nicoleta Idita – Tomuța – „Detalii” care fac diferența: covorul cu vulturul deasupra cetății Sionului din Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj, în ziarul „Unirea”, din Alba Iulia, 24 iunie, 2020.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

O plimbare „boierească” prin Sighet, la început de secol XX, probabil în anii Primului Război Mondial. În acea perioadă, birjele și bicicletele erau principalele mijloace de locomoție iar Sighetul era un oraș foarte liniștit.
O parte dintre clădirile din stânga imaginii, azi, nu mai există.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.