Nota autorului: Gogea’s Blog. Reproducînd „anastatic” aceste ultime pagini din textul lucrării Dr. Alexandru Filipașcu, administratorul blogului își rezervă dreptul de a avea poziții nuanțat diferite în ceea ce privește unele aprecieri formulate de autor, într-o cu totul altă epocă și într-un context național și internațional excepționale, anume acelea ale celui de-al doilea Război Mondial, în timpul anexării vremelnice la Ungaria a Nordului Transilvaniei.

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog

Fostul Tribunal Regal Austro-Ungar, actuala Primărie Sighet, la început de secol XX.  Strada era pietonală, puținele mijloace de transport „în comun” aveau unu, maxim doi cai putere.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Îmbrăcat în haine noi nu cu mult timp în urmă, având o infrastructură excelentă, Liceul Tehnologic Forestier Sighet a avut un an școlar 2017 – 2018 bogat, în care s-au desfășurat numeroase activități interesante.

Elevi și profesori s-au implicat în diverse proiecte școlare dar și caritabile, au avut inițiative dedicate comunității sighetene dar au adus acasă și frumoase premii din participările la diverse concursuri naționale.

Multe, multe rezultate deosebite în viitor și succes absolvenților Liceului Tehnologic Forestier Sighet!

Salut, Sighet!

– Ce e ăla comuntism, bunico?

Tanti Persida tresare, smulsă din visări de vocea subțirică a nepotului ei. Se uită buimăcită prin jur, până ce privirea i se așterne asupra unor ochi verzi, verzi ca piatra de marmură și ascunși de niște ochelari imenși, cu ramă rotundă.

– Ce-ai zis, drăguță? Cuvintele îi șuieră incert printre buzele subțiri, arcuite într-un zâmbet.
– Ce e ăla comuntism? Băiețelului îi lipsesc dinții din față, iar cuvintele ies stâlcite, aproape stângaci, însă ochii îi sclipesc cu seriozitate, iar inima bunicii e inundată de un val de iubire.
– Comunism, vrei să spui.

Băiețelul se uită pătrunzător la ea, de parcă vrea să-i fure toate secretele din suflet, și toată înțelepciunea care vine cu ele.
– Așa am zis și eu.
– Bineînțeles, dragă, îi răspunde tanti Persida, aplecându-se greoi să-l ridice pe genunchii ascuțiți, ascunși de o rochie veche, înflorată. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat acestei țări, continuă ea, dezmierdând părul bălai al băiatului.
– Și ce s-a întâmplat cu el?
Bunica oftează, simțindu-și inima de plumb, prizoniera unei cuști fragile de carne și oase.
– Ca toate lucrurile bune, și-a găsit sfârșitul.
– A fost ucis? Băiatul întreabă solemn, privind-o pe tanti Persida de sub un evantai de gene blonde.
– Oarecum, zice ea. Oarecum, de către oamenii cu prea puțină viziune și prea mult timp liber.

Băiatul nu înțelege; nu îi place să recunoască, dar cuvintele lungi și tonul criptic al bunicii îl obosesc, îl obligă să realizeze că încă are un picior în afara cercului exclusivist al adulților – și este atât, atât de plictisit de sintagme precum „Îți explic când mai crești.” sau ”Ești prea mic să înțelegi.” (Dar în tăcerile ei scurte simte un fel de tristețe profundă și veche, agățându-se de vorbele ei precum pânze de păianjen colbuite – ar vrea să le alunge, să le exileze cum face soarele cu ploaia, însă nu știe cum. Așa că mai pune o întrebare.)

– Și ce făcea comuntismul atât de bun, bunico?
Tanti Persida zâmbește stins, dar în ochii ei – violete presate-ntr-un album – trecutul răsare glorios, aducând cu el lacrimi și umbre.
– Păi, drăguțule, gândește-te că își dorea tot ce e mai bun pentru toată lumea. Totul era bazat pe egalitate, așa că nu existau diferențe între oameni – sau dacă existau, erau atât de mici, încât nimănui nu îi păsa.
– Și ăsta e un lucru bun? Băiatul pare că se gândește intens, sprâncenele adunându-i-se într-o încruntătură pe care tanti Persida i-o întinde numaidecât cu degetele-i înăsprite de viață și timp.
– Un lucru foarte bun, băiețaș. Toată lumea avea un loc de muncă, să știi, așa că băieții și fetițele ca tine nu duceau lipsă de nimic. Ba mai mult, se jucau atât de frumos afară! Uneori era chiar greu să-i ademenești înapoi în casă.

Melancolia îi îndulcește bunicii chipul, iar nepotul ei e surprins de schimbarea pe care o aduce – ridurile nu mai par atât de adânci, și ceva sclipește în ochii ei, o luminiță sprintenă ce pare că o întinerește.
(Sunt lacrimi, dar el nu știe.)

– De ce se jucau numai afară? Nu le plăceau jocurile pe calculator?
– Vai, dragă, dar nu existau calculatoare pe atunci! Tanti Persida continuă veselă, neobservând privirea alarmată a băiețelului.
– Cum? izbucnește nepotul, indignarea ascuțindu-i vocea.
– Mhm, se aprobă bunica pe sine însăși, o oarecare satisfacție interioară colorându-i vocea. Și copiii erau mult mai fericiți și-ascultători pe-atunci. Școala era școală, și joaca era joacă, și niciunul nu îndrăznea să iasă din cuvântul părinților. Aceea era disciplină adevărată, nu ce faceți voi acum la școală.
– Bieții copii! lamentează el șoptit, un fior șerpuindu-i pe șira spinării. Dar ciocolată aveau, nu-i așa?
– Nu, nu, spune bunica. Băiețeii de atunci nu mâncau atât de multe prostii câte îți dă maică-ta acum, dar erau mult mai sănătoși. Numai lapte și brânză și ouă pentru ei, să crească mari și puternici!

Nepotul, oripilat, sare din brațele Persidei și se năpustește spre ușă, vrând parcă să întreacă trecutul. Se oprește în prag, cu un picior cufundat în pământul jilav de afară, și îi aruncă bunicii niște ultime vorbe peste umăr, pe un ton sentențios, parcă profetic.

– Nu știu ce era așa de bun la comunism, atunci, dar mă bucur că s-a dus!
(- Fără ciocolată, auzi, bombăne el stins, ca pentru sine, însă departe de parfumul înecător al bunicii și de îmbrățișările ei strânse.)

Tanti Persida își țuguie buzele, displăcerea gravându-i linii pe față cu abilitatea unui sculptor. Se uită lung după băiat, după cum soarele i se împletește în bucle, și deplânge o altă tinerețe demult apusă.
(O altă tinerețe, cu plete castanii și alte veselii, scăldată de alt soare, mai mare și mai galben și mai strălucitor.)

– Iar îi umpli capul cu prostii, mamă? se aude o voce stridentă, de femeie, ce o rupe pe bătrână din reverii și aduceri-aminte.
– Nu sunt prostii, fata mea. Este trecutul meu, și-al tău, și-al tatălui tău, și-al unei întregi națiuni.
– Cum spui tu, pufnește ea cu rasa de dispreț civilizat (aparte) pe care îl rezervă tinerii pentru părinții lor. Numai să nu fie și viitorul lui!

Autor, Oana Bianca Tomșa
clasa a XI-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, ediția 2018, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Salut tuturor! La începutul verii, vreau să abordez o temă importantă pentru societate. V-ați întrebat vreodată de ce suntem așa distanți? De ce trecem pe stradă și, poate, nu ne mai salutăm? De ce puștoaicele de 15-16 ani au iubiți de 35? Sau de ce suntem atât de antisociali? Stând de vorbă cu părinții mei, am aflat că pe vremea lor nu existau smart-phonuri și tablete de ultimă generație. Oamenii comunicau față în față, își scriau scrisori, aveau contact vizual. Ei bine, acum, dragii mei, să îmi spuneți și mie ce se întamplă cu noi? Nu contest, ne este mult mai simplu să trimitem un mesaj virtual deoarece ajunge mai repede la destinatar. Da, tehnologia are avantejele ei, însă ceea ce mă deranjează cel mai mult la noua generație este că efectiv se “droghează” cu tehnologie, pur și simplu uită cine sunt, uită cum arată prietenii lor în realitate, nu se mai cunosc pe stradă, dar, cel mai rău, se folosesc de acel facebook pentru a-și arăta calitățile, virtual.

Nu pot să înțeleg de ce nu putem interacționa în realitate. Cunoști o persoană pe facebook, iar pe stradă nici nu o bagi în seamă. Avem peste 1000 de prieteni pe facebook, dar pe câți dintre ei îi cunoaștem? De unde știm ce ascunde fiecare dintre ei? De când cu aceste rețele de socializare, ne încredem în oricine, fără să știm ce e în spatele lor. O mulțime de conturi anonime ne cer prietenia și acceptăm crezând că totul e în regulă, dar nu este. Sunt prea multe tinere care se încred în așa ceva. Își creează relații și iluzii virtuale, iar când întâlnesc persoana în realitate, se dovedește a fi… altcineva. Ne-am pierdut curajul de a comunica față în față. Nu mai oferim zâmbete, doar emoji-uri. Nu mai ieșim nicăieri fără să dăm check-in. Sincer vorbind, cred că nu suntem ceea ce ar trebui să fim. Vreau să trag un semnal de alarmă. Vreau să se schimbe ceva. Mi-aș dori să nu mai fim controlați de un aparat cu butoane, să nu ne mai ascundem sentimentele în spatele unui telefon. Tehnologia are rolul ei, dar hai să nu uităm de umanitate, să nu uităm de frumusețea vieții, crezând că totul e mai nașpa în viața reală. Nu un telefon ne oferă iubirea, fericirea și împlinirea, ci viața. Urăsc să văd persoane care pe stradă sunt cu ochii nedezlipiți de telefon, nevăzând ce se petrece în jur.

Oferiți iubire și nu una viruală. Priviți în jur, comunicați, legați prietenii pentru că doar așa viața va deveni frumoasă. Nu vă lăsați “înghițiți” de tehnologie. Folosiți-o cu măsură: să nu lăsăm ca tehnologia să ne “acapareze” viețile! Să nu creăm o societate fără viață, o societate rigidă, unde lipsește comunicarea face to face. Jucați-vă și în parc cu copiii. Nu le dați telefoane copiilor. Eu, în clasa a doua, mă jucam “elastic” în fața casei. Acum, copiii se joacă pe iphone-uri. Sunt antisociali și nici nu vor să audă de ieșitul pe afară. Voi, părinți, încercați să vă ocupați mai mult de copii. Dacă le dați telefoane doar ca să aveți câteva ore de liniște, greșiți. Așa nu își vor dezvolta niciodată capacitățile de comunicare. Nu își vor face prieteni adevărați. Cele mai multe rele se întâmplă din cauza tehnologiei folosite în exces. Accidente provocate din cauza live-urilor pe facebook, fete ucise de „prietenii” de pe facebook. Haideți să creăm o societate frumoasă, veselă, controlată de sentimente, nu de telefoane. Haideți să ne salutăm pe stradă, să ne oferim o îmbrățișare și să fim prieteni. Lăsați să vă conducă inima, nu tehnologia! Încercați să cunoașteți oamenii în realitate, nu virtual. Fiți comunicativi, spuneți-vă părerea în realitate, nu prin reacțiile de pe facebook. Nu mai judecați oamenii, dacă nu ați cunoscut acele persoane în realitate. Sunt de acord, tehnologia e ceva util, ceva ingenios. Până la urmă, fără ea nu puteam publica acest articol, dar haideți să o facem să ne ajute, să o utilizăm în folosul nostru pentru a face o lume mai bună, nu una în care devenim niște roboți.

Și, nu uitați să fiți oameni!

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

La faza județeană a Olimpiadei de Științe pentru Juniori (fizică, chimie, biologie), Alexandru Roșu, elev în clasa a IX-a la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, s-a clasat pe locul II, calificându-se astfel în etapa națională. Cadrele didactice care l-au îndrumat în acest dificil, dar frumos demers, sunt: prof. Alina Oana Ilieș (fizică), prof. Enache Nița și Georgeta Mihalache (chimie), prof. Emilia Țiplea (biologie). De asemenea, Alexandru s-a calificat și la faza națională a Olimpiadei de Chimie, care s-a desfășurat în vacanța de Paști.

Alexandru Roșu: Pentru că și în gimnaziu am mers pe același drum, în momentul în care am ajuns la liceu, am știut ce îmi doresc să fac: chimie, matematică și fizică. Am sperat că aici nu va mai trebui să depun efort și la celelalte materii și să mă axez doar pe ce-mi place, dar m-am înșelat. Chimia mi-a plăcut din prima clipă, pur și simplu pentru că eram bun. O făceam cu plăcere, iar asta m-a ajutat să obțin rezultate. Odată ce am început să mă pregătesc foarte bine, m-am simțit atras și de celelalte  materii înrudite cu ea: fizica și matematica. Acum, sunt hotărât să merg mai departe la o facultate bazată pe aceste discipline. Aici sunt cel mai bun și mă simt bine practicând aceste… științe! Sper ca și voi, dragi colegi, să vă simțiți inspirați așa cum mă simt eu!

În 2017, Alex, pe-atunci elev la Șc. gen. „George Coșbuc”, a obținut Mențiune Specială la Olimpiada Națională de Chimie, pregătit fiind de prof. Reghina Dragoș, clasându-se, împreună cu lotul, pe locul I.

Olimpiada Științe pentru Juniori se adresează elevilor din învățământul obligatoriu, clasele a VII-a, a VIII-a, IX-a și a X-a, cu respectarea condiției ca participantul să nu împlinească vârsta de 16 ani până la data de 31 decembrie, anul curent. Această olimpiadă are următoarele etape: etapa județeană/a municipiului București (19 mai 2018), etapa națională (22-27 iulie, Vrancea) și etapa internațională (decembrie, Botswana).  Pentru etapa națională a olimpiadei se califică elevii care au obținut cel puțin 50% din punctajul maxim acordat rezolvării subiectelor de la etapa județeană. Lotul lărgit pentru olimpiada de Științe – etapa internațională va fi format din primii 15 elevi din lista clasamentului final al olimpiadei-etapa națională.

Brîndușa Oanță

Spre deosebire de regimurile totalitare sau nedemocratice în care un set limitat de idei este impus ca adevăr absolut, societățile democratice depind de schimbul deschis și liber de opinii. Pentru ca democrația să funcționeze, valorile pe care debate-ul le încurajează – gândirea critică, toleranța și capacitatea de persuasiune – se cer prețuite și încurajate.

Astfel, miercuri, 6 iunie, a avut loc la Baia Mare etapa județeană a Olimpiadei „Tinerii dezbat”, aflată la a doua ediție. Cu o mai lungă tradiție de concurs național, în anul școlar 2016-2017 această competiție se transformă în olimpiadă pentru a sublinia importanța exersării abilităților de comunicare în spațiu public, de gândire critică și de argumentare logică.

După o astfel de confruntare, echipa Colegiului Național „Dragoș Vodă” formată din elevii Darius Colopelnic, clasa a XI-a, Ștefania Miculescu, clasa a XI-a și Crina Tămaș, clasa a X-a, s-a clasat pe locul al III-lea, un rezultat bun pentru prima participare, un început promițător.

După o documentare riguroasă asupra stării de fapt cu privire la teme precum uniformele școlare sau educația financiară la liceu, 8 licee cu echipe de începători și/sau avansați s-au confruntat pentru a demonstra că adevărul nu este final, ci deschis îmbunătățirii, iar discuția critică este cea care ne duce mai aproape de adevăr. Arbitrii au evaluat conținutul, stilul și strategia echipelor. De asemenea, ascultarea atentă, umorul și fair-play-ul au fost și sunt importante în această competiție, dar și răbdarea, concentrarea în condițiile în care debate-ul a durat 8 ore.

Dacă încă vă întrebați: la ce bun să dezbați? Ei bine, răspunsurile sunt multiple. În primul rând, pentru a deprinde argumentarea, vitală pentru a hotărî în multe situații din viața cotidiană în care apar diferențe de opinii, întrebări sau incertitudini. Adică pentru formarea discernământului. În al doilea rând, pentru că într-o societate modernă, lucrurile evoluează datorită schimbului liber de idei. Și nu în ultimul rând, pentru a oferi tinerilor o posibilitate de a se întâlni și altfel, de a se întâlni în idei și opinii.

Ce frumos și util ar fi dacă în Sighet s-ar crea un club de dezbateri cu întâlniri săptămânale ale tinerilor de liceu, monitorizați de studenți sau profesori atrași de acest domeniu! Sunt atâtea chestiuni de dezbătut! În plus, am veni cu o soluție la întrebarea rămasă deschisă: ce să facă tinerii sigheteni în timpul liber? Stimulați de această confruntare frumoasă de la Baia Mare, primul pas a fost făcut la CNDV: un curs de pregătire a profesorilor/ consilierilor educativi interesați de dezbateri va începe în vacanța de vară.

Prof. Luminița Colopelnic, consilier educativ, coordonator al echipei câștigătoare

MOTTO: Cânt încet
Ca o pădure plină de soldați
Mă auziți?
(De foarte departe)

În prezentarea criticului Ioan Holban și a poetului Dorin Ploscaru, concitadina noastră, Doina Rândunica Anton, publică a cincea ei carte de poezie: „Trandafirul de noiembrie”, la Editura Junimea, Colecția „Atrium”. Poeții Gh. M. Bârlea și Echim Vancea au remarcat că avem de-a face „cu o carte pe măsura poetei”, respectiv „o carte de poezie bună” .

Multe îndură trandafirii în noiembrie… Acest dat al suferinței este convertit de poetesă într-o desfoliere fără sfârșire, poem cu poem, „în foșnetul suav al inimii” (Ioan Holban, „Cuvânt însoțitor”). De unde, un efect de fastuozitate.

În continuitatea volumelor anterioare, D. R. A. cultivă eterna îndrăgostire adolescentină, îi caută semnele, îi iscă taina, o invocă, o „inventează” la o adică, menține cultivarea mirării și a copilăririlor . O poezie de atmosferă, „muiată” în sentiment, o poezie de elan (ascensional – zice I. H.) o risipire de îmbrățișări și, totodată o disipare în totul, o abordare confesivă și patetică, declarativă și declamatorie, o totală abandonare cântecului, cântării și legănării… Rândunica se leagănă în poezie.

Tot ea ne oferă, în continuare, elemente de faună și floră din belșug, se dedă cu fervoare la notații de-a dreptul zglobii întru poetizarea clipei, a diverselor situații, tribulații sau bucurii. Dar, mai presus de orice, rămâne afinitatea cu comparația ingenioasă și neapărat imprevizibilă, cu metafora-imperială dacă se poate: „Îmi amintesc de tine: /Erai atât de tânăr/ Încât lumina îți umbla prin sânge/ Ca vântul pe ulița satului/ Și nu se sătura.” (Îmi amintesc).

Ca noutăți de substanță și de stil, am remarcat o notă de gravitate și luciditate, o pondere mai mare acordată Singurătății, semnelor Marii Treceri (chemare, odihnă, îngerire, în-fluturare), religiozității (invocări, aproape psalmi – căci nu o fi iubirea o prolegomenă profană la mistică?); ritmurile devin mai potolite, mai interioare, iar locuri comune întâlnești mai deloc.

Poeme pentru care bag mâna în foc: „Din umbră”, „De foarte departe”, „Strigătul roșu”, „Eleganțe inutile”, „Când inima e un cocor pierdut”, „Singurătatea, o femeie frumoasă”.

Citind această carte trebuia să am grijă să intru mai puțin la idei… Pentru că scrisul Rândunicii își vădește întreaga profunzime și înălțime doar dacă zbori la firul poemului. Zburați și dumneavoastră!

Marin Slujeru

În sesiunea a II-a de finanțare nerambursabilă a Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), Muzeul Maramureșan din Sighet, a câștigat Proiectul ”poARTA MARAMUREȘEANĂ” la Aria Patrimoniul Cultural Material. Valoarea totală a proiectului este de 54.492 lei, din care 45.882 finanțare nerambursabilă AFCN.

Proiectul poARTA MARAMUREȘEANĂ își propune prezentarea și promovarea patrimoniului cultural material, în cazul nostru porțile, dar și a meșterilor populari care continuă acest meșteșsug, să contribuie la îmbunătăţirea cadrului și a mijloacelor de acţiune pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural material din Maramureșul istoric. Poarta maramureșeană se încadrează perfect în peisajul pe care-l umanizează, făcând dovada talentului constructiv, înzestrării tehnice și artistice a meșterului popular.

Proiectul se va derula pe parcursul a 4 luni, iar rezultatul final, expoziția tematică temporară, reînnoirea conceptului de prezentare a expoziției permanente din cadrul Muzeului Etnografic al Maramureșului având ca temă poarta maramureșeană, cât și workshopurile cu meșterii talentați, realizate în cadrul proiectului, vor putea prezenta publicului larg și vizitatorilor aspecte importante din această parte a patrimoniului cultural material, lărgindu-se astfel aria de promovare a proiectului și rezultatelor acestuia.

Parteneri: Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Geografie, Extensia Sighetu Marmației (implicarea studenților și masteranzilor) și Asociația Maramureș Project Llink (un ONG cu o experiență de peste 10 ani în activități de promovare turistică a patrimoniului cultural material din Maramureș).

Echipa de proiect:
Barz Mirela Ana – manager de proiect
Kosinszki Sorin Alin – asistant manager
Nemeș Nicoleta – expert patrimoniu cultural mobil
Codrea Ileana – specialist conservare preventivă
Chiș Anuța – responsabil financiar

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean